DREPT PENAL SPECIAL

ANUL UNIVERSITAR 2019 – 2020

SEMESTRUL I
EXAMEN

1. Analizaţi infracţiunea de omor calificat săvârşit de către o persoană care a mai

comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor (art. 189 alin. 1
lit. e C.pen.);
Acest element circumstanţial de agravare a omorului calificat vizează necesitatea
sancţionării mai aspre a persistenţei infracţionale a făptuitorului în săvârşirea de fapte de suprimare
a vieţii şi care dovedeşte periculozitatea deosebită ce îl caracterizează.
Pentru a se reţine omorul calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. 9) C. pen., se cere să fie
constatată o singură condiţie, şi anume ca făptuitorul să fi săvârşit mai înainte o infracţiune de omor
sau o tentativă la infracţiunea de omor, neavând relevanţă dacă pentru aceste fapte subiectul activ a
fost condamnat definitiv sau dacă executase ori nu pedeapsa pronunţată; nu are relevanţă durata
scursă de la omorul anterior, nici dacă a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau
a consecinţelor condamnării (amnistia, reabilitarea).
Dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. devin incidente şi în cazul în care omorul anterior
a fost comis în stare de provocare sau în prezenţa altor circumstanţe atenuante. În art. 242 din Legea
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se prevede că, „În
aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit e) C pen., prin infracţiune de omor comisă anterior se
înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută în art. 16 alin. (3) din
Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi art. 200 din Codul penal”.
Potrivit acestor dispoziţii, rezultă neîndoielnic faptul că prevederile art. 189 alin. (1) lit. e)
C. pen. devin incidente numai dacă făptuitorul care a comis un omor simplu sau calificat mai
săvârşise anterior un omor intenţionat (simplu sau calificat), şi nu alte fapte care au ca urmare
imediată suprimarea vieţii persoanei, cum sunt uciderea la cererea victimei, uciderea nou-născutului
săvârşită de către mamă sau alte fapte de ucidere săvârşite din culpă ori care au ca urmare
praeterintenţionată moartea victimei.
De asemenea, săvârşirea unor variante speciale ale infracţiunii de omor (art. 257 ultraj, art.
279 - ultrajul judiciar, art. 401 - atentatul care pune în pericol securitatea naţională, art. 408
-infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, când sunt săvârşite contra
vieţii) realizează situaţia-premisă pentru a opera acest element circumstanţial agravant al omorului
calificat.
După modul de exprimare a legiuitorului în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. şi
raţiunea instituirii acestui element circumstanţial agravant al omorului calificat, rezultă că
întotdeauna aceste prevederi devin incidente dacă infractorul a săvârşit un omor consumat sau o
tentativă la infracţiunea de omor şi se constată că acesta, anterior, mai săvârşise un omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor. În această situaţie, distingem o unitate de subiect activ (aceeaşi
persoană comite sau participă la săvârşirea infracţiunii de omor sau a tentativei la această
infracţiune, după ce anterior mai săvârşise aceste fapte, astfel că, în baza unor hotărâri infracţionale
distincte, ucide sau pune în pericol viaţa unor persoane diferite).
În literatura de specialitate s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. 9)
C. pen. şi în cazul în care tentativa la infracţiunea de omor şi omorul consumat asupra aceleiaşi
victime au fost săvârşite pe baza unor rezoluţii distincte şi în împrejurări diferite, fiecare dintre
aceste fapte păstrându-şi propria sa individualitate (de exemplu, inculpatul a comis o primă tentativă
de omor asupra soţiei şi, după ce şia executat pedeapsa, revenind acasă, a comis un omor asupra
aceleiaşi victime). În aceste condiţii, dacă tentativa şi omorul consumat asupra aceleiaşi victime au
fost săvârşite în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, fapta consumată absoarbe în chip natural
tentativa, neputându-se reţine infracţiunea de omor calificat, forma consumată, prevăzută în art. 189
alin. (1) lit. e) C. pen. Această soluţie se impune. chiar dacă între tentativa la infracţiunea de omor şi
omorul consumat s-ar fi interpus o oarecare durată de timp.
1
 Elementul circumstanţial prevăzut în art 189 alin. (1) lit. 6) C pen., având caracter personal,
nu se transmite participanţilor decât dacă au şi antecedentul cerut de lege autorului.
2. Analizaţi infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 196 alin.1
C.pen., varianta tip – latura obiectivă;
Ca şi la celelalte infracţiuni din această categorie (lovirea sau alte violenţe în varianta
agravată şi vătămarea corporală săvârşite cu intenţie), vătămarea corporală din culpă are ca obiect
juridic special relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate.
Latura obiectivă. Elementul material constă, ca şi la faptele de lovire sau alte violenţe în
varianta agravată, într-o acţiune (inacţiune) aptă să producă victimei o vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii.
Urmarea imediată constă în producerea de leziuni traumatice ori afectarea sănătăţii unei
persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată trebuie stabilită, la fel
ca Ia celelalte infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, şi la vătămarea
corporală din culpă.

3.  Forma de vinovăţie la infracţiunea privind traficul de minori prevăzută de art. 211

C.pen.;
Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de trafic de minori este intenţia directă, calificată
prin scop, care este descris explicit de norma de incriminare. În toate modalităţile normative de
existenţă a elementului material al infracţiunii de trafic de minori se impune, ca cerinţă esenţială a
elementului subiectiv, existenţa scopului în care acţionează făptuitorul, şi anume al exploatării
minorului. Prin Legea nr. 187/2012, art. 2 din Legea nr. 678/2001 prin care se explică înţelesul unor
termeni sau expresii s-a modificat, prevăzându-se la lit. b) a acestui text că „prin exploatarea unei
persoane se înţelege activităţile prevăzute în art. 182 din Codul penal”. Prin urmare, pentru
constatarea cerinţei esenţiale a elementului subiectiv al infracţiunii de trafic de minori, se recurge la
aceste prevederi legale.
Aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 211 alin. (1) C. pen., pentru realizarea
conţinutului infracţiunii de trafic de minori, scopul prevăzut de norma de incriminare a acestei fapte
nu trebuie să fie realizat, ci doar urmărirea acestuia. Aşadar, fapta constituie infracţiune indiferent
dacă scopul este sau nu realizat. Sub acest aspect, traficul de minori apare ca fiind o infracţiune-
mijloc în vederea atingerii unui anumit scop, constând în exploatarea acestora. Dacă ulterior
făptuitorul va săvârşi alte infracţiuni în legătură cu minorii traficaţi (de exemplu, supunerea la
muncă forţată sau obligatorie, sclavie, proxenetism, exploatarea cerşetoriei etc.), devin aplicabile
regulile concursului de infracţiuni.

4. Explicaţi dacă în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art.273 din

Codul penal poate fi subiect activ al infracţiunii participantul la comiterea unei infracţiuni
care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza
disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi;
Prin Decizia nr. 10/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București,
prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei
chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la
comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca
martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți “ stabilind că participantul la
comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca
martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie
mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.
Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă poate fi subiect activ al
infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat

2
separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din
urmă participanți.
Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două
coordonate:
-prima, din perspectiva normelor de drept penal substanțial;
-a doua, din perspectiva dreptului martorului de a nu se acuza.
Sub primul aspect, se reține că infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273
alin. (1) din Codul penal constă în fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu
faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.
În art. 277 alin. 1 din Codul penal Carol al II-lea, în secțiunea a III-a, titlul „Mărturia
mincinoasă și jurământul fals”, se prevedea că „acela care, în materie criminală sau corecțională,
depunând ca martor sub jurământ înaintea unei instanțe sau referindu-se la un jurământ anterior
prestat, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe privitor la împrejurări esențiale pentru
judecată, asupra cărora este întrebat, în mod special, comite delictul de mărturie mincinoasă”.
În art. 281 alin. 1 din același cod se arată că „acela care, dacă ar fi făcut afirmații adevărate
sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracțiune pe sine (…) sau și-ar fi cauzat lui (…) un
grav prejudiciu în ce privește onoarea sau libertatea”.
Mărturia mincinoasă sau „falsitas in judicio” era reprimată și de Codul penal din 1864, un
element esențial al delictului constând în aceea că mărturia mincinoasă trebuia să cauzeze un
prejudiciu unei persoane sau posibilitatea producerii unui prejudiciu.
Codul penal din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări,
apreciindu-se că „Noul cod nu prevede aceste cazuri de nepedepsire, fiindcă s-a socotit că aflarea
adevărului trebuie să primeze în realizarea justiției, față de interesele persoanei chemate să depună
ca martor”.
În actuala reglementare, situația premisă a acestei infracțiuni constă în existența unei
declarații necorespunzătoare adevărului, dată de o persoană audiată în calitate de martor.
Martor este persoana care, având cunoștință de vreo faptă sau împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se
ascultă martori, este audiată în legătură cu aceasta.
În timp ce față de părți și subiecții procesuali principali operează o prezumție de parțialitate,
martorul se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de
aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului.
Calitatea de martor trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i
se poate cere să fie consecvent în relatarea adevărului.
În doctrină s-a reținut că poate fi martor numai persoana care a perceput în mod direct
faptele sau împrejurările de fapt, întrucât calitatea de martor este legată de percepția directă și
imediată a persoanei, adică de ceva ce a văzut, auzit sau simțit cu privire la chestiunea pentru are a
fost propusă ca martor.
Din perspectiva infracțiunii de mărturie mincinoasă, calitatea cerută subiectului activ
reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția
tipicității și, ca atare, nu se impune analiza normei de incriminare sub aspectul elementului material
al laturii obiective, respectiv a formei de vinovăție cerute de lege.
Sub cel de-al doilea aspect, în doctrină s-a apreciat că „atât în procesul civil, cât și în cel
penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații
mincinoase sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost
întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece nu poate apărea în această
calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările care i se adresează ar
conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Într-o asemenea situație,
martorului nu i se poate cere să fie obiectiv, în același timp în care, deasupra sa, planează sancțiunea
penală” (Avram Filipaș, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1980, pag. 60-61).
Și legislația procesual penală a altor state europene conține dispoziții procesual penale care
reglementează dreptul martorului de a nu se acuza. În acest sens pot fi amintite, cu titlu
3
exemplificativ: Codul de procedură penală bulgar – art. 121 alin. (1), potrivit căruia „martorii nu pot
fi obligați să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracțiuni”; Codul de
procedură penală ceh – art. 100 alin. (2), potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin
aceasta, s-ar încrimina pe ei”; Codul de procedură penală croat – art. 286, potrivit căruia „martorul
nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este posibil ca prin aceasta să se expună pe
sine sau pe o rudă apropiată unei acuzații penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material
serios”.
În legislația națională, potrivit art. 118 din Codul de procedură penală, „declarația de martor
dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit
calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să
menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.”
Norma procesual penală la care s-a făcut trimitere prevede dreptul martorului de a nu se
acuza, legiuitorul definind acest drept ca obligația procesuală negativă a organului judiciar care nu
poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de
suspect sau de inculpat în aceeași cauză.
Textul are în vedere două ipoteze, și anume:
a)situația în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi
penale cu privire la faptă, iar ulterior, a dobândit calitatea de suspect;
b)situația în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar
dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândește calitatea de martor.
O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă
nu spune adevărul, evitând o autoincriminare, poate comite infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Acest mecanism duce, în realitate, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor,
ceea ce este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire
penală aveau date din care rezultă, cu evidență, participarea acesteia la comiterea faptei ce face
obiectul audierii în calitate de martor.
Disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, pentru buna soluționare a unei cauze,
însă, în realitate, ambele dosare – cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o
singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea
infracțiunii – cu privire la care se pronunțase anterior o hotărâre de condamnare definitivă – în
calitate de martor în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil, în sensul normei de
incriminare prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci
doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale
care determină soarta procesului.
Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un „martor
asimilat”, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă
legătură cu infracțiunea dedusă judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior
printr-o hotărâre definitivă.
Raportând distincțiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării,
rezultă că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți
participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al
infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal.

5. Explicaţi latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 263 C.pen. privind traficul
de migranţi.
 
Infracţiunea privind traficul de migranți este prevăzută în art. 263 C. pen. într-o variantă tip
şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.] constă în racolarea, îndrumarea, călăuzirea,
transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopu| trecerii frauduloase a frontierei
de stat a României.
Varianta agravată [art. 263 alin. (2) C. pen.] există când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
4
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii în varianta tip constă în una dintre
acţiunile alternative prevăzute de norma de incriminare, şi anume racolare, îndrumare, călăuzire,
transportare, transferare sau adăpostire a migraţilor, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de
stat.
Prin ,,racolare” se înţelege acţiunea de recrutare a unei persoane pentru o anumită activitate
(reprobabilă), atrăgând-o prin promisiuni, presiuni, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat.
Acţiunea de „îndrumare” înseamnă a dirija, a indica cuiva direcţia potrivită în sensul trecerii
frauduloase a frontierei de stat.
Prin acţiunea de „călăuzire” se înţelege a conduce pe cineva pe un drum, a-l însoţi într-un
anumit scop.
„Transportarea“ indică deplasarea cu un vehicul a unei personae-migrant-dintr-un loc în
altul.
Transferarea" presupune a muta o persoană dintr-un loc în altul (de exemplu, transferul de
pe o ambarcaţiune pe apă pe uscat, în vederea transportării ulterioare cu un camion).
Prin acţiunea de „adăpostire” se înţelege a ţine la adăpost, a ţine la loc ferit, a-i găsi refugiul
migrantului, în realizarea scopului de trecere frauduloasă a frontierei de stat.
Condiţia esenţială pentru existenţa infracţiunii de trafic de migranţi este ca acţiunile prin
care se realizează elementul material să aibă ca scop trecerea frauduloasă a frontierei de stat, iar
persoanele să fie în situaţia de migranţi (nu sunt nici cetăţeni, nici rezidenţi permanenţi ai acelui
stat).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată de acţiunea subiectului activ pentru
activitatea autorităţii ce se ocupă cu supravegherea şi controlul legal al trecerii frontierei de stat.
Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe o legătură între elementul material realizat prin
una dintre acţiunile alternative şi urmarea imediată, aceasta rezultând din materialitatea faptei (ex
re).