MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UCCM
Facultatea de Business, Administrare și Drept

Corelația dintre răspunderea

contractuală și răspunderea
delictuală

Student: Ciurel Carolina

Grupa: 3DR-1921
Anul II
Chișinău, 2021
 Cuprins

Introducere.................................................................................................................................. 2

Capitolul 1
Răspunderea civilă delictuală.................................................................................................... 4
Capitolul 2
Noțiuni privind delimitarea dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă
contractuală................................................................................................................................. 5
Capitolul 3
Asemănări dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală........... 8
Capitolul 4
Dualitatea și unitatea răspunderii civile................................................................................... 9
Capitolul 5
Delimitarea răspunderii civile delictuale și răspunderii civile contractuale....................... 10
Capitolul 6
Diferența dintre răspunderea contractuală și delictuală....................................................... 11
Capitolul 7
Problema cumului celor două răspunderi.............................................................................. 13
Capitolul 8
Argument în sprijinul unității răspunderii civile................................................................... 14
Concluzii..................................................................................................................................... 16
Bibliografie................................................................................................................................. 18

1
 Introducere

În raport de izvorul din care se naște obligația de reparare a prejudiciului, în dreptul civil
există două forme de răspundere: delictuală și contractuală. Altfel spus, distincția dintre
răspunderea delictuală și cea contractuală rezultă din originea obligației care a fost încălcată și a
cărei nesocotire determină caracterul ilicit a acțiunii sau inacțiunii.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligația unei persoane de a repara prejudiciul
cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este
chemată prin lege să răspundă. Prin urmare, răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală
este declanșată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în afara existenței
oricărei legături juridice preexistente între autor și persoana prejudiciată. Atunci când obligația
de reparare a prejudiciului este urmarea nerespectării sau a încălcării unor obligații asumate în
prealabil, printr-un contract, răspunderea ce se va declanșa va fi contractuală.
Răspunderea civilă contractuală are în conținutul său îndatorirea debitorului unei obligații
născută dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării
a prestației datorate. Prin această neexecutare a obligației s-a înțeles atât executarea cu
întârziere, cât și executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă, totală sau parțială.

Răspunderea contractuală se poate diferenția după natura patrimonială sau nepatrimonială a

prejudiciilor, împărțire care corespunde diviziunii drepturilor subiective civile în patrimoniale și
nepatrimoniale. Deși foarte logică, această diferențiere nu a fost considerată importantă până nu
a apărut problema reparării prejudiciilor contractuale nepatrimoniale. Prin urmare, se poate
concluziona că, deși aparent unitară, răspunderea civilă contractuală prezintă deosebiri și
produce efecte specifice atunci când, este vorba de prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale.
Dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu, între cele două forme ale
răspunderii civile nu există deosebiri de esență, fundamentale.
Răspunderea civilă este unitară, neputându-se vorbi, decât pe plan teoretic, de unele
diferențieri de regim juridic, așa cum Codul Civil reglementează distinct cele două răspunderi:
în art. 998-1003, răspunderea delictuală, iar în art.1081-1092, răspunderea pentru neexecutarea
obligațiilor contractuale prin obligarea debitorului la plata de daune-interese. Dacă însă, în locul
unei examinări teoretice a celor două forme ale răspunderii civile s-ar încerca o clarificare a
problemei diferențierii lor pe baza dispozițiilor legale și a necesităților practice, controversata
chestiune a dualității răspunderii civile își pierde din importanță. Totuși, chiar și pe plan practic
apare, uneori, ca importantă punerea în evidență a unor deosebiri între cele două forme ale
răspunderii, deosebiri care produc consecințe juridice importante.
În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, este
unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de a
doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori în dreptul civil nu
suntem în prezența răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea
civilă delictuală.

2
 Potrivit art. 774 Cod Civil al RM, contractul încheiat legal obligă părțile nu numai la ce
au stipulat expres, dar și la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu
uzanțele sau cu principiile echității. Ceea ce înseamnă că părțile contractante trebuie să
execute în natură obligațiile asumate și la termenele asumate, neputând să desființeze
contractul decât în cazurile prevăzute de lege, deoarece acționează principiul pacta sunt
servanda. Dacă debitorul nu-și execută voluntar obligația de a face, de a nu face sau de a preda
un bun, creditorul poate cere prin instanța judecătorească obligarea debitorului la executarea
silită sau la constrângerea economică a debitorului în scopul executării obligației asumate de
către debitor.
În situația în care debitorul nu-și execută obligația asumată prin contract și nici nu se
realizează executarea silită, creditorul poate obține executarea prin echivalent, angajându-
se răspunderea civilă a debitorului, adică răspunderea contractuală.
În doctrină, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara
pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare
sau tardivă a prestației datorate.
În CCRM, răspunderea delictuală este reglementată în mod distinct (art. 1398-1431), iar
răspunderea contractuală este tratată la efectele neexecutării obligațiilor. Efectul comun al
oricărei obligații civile este de a-1 impune pe debitor ca să-și îndeplinească prestația, ceea ce
duce la stingerea obligației contractate. Dacă acest efect nu poate fi realizat, atunci se
angajează răspunderea civilă contractuală.
Obligațiile care se nasc din negocierea contractului pot ti contractuale numai în cazul
când contractul între părți a fost încheiat, iar dacă negocierile nu s-au finisat cu încheierea
contractului, răspunderea va fi delictuală. Astfel, din conținutul art. 703 CCRM rezultă că
neexecutarea promisiunii unilaterale sau bilaterale de a încheia un contract face opozabil
beneficiarului promisiunii contractul încheiat cu terțul în detrimentul intereselor sale și,
respectiv, repararea prejudiciului suferit prin comportamentul culpabil al promitentului și,
după caz, a terțului.
Deci, ca răspunderea să fie contractuală este nevoie să existe un contract încheiat legal.
Normele juridice care reglementează răspunderea contractuală pot fi cele care sunt
aplicabile răspunderii contractuale în general si cele care sunt aplicabile pentru răspunderea
în fiecare contract numit.

3
 Capitolul I
Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este o instituție juridică de drept privat care are ca pilon
central noțiunea de faptă juridică ilicită.
Fapta juridică ilicită reprezintă o atitudine, o manifestare de voință a unei persoane, prin
ipoteză, contrară legii, exercitată fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se vor
produce, totuși, în virtutea legii. Efectul caracteristic, de esența răspunderii delictuale, este
obligația persoanei care a săvârșit fapta ilicită, de a repara prejudiciile cauzate.
Principiul răspunderii civile delictuale poate fi privit din două laturi: fie din perspectiva
obligației de a repara prejudiciul, impusă de lege persoanei care l-a cauzat prin fapta ilicită, fie
din perspectiva dreptului persoanei care a suferit un prejudiciu prin fapta ilicită, de a fi
despăgubită în mod corespunzător.
Obligația reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei fapte delictuale, este considerată o
obligație care are ca izvor faptul juridic, mai exact, faptul juridic ilicit, întrucât, de esența
răspunderii civile este fapta ilicită, care constă în încălcarea unor obligații legale imperative.
Răspunderea civilă intervine, prin urmare, în toate situațiile în care dispozițiile legale sunt
încălcate, inclusiv în cazul în care sunt încălcate norme fiscale sau administrative.
Nu putem fi de acord, așadar, cu opinia unor autori care includ, alături de răspunderea
penală, și o răspundere administrativă sau chiar despre o răspundere fiscală, întrucât, în fond,
tot despre o răspundere civilă vorbim și în aceste cazuri.
De pildă, dacă luăm ca ipoteză fapta unui funcționar public care nu își îndeplinește atribuțiile
de serviciu sau și le îndeplinește în mod defectuos, această conduită va putea fi considerată o
faptă de natură penală, dar va putea atrage și obligația de reparare a prejudiciului cauzat
instituției publice, dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu a
cauzat un astfel de prejudiciu. Nu putem vorbi prin urmare, despre o răspundere administrativă,
ci despre o răspundere civilă, care, adevărat, poate avea caracterul unei răspunderi patrimoniale,
însă este tot o răspundere civilă.
De asemenea, în ipoteza în care este încălcată o normă de drept material fiscal, persoana
(fizică sau juridică) vinovată va putea fi răspunzătoare atât penal, cât și civil, în sensul în care
va fi obligată să acopere prejudiciile cauzate bugetului public. Și într-un astfel de caz vorbim, în
opinia noastră, tot despre o răspundere civilă, iar nu despre o răspundere fiscală, chiar dacă, în
speță, sunt aplicabile dispoziții legale speciale cuprinse în Codul fiscal sau în alte acte
normative din domeniul fiscalității.
Exemplele pot continua și în materia dreptului mediului (unde nu putem vorbi despre o
„răspundere de mediu”, ci despre o răspundere civilă atrasă în dreptul mediului), în materia
dreptului muncii (unde nu putem vorbi despre o „răspundere de muncă”, ci despre o răspundere
civilă întemeiată pe dispozițiile Codului muncii) etc.

4
 Capitolul 2
Noțiuni privind delimitarea dintre răspunderea civilă delictuală și
răspunderea civilă contractuală

Din punct de vedere lingvistic răspunderea este conștientizarea de către personalitate a

datoriei sale în fața societății, unei colectivități de oameni, înțelegerea sensului și însemnătății
comportamentului său.
În jurisprudență acest termen a căpăta o altă semnificație deosebită de cea din limbajul
obișnuit, și anume: evidențiază consecințele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte
ilegale de către o persoană fizică sau o persoană juridică. Răspunderea juridică include în sine
doar acele consecințe ale încălcării de drept, care se exprimă în apariția unor noi obligațiuni sau
alte modalități a obligațiunilor apărute din raportul de drept deja existent.
Evidența răspunderii ca un sistem juridic special, în afara aplicării măsurilor de constrângere
îndreptate spre executarea obligației existente, ține de conținutul relațiilor care apar în cazul
dat. Constrângerea la îndeplinirea obligației n-o putem considera răspundere, deoarece
constrângerea statală e îndreptată doar la asigurarea obligației. Cu ajutorul constrângerii
participanții la raport sunt aduși la poziția, în care ei ar trebui să se afle în corespundere cu
cerințele legale.
Răspunderea juridică civilă este acea sancțiune aplicată față de delicvent sub forma
impunerii unei obligații juridico-civile reglementare sau lipsirea de un drept civil ce-i aparține.
Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are
orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia.
În literatura de specialitate noțiunea “răspunderii juridice civile” rămâne a fi discutabilă.
Unii autori înaintează noțiunea de răspundere pozitivă, prin care urmează a se înțeleg
executarea tuturor obligațiilor în mod strict, de neabătut.
În cadrul răspunderii pentru încălcarea drepturilor și obligațiilor într-un raport juridic
existent, comportamentul ilegal se reduce la încălcarea unui drept relativ, la o deviere a
comportamentului real de la modelul stabilit într-un raport juridic. Această deosebire în
literatura juridică civilă capătă expresia delimitării răspunderi civile contractuale și delictuale.
Dreptul civil cunoaște două forme ale răspunderii: delictuală și contractuală, ambele fiind
dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită
și adeseori culpabilă a unei persoane.
Răspunderea delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia
printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin
lege să răspundă.
Răspunderea contractuală este îndatorirea ce revine debitorului unei obligații născute dintr-
un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestațiilor la care s-
a obligat.
Răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme
răspunderea contractuală are un caracter special, derogator, astfel că ori de câte ori în dreptul
nostru civil nu ne confruntăm cu o răspundere contractuală, vom aplica regulile privitoare la
5
răspunderea delictuală.
Deși principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru
propriile fapte, este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civilă delictuală, datorită anumitor
cerințe ale vieții sociale, s-a impus o extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de
limitele faptei proprii.
Dintre toate aceste forme ale răspunderii delictuale, doar unele se întemeiază pe ideea de
culpă (răspunderea delictuală subiectivă): – răspunderea pentru fapta proprie; – răspunderea
părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori; – răspunderea institutorilor și
meseriașilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor.
Celelalte forme ale răspunderii sunt fără culpă, fundamentate pe ideea de garanție
(răspunderea delictuală obiectivă).
În doctrina juridică, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligația
debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin executarea necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligațiilor sale contractuale. Așadar, pentru a fi în prezența răspunderii civile
contractuale, trebuie ca între debitor și creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte
ori s-a cauzat un prejudiciu în lipsa ori în afara unei legături contractuale, se va angaja
răspunderea civilă extracontractuală sau delictuală.
Unii autori consideră că răspunderea pentru prejudiciile cauzate consumatorilor ar fi una
contractuală, cu atât mai mult, dacă există un contract încheiat în mod valabil, răspunderea va fi
antrenată pe temei contractual. Temeiul răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale ar fi
executarea necorespunzătoare a contractului. Majoritatea autorilor, însă, arată că viața,
sănătatea, integritatea corporală nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii contractuale
și, când ele sunt vătămate putem apela doar la normele juridice, ce reglementează răspunderea
delictuală.
Atât răspunderea delictuală și contractuală sunt forme ale răspunderii civile, având la bază
ideea reparării unui prejudiciu patrimonial, și în același rând și pe cel nepatrimonial produs prin
fapta ilicită și cu vinovăție a unei anumite persoană.
Pentru a putea fi antrenată, una dintre aceste două forme este necesară prezența unor
elemente, și anume: 1.existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație,
aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv a consumatorului; 2.săvârşirea cu
vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; 3.existenţa unui prejudiciu; 4.un
raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un
contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării în sens larg a
prestației datorate, adică executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori
neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată
prin lege să răspundă. În materia răspunderii pentru produse defectuoase se presupune că, din
moment ce bunul achiziționat a pus în pericol viața, sănătatea, averea consumatorului, se va
aplica răspunderea delictuală pe când, pentru un bun defect prin el însuși, care din anumite
motive nu poate fi folosit după destinație, neprezentând pericolul, va putea fi antrenată
răspunderea contractuală.
6
 În literatura de specialitate s-au conturat teorii cu privire la natura juridică a acestor două
forme a răspunderii civile; având în vedere că acestea au elemente comune și, în același timp,
între ele există și deosebiri. Astfel, s-au purtat discuții controversate în încercarea de a rezolva
problema în cauză, răspunsul fiind diferit, conturându-se două teorii: teoria dualității
răspunderii civile și teoria unității răspunderii civile. Deși în doctrina juridică se susține în mod
unanim teoria unității răspunderii civile, ambele forme alcătuind împreună o singură instituție
juridică, totuși unii autori, în lucrările publicate în ultima perioadă, au „sesizat” existența unor
particularități ale regimului juridic al răspunderii contractuale în raport cu regimul juridic al
răspunderii delictuale. Teoria unității răspunderii civile s-a accentuat mai cu seama în literatura
de specialitate franceză, unde se susținea abrogarea tuturor diferențelor între situația victimei
contractante și a unei terțe persoane.
Cunoaștem faptul că unul din principiile caracteristice raporturilor contractuale este
principiul relativității, adică, în această ordine de idei responsabilitatea contractuală pentru
produse va putea fi invocată numai de părțile contractante. Terțele persoane nu vor putea
invoca răspunderea contractuală pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării ori a
executării necorespunzătoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terții vor
putea apela la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru
această răspundere.
Șirul de deosebiri între răspunderea contractuală și cea delictuală, permite totuși să spunem
că ele există în cadrul unității răspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicării
răspunderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orientează la faptul, care din aceste forme
este capabil cât mai efectiv să influențeze asupra participanților la relațiile civile, stimulându-i
pe aceștia la luarea deciziilor optime în situații concrete.
Alegerea de către legiuitor a formei răspunderii se înfăptuiește ținând cont de specificul
funcțional al răspunderii contractuale și delictuale, de aceea această situație urmează a fi luată
în considerație la îmbunătățirea legislației privind îmbunătățirea protecției consumatorilor.
Examinând răspunderea juridico-civilă ca modalitate de apărare a drepturilor
consumatorilor, trebuie precizate funcțiile acesteia, deoarece aceasta permite stabilirea limitelor
aplicării efective în scopul atingerii obiectivelor propuse, și anume funcția preventivă și
compensatorie.
Una din funcții poate prevala celeilalte în funcție de domeniile dreptului civil. De exemplu,
în cadrul încheierii contractului de prestare de servicii prevalează funcția preventivă, fiindcă
acest contract are menirea de a asigura o deplină și multilaterală satisfacere a necesităților
materiale și culturale ale cetățenilor. Dacă este vorba însă de repararea prejudiciului, cauzat
vieții, sănătății sau proprietății consumatorului printr-un produs periculos sau defectuos, atunci
pe primul plan va fi funcția compensatorie.
În literatura de specialitate este mult discutată problema cumulului dintre răspundere
contractuală și cea delictuală. Desigur, această problemă poate fi discutată doar când între
autorul prejudiciului și persoana păgubită există un contract valabil încheiat, a cărui
neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului.
Un principiu care se impune în practica judecătorească este că nu este posibilă nici o
combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor ce se aplică atât în cadrul răspunderii

7
delictuale, cât și celei contractuale, așa cum și apelarea, în completare, la acțiunea contractuală,
pe baza căreia au fost obținute despăgubiri.
Capitolul 3
Asemănări dintre răspunderea civilă delictuală și
răspunderea civilă contractuală

Cele doua forme de răspundere au o esență comună dată de aceeași finalitate pe care
funcțiile lor le-o conferă, aceea de a repara prejudiciul injust suferit de victima și atunci când
repararea în natură nu este posibilă, de a îndemniza victima prin obligarea făptuitorului la plata
unui echivalent bănesc reprezentând contravaloarea prejudiciului.
Adepții teoriei clasice concep răspunderea juridica precum un edificiu așezat pe aceeași
temelie a culpei, toate formele de răspundere fiind subsumate unei funcții comune, preventive.
De aceea, analiza condițiilor fiecărei ipoteze de răspundere se face pe baza acelorași
condiții: fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu si bineînțeles
culpa debitorului, căreia, în ultima vreme, i se spune si mai apăsat “vinovăție”. Incontestabil
cele doua forme ale răspunderii sunt două ramuri ale aceluiași trunchi alcătuind conceptul de
răspundere civilă. Chiar dacă răspunderii delictuale îi sunt aplicabile o serie de dispoziții
privind efectele obligațiilor, ele sunt aplicate prin analogie, astfel că, despre o instituție a
răspunderii civile nu putem vorbi.
Prin urmare, conceptul de răspundere civilă are mai mult o rațiune didactică fiind destinat
unei corecte înțelegeri a diferențelor existente dintre răspunderea  civilă și răspunderea penală
în principal, precum și cu celelalte forme ale răspunderii: materială, disciplinară etc. Privit
dinăutrul său, conceptul nu are un contur propriu. De altfel, așa cum am mai spus, orice
tentativa de generalizare în această materie, mergând până la o  răspundere juridică, la
o răspundere în general ni se pare inutilă și contraproductivă, pentru că, o răspundere în general
nu există. Există doar ipoteze de răspundere ce se cer examinate individual i nu potrivit unei
scheme unice și rigide privind condițiile  generale ale răspunderii , mergând până la o tentativă
de unificare a răspunderii, fie ea doar terminologic. Potrivit acestei abordări ajungem a vorbi
de fapta ilicită a debitorului de a nu-și fi respectat obligațiile asumate prin contract, vinovăția
debitorului reprezentând latura subiectivă a faptei prejudiciabile etc, toate concretizând un
limbaj care astăzi este inacceptabil. Accentul pus pe caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, pe
vinovăția debitorului este în dezacord cu evoluția răspunderii, preocupată din ce în ce mai mult
de a rezolva situația injustă a victimei și mai puțin de a identifica vina si ilicitul. De altfel, autori
consacrați de drept civil, exprimându-se în problema aceasta, afirmă că nu se pot reduce cele
doua răspunderi la o categorie unica. Așa se și explică preocuparea doctrinei și a jurisprudenței
pentru a da un răspuns cât mai corect în problema opțiunii pe care o are victima între cele două
răspunderi.

8
 Capitolul 4
Dualitatea și unitatea răspunderii civile

Între cele două forme ale răspunderii civile nu există deosebiri de esență, însă ele nici nu se
suprapun, existând unele deosebiri. Pornind de la aceste aspecte, în literatura juridică s-a pus
problema dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singură
instituție juridică sau, dimpotrivă, trebuie considerate a fi două feluri de răspundere esențial
deosebite.
Astfel, s-au conturat două teorii: teoria dualității culpelor și teoria unității culpelor.
Adepții teoriei dualității culpelor sau a dualității răspunderii civile susțin că între
răspunderea contractuală și cea delictuală există deosebiri esențiale, începând cu faptul că
originea răspunderii contractuale se găsește în contract, pe când originea răspunderii delictuale
se află în lege, ca expresie a puterii publice.
Teza dualității este cea mai veche, fiind teza clasică, unii autori susținând chiar că termenul
de "răspundere" ar trebui atribuit doar răspunderii delictuale, iar pentru a desemna răspunderea
contractuală ar fi mai potrivit termenul de "garanție". Această teorie exagerează deosebirea
dintre răspunderea delictuală și cea contractuală, dându-se relevanță prea mare unor deosebiri
care nu sunt de esență, ci doar antrenează unele consecințe juridice practice. Spre deosebire de
această teorie, promotorii teoriei unității culpelor sau a unității răspunderii civile, consideră că
între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri esențiale.
Încă de la începutul secolului, unii autori francezi au văzut o similitudine aproape perfectă
între cele două forme ale răspunderii civile, proclamând unitatea acesteia, bazată pe aceeași
natură a culpei, indiferent dacă este vorba de violarea unei obligații sau rezultă dintr-un contract
sau a unei obligații legale. Mai mult, în cadrul acestei teorii, făcându-se un paralelism între
răspunderea contractuală și cea delictuală, se arată că există o obligație preexistentă, atât în
cazul răspunderii contractuale, cât și în cazul răspunderii delictuale și anume, în ultimul caz, o
obligație stabilită prin lege, de a nu face. Singura deosebire ar fi că obligația preexistentă
încălcată are într-un caz un caracter convențional, iar în celălalt un caracter legal. Această
diferență nu este considerată importantă, ajungându-se chiar până la a nega expresia
"răspundere contractuală" și la a considera că răspunderea este "necesarmente delictuală".
Considerând culpa ca însemnând o violare a unei obligații preexistente, nu mai este necesar a se
diferenția între violarea unei obligații născute dintr-un contract și încălcarea unei obligații
legale. Astfel, în cazul neexecutării contractului ar urma să se aplice dispozițiile răspunderii
delictuale, deoarece obligația contractuală inițială a fost înlocuită cu o obligație care se naște ca
urmare a neexecutării primei.
În doctrina juridică contemporană este susținută teoria unității răspunderii civile, apreciindu-
se însă, că cele două forme ale sale nu trebuie considerate identice. Deosebirile dintre ele, deși
nu sunt fundamentale și nu le transformă în două instituții distincte, prezintă importanță
practică.

9
 Capitolul 5
Delimitarea răspunderii civile delictuale și răspunderii civile contractuale

Răspunderea civilă delictuală se deosebește de răspunderea civilă contractuală, fiind vorba,

în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise și izvoare cu totul distincte.
Chestiunea de esență pe care trebuie să o reținem privește, așa cum arătam, izvorul care dă
naștere obligației. În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării
unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale; este vorba, prin
urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea
contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu și-a executat
contractul este reglementat, în principal, de convenția părților și, în subsidiar, de lege. În
schimb, în cazul răspunderii delictuale, nu se poate vorbi despre existența unui contract, întrucât
nu se poate imagina existența unei convenții prealabile între autorul faptei ilicite și victimă; într-
o astfel de situație, cauza răspunderii este constituită de o faptă ilicită, considerată ca atare de
lege; prin urmare, răspunderea delictuală are ca temei doar legea iar nu convenția părților.
Mai mult, răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, în sensul că
părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care
au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul, iar
nu obligația, de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a
neexecutării obligațiilor contractuale. În schimb, răspunderea delictuală este supusă unor
dispoziții de ordine publică, menite să asigure respectarea unui principiu fundamental de drept,
și anume că orice persoană este obligată să respecte regulile de conduită și să nu aducă atingere
drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane; prin urmare, față de caracterul imperativ al
reglementării legale a răspunderii delictuale, spre deosebire de răspunderea contractuală,
posibilitatea excluderii sau limitării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este
mult diminuată, fiind permisă de lege doar în anumite situații de excepție.
Din aceste considerente derivă, și alte deosebiri importante între cele două forme de
răspundere, deosebiri care se regăsesc în condițiile de atragere a răspunderii. Astfel, deși, în
principiu, ambele forme de răspundere presupun existența celor patru elemente ”clasice” ale
răspunderii juridice (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate între faptă și
prejudiciu), nu putem să nu observăm câteva aspecte care relevă disocieri de esență între
acestea. Absolut exemplificativ punctăm doar câteva dintre aceste elemente care permit
disocierea evidentă a celor două forme de răspundere și plasarea lor în cadrul unor instituții
juridice separate:1)Fapta ilicită contractuală este stipulată în convenția părților și constă în
neexecutarea unei obligații contractuale; în schimb, fapta ilicită delictuală este prevăzută de
lege și constă în încălcarea unei dispoziții imperative a legii; 2)Vinovăţia este prezumată în
răspunderea contractuală, prin simpla neexecutare a obligațiilor asumate prin convenție și, în
principiu, pe cale de consecință, forma vinovăției este indiferentă, întrucât debitorul obligației
contractuale va răspunde, oricum, pentru neexecutare; în schimb, vinovăția autorului unei fapte
ilicite trebuie dovedită și foarte important, este relevantă forma de vinovăție concretă cu care a
acționat acesta, pentru a fi clarificată întinderea răspunderii delictuale; 3)Legătura de cauzalitate
10
este prezumată în cazul răspunderii contractuale, de vreme ce simpla neexecutare a obligației
atrage răspunderea debitorului; în schimb, legătura de cauzalitate trebuie dovedită în cazul
răspunderii delictuale; 4)Prejudiciul este cuantificat, de cele mai multe ori, de părțile semnatare
ale convenției, în cazul răspunderii civile contractuale (sub forma unor clauze penale), astfel că
el trebuie acoperit, fără a mai fi necesare alte dovezi; în schimb, în răspunderea civilă delictuală
trebuie dovedit cu exactitate cuantumul prejudiciului solicitat a fi reparat de autorul faptei
ilicite.
O altă diferență importantă rezidă și în caracterul subiectiv sau, după caz, obiectiv al
răspunderii civile. Răspunderea contractuală este o răspundere eminamente subiectivă,
întemeiată pe vinovăția debitorului obligației neexecutate, chiar dacă această vinovăție se
prezumă din simpla contravenție la contract. În schimb, răspunderea civilă delictuală, având în
vedere necesitatea asigurării unei finalități a instituirii imperative a regulilor de ordine de
publică ce stau la baza acesteia, este incidentă și sub o formă obiectivă, așa cum este cazul
răspunderii civile pentru pagubele pricinuite de lucruri, animale sau edificii, unde, în mod
firesc, de cele mai multe ori, nu putem vorbi despre acțiunea efectivă a persoanei responsabile.

Capitolul 6
Diferența dintre răspunderea contractuală și delictuală

Atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală, iau naștere ca urmare a încălcării
unei obligații, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane.
O primă deosebire o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată
este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile
altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o
obligație stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligație concretă. Condiția care se cere
este ca acel contract să fie valabil încheiat.
Răspunderea ce se declanșează în legătură cu un contract care a fost desființat, fiind nul sau
anulabil, precum și, de regulă, răspunderea precontractuală intră în cadrul răspunderii
delictuale. De asemenea, răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părțile
contractante, având în vedere principiul relativității efectelor contractului, pe când terții se
raportează la contract ca la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite
putând apela la răspunderea delictuală.
Alte diferențieri între răspunderea delictuală și cea contractuală privesc unele condiții ale
răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere și la convențiile
de nerăspundere.
Capacitatea delictuală nu coincide cu capacitatea de exercițiu în materie contractuală, prima
nefiind legată de o vârstă anume, ci se angajează dacă autorul faptei ilicite a acționat cu
discernământ. Pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani, se instituie o prezumție de
discernământ, nefiind necesară dovedirea existenței acestuia. Numai pentru exonerarea de

11
răspundere trebuie dovedită lipsa discernământului. Sub vârsta de 14 ani prezumția este de lipsă
a discernământului, fiind necesară dovada existenței sale pentru angajarea răspunderii.
În cazul răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite este de drept pus în întârziere. Însă,
pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca partea care nu și-a executat obligația
contractuală să fi fost pusă în întârziere, în formele prevăzute de lege, aceasta neoperând de
drept.
În legătură cu punerea în întârziere și modul în care acționează unele mijloace de
constrângere a debitorului la executarea obligației, cum ar fi daunele cominatorii, se impune o
analiză în ceea ce privește momentul de la care debitorul poate fi obligat la plata de daune
cominatorii.
Convențiile de nerăspundere încheiate anterioare săvârșirii faptei ilicite sunt, în principiu,
nule în cazul răspunderii delictuale, pe când în cazul răspunderii contractuale, cu anumite
limite, acestea sunt admisibile.
Întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la cea contractuală, fiind
integrală, atât pentru prejudiciile previzibile, cât și pentru cele neprevizibile. Cu alte cuvinte, în
ambele cazuri se răspunde atât pentru prejudiciul efectiv - damnum emergens, cât și pentru
foloasele nerealizate - lucrum cessans, însă, dacă debitorul contractual răspunde numai pentru
prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil la momentul încheierii contractului, pe
plan delictual răspunderea este integrală. În materia răspunderii contractuale se poate răspunde
de asemenea integral numai dacă prejudiciul provine dintr-o culpă gravă, asimilată dolului.
Atunci când prejudiciul ce trebuie reparat, îndeosebi cel nepatrimonial, presupune o obligație
de a face şși aceasta este adusă la îndeplinire printr-un mijloc de constrângere cum ar fi daunele
cominatorii, trebuie cunoscută întinderea reparației, atât pe plan delictual, cât și în materie
contractuală, întrucât și aici putem vorbi de o răspundere contractuală pentru prejudicii
nepatrimoniale.
De asemenea, o problemă importantă este aceea a aplicării unor mijloace de constrângere,
când se angajează răspunderea civilă a mai multor debitori. Aici trebuie precizat că răspunderea
delictuală are un caracter solidar. astfel încât și mijloacele de constrângere pot acționa asupra
tuturor codebitorilor solidari. Este necesar însă pentru a fi în prezența solidarității pasive, ca
prejudiciul produs să fie rezultatul unui singur fapt prejudiciabil, săvârșit de mai multe persoane
care au acționat într-o unică rezoluție delictuală.
În materie contractuală, în cazul în care există mai mulți debitori, solidaritatea nu operează,
cu excepția situațiilor în care este prevăzută expres prin lege sau rezultă din contract.
O altă deosebire apare pe planul sarcinii probei culpei și al consecințelor culpei.
În materie contractuală, creditorul unei obligații trebuie să dovedească numai existența
contractului și faptul că acea obligație nu a fost executată, culpa debitorului fiind prezumată pe
baza acestor dovezi.
În materia răspunderii delictuale, ca regulă generală, culpa autorului faptei ilicite
prejudiciabile trebuie să fie dovedită de către persoana prejudiciabilă, existând însă și cazuri de
excepție în care culpa este prezumată.

12
 Capitolul 7
Problema cumului celor două răspunderi

Potrivit doctrinei și jurisprudenței încă sub imperiul vechii legislații era interzis cumulul
celor două forme de răspundere civilă. Însemna că victima nu are dreptul în cazul aceleiași fapte
ilicite și prejudiciabile să obțină 2 reparații, una pe temei contractual, alta pe temei delictual,
depășind astfel valoarea integrala a prejudiciului suferit. De asemenea se considera că victima
nu are dreptul de a introduce o acțiune hibridă sau mixtă invocând în cadrul aceleiași acțiuni
atât reguli din materie delictuală, cât și reguli din materia contractuală pentru a beneficia de un
regim mai favorabil. Pentru că răspunderea contractuală este specială se va aplica ori de câte ori
exista un criteriu.
Se admite o singură excepție de la regulile stabilitate anterior pe cale doctrinară și
jurisprudențială: situația în care neexecutarea contractului întrunește elementele constitutive ale
unei infractiuni, caz în care debitorul poate opta pentru răspunderea delictuală.
Majoritatea literaturii juridice consideră că denumirea de cumul al răspunderilor este
improprie, aproape toți autorii, precum și practica judiciară analizând, de fapt, posibilitatea
opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală.
Aceasta reprezintă principala problemă care a generat discuții, restul controverselor cu
privire la așa-zisul cumul al celor două posibilități, fiind rezolvate în teorie și în practica
judiciară. Astfel, sub nici o formă, nu există posibilitatea pentru persoana prejudiciată de a
primi două despăgubiri, în temeiul celor două forme de răspundere, despăgubiri care cumulate
să depășească cuantumul prejudiciului suferit. De asemenea, nu este posibilă combinarea
regulilor aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, în cadrul
unei acțiuni mixte, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, la acțiunea
delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală prin care au fost obținute despăgubiri.
Cu privire la problema opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală, în practica
judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui
neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală,
singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.
De la această regulă a neadmiterii opțiunii între cele două acțiuni, cea mai importantă
excepție admisă în practica judiciară este situația în care neexecutarea contractului reprezintă, în
același timp, și o infracțiune. În acest caz opțiunea este permisă, persoana prejudiciată putând
alege între acțiunea civilă delictuală sau acțiunea civilă contractuală. Mai mult, dacă persoana
prejudiciată a înțeles să alăture acțiunea civilă acțiunii penale, atunci cu privire la soluționarea
laturii civile se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale și nu contractuale (art.14 alin.2
Cod procedură penală).
Similar cu situația în care persoana vătămată printr-un delict civil care constituie și
infracțiune (neexistând raporturi contractuale), alege irevocabil calea civilă sau calea acțiunii
penale, și în dreptul civil, de îndată ce s-a optat pentru una din cele două căi, respectiv acțiunea
delictuală ori acțiunea contractuală, nu mai este posibil a se urma cealaltă cale conform regulii
electa una via non datur recursus ad alteram.
De asemenea, își găsește aplicabilitate și autoritatea de lucru judecat, chiar dacă aparent nu
13
există identitate de cauză - delictul civil respectiv contractul. În realitate, identitatea de cauză
juridică există, răspunderea civilă fiind angajată pe baza comiterii aceleiași fapte ilicite, care
constituie și infracțiune, prin care s-au încălcat obligațiile din contract.
Pe lângă aceste tendințe conturate în teorie și în practica judiciară, cu privire la posibilitatea
opțiunii între răspunderea delictuală și cea contractuală, au fost exprimate opinii în sensul
admiterii cu mai puțină strictețe a acesteia.

Capitolul 8
Argument în sprijinul unității răspunderii civile

Separarea celor două forme ale răspunderii civile se face pornindu-se de la faptul că
încălcarea unei obligații anterior asumate nu reprezintă o condiție comună pentru ambele. Cu
toate acestea, așa cum am subliniat pe scurt, dintr-o analiză mai amănunțită reiese că, în ambele
forme, răspunderea intervine pentru încălcarea unei obligații preexistent. Astfel, în cazul
răspunderii delictuale obligația de a repara prejudiciul nu poate exista independent de existența
unei obligații generale, de a nu săvârși fapte ilicite prejudiciabile. Dispoziția legală impune ca
persoana care produce altuia un prejudiciu să îl repare, instituind astfel o obligație generală,
preexistentă. Este adevărat că, aparent, nu se creează nici un raport juridic, dacă nu s-a produs
un prejudiciu și nici nu există obligația de reparare a prejudiciului, însă, obligația de a nu
săvârși fapte ilicite cauzatoare de prejudicii preexistă. Mai mult, se poate afirma că și înainte de
a se comite o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care dă naștere la un raport juridic de conflict,
există un raport juridic în baza dispoziției legale generale, raport pe care putem să îl numim de
conformare și care are în conținutul său obligația generală de a nu săvârși fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, deci o obligație negativă de a nu face. Cealaltă obligație este pozitivă.
Pe planul răspunderii contractuale este evident că avem de a face cu o obligație preexistentă,
rezultată din contract. Însă, dacă această obligație primitivă nu este executată sau este executată
necorespunzător, din culpa debitorului, și ea creează un prejudiciu, ia naștere obligația de
reparare a acestui prejudiciu, angajându-se răspunderea contractuală.
Partizanii diferențierii nete între răspunderea delictuală și cea contractuală consideră această
obligație de reparare a prejudiciului care declanșează răspunderea, ca un simplu efect, o simplă
consecință a obligației primare, rezultată din contract și neexecutată sau executată
necorespunzător.
În realitate, această obligație de a repara prejudiciul rezultat din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a contractului este distinctă de obligația rezultată din contract, despre a cărei
neexecutare sau executare defectuoasă este vorba. Așa privite lucrurile, dispare diferențierea
majoră care se făcea între răspunderea contractuală și cea delictuală.
În ambele cazuri de răspundere, obligația de a repara prejudiciul se naște ca rezultat al
săvârșirii unui fapt ilicit prejudiciabil, care în cazul răspunderii delictuale este fapta ilicită în
general, delictul civil, iar în cazul răspunderii contractuale este tocmai faptul neexecutării sau al
executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contract. Apare astfel un izvor de
14
obligații distinct de contract și anume, actul încălcării obligației contractuale.
Fără a numi răspunderea declanșată ca urmare a neexecutării obligației asumate prin
contract, delictuală, așa cum fac unii adepți ai teoriei unității răspunderii, considerăm, totuși, că
pe acest plan, și din momentul săvârșirii delictului civil sau al neexecutării obligației din
contract, cele două forme de răspundere sunt aproape identice, fără deosebiri de esență.
Prin prisma acestor considerente s-ar putea concepe, în viitor, o reglementare unitară a
răspunderii civile, eventual, cu precizarea specificului în care acționează, pe cele două planuri -
delictual și contractual - și a deosebirilor caracteristice.
Aceste aspecte privite în acest fel ar putea duce și la modificarea viziunii din Codul Civil,
care prin efect al obligațiilor vede atât executarea directă, în natură, cât și executarea indirectă,
prin echivalent, adică repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare prin plata unor daune-
interese, pe baza angajării răspunderii civile contractuale.
Acest mod de a privi problema înseamnă tocmai că se consideră obligația de a repara
prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației din contract
ca o prelungire a acesteia din urmă și nu o obligație distinctă. Obligația de reparare a
prejudiciului, adică executarea prin echivalent, este o consecință legală a obligației primare
născută din contract. Altfel spus, în abordarea clasică, efectele obligațiilor cuprindeau nu numai
efectul principal al acestora, cât și efecte accesorii, adică tocmai posibilitatea executării prin
daune - interese.
Pe baza celor arătate mai sus, s-ar delimita efectul obligațiilor de situații în care se angajează
răspunderea civilă. Astfel, efectul obligațiilor va însemna dreptul creditorului de a obține
executarea directă a obligației, în natura sa specifică, pe când executarea prin echivalent va fi
efectul angajării răspunderii. Din momentul în care nu s-a executat sau s-a executat
necorespunzător obligația, ieșim de pe planul efectelor propriu-zise ale obligațiilor și intrăm pe
planul răspunderii civile.
Prin urmare se contrazice concepția tradițională care vede în răspunderea civilă un efect al
obligațiilor. De altfel, sunt autori care tratează, în materia obligațiilor, distinct răspunderea
civilă contractuală de efectele obligațiilor, părăsindu-se în acest fel viziunea Codului Civil. Se
poate merge mai departe, considerând că, dacă pe baza declanșării răspunderii civile ca urmare
a neexecutării defectuoase se naște obligația de dezdăunare, nu se mai poate vorbi de o
executare propriu-zisă atunci când aceasta se face prin echivalent. Practic, nu mai este o
executare a obligațiilor, ci o înlocuire a acestei executări prin plata de daune - interese.

15
 Concluzii

Din analiza comparată a celor două forme ale răspunderii civile se poate concluziona că între
acestea există o serie de asemănări și deosebiri, astfel ambele au aceeași finalitate – repararea
prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o faptă ilicită extraordinară sau
contractuală. Ca atare, pentru angajarea răspunderii civile în ambele forme (delictuală sau
contractuală), este necesar a fi întrunite cele patru condiții sau elemente analizate anterior: fapta
ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa sau vinovăția
autorului faptei ilicite.
Însă, așa cum am mai arătat, răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept comun
și se angajează în toate situațiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea
unei obligații legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când răspunderea civilă
contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a
executării lato sensu a obligațiilor născute în sarcina debitorului dintr-un contract valabil
încheiat. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza premergătoare încheierii contractului,
prin revocarea ofertei, precum și răspunderea pentru nerestituirea prestațiilor executate în baza
unui contract lovit de nulitate este întotdeauna o răspundere delictuală. Deci, răspunderea
contractuală intervine între persoane fizice sau juridice care au o anumită calitate, aceea de părți
contractante, prin încălcarea unei obligații concrete și determinate în contract. Pe cale de
consecință, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un prejudiciu
prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obține repararea lui numai în
condițiile și potrivit normelor răspunderii civile delictuale.
În cazul răspunderii delictuale, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane,
răspunderea lor este solidară, în materie contractuală, în principiu, dacă sunt doi sau mai mulți
debitori, răspunderea lor este divizibilă proporțional cu obligația. Așadar, în ipoteza pluralității
de debitori, răspunderea lor solidară există numai dacă solidaritatea a fost stipulată expres în
cuprinsul contractului încheiat cu creditorul.
Referitor la capacitatea de a răspunde, în materie delictuală răspund toate persoanele care au
săvârșit fapte ilicite și prejudecabile, acționând cu discernământ indiferent de vârstă și de starea
psihică, minorii sub 16 ani răspunzând delictual dacă se face dovada că, în momentul săvârșirii
faptei, au avut discernământ. În materie contractuală, capacitatea de a răspunde este identică cu
capacitatea de exercițiu și se dobândește, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul
între 14 și 18 ani poate răspunde numai în cadrul contractelor pe care le încheie valabil fără a fi
necesară încuviințarea ocrotitorilor legali și a autorităților tutelare, cum sunt actele de
conservare și de administrare a patrimoniului.
Autorul faptei prejudiciabile sau persoana răspunzătoare este de drept pusă în întârziere în
cazul răspunderii delictuale. Dimpotrivă, pentru antrenarea răspunderii contractuale, de regulă,
este necesară punerea debitorului în întârziere printr-o somație de plată, prin intermediul
executorilor judecătorești.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, în materia răspunderii delictuale, se aplică
întotdeauna termenul general de prescripție de 3 ani, pe când în materia răspunderii contractuale
legea prevede, pe lângă termenul general, și alte termene speciale.
16
 În cadrul răspunderii delictuale, convențiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârșirea
faptei ilicite, sunt, în principiu, lovite de nulitate; în cazul răspunderii contractuale, clauzele de
nerăspundere sunt valabile în anumite limite.

17
 Bibliografie

1. Cod Civil al Republicii Moldova. Sait oficial. https://www.legis.md/cautare/getResults?

doc_id=125043&lang=ro .
2. M. B. Cantacuzino. „Elementele dreptului civil”. Editura ALL, 1998.
3. L. Plop. „Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, vol.II. Contractul”. Editura
Universul juridic, 2009.
4. Fr. Deak. „Curs de drept civil - Teoria generală a obligațiilor”. București, 1960.
5. I. Albu, V. Ursa. „Răspunderea civilă pentru daune morale”. Editura Dacia. Cluj-
Napoca, 1979.
6. C. Stătescu, C. Bîrsan. „Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”. Ediția a IX-
a, revăzută și adăugită. Ed. Hamangiu, 2008.
7. I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa. „Răspunderea civilă”. Editura Științifică, București,
1970.
8. M. Eliescu. „Răspunderea civilă delictuală”. Editura Academiei, București, 1972.
9. D. Alexandresco. „Principiile dreptului civil”. Editura Socec. București, 1926.
10.C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu „Tratat de drept civil român”. Ediția a
II-A. Ed. C. H. Beck, 2002.
11.Cojocari E. „Răspunderea juridică civilă”. Chișinău, Business Elita, 2002.
12.Gh. Beleiu. „Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil”. Ed.
a X-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trucă. Ed. Universul juridic. București,
2005.
13.I. Albu. „Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor”. Editura Dacia. Cluj Napoca,
1984.
14.D. Romoșan. „Efectele juridice ale erorii în domeniul răspunderii civile”. Revista
Dreptul, nr.12/1999.
15.Lăcrămioară Rodica Boila. „Răspunderea civilă delictuală subiectivă”. Ed. C. H. Beck.
16.N. D. Ghimpa. „Responsabilitatea civilă, delictuală și contractuală”. București, 1946.

18