Sunteți pe pagina 1din 378

Grila cu raspunsuri si bibliografia pe capitole

LICENTA DREPT PENAL iulie 2010

1. Care sunt trãsãturile esentiale ale infractiunii ?


a. latura obiectivã si latura subiectivã
b. vinovãtia, rãspunderea penalã si pedeapsa
c. fapta care prezintã pericol social savârsitã cu vinovãtie si prevãzutã de legea penalã
d. termenii infractiunii si pericolul social

2. Unde sunt prevãzute faptele care constituie infractiuni si pedepsele ce se aplicã


infractorilor ?
a. în legi penale si hotãrâri ale guvernului
b. în legi speciale, hotãrâri ale guvernului si decrete ale presedintelui României
c. numai în legi penale
d. în hotãrâri ale Presedintiei

3. În ce trebuie sã constea o faptã care prezintã pericol social, pentru a constitui infractiune ?
a. sã fie o actiune sau o inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile mentionate în art. 1 C.p.
b. sa fie o actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile mentionate în art. 1 C.p. si
pentru sanctionarea carora este necesara aplicarea unei pedepse
c. sa fie o actiune prin care se aduce atingere uneia din valorile mentionate în art. 1 C.p. si pentru sanctionarea
careia este necesara aplicarea unei pedepse
d. sã fie o actiune prin care se aduce atingere uneia din valorile mentionate în Constitutia României

4. Cine face evaluarea concreta a gradului de pericol social al unei infractiuni ?


a. instanta de judecata atunci când solutioneaza cauza penala
b. legiuitorul, atunci când a încriminat-o în legea penala
c. administratia locului de detinere, atunci când cel condamnat este liberat
conditionat
d. participantii în procesul penal

5. Care sunt factorii care compun vinovãtia ?


a. numai factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilitatii prevederii de catre subiect a urmarilor
socialmente periculoase
b. numai factorul volitiv care consta în vointa subiectului de a savârsi fapta si dorinta de a produce în realitate
urmarile socialmente periculoase
c. doi factori, unul intelectiv si unul volitiv
d. doi factori, unul volitiv si dolul
6. Când existã vinovãtie în cazul unei actiuni sau inactiuni care prezintã pericol social ?
a. când actiunea sau inactiunea care prezinta pericol social este savârsita cu intentie
sau din culpa
b. când actiunea sau inactiunea care prezinta pericol social este savârsita numai cu intentie
c. când actiunea sau inactiunea care prezinta pericol social este savârsita cu intentie directa si praeterintentie
d. când actiune sau inactiune care prezintã pericol social este sãvârsitã numai cu intentie calificatã prin scop

7. Când existã intentie directã ca formã a vinovãtiei ?


1
a. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara
temei, ca el nu se va produce
b. în cazul în care faptuitorul, prevede rezultatul faptei sale, doreste si urmareste
producerea lui, prin savârsirea acelei fapte
c. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste,
accepta producerea lui
d. în cazul în care fãptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptã si nu-l
urmãreste

8. Când exista intentie indirectã ca formã a vinovãtiei ?


a. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara
temei ca el nu se va produce
b. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste,
accepta producerea lui
c. în cazul în care nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada
d. în cazul în care fãptuitorul prevede rezultatul faptei sale, si desi nu-l urmãreste,
socoteste, fãrã temei, cã el nu se va produce

9. Când exista culpa cu prevedere ca forma a vinovatiei ?


a. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste
accepta producerea lui
b. în cazul în care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l
prevada
c. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmareste producerea lui si crede fara
temei, ca acest rezultat nu se va produce
d. în cazul în care fãptuitorul prevede rezultatul faptei sale si acceptã producerea lui

10. Când exista culpa simpla sau greseala ca forma a vinovatiei ?


a. în cazul în care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea
sa-l prevada
b. în cazul în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste
accepta producerea lui
c. în cazul în care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale si nici nu putea sa-l
prevada
d. în cazul în care fãptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmãreste,
socoteste fãrã temei cã el nu se va produce

11. În care situatii existã praeterintentia ca forma a vinovatiei ?


a. situatia în care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l
prevada
b. situatia în care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste,
accepta producerea lui
c. situatia în care faptuitorul doreste si accepta producerea unor urmari periculoase, însa în realitate se
produc din culpa urmari mai grave (pe care fie ca le-a prevazut, dar a socotit fara temei ca nu se vor
produce ori nu le-a prevazut, desi putea si trebuia sa le prevada)
d. nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sã-l prevadã

12. Când o infractiune are un continut agravat sau calificat ?


2
a. când cuprinde numai conditiile pentru existenta ei în forma tipica
b. când pe lânga conditiile necesare pentru existenta ei în configuratia tipica, cuprinde si alte
circumstante de agravare
c. când este savârsita de un infractor recidivist
d. când subiectul activ este calificat

13. Ce este obiectul juridic al unei infractiuni ?


a. bunul sustras sau distrus prin savârsirea faptei
b. relatiile sociale vatamate sau periclitate prin savârsirea faptei
c. obiectivul urmarit de infractor prin savârsirea faptei
d. persoana împotriva cãreia este îndreptatã actiunea sau inactiunea

14. Care sunt conditiile pentru ca o persoana fizica sã fie subiect activ al unei infractiuni ?
a. sa aiba vârsta minima ceruta de lege si sa fie responsabila din punct de vedere
penal
b. sa aiba libertate de vointa si actiune si sa fie responsabila din punct de vedere penal
c. sa aiba vârsta minima ceruta de lege, sa fie responsabila si sa aiba posibilitatea de a decide libera si
neconstrânsa asupra savârsirii infractiunii
d. persoana fizicã sã fie circumstantiatã de text

15. Cine este subiect pasiv general al unei infractiuni ?


a. statul
b. persoana fizica sau juridica care a suferit rãul produs prin infractiune
c. numai persoana juridica care a suferit un rãu produs prin infractiune
d. numai persoana fizicã care a suferit un rãu produs prin infractiune

16. Ce cuprinde latura obiectiva a infractiunii ?


a. elementul material, vinovatia si raportul de cauzalitate
b. elementul material, urmarea imediata si raportul de cauzalitate
c. actiunea sau inactiunea, urmarea imediata si vinovatia
d. termenii infractiunii si raportul cauzal complex

17. În ce se materializeazã urmarea imediata ce se produce prin savârsirea unei infractiuni ?


a. fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol
b. numai într-un rezultat palpabil
c. în consecintele subsecvente ale infractiunii
d. printr-o consecintã vizibilã

18. În cazul cãror infractiuni se pune problema dovedirii raportului de cauzalitate în dreptul penal?
a. infractiunile formale
b. infractiunile formale de atitudine
c. infractiunile de rezultat
d. infractiunile formale de atitudine si infractiunile de rezultat

19. Ce desemneazã mobilul unei infractiuni ?


a. desemneaza acel sentiment (dorinta, tendinta, pasiune) care conduce la nasterea în mintea
faptuitorului a ideii savârsirii unei infractiuni
b. desemneaza finalitatea urmarita de faptuitor prin savârsirea infractiunii
3
c. desemneaza atitudinea psihica a faptuitorului ce precede si însoteste fapta
infractionala si urmarile ei
d. valorile sociale pe care normele penale de incriminare le ocrotesc

20. Ce desemneazã scopul savârsirii unei infractiuni ?


a. desemneaza acel sentiment (dorinta, tendinta, pasiune) ce conduce la nasterea în
mintea faptuitorului a ideii savârsirii unei anumite infractiuni
b. desemneaza finalitatea urmarita prin savârsirea faptei
c. desemneaza atitudinea psihica a faptuitorului ce precede si însoteste fapta
infractionala si urmarile ei
d. valorile sociale pe care normele penale de incriminare le ocrotesc

21. Ce cuprinde perioada externa a savârsirii unei infractiuni intentionate ?


a. faza actelor de pregatire, faza tentativei, faza actelor de executare si faza urmarilor
b. faza actelor de pregatire, faza actelor de executare si faza urmarilor
c. faza actelor de pregatire, faza tentativei si faza infractiunii fapt consumat
d. faza tentativei si faza infractiunii fapt consumat si faza urmãrilor

22. Care este teza adoptatã de Codul penal român, în legatura cu regimul actelor
preparatorii ?
a. teza incriminarii actelor preparatorii
b. teza neincriminarii actelor preparatorii
c. teza incriminarii doar a unor acte preparatorii
d. teza incriminãrii partiale a unor acte preparatorii

23. Când exista tentativa perfecta ?


a. atunci când faptuitorul executa în întregime elementul material al laturii obiective a infractiunii si cu
toate acestea rezultatul urmarit nu se produce
b. atunci când faptuitorul începe executarea elementului material al laturii obiective a
infractiunii, însa pe parcursul desfasurarii executarea este întrerupta si nu poate fi
dusã pâna la capat
c. atunci când faptuitorul dispune de toate conditiile necesare sub aspectul
mijloacelor ce vor fi folosite si al obiectului material al infractiunii pentru ca
infractiunea proiectata sa se consume, totusi aceasta nu se consuma datorita
modului defectuos în care au fost folosite mijloacele de catre faptuitor sau altor
cauze
d. atunci când fãptuitorul dispune de toate conditiile necesare sub aspectul
mijloacelor ce vor fi folosite si al obiectului material al infractiunii pentru ca
infractiunea proiectatã sã se consume, totusi aceasta nu se consumã datoritã
modului absurd de concepere a infractiunii

24. Când exista tentativa imperfecta ?


a. atunci când faptuitorul executa în întregime elementul material al laturii obiective
a infractiunii si cu toate acestea rezultatul urmarit nu se produce
b. atunci când faptuitorul începe executarea elementului material al laturii obiective a infractiunii, însa
pe parcursul desfasurarii executarea este întrerupta si nu poate fi
dusa pâna la capat
4
c. atunci când faptuitorul desi dispune de toate conditiile necesare sub aspectul
mijloacelor ce vor fi folosite si al obiectului material pentru ca infractiunea
proiectata sa se consume, totusi infractiunea nu se consuma, datorita modului
defectuos în care au fost folosite mijloacele de catre faptuitor sau altor cauze
d. atunci când fãptuitorul executã în întregime elementul material al laturii obiective
a infractiunii si cu toate acestea rezultatul urmãrit nu se produce datoritã modului
gresit de concepere

25. Când exista tentativa improprie ?


a. atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt sa produca rezultatul, dar în
cazul concret în raport de conditiile existente s-a dovedit a fi insuficient sau
defectuos, sau în situatia când obiectul material lipsea în mod accidental din locul
unde faptuitorul credea ca se afla
b. atunci când mijlocul folosit pentru savârsirea infractiunii, prin natura lui, nu era apt
în nici o împrejurare sa produca rezultatul urmarit de faptuitor
c. atunci când infractiunea proiectata nu se consuma datorita caracterului inapt de a produce
rezultatul, al mijloacelor folosite de faptuitor, ori datorita faptului ca
obiectul material lipsea din locul unde credea acesta ca se afla
d. atunci când fãptuitorul executã în întregime elementul material al laturii obiective
a infractiunii si cu toate acestea rezultatul urmãrit nu se produce datoritã modului
gresit de concepere

26. Când exista tentativa relativ improprie ?


a. atunci când prin natura lui mijlocul folosit de faptuitor pentru savârsirea
infractiunii este apt sa produca rezultatul, dar în cazul concret, în raport de
conditiile existente, s-a dovedit a fi insuficient sau defectuos, ori în situatia când
obiectul material al infractiunii lipsea în mod accidental din locul unde acesta stia
ca se afla
b. atunci când faptuitorul dispune de toate conditiile necesare sub aspectul
mijloacelor ce vor fi folosite si al obiectului material al infractiunii pentru ca acesta
sa se consume, si totusi infractiunea nu se consuma datorita modului defectuos în
care au fost folosite mijloacele de catre faptuitor sau altor cauze
c. atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este datorata mijlocului
folosit care prin natura lui nu era apt în nici o împrejurare sa produca rezultatul
urmarit de faptuitor
d. atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este datoratã modului
absurd de concepere a infractiunii

27. Când exista tentativa absolut improprie ?


a. atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt sa produca rezultatul, dar în
cazul concret, în raport de conditiile existente, s-a dovedit a fi insuficient sau
defectuos, sau în situatia când obiectul material lipsea în mod accidental din locul
unde faptuitorul credea ca se afla
b. atunci când mijlocul folosit prin natura lui nu era apt în nici o împrejurare sa
produca rezultatul urmarit de faptuitor
c. atunci când faptuitorul executa în întregime elementul material al laturii obiective
5
a infractiunii si cu toate acestea rezultatul urmarit nu se produce
d. atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt sã producã rezultatul,, dar în
cazul concret în raport de conditiile existente s-a dovedit a fi insuficient sau
defectuos, sau în situatia când obiectul material lipsea în mod accidental din locul
unde fãptuitorul credea cã se afla

28. La care infractiuni tentativa nu este posibila ?


a. la infractiunile savârsite cu intentie indirecta
b. la infractiunile continuate
c. la infractiunile savârsite din culpa
d. la infractiunile complexe

29. Când nu se pedepseste tentativa ?


a. numai atunci când faptuitorul s-a desistat de la savârsirea faptei pusa în executare,
mai înainte ca organul de urmarire penala sa o descopere
b. atunci când faptuitorul a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea
rezultatului
c. atunci când faptuitorul fie ca s-a desistat fie ca a împiedicat producerea rezultatului mai înainte de
descoperirea faptei
d. atunci când fãptuitorul s-a împãcat cu persoana vãtãmatã

30. Care faptã nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni ?


a. fapta prin care se aduce o atingere minima valorii sociale împotriva careia a fost
îndreptata
b. fapta savârsita care este în mod vadit lipsita de importanta
c. fapta savârsita prin care se produce o atingere minima valorii sociale împotriva
careia a fost îndreptata, este lipsita în mod vadit de importanta iar prin continutul ei concret este lipsita
de pericol social
d. fapta este lipsitã în mod vãdit de importantã pentru cã a produs un prejudiciu redus

31. Care sunt sanctiunile cu caracter administrativ prevazute de legea penala ?


a. observarea, mustrarea, amenda
b. mustrarea, mustrarea cu avertisment si amenda
c. munca în folosul comunitatii, mustrarea cu avertisment si amenda
d. mustrarea, mustrarea cu avertisment, munca în folosul comunitãtii

32. Care sunt formele unitatii naturale de infractiune ?


a. infractiunea simpla, infractiunea continuata si infractiunea deviata
b. infractiunea simpla, infractiunea continuata si infractiunea continua
c. infractiunea simplã, infractiunea continuã si infractiunea deviatã
d. infractiunea simplã, infractiunea complexã si infractiunea deviata

33. Care este data savârsirii unei infractiuni continue ?


a. momentul când se comite actiunea/inactiunea care dureaza suficient pentru a avea
o semnificatie penala
b. momentul la care a încetat actiunea/inactiunea infractionala
c. momentul în care s-a produs rezultatul
6
d. momentul când autorul faptei a început realizarea elementului material al
infractiunii

34. Când se epuizeaza o infractiune continua ?


a. în momentul producerii rezultatului
b. în momentul încetarii actiunii/inactiunii infractionale
c. coincide cu momentul consumarii infractiunii
d. coincide cu momentul sãvârsirii infractiunii

35. Care este momentul în raport cu care se aplica beneficiul gratierii în cazul savârsirii unei infractiuni
continue ?
a. momentul consumarii infractiunii
b. momentul epuizarii activitatii infractionale
c. momentul producerii rezultatului
d. momentul descoperirii infractiunii

36. Care sunt formele unitatii legale de infractiune ?


a. infractiunea simpla, infractiunea continua si infractiunea deviata
b. infractiunea complexa, infractiunea continua, infractiunea progresiva si
infractiunea de obicei
c. infractiunea complexa, infractiunea continuata, infractiunea progresiva si
infractiunea de obicei
d. infractiunea complexã, infractiunea continuã, infractiunea progresivã

37. Când o infractiune este continuata?


a. atunci cand actiunea/inactiunea ce formeaza elementul material al laturii obiective
se prelungeste în timp, in chip natural, chiar dupa momentul consumarii
b. atunci cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp actiuni sau inactiuni
care prezinta fiecare in parte continutul unei infractiuni, inainte de a fi fost
condamnata definitiv pentru vreuna din ele
c. atunci cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea
aceleiasi rezolutii actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul
aceleiasi infractiuni
d. atunci cand o persoana savarseste in diferite intervale de timp actiuni sau inactiuni
care prezinta fiecare in parte cuantumul unor infractiuni diferite

38. Care este data la care se considera savârsita infractiunea continuata ?


a. aceea a comiterii primei actiuni sau inactiuni
b. aceea a efectuarii celei de a doua actiuni sau inactiuni din componenta infractiunii
continuate
c. aceea a comiterii ultimei actiuni sau inactiuni din componenta infractiunii
continuate
d. data când a fost descoperitã infractiunea

7
39. Care este momentul în raport cu care se aplica beneficiul amnistiei în cazul savârsirii unei
infractiuni continuate ?
a. momentul consumarii infractiunii
b. data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni
c. momentul producerii rezultatului
d. data rãmânerii definitive a unei hotãrâri de condamnare

40. Când o infractiune este complexa ?


a. numai atunci când în continutul sau intra ca element constitutiv o actiune sau
inactiune care constituie prin ea însasi o fapta prevazuta de legea penala
b. când în continutul sau intra ca element constitutiv sau ca circumstanta agravanta o actiune sau
inactiune care constituie ea însasi o fapta prevazuta de legea penala
c. când elementul material al laturii obiective se repeta de mai multe ori în aceeasi
împrejurare
d. atunci când o persoanã sãvârseste la diferite intervale de timp actiuni sau inactiuni
care prezintã fiecare în parte continutul unor infractiuni diferite

41. Care sunt formele pluralitatii de infractiuni ?


a. participatia penala, concursul de infractiuni si recidiva
b. concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea intermediara
c. concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea naturala
d. pluralitatea intermediarã, concursul de legi penale, recidiva

42. Când exista concurs de infractiuni ?


a. numai atunci când doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite printr-o unica
actiune, de aceeasi persoana
b. numai atunci când doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite prin actiuni sau
inactiuni distincte de aceeasi persoana, înainte de a fi condamnata definitiv pentru
vreuna din ele
c. atunci când doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite printr-o unica
manifestare sau prin actiuni sau inactiuni distincte, înainte de a fi condamnata
definitiv pentru vreuna dintre ele
d. numai atunci când douã sau mai multe infractiuni au fost sãvârsite printr-o unicã
actiune de douã sau mai multe personae

43. Când exista concurs real de infractiuni ?


a. atunci când o actiune sau o inactiune savârsita de aceeasi persoana, datorita
împrejurarilor în care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, întruneste
elementele constitutive ale aceleiasi infractiuni
b. atunci când o actiune sau o inactiune savârsita de aceeasi persoana, datorita
împrejurarilor în care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, întruneste
elementele constitutive ale unor infractiuni diferite
c. atunci când mai multe infractiuni au fost savârsite de aceeasi persoana prin tot
atâtea actiuni ori inactiuni distincte înainte de a fi fost condamnata definitiv pentru
vreuna din ele
d. atunci când numai o actiune sãvârsitã de aceeasi persoanã datoritã împrejurãrilor în
care a avut loc si urmãrilor pe care le-a produs, întruneste elementele constitutive
8
ale aceleiasi infractiuni

44. Când exista concurs ideal de infractiuni ?


a. atunci când mai multe infractiuni au fost savârsite de aceeasi persoana, înainte de a
fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele
b. atunci când o actiune sau inactiune savârsita de aceeasi persoana, datorita
împrejurarilor în care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs întruneste
elementele constitutive a mai multor infractiuni
c. atunci când o actiune sau inactiune savârsita de aceeasi persoana, datorita
împrejurarilor în care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, întruneste
elementele constitutive ale aceleiasi infractiuni
d. atunci când numai o actiune sãvârsitã de aceeasi persoanã datoritã împrejurãrilor în
care a avut loc si urmãrilor pe care le-a produs, întruneste elementele constitutive a
mai multor infractiuni
45. Când existã recidiva postcondamnatorie ?
a. atunci când dupa ramânerea definitiva a unei hotarâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai
mare de sase luni, cel condamnat savârseste din nou o infractiune cu intentie, înainte de începerea
executarii pedepsei, în timpul executarii acesteia, sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de
lege pentru a doua infractiune este închisoarea mai mare de un an
b. atunci când dupa ramânerea definitiva a unei hotarâri de condamnare la pedeapsa
amenzii sau închisorii mai mare de sase luni, cel condamnat savârseste din nou o
infractiune cu intentie, înainte de începerea executarii pedepsei, în timpul
executarii acesteia, sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de lege pentru a
doua infractiune este închisoarea mai mare de un an
c. atunci când dupa ramânerea definitiva a unei hotarâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, cel condamnat savârseste din nou o infractiune cu
intentie, înainte de începerea executarii pedepsei, în timpul executarii acesteia, sau
în stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de lege pentru a doua infractiune este
închisoarea mai mare de sase luni
d. atunci când dupã rãmânerea definitivã a unei hotãrâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai micã de sase luni, cel condamnat sãvârseste din nou o infractiune
din culpã, înainte de începerea executãrii pedepsei, în timpul executãrii acesteia,
sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevãzutã de lege pentru a doua infractiune
este închisoarea mai mare de un an

46. Existã recidivã dacã o persoana a fost condamnata la pedeapsa închisorii mai mare de sase luni
pentru savârsirea unei infractiuni intentionate, dar cu suspendarea conditionata a executarii, iar în
termenul de încercare savârseste o infractiune intentionata pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an ?
a. exista recidiva postcondamnatorie
b. nu exista stare de recidiva
c. exista recidiva postexecutorie
d. existã pluralitate intermediarã

9
47. Existã recidivã în cazul în care dupa condamnarea definitiva la detentiunea pe viata, înainte de
începerea executarii pedepsei, în timpul executarii ori în stare de evadare, cel condamnat savârseste din
nou o infractiune cu intentie, pentru care legea prevede o pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an
sau detentiunea pe viata?
a. exista recidiva postcondamnatorie
b. nu exista recidiva, deoarece a fost condamnat la pedeapsa maxima
c. legea nu prevede o asemenea situatie
d. existã concurs de infractiuni

48. Care sunt conditiile pentru a exista primul termen al recidivei postcondamnatorii ?
a. sa existe o hotarâre de condamnare pentru savârsirea unei infractiuni intentionate
la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau detentiunea pe viata
b. sa existe o hotarâre de condamnare definitiva pentru savârsirea unei infractiuni
intentionate, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau detentiunea pe viata
c. sa existe o hotarâre de condamnare definitiva pentru savârsirea unei infractiuni
intentionate la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau detentiunea pe viata
d. sã existe o hotãrâre de condamnare pentru sãvârsirea unei infractiuni, sãvârsitã din
culpã la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau detentiunea pe viatã

49. Când exista recidiva postexecutorie ?


a. dupa executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, cel condamnat
savârseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an
b. dupa executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, cel condamnat
savârseste din nou o infractiune cu intentie, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 3 luni
c. dupa executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, cel condamnat
savârseste din nou o infractiune cu intentie, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni
d. sã existe o hotãrâre de condamnare pentru sãvârsirea unei infractiuni sãvârsite în
timpul minoritãtii la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau detentiunea pe
viatã

50. Ce se va retine de cãtre instantã daca în privinta primului termen al recidivei mari postexecutorii,
constând în executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni pentru savârsirea unei
infractiuni intentionate, s-a împlinit termenul de reabilitare ?
a. cã aceastã condamnare nu mai poate constitui primul termen al recidivei
b. cã aceastã condamnare poate constitui primul termen al recidivei
postcondamnatorii
c. referitor la aceastã condamnare problema este controversata în literatura juridica de
specialitate
d. cã aceastã condamnare poate constitui primul termen al pluralitãtii intermediare de
infractiuni

51. Din ce este compus primul termen în cazul micii recidive postcondamnatorie?
a. din trei condamnari la pedeapsa închisorii de pâna la un an, pentru savârsirea unor
10
infractiuni intentionate
b. din trei condamnari la pedeapsa închisorii de pâna la sase luni, pentru savârsirea
unor infractiuni intentionate
c. din trei condamnari ramase definitive la pedeapsa închisorii de pâna la sase luni,
pentru savârsirea unor infractiuni intentionate
d. din trei condamnãri rãmase definitive la pedeapsa închisorii de pânã la sase luni,
pentru sãvârsirea unei infractiuni sãvârsite din culpa
52. Care este temeiul rãspunderii penale ?
a. sãvârsirea unei fapte prevãzute de legea penalã
b. sãvârsirea unei infractiuni
c. numai gradul de pericol social al unei fapte
d. existenta vinovatiei

53. Cãrei forme de participatie îi este specificã contributia directa si nemijlocita la


savârsirea faptei prevazuta de legea penala ?
a. instigatorului
b. coautorilor
c. complicelui
d. fãptuitorul

54. Ce formã de participatie sãvârseste persoana care promite înainte de savârsirea


infractiunii ca va tainui bunurile provenite din aceasta, dar dupa savârsirea ei, nu-si mai tine
promisiunea ?
a. complicitate
b. nu are semnificatie penala
c. o faptã lipsitã de pericol social
d. tãinutor

55. Ce se va retine în cazul faptei persoanei care înainte de savârsirea infractiunii, promite faptuitorului
ca îl va favoriza ?
a. infractiunea de favorizare a infractorului
b. nu are semnificatie penala
c. complicitate
d. tãinuitor

56. Care sunt conditiile atacului în cazul legitimei apãrãri ?


a. material, direct, imediat, injust si proportional
b. material, direct, imediat si injust
c. material, direct si injust
d. material, direct, proportional, imediat

57. Împotriva cui trebuie sã fie îndreptat atacul în cazul legitimei aparari ?
a. celui care se apara sau altei persoane
b. celui care se apara sau altei persoane, unui interes obstesc sau unui bun important
c. celui care se apara, altei persoane sau împotriva unui interes obstesc
d. celui care se apãrã, altei persoane sau împotriva unui bun important

58. Cine este în pericol în cazul legitimei apãrãri ?


11
a. persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc
b. este pusã în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc
c. este pusã în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, bunurile acestuia ori
interesul obstesc
d. este pusã în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, bunurile acestuia
59. Va beneficia de legitimã apãrare persoana care dupã dezarmarea agresorului continua riposta
lovind victima cu cutitul cauzându-i moartea?
a. va beneficia de legitima aparare, în conditiile prevazute de art. 44 alin. 2 C.p.
b. va beneficia de legitima aparare, în conditiile prevazute de art. 44 alin. 3 C.p.
c. nu va beneficia de dispozitiile art. 44 C.pen., ci cel mult se va putea pune în
discutie, aplicarea circumstantei legale atenuante a provocarii
d. va beneficia de legitimã apãrare, în conditiile prevãzute de art. 44 alin. 1 C.p.

60. Împrejurarea mai grava pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul savârsii faptei poate
constitui o circumstantã agravantã ?
a. nu poate constitui o circumstanta agravanta
b. poate constitui o circumstanta agravanta
c. ramâne la aprecierea instantei daca s-o socoteasca o circumstanta agravanta
d. .poate constitui primul termen al recidivei

61. În cazul participatiei penale, circumstantele personale ale unuia dintre participanti se rãsfrâng
asupra celorlalti participanti ?
a. se rasfrâng asupra celorlalti participanti
b. nu se rasfrâng asupra celorlalti participanti
c. se rasfrâng numai în masura în care au fost cunoscute de toti participantii
d. se rãsfrâng asupra tuturor participantilor chiar dacã nu au stiut de circumstantele
personale ale unui participant

62. În cazul participatiei penale, circumstantele reale se rãsfrâng asupra tuturor


participantilor ?
a. nu se rasfrâng asupra tuturor participantilor
b. se rasfrâng asupra tuturor participantilor
c. se rasfrâng asupra participantilor numai în masura în care acestia le-au cunoscut
sau le-au prevazut
d. se rãsfrâng asupra participantilor chiar dacã acestia nu le-au cunoscut sau nu le-au
prevãzut

63. Cand cel condamnat la o pedeapsa de 8 ani inchisoare pentru o infractiune intentionata poate fi
liberat conditionat?
a. dupa ce a executat fractia din pedeapsa prevazuta de lege
b. dupa ce comisia de propuneri a analizat indeplinirea tuturor conditiilor
c. dupa ce a executat partea din pedeapsa aratata de lege, a fost staruitor in muncã,
disciplinat si a dat dovezi temeinice de indreptare, tinandu-se seama si de
antecedentele sale penale
d. in cazul in care este recidivist, numai dupa executarea integrala a pedepsei

64. Care din sanctiunile mai jos mentionate sunt sanctiuni de drept penal ?
a. pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta
12
b. numai pedepsele si masurile educative
c. pedepsele, masurile educative, masurile de siguranta si sanctiunile disciplinare
d. pedepsele, mãsurile educative, mãsurile de sigurantã si sanctiunile contraventionale
65. Din ce se compune termenul de încercare în cazul în care pedeapsa a carei executare a fost
suspendata este închisoarea ?
a. cuantumul pedepsei aplicate la care se adauga un interval de timp de un an
b. cuantumul pedepsei aplicate la care se adauga un interval de timp de doi ani
c. cuantumul pedepsei aplicate la care se adauga un interval de timp de trei ani
d. cuantumul pedepsei aplicate la care se adauga un interval egal cu jumãtatea din
pedeapsa aplicatã

66. Care din pedepsele enumerate sunt pedepse principale?


a. inchisoarea pe viata
b. inchisoarea de la 30 de zile la 25 ani
c. amenda de la 50 lei la 100.000 lei
d. inchisoare de la 15 zile la 30 ani

67. Cand incepe executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi?


a. dupa pronuntarea sentintei
b. dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare
c. dupa executarea pedepsei inchisorii, dupa gratierea totala sau a restului de
pedeapsa ori dupã prescriptia executarii pedepsei
d. in momentul incarcerarii condamnatului

68. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei atrage si suspendarea masurilor de siguranta


dispuse fata de inculpat?
a. da
b. nu
c. atrage numai masura de siguranta a internarii medicale
d. atrage suspendarea tuturor masurilor de siguranta cu exceptia expulzarii

69. Dacã minorii cu vârsta cuprinsã între 14 si 16 ani sãvârsesc fapte prevãzute de legea penalã vor
rãspunde penal?
a. nu rãspund niciodatã din punct de vedere penal
b. fatã de aceastã categorie de persoane care sãvârsesc fapte prevãzute de legea
penalã se iau numai mãsuri de ocrotire prevãzute de legislatia în vigoare
c. rãspund penal, dacã se dovedeste cã au sãvârsit fapte penale cu discernãmânt
d. fatã de ei se pot lua doar mãsuri educative

70. Ce este excesul scuzabil ?


a. cauza care înlãturã caracterul penal al faptei
b. cauza care înlãturã rãspunderea penalã
c. circumstanta atenuantã
13
d. circumstanta agravantã
71. Care este cauza care genereazã starea de pericol datoritã cãreia se dispune mãsura de sigurantã a
interzicerii unei functii sau profesii ?
a. lipsa atitudinii de care a dat dovadã persoana care a sãvârsit o faptã prevãzutã de
legea penalã de a efectua potrivit exigentelor cuvenite activitatea în exercitarea
cãreia a sãvârsit fapta
b. exercitarea functiei sau profesiei în mod abuziv
c. gravitatea faptei sãvârsite
d. nedemnitatea persoanei care a sãvârsit fapta prevãzutã de legea penalã

72. Cui i se poate aplica masura de siguranta a expulzarii?


a. persoanei condamnate pentru infractiuni la siguranta nationala
b. persoanei condamnate pentru infractiuni de trafic de persoane si de stupefiante
c. cetateanului strain si persoanei fara cetatenie care nu are domiciliul in tara, care au savarsit o
infractiune
d. persoanelor declarate non grata

73. Care sunt pedepsele ce se pot aplica minorilor care sãvarsesc infractiuni?
a. detentia pe viata si inchisoarea, caz in care limitele se reduc la jumatate
b. inchisoarea
c. amenda
d. inchisoarea si amenda ale caror limite prevazute de lege se reduc la jumatate

74. Cum se procedeaza in cazul in care cel condamnat la detentie pe viata a împlinit varsta de 60 de ani
în timpul executarii pedepsei?
a. se deduce partea de pedeapsa executatã si executã în continuare pedeapsa
închisorii de 30 de ani
b. se aplicã pedeapsa închisorii de 25 de ani
c. se aplicã pedeapsa închisorii de 30 de ani
d. detentia pe viata se înlocuieste cu închisoarea pe timp de 25 de ani

75. De cãtre cine se realizeazã individualizarea judiciarã a pedepsei ?


a. de cãtre legiuitor în faza de elaborare a legii penale incriminatorie
b. de cãtre instanta de judecatã în momentul solutionãrii cauzei cu care a fost
investitã
c. de cãtre administratia locului de detinere a condamnatului
d. de cãtre judecãtor împreunã cu procurorul

76. Instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei sub supraveghere in cazul
unei pedepse rezultante de 3 ani decurgand din contopirea a trei pedepse pentru trei infractiuni
concurente savarsite in anul 2005, daca anterior in anul 2004 acesta mai suferise o condamnare de 1 an
închisoare pentru infractiunea de ucidere din culpã?
a. nu
b. da, daca apreciaza ca pronuntarea condamnarii constituie un avertisment pentru
condamnat si ca acesta nu va mai savarsi infractiuni chiar si fara executarea
pedepsei
c. poate, dar numai daca se retin circumstante atenuante
d. poate, dar numai daca condamnatul a acoperit integral prejudicial
14
77. Care sunt efectele retinerii circumstantelor agravante in cazul inculpatului persoana fizica?
a. instanta majoreaza pedeapsa pana la maximul special
b. instanta aplica un spor in cazul inchisorii de pana la 5 ani, iar in cazul amenzii se
aplica un spor de cel mult o treime din maximul special
c. instanta poate aplica o pedeapsa pana la maximul special, iar daca acest maxim
este neindestulator, in cazul inchisorii se poate adauga un spor de pana la 5 ani
care nu poate depasi o treime din acest maxim, iar in cazul amenzii se poate aplica
un spor de cel mult o treime din maximul special
d. instanta aplica intotdeauna peste maximul special un spor de 3 ani

78. Care este obiectul material al infractiunii de omor?


a. corpul persoanei
b. actiunea ucigãtoare
c. corpul persoanei în viatã
d. corpul persoanei decedate

79. Ce implicã omorul sãvârsit cu premeditare – art. 175 lit. a) C. pen.?


a. implicã numai o simplã chibzuire anterioarã asupra faptei
b. implicã exteriorizarea rezolutiei infractionale prin acte de pregãtire a infractiunii
c. implicã existenta unui interval de timp între luarea hotãrârii de a comite
infractiunea si sãvârsirea acesteia, chiar dacã fãptuitorul nu a chibzuit asupra faptei
si nu a pregãtit-o
d. nu presupune un interval de timp între adoptarea hotãrârii de a ucide si
materializarea acesteia

80. În ce conditii se poate retine omorul sãvârsit din interes material – art. 175 lit. b) C. pen.?
a. se poate retine indiferent dacã fãptuitorul a obtinut sau nu satisfacerea interesului urmãrit
b. se poate retine si când mobilul omorului a fost gelozia, dacã în urma infractiunii
fãptuitorul realizeazã un avantaj material
c. nu se poate retine dacã interesul material urmãrit este legitim
d. se poate retine numai dacã interesul material a fost satisfãcut

81. Cum se poate realiza elementul material al infractiunii de omor?


a. numai prin acte comisive
b. prin acte comisive sau omisive
c. numai prin acte omisive
d. numai prin amenintarea subiectului pasiv

82. Care sunt elementele circumstantiale de agravare ale infractiunii de omor calificat?
a. în timpul noptii
b. cu premeditare
c. de cãtre o persoanã având asupra sa o armã, o substantã narcoticã sau paralizantã
d. prin cruzimi

83. Care sunt elementele circumstantiale de agravare ale infractiunii de omor deosebit de grav?
a. profitând de starea de neputintã a victimei de a se apãra
15
b. asupra sotului sau unei rude apropiate
c. de douã sau mai multe persoane împreunã
d. asupra unei femei gravide

84. Ce solutie se retine dacã fãptuitorul a ucis în aceeasi împrejurare, cu intentie, douã persoane?
a. douã infractiuni de omor simplu aflate în concurs
b. o infractiune de omor
c. o infractiune de omor deosebit de grav
d. o infractiune de omor calificat

85. În ce conditii se comite infractiunea de pruncucidere?


a) reprezintã suprimarea vietii unui nou-nãscut comisã de un pãrinte;
b) se sãvârseste imediat dupã nastere;
c) are un subiect activ necircumstantiat, putând fi orice femeie;
d) se sãvârseste de cãtre mama aflatã într-o stare de tulburare pricinuitã de nastere.
a. a+b
b. b+c
c. a+d
d. b+d

86. Care este forma de vinovãtie cu care se poate sãvârsi infractiunea de pruncucidere?
a. culpa
b. intentia
c. praeterintentia
d. intentia indirectã

87. Care este limita legalã de îmbibatie alcoolicã a cãrei depãsire antreneazã rãspunderea persoanelor
care conducând neglijent autovehicule pe drumurile publice ucid o persoanã?
a. 1,00 g/l alcool pur în sânge
b. 0,80 g/l alcool pur în sânge
c. 0,60 g/l alcool pur în sânge
d. 0,40 g/l alcool pur în sânge
88. Care sunt consecintele prevãzute de lege pentru ca o faptã concretã sã constituie
infractiunea de vãtãmare corporalã gravã?
a) vãtãmarea integritãtii corporale sau a sãnãtãtii care necesitã pentru vindecare îngrijiri
medicale cel mult de 60 de zile;
b) slutirea;
c) punerea în primejdie a vietii persoanei;
d) pierderea unui simt sau organ.
a. a+b
b. b+c
c. a+b+c
d. b+c+d

89. Care este încadrarea juridicã a faptei agentului care loveste intentionat cu aceeasi ocazie douã
persoane?
a. o infractiune de lovire sau alte violente
16
b. douã infractiuni de lovire sau alte violente aflate în concurs
c. o infractiune de lovire sau alte violente în formã continuatã
d. o vãtãmare corporalã din culpa

90. În ce forme este permisã participatia penalã la sãvârsirea infractiunii de viol?


a. coautorat, instigare, complicitate
b. instigare si complicitate
c. coautorat
d. coautorat si instigare

91. În ce modalitate a vinovãtiei se poate comite violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei?
a. intentia
b. culpa
c. praeterintentia
d. intentia indirectã

92. În ce moment se consumã infractiunea de furt?


a. deposedãrii victimei de bun
b. împosedãrii autorului cu acel bun
c. începerii executãrii actelor de sustragere
d. pregãtirii actiunii de luare

93. Când intervine întelegerea între fãptuitori la infractiunea de tãinuire?


a. posterior infractiunii principale
b. concomitent infractiunii principale
c. anterior infractiunii principale
d. anterior sau concomitent infractiunii principale

94. Care sunt consecintele pe care trebuie sã le pricinuiascã o faptã concretã pentru a fi încadratã ca
infractiune de vãtãmare corporalã gravã?
a) pierderea unei proteze;
b) pierderea cunostintei;
c) pierderea unui simt sau organ;
d) slutirea.
a. a+b
b. b+c
c. a+c
d. c+d

95. La ce infractiuni contra vietii, integritãtii corporale si sãnãtãtii, cu exceptia faptelor prevãzute în
art. 179 C.pen. si 185 C.pen., este posibilã tentativa?
a. ucidere din culpã
b. lovituri cauzatoare de moarte
c. omor calificat
d. vãtãmare corporalã din culpa

17
96. În ce împrejurãri lipsirea de libertate este mai gravã?
a) prin simulare de calitãti oficiale;
b) în timpul noptii;
c) prin simulare de calitãti mincinoase;
d) de o persoanã înarmatã.
a. a+b
b. a+c
c. b+c
d. a+d

97. În ce constã elementul material al asocierii pentru sãvârsirea de infractiuni?


a) initierea constituirii unei asocieri;
b) constituirea unei asocieri;
c) aderarea la o asociere;
d) sprijinirea unei asocieri.
a. a+b
b. a+b+c
c. a+c+d
d. a+d

98. Care sunt împrejurãrile care agraveazã rãspunderea în cazul infractiunii de violare de domiciliu?
a) în timpul unei calamitãti;
b) prin folosire de calitãti mincinoase;
c) prin simulare de calitãti oficiale;
d) în timpul noptii.
a. a+b
b. b+c
c. b+d
d. a+b+d

99. Între ce categorii de persoane se realizeazã raportul sexual la infractiunea de incest?


a) rude apropiate;
b) rude în linie directã;
c) membrii de familie;
d) frati si surori.
a. a+b
b. b+c
c. a+b+d
d. b+d

100. În ce modalitate a vinovãtiei se poate sãvârsi infractiunea de hãrtuire sexualã?


a. intentia
b. intentia directã
c. intentia indirectã
d. praeterintentia

101. Care este obiectul material al infractiunii de furt?


18
a. orice energie care are o valoare economicã
b. lucrurile ce nu apartin cuiva (res nullius)
c. lucrurile abandonate de posesorul lor (res derelictae)
d. corpul omului sau anumite pãrti ale corpului cât omul este în viatã

102. Care sunt elementele circumstantiale de agravare în cazul furtului calificat?


a. luarea unui bun mobil de douã sau mai multe persoane
b. sustragerea unor bunuri în timpul unei calamitãti
c. sustragerea unui bun de la o persoanã aflatã în imposibilitate de a-si exprima
vointa sau de a se apãra
d. luarea unui bun mobil în timpul noptii
e. toate variantele de mai sus

103. În ce ipoteze normative tâlhãria se sãvârseste cu praeterintentie?


a) a avut ca urmare moartea victimei;
b) a avut vreuna dintre urmãrile arãtate în art. 182;
c) a avut ca urmare vãtãmarea corporalã a victimei;
d) a fost comisã prin întrebuintare de amenintãri.
a. a+c
b. a+b
c. b+c
d. a+d

104. În ce constã elementul material al infractiunii de tâlhãrie, în varianta tip?


a) furtul sãvârsit prin întrebuintare de insulte;
b) furtul urmat de întrebuintarea de amenintãri pentru pãstrarea bunului furat;
c) furtul sãvârsit asupra victimei aflate în stare de inconstientã sau neputintã de a se
apãra;
d) furtul urmat de întrebuintarea de violente pentru înlãturarea urmelor infractiunii.
a. a+b
b. b+c
c. b+d
d. a+d

105. Care sunt împrejurãrile agravante în cazul infractiunii de tâlhãrie?


a) a avut vreuna din urmãrile arãtate în art. 181 C. pen;
b) a fost sãvârsitã prin efractie;
c) a fost sãvârsitã într-un mijloc de transport;
d) a fost comisã într-o locuintã sau în dependinte ale acesteia.
a. a+b
b. b+c
c. b+d
d. c+d

106. Ce infractiune reprezintã însusirea unui bun mobil al altuia, detinut cu orice titlu?
a. furt
b. gestiune frauduloasã
19
c. abuz de încredere
d. delapidare

107. Care este forma de vinovãtie cu care se poate sãvârsi infractiunea de abuz de încredere?
a. intentie directã sau indirectã
b. praeterintentie
c. intentie sau culpã
d. culpa

108. În ce ipoteze gestiunea frauduloasã se retine în varianta agravatã?


a. pagubele sunt pricinuite cu rea-credintã
b. fapta este sãvârsitã cu ocazia administrãrii ori conservãrii bunurilor
c. fapta este sãvârsitã în scopul de a dobândi un folos material
d. fapta este comisã cu intentie

109. Care este obiectul material al infractiunii de gestiune frauduloasã?


a. doar un bun mobil
b. doar o sumã de bani
c. o universalitate de bunuri mobile si/sau imobile
d. doar un bun imobil

110. În ce poate consta obiectul material al infractiunii de înselãciune?


a. un bun mobil sau imobil
b. doar un bun mobil
c. o actiune sau o inactiune
d. doar un bun imobil

111. Care sunt elementele circumstantiale de agravare ale infractiunii de înselãciune?


a) comiterea în scopul de a obtine un folos material injust;
b) pricinuirea unei pagube;
c) sãvârsirea prin folosire de nume sau calitãti mincinoase;
d) producerea de consecinte deosebit de grave.
a. a+b
b. b+c
c. c+d
d. a+b+c

112. Sub ce modalitãti normative se poate înfãtisa elementul material al infractiunii de delapidare?
a. însusirea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate
b. însusirea, distrugerea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate
c. primirea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate
d. însusirea, degradarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate

113. La ce infractiuni contra patrimoniului se pedepseste tentativa?


a) abuz de încredere;
20
b) gestiune frauduloasã;
c) delapidare;
d) înselãciune.
a. a+b
b. b+c
c. a+d
d. c+d

114. În ce constã obiectul material la infractiunea de distrugere?


a. un bun mobil sau imobil
b. doar un bun mobil
c. o actiune sau o inactiune
d. doar un bun imobil
115. În ce constau formele infractiunii de tulburare de posesie?
a) elementul material este reprezentat de actiunea de pãtrundere fãrã drept într-un
imobil;
b) tentativa este posibilã, dar nu este incriminatã;
c) consumarea are loc instantaneu, la momentul intrãrii fãptuitorului în imobil;
d) epuizarea are loc fie la momentul când fãptuitorul a încetat actiunea ilicitã din
proprie initiativã, fie la data pronuntãrii hotãrârii de condamnare.
a. a+b
b. b+c
c. b+d
d. a+d

116. În ce constã obiectul material al infractiunii de tulburare de posesie?


a. un bun imobil
b. un bun mobil sau imobil
c. ocuparea fãrã drept a unui imobil aflat în posesia altuia
d. un bun mobil

117. Care sunt modalitãtile normative sub care se poate înfãtisa elementul material al infractiunii de
tãinuire?
a) transformarea unui bun cunoscând cã acesta provine din sãvârsirea unei fapte penale;
b) sustragerea unui bun cunoscând cã acesta provine din sãvârsirea unei fapte penale;
c) pretinderea unui bun cunoscând cã acesta provine din sãvârsirea unei fapte penale;
d) primirea unui bun cunoscând cã acesta provine din sãvârsirea unei fapte penale.
a. a+d
b. b+c
c. a+b+c
d. b+d

118. Care este limitarea specialã fixatã de legiuitor în cazul pedepsei aplicate tãinuitorului prin
raportare la cea prevãzutã pentru autorul faptei din care provine bunul?
a. pedeapsa aplicatã tãinuitorului nu poate depãsi pedeapsa prevãzutã de lege pentru infractiunea din
care provine bunul tãinuit
21
b. pedeapsa aplicatã tãinuitorului nu poate fi mai mare decât aceea care s-a aplicat
autorului faptei din care provine bunul
c. pedeapsa aplicatã tãinuitorului se reduce dacã pentru autorul faptei din care
provine bunul s-au retinut circumstante atenuante
d. pedeapsa aplicatã tãinuitorului poate depãsi pedeapsa prevãzutã de lege pentru
infractiunea din care provine bunul tãinuit

119. Cu ce modalitate a vinovãtiei se poate comite tãinuirea?


a. intentia directã sau indirectã;
b. numai cu intentie directã
c. numai cu intentie indirectã
d. intentia sau culpa

120. Care este obiectul material al infractiunii de ultraj în varianta tip?


a. corpul functionarului public ultragiat
b. un bun mobil sau imobil
c. numai un bun mobil care se aflã asupra subiectului pasiv
d. obiectul material lipseste

121. Care va fi încadrarea juridicã a faptei de lovire a unui politist aflat în exercitiul
functiunii dacã acesta si-a depãsit atributiile de serviciu?
a. ultraj
b. ultraj în concurs cu infractiunea de lovire sau alte violente
c. lovire sau alte violente
d. vãtãmare corporalã din culpa

122. În ce conditii sunt incidente variantele agravate ale infractiunii de ultraj?


a. dacã împotriva victimei se exercitã o lovire sau alte violente ori o vãtãmare
corporalã sau o vãtãmare corporalã gravã
b. dacã functionarul public ce îndeplineste o functie care implicã exercitiul autoritãtii
de stat se aflã în exercitiul functiunii
c. dacã fapta este sãvârsitã de douã sau mai multe persoane
d. dacã fapta este sãvârsitã de douã sau mai multe persoane împreunã

123. Cu ce formã de vinovãtie se poate sãvârsi infractiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri?
a. doar sub forma intentiei
b. doar sub forma culpei
c. atât sub forma intentiei, cât si a culpei
d. doar în modalitatea intentiei directe

124. În ce constã urmarea imediatã la infractiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice?
a) într-o stare de pericol;
b) într-un rezultat si acesta este în mod obligatoriu concretizat într-o pagubã;
c) într-un rezultat, dar nu este obligatoriu sã se retinã existenta unei pagube;
d) într-o tulburare însemnatã bunului mers al unei unitãti din cele la care se referã art. 145 C. pen. sau
într-o pagubã patrimoniului acesteia.
a. a+b
22
b. b+c
c. a+d
d. c+d

125. Care este forma de vinovãtie în cazul infractiunii de neglijentã în serviciu?


a. numai culpa
b. numai intentia
c. atât intentia, cât si culpa
d. numai praeterintentia

126. Cum se poate înfãtisa din punct de vedere al normei de incriminare elementul material al
infractiunii de luare de mitã?
a) darea de bani ori alte foloase;
b) promisiunea sau oferirea de bani;
c) acceptarea promisiunii unor foloase;
d) nerespingerea promisiunii unor foloase.
a. a+b
b. c+d
c. a+d
d. b+d

127. Când se consumã infractiunea de luare de mitã?


a. în momentul realizãrii actiunii sau inactiunii incriminate
b. doar în momentul în care fãptuitorul intrã în posesia folosului necuvenit
c. în momentul producerii pagubei
d. dupã îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu

128. Care este natura juridicã a constrângerii mituitorului de cãtre cel care a luat mita?
a. o cauzã de nepedepsire
b. o cauzã specialã care înlãturã caracterul penal al faptei
c. o cauzã de reducere a pedepsei
d. o circumstantã atenuantã

129. Când are loc actiunea caracteristicã elementului material al infractiunii de dare de mitã raportatã
la efectuarea sau neefectuarea actului de serviciu de cãtre cel mituit?
a. se sãvârseste doar anterior efectuãrii sau neefectuãrii actului de serviciu
b. se sãvârseste doar ulterior efectuãrii sau neefectuãrii actului de serviciu
c. se poate sãvârsi fie anterior, fie ulterior efectuãrii sau neefectuãrii actului de
serviciu
d. se comite numai concomitent cu efectuarea sau neefectuarea actului de serviciu

130. Ce reprezintã din punct de vedere al naturii juridice denuntarea de cãtre mituitor a faptei mai
înainte ca organul de urmãrire sã fi fost sesizat?
a. o cauzã specialã de nepedepsire
b. o cauzã ce înlãturã caracterul penal al faptei
c. o cauzã de reducere a pedepsei
d. o cauzã generalã de nepedepsire
23
131. În ce moment se primesc bunurile de cãtre functionar în cazul infractiunii prevãzute în art. 256 C.
pen. (primirea de foloase necuvenite)?
a. bunurile au fost primite de functionar dupã ce a îndeplinit un act, în baza unei
întelegeri anterioare
b. bunurile au fost primite de functionar înainte de îndeplinirea unui act la care era
obligat în temeiul functiei sale
c. bunurile au fost primite de functionar dupã ce a îndeplinit un act în virtutea
functiei sale
d. bunurile au fost primite de functionar dupã ce a îndeplinit un act contrar
îndatoririlor sale de serviciu

132. Cu ce modalitate de vinovãtie se poate comite infractiunea de trafic de influentã?


a. intentia indirectã
b. intentia directã sau indirectã
c. praeterintentia
d. intentia directã calificatã prin scop

133. Sub ce formã trebuie fãcutã învinuirea mincinoasã?


a) petitie;
b) memoriu;
c) denunt;
d) plângere
a. a+b
b. b+d
c. a+c
d. c+d

134. Ce infractiune reprezintã producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri
nedrepte?
a. mãrturie mincinoasã
b. denuntare calomnioasã
c. nedenuntarea unor infractiuni
d. favorizarea infractorului

135. Ce reprezintã retragerea mãrturiei mincinoase înainte de arestarea inculpatului sau în toate
cauzele înainte de pronuntarea unei hotãrâri ori a unei alte solutii ca urmare a mãrturiei mincinoase?
a. o cauzã specialã de impunitate
b. o cauzã de reducere a pedepsei conform art. 76 C. pen
c. o cauzã de înlãturare a caracterului penal al faptei
d. o cauzã generalã de înlãturare a rãspunderii penale

136. Care sunt formele de participatie penalã la infractiunea de mãrturie mincinoasã?


a. coautorat, instigare, complicitate
24
b. doar în forma autoratului
c. doar în forma instigãrii si coautoratului
d. numai sub forma instigãrii si a complicitãtii

137. Ce infractiune reprezintã ajutorul dat fãptuitorului, în urma întelegerii avute cu acesta anterior
sãvârsirii faptei, pentru zãdãrnicirea urmãririi penale, a judecãtii sau a executãrii pedepsei?
a. favorizarea infractorului
b. tãinuire
c. complicitate la acea infractiune
d. nedenuntarea unor infractiuni

138. Care este forma de vinovãtie cu care se poate sãvârsi favorizarea infractorului?
a. intentia directã calificatã prin scop;
b. intentia directã sau indirectã;
c. culpa cu previziune;
d. praeterintentia.

139. Ce infractiune constituie mentinerea intentionatã a stãrii de arest/detinere dupã expirarea duratei
mandatului de arestare preventivã/de executare a pedepsei?
a. lipsire de libertate în mod ilegal
b. arestare nelegalã
c. represiune nedreaptã
d. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

140. Care sunt împrejurãrile care agraveazã rãspunderea penalã în cazul infractiunii de evadare?
a) fapta este sãvârsitã prin folosirea de calitãti mincinoase;
b) fapta este sãvârsitã de douã sau mai multe persoane împreunã;
c) fapta este sãvârsitã în timpul noptii;
d) fapta este comisã prin folosire de violente, de arme sau de alte instrumente.
a. a+b
b. b+c
c. b+d
d. a+d

141. Cu ce formã de vinovãtie se poate comite infractiunea prevãzutã în art. 262 C. pen. (nedenuntarea
unor infractiuni)?
a. intentia directã sau indirectã
b. culpa
c. intentia sau culpa
d. intentia indirectã

142. Cum se poate realiza elementul material al infractiunii de falsificare de monedã sau alte valori?
a. doar prin contrafacere (plãsmuire)
b. doar prin alterare (prefacere)
c. fie prin contrafacere, fie prin alterare
d. numai cu prilejul emiterii valorii respective de institutia abilitatã

143. În ce constã elementul material al infractiunii de fals material în înscrisuri oficiale?


25
a. falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, prin consemnarea
unor fapte sau împrejurãri neadevãrate, ori omisiunea consemnãrii unor date sau
împrejurãri
b. falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod
c. folosirea unui înscris oficial în vederea producerii de consecinte juridice
d. falsificarea unui înscris sub semnãturã privatã

144. Cum se poate realiza elementul material al infractiunii de fals intelectual (art. 289 C. pen.):
a) numai prin comisiune;
b) numai prin prin omisiune;
c) atât prin omisiune, cât si prin comisiune;
d) numai cu prilejul întocmirii înscrisului oficial
a. a+b
b. b+c
c. c+d
d. a+d

145. Care este încadrarea juridicã a faptei de falsificare a unui înscris sub semnãturã privatã si de
folosire a sa de cãtre autorul falsului?
a. infractiunea de fals în înscrisuri sub semnãturã privatã în concurs cu infractiunea
de uz de fals
b. infractiunea de uz de fals
c. infractiunea de fals în înscrisuri sub semnãturã privatã
d. o faptã nesanctionatã de legea penalã

146. Sub ce modalitãti normative se poate înfãtisa elementul material al infractiunii de proxenetism?
a) îndemnul la prostitutie;
b) înlesnirea practicãrii prostitutiei;
c) tragerea de foloase de pe urma practicãrii prostitutiei;
d) traficul de persoane pentru prostitutie.
a. a+b
b. b+c
c. a+d
d. a+b+c+d
147. În ce formã a vinovãtiei se poate comite asocierea pentru sãvârsirea de infractiuni pentru a atrage
incidenta art. 323 c.pen.?
a. praeterintentia
b. culpa
c. intentie
d. intentie sau culpa

148. Care este forma de vinovãtie specificã infractiunii de proxenetism pentru a atrage incidenta art.
329 c.pen.?
a. culpa
b. intentia
26
c. praeterintentia
d. intentie sau culpa

UNIVERSITATEA SPIRU HARET


FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ BUCURESTI
TEMATICA SI BIBLIOGRAFIA EXAMENULUI DE LICENłĂ
IULIE 2010
DREPT PENAL
A. PARTEA GENERALĂ
I. InstituŃia infracŃiunii
1. NoŃiunea de infracŃiune, trăsăturile esenŃiale si conŃinutul infracŃiunii
A. Trăsăturile esenŃiale ale infracŃiunii: pericolul social, vinovăŃia si prevederea
faptei în legea penală
B. Latura obiectivă
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate
C. Latura subiectivă
a) elementul subiectiv (vinovăŃia) în conŃinutul infracŃiunii
b) mobilul si scopul ca elemente ale infracŃiunii
D. CondiŃii privind obiectul infracŃiunii
E. SubiecŃii infracŃiunii
F. CondiŃii privind locul si timpul săvârsirii infracŃiunii
2. Formele infracŃiunii
A. Actele preparatorii
B. Tentativa si modalităŃile acesteia
C. Incriminarea si sancŃionarea tentativei în dreptul penal român
D. Desistarea si împiedicarea producerii rezultatului
3. Unitatea si pluralitatea de infracŃiuni
A. Formele unităŃii infracŃionale
a) unitatea naturală si formele sale
b) unitatea legală de infracŃiuni si formele ei
c) pedeapsa în cazul infracŃiunii continuate si infracŃiunii
complexe
B. Pluralitatea de infracŃiuni si formele ei
a) concursul de infracŃiuni; pedeapsa în cazul concursului de
infracŃiuni; contopirea pedepselor pentru infracŃiuni
concurente
b) recidiva si modalităŃile ei; condamnările care nu atrag starea
de recidivă; pedeapsa în cazul recidivei
c) pluralitatea intermediară de infracŃiuni
4. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală
A. Legitima apărare
27
B. Starea de necesitate
C. Constrângerea fizică si constrângerea morală
D. Cazul fortuit
E. Iresponsabilitatea
F. BeŃia făptuitorului
G. Minoritatea
H. Eroarea de fapt
5. Săvârsirea infracŃiunii de mai multe persoane
A. Formele pluralităŃii de infractori
a) pluralitatea naturală
b) pluralitatea constituită
c) pluralitatea ocazională
B. ParticipaŃia penală
a) autorul (coautorul), instigatorul si complicele
b) pedeapsa în caz de participaŃie
c) participaŃia improprie
II. InstituŃia pedepsei
1 NoŃiunea si trăsăturile pedepsei; pedepsele principale, pedepsele
complementare si pedepsele accesorii
2 Determinarea corectă si individualizarea pedepsei
a. Criterii generale de individualizare
b. CircumstanŃele atenuante
c. CircumstanŃele agravante
d. Efectele circumstanŃelor atenuante si agravante
e. Concursul între cauzele de agravare si de atenuare a
pedepsei
3 Individualizarea pedepsei sub aspectul executării acesteia
A) Suspendarea condiŃionată a executării pedepsei
B) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
C) Executarea pedepsei la locul de muncă
D) Executarea pedepsei într-o închisoare militară
E) Liberarea condiŃionată
III. Minoritatea făptuitorului în legea penală
1 Răspunderea penală a minorului si consecinŃele acesteia în dreptul penal român
2 Măsurile educative
A) Mustrarea
B) Libertatea supravegheată
C) Internarea într-un centru de reeducare
D) Internarea într-un institut medical educativ
3 Pedepsele aplicabile minorilor si particularităŃile regimului de aplicare si executare a
acestora
IV. Măsuri de siguranŃă
1 NoŃiunea, scopul si principiile care guvernează regimul măsurilor de siguranŃă
în dreptul penal român
2 Măsurile de siguranŃă
28
a) Obligarea la tratament medical
b) Internarea medicală
c) Interzicerea exercitării unei funcŃii sau profesii
d) Interzicerea de a se afla în anumite localităŃi
e) Expulzarea străinilor
f) Confiscarea specială
g) InterdicŃia de a reveni în locuinŃa familiei pe o perioadă
determinată
BIBLIOGRAFIE
OBLIGATORIE
1 Ioan Griga, Drept penal, Partea generală, Editura FundaŃiei România de Mâine,
Bucuresti, 2006
2 Constantin Bulai Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL BECK,
Bucuresti, 1997
3 Gheorghe Nistoreanu si Alexandru Boroi Drept penal. Partea generală, Editura
ALL BECK, Bucuresti, 2002
4 Constantin Mitrache Drept penal român – Partea generală, Casa de editură si
presă Sansa SRL, Bucuresti, 1999
FACULTATIVĂ
1. V. Dongoroz si colectiv ExplicaŃii teoretice ale codului penal român, partea
generală, vol. I (1969) si vol. II (1970), Editura Academiei, Bucuresti
B. PARTEA SPECIALĂ
I. InfracŃiuni contra persoanei
1 Omuciderea: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea,
uciderea din culpă.
2 Lovirea si vătămarea integrităŃii corporale sau a sănătăŃii: lovirea sau alte
violenŃe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă.
3 InfracŃiuni contra libertăŃii persoanei: lipsirea de libertate în mod ilegal,
violarea de domiciliu, ameninŃarea, santajul, violarea secretului corespondenŃei.
4 InfracŃiuni privitoare la viaŃa sexuală: violul, actul sexual cu un minor, perversiunea
sexuală, incestul, hărŃuirea sexuală.
II. InfracŃiuni contra patrimoniului: furtul, furtul calificat, tâlhăria, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, înselăciunea, delapidarea, distrugerea, tulburarea de posesie,
tăinuirea.
III. InfracŃiuni contra autorităŃii: ultrajul, uzurparea de calităŃi oficiale,
sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.
IV. InfracŃiuni care aduc atingere unor activităŃi de interes public sau altor
activităŃi reglementate de lege:
1 InfracŃiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul: abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor publice, neglijenŃa în
serviciu, purtarea abuzivă, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase
necuvenite, traficul de influenŃă.
2 InfracŃiuni care împiedică înfăptuirea justiŃiei: denunŃarea calomnioasă,

29
mărturia mincinoasă, nedenunŃarea unor infracŃiuni, favorizarea infractorului, arestarea
nelegală si cercetarea abuzivă, evadarea, înlesnirea evadării.
3 InfracŃiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităŃi reglementate de
lege: nerespectarea regimului armelor si muniŃiilor, nerespectarea regimului de
ocrotire a unor bunuri.
V. InfracŃiuni de fals:
1 Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (art. 282 – 285 C. pen.).
2 Falsuri în înscrisuri (art. 288 – 291 C. pen.).
VI. InfracŃiuni care aduc atingere unor relaŃii privind convieŃuirea socială: abandonul
de familie, contaminarea venerică si transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit,
asocierea pentru săvârsirea de infracŃiuni, proxenetismul.
VII. InfracŃiuni prevăzute în legi speciale si legi extrapenale:
1 O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaŃia pe drumurile publice republicată,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2006.
2 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului de droguri, cu
modificările si completările ulterioare.
BIBLIOGRAFIE
OBLIGATORIE:
1 Gheorghe Diaconescu, Doinel Dinuică, Gheorghe Bică,Mioara Kety Guiu,
Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, Editura FundaŃiei „România de
Mâine”, Bucuresti, 2007
2 Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, vol. I,
ediłia a IIa, revizuită si adăugită, Editura FundaŃiei „România de Mâine”, Bucuresti,
2006.
3 Gheorghe Diaconescu, Drept penal. Partea specială. InfracŃiuni în legi speciale si în
legi extrapenale, Editura FundaŃiei „România de Mâine”, Bucuresti, 2004.
FACULTATIVĂ
1 Vintilă Dongoroz si colectivul, ExplicaŃii teoretice ale Codului penal român,
Editura Academiei, Bucuresti, 1971, vol. III si vol. IV.
2 Costică Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache, InstituŃii de drept penal.
Curs selectiv pentru licenŃă 2006 – 2007, ediłia a III – a, revizuită si adăugită, Editura
„Trei”, Bucuresti, 2006.
3 Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
editură si presă „Sansa” S.R.L., ediłia a IV – a, revăzută si adăugită, Bucuresti, 2001.

(capitolul I/1/A din bobliografie)


INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL
A/I/A Trăsăturile esentiale ale infractiunii:
- pericolul social,
- vinovătia si
- prevederea faptei în legea penală

30
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt:
-infracţiunea,
-răspunderea penală şi
-pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiunile de drept
penal:
-pedepsele,
-măsurile educative şi
-măsurile de siguranţă).
În acest capitol, vom examina prima dintre aceste instituţii, infracţiunea.
Examinarea infracţiunii presupune un studiu asupra acelor trăsături şi
condiţii în prezenţa cărora o faptă constituie infracţiune şi atrage o sancţiune
penală. Acest studiu, sub aspectele sus-menţionate, este cunoscut în doctrină ca teoria
generală a infracţiunii.
Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii îl formează analiza
trăsăturilor şi condiţiilor comune tuturor infracţiunilor sau unor categorii ori
genuri de infracţiuni.
Considerăm că prima problemă care revine teoriei generale a infracţiunii
este definirea infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.
În viaţa socială, pe lângă imensa majoritate a acţiunilor umane pozitive, se
comit şi anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care
orice societate civilizată le promovează şi înţelege să le apere, prin diferite
mijloace. În raport cu consecinţele păgubitoare pe care le produc, aceste fapte pot fi: inumane
(de exemplu, omorul, tortura), imorale (de exemplu, violul), dăunătoare (de exemplu, furtul,
distrugerea).Toate aceste fapte tulbură ordinea publică şi din acest motiv au un caracter
antisocial. Ele nu devin însă infracţiuni decât în momentul în care legea penală le apreciază ca
atare şi le sancţionează cu pedepse. Fapta antisocială primeşte din partea voinţei legiuitoare a
statului calificarea de infracţiune şi prin aceasta devine o faptă juridică, ce generează pentru
stat, ca titular al ordinii de drept, obligaţia de tragere la răspundere penală a autorului acesteia.

1. Definiţia
În actualul Cod penal român, legiuitorul a optat pentru definirea
infracţiunii, în art. 17 alin. 1, ca fiind
„fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală”.
Această definire dată de legiuitor a determinat doctrina să nu recurgă la alte definiţii, ci
doar să teoretizeze şi să explice, din punct de vedere ştiinţific, componentele acestei definiţii.
2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături
esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de infracţiune.
Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că
substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate
31
constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infracţiune.
Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvârşirea
unei fapte. Este necesar să fie lămurit înţelesul noţiunii de faptă.
Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care,
prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de simţurile
omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu constituie o faptă, întrucât
ele nu sunt percepute de simţurile noastre.
În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau
inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea
au produs-o sau puteau s-o producă în lumea exterioară.
În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat al unei acţiuni sau
inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o energie pusă în mişcare de el.
Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele
naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de cazul când
omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu, rupe un dig, asmute un
câine ori deschide în mod intenţionat cuşca în care se află un animal sălbatic etc.).
Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în
afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă.
De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o
persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal.
Cogitationis poena nemo punitur spunea marele juristconsult Ulpian. În
acelaşi sens, marele filosof german Feuerbach arăta că simpla intenţie de a
săvârşi o infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă ea nu este o faptă, întrucât nu s-a
concretizat într-o acţiune.

2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social


A. Pericolul social. Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte
pericol social. Aşadar, nu orice faptă a omului, chiar atunci când ar avea un caracter
neconvenabil, constituie infracţiune.
În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin
care se aduce atingere uneia din valorile sociale pe care legea penală le apără şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse.
Pentru existenţa acestei trăsături trebuie, prin urmare, în primul rând, ca
fapta săvârşită (acţiune sau inacţiune) să producă sau să poată produce o urmare răufăcătoare;
acţiunea de a ucide, acţiunea de a înşela, de a distruge bunurile sau valorile altuia, de a depune
mărturie mincinoasă, de a falsifica un act, sunt fapte periculoase, fiindcă produc urmări
păgubitoare (suprimarea vieţii, prejudicii materiale, stări de pericol pentru buna înfăptuire a
justiţiei sau pentru încrederea care trebuie să existe în actele oficiale).
Dar aceste fapte, în afară de rezultatul pe care-l produc imediat, mai produc
32
şi urmări de proporţii mai mari, în comunitate sau societate (stări de nelinişte şi îngrijorare
socială care dăunează desfăşurării normale a relaţiilor sociale).
În al doilea rând, acest pericol trebuie să fie social. Caracterul social al
pericolului decurge din natura valorilor vătămate sau puse în pericol prin fapta comisă.
În al treilea rând, pericolul social trebuie să aibă caracter penal.
Se ştie că pericol social prezintă orice faptă care încalcă o regulă de drept.
Astfel, toate faptele ilicite, abateri disciplinare, administrative, civile sunt fapte care au mai
mult sau mai puţin un caracter socialmente periculos.
Între pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile şi pericolul social al
altor fapte ilicite există o deosebire de grad.
Ceea ce caracterizează infracţiunea nu este un pericol social general,
pentru că acesta este caracteristic oricărei forme de ilicit, ci un anumit grad de pericol social
care diferenţiază infracţiunea de faptele ilicite extrapenale.
În doctrina recentă, de specialitate, s-a susţinut că noţiunea de pericol
social ar trebui eliminată din definiţia infracţiunii, pentru că legiuitorul nu
incriminează decât faptele care prezintă pericol social, prin atingerea adusă
valorilor fundamentale ocrotite de legea penală58. S-a motivat că definiţia
infracţiunii ar trebui să cuprindă doar două trăsături esenţiale: fapta să fie
prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie59.

B. Forme de pericol social. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face


deosebire între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social concret.
a) Pericolul social generic desemnează acel pericol pe care îl prezintă în
abstract o anumită infracţiune (subminarea puterii de stat, omor, înşelăciune, viol, furt, trafic
de droguri etc.). El este evaluat de legiuitor în abstract, în primul rând, pentru a hotărî dacă
fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în al doilea rând, pentru a evalua
gradul de pericol şi a stabili, în consecinţă, pedeapsa ce corespunde acestui grad de pericol şi
care să fie de natură să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi să aibă aptitudinea de a reeduca.
Dar care este criteriul potrivit căruia legiuitorul stabileşte gradul generic al
pericolului social al unei infracţiuni?
Stabilirea gradului generic de pericol social se face de către legiuitor, care
are în vedere: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol,
gravitatea vătămării sau periclitării, urmările faptei, calitatea făptuitorului,
frecvenţa unor asemenea fapte etc. Aceste date legiuitorul le obţine din
rapoartele privind statistica judiciară, politica penală, din lucrările de doctrină, din analiza
practicii judiciare etc.
Pericolul social generic este diferit de la un tip de infracţiune la altul. În
ultimă instanţă, pericolul social abstract este ilustrat prin pedeapsa stabilită de lege pentru o
anumită infracţiune.
b) Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta
concretă, săvârşită de o anumită persoană, în anumite împrejurări. El este
33
evaluat de organele judiciare ţinând seama de acţiunea sau inacţiunea săvârşită, urmările
fireşti, obiectul, subiectul, timpul şi locul săvârşirii, modul şi mijloacele de săvârşire.
Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la
o faptă concretă la alta.
Pericolul social concret este reflectat în pedeapsa concretă aplicată de
către instanţă fiecărui infractor.
Prin excepţie de la regula consacrată în Codul penal în vigoare, potrivit
căreia orice faptă incriminată prezintă in abstracto pericol social, prin textul
art. 181 din Codul penal s-a prevăzut, in concreto, posibilitatea ca o faptă
săvârşită de o anumită persoană, în anumite condiţii, să nu prezinte gradul de
pericol social al unei infracţiuni. Astfel, textul de lege menţionat prevede că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege, prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod
vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La aprecierea, în
concret, a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei,
de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-
ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Această excepţie, din textul sus-menţionat, a făcut obiectul multor
controverse şi critici în doctrină60. În ceea ce ne priveşte, deşi apreciem justeţea ştiinţifică a
criticilor formulate la adresa acestui text, suntem pentru deschidere şi compatibilizare a
prevederilor actualului Cod penal cu legislaţiile penale europene, care conţin prevederi noi,
moderne, ce permit introducerea formelor de justiţie restaurativă (renunţarea la urmărirea
penală, încetarea acţiunii penale, amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la pedeapsă în
cazurile în care pericolul social al faptei nu este de interes public şi sunt posibile restabilirea
ordinii de drept încălcate şi repararea răului produs, prin mediere). Top of the Document

2.2. Cea de a doua trăsătură esenţială a infracţiunii – vinovăţia


A. Vinovăţia.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea
unei fapte care prezintă pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă şi de
urmările ei.
La fel ca orice act de conduită a omului, infracţiunea are, aşadar, pe lângă
o latură materială, exterioară, obiectivă, şi o latură subiectivă, internă, psihică.
Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde doi factori: unul de conştiinţă şi
altul de voinţă.
Astfel, fapta şi urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de
conştiinţă. În conştiinţă apare ideea de a se săvârşi o faptă şi tot în conştiinţă
apare reprezentarea urmărilor ei. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra
tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot conştiinţa decide dacă fapta
asupra căreia s-a deliberat urmează a fi săvârşită.
34
Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este factorul care determină ca fapta respectivă să fie
imputată persoanei care a săvârşit-o.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar însă ca voinţa să se poată exprima
în mod liber. Dacă voinţa nu a fost liberă şi persoana a acţionat sub imperiul
unei constrângeri, nu există vinovăţie, întrucât fapta aparţine numai fizic
făptuitorului, ea neputând însă să-i fie imputată psihic.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură
esenţială a infracţiunii în situaţia în care fapta are atât forma acţiunii, cât şi
forma omisiunii. În acest din urmă caz, voinţa constă în actul de conduită
contrar legii, fie prin ignorarea obligaţiei legale, fie prin a nu face tot ceea ce
trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi, deci, pentru respectarea legii.
Întrucât majoritatea persoanelor dispun de capacitatea psihică de a se
autodetermina şi de a fi stăpâne pe actele lor, voinţa de a săvârşi o faptă
antisocială este prezumată până la proba contrară.
Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de
interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează
energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate.
Vinovăţia presupune deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în
raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta.
B. Formele vinovăţiei.
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme tipice de vinovăţie:
-intenţia (dolul) şi
-culpa (greşeala), la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă mixtă, denumită
-intenţie depăşită sau praeterintenţie.
Vor exista deci fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte
săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă (praeterintenţie).
a) Intenţia şi modalităţile ei.
Există intenţie (dol), ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care săvârşeşte o faptă ce
prezintă pericol social prevede rezultatul faptei pe care şi-a propus să o săvârşească şi
urmăreşte sau acceptă producerea lui.
Intenţia prezintă deci două modalităţi: una în care rezultatul faptei este
urmărit (intenţie directă) şi alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este acceptat (intenţie
indirectă).
Criteriul legal care determină stabilirea vinovăţiei sub cele două forme ale
intenţiei este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a
prevedea rezultatul” se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că rezultatul se va
produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune.
Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior.

35
Prevederea este o cunoaştere dedusă din cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau inacţiunii
săvârşite şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea sau inacţiunea.
Autorul faptei realizează mental această deducţie pe baza datelor de
experienţă generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede
rezultatul faptei şi urmăreşte producerea acestui rezultat.
Aşadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia
sub forma intenţiei este „rezultatul faptei”.
Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată, urmarea firească,
adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea
efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui prejudiciu material
(deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea vieţii unei persoane, distrugerea unui
bun) sau forma unei stări de pericol pentru o anumită valoare socială, dintre cele apărate de
legea penală (de exemplu, în cazul mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru
buna înfăptuire a justiţiei; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se creează o stare de
pericol cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie să existe în actele oficiale).

Cel care, din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor în care efectuează


acţiunea sau inacţiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor
împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt rezultat,
inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenţie, putându-i-se reţine, eventual, o culpă.
a.a) Intenţia directă.
Această modalitate a intenţiei există atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau
inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi
urmăreşte producerea acestui rezultat.
Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să
corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel
rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care 1-a
conceput acesta.
Va exista intenţia directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma
asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci şi a ucis victima prin
împuşcare; a aplicat lovituri cu cuţitul în zona inimii sau a altor organe vitale, suprimând viaţa
victimei; a smuls poşeta cu diverse valori din mâna părţii vătămate etc.
a.b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi fapta, acceptând
eventualitatea producerii lui.
Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau
inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de
a produce, eventual, mai multe rezultate.
Va exista intenţie indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat victimei multiple lovituri,
cu instrumente contondente, în diverse zone ale corpului, la întâmplare, inclusiv în zone vitale,
pentru că, prin aplicarea unor asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea
36
de a provoca rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre rezultate, dar
prevede ca posibile şi celelalte rezultate, şi totuşi efectuează acţiunea sau
inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite.
A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit,
înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea
producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul
eventual, o intenţie indirectă.
a.c) Alte modalităţi ale intenţiei.
În teoria dreptului penal se cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei, după cum urmează:
• intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui, şi
intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui
scop prevăzut în norma incriminatoare (de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se
dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau detentor, s-a
realizat în scopul însuşirii pe nedrept);
• intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul
săvârşirii faptei;
• intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are
reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se hotărăşte să-l
realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins, ucide);
• intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării
hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi imediat
execută această hotărâre);
• intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârşi
infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi luând o
serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;
• intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea unei singure
fapte;
• intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte
sau a urmărit producerea mai multor rezultate.

b) Culpa şi modalităţile sale.


Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci când făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă
pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a
acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se
va produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din definiţie rezultă că vinovăţia sub forma culpei prezintă şi ea două
modalităţi: culpa cu prevedere (uşurinţă) şi culpa simplă (greşeala).
b.a) Culpa cu prevedere (uşurinţa).
Există culpa cu prevedere (uşurinţa) atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce.
Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în modalitatea culpei cu
37
prevedere (uşurinţă), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente
reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiţiei privitoare la prevederea
efectivă, o asemănare între vinovăţie sub forma intenţiei şi vinovăţie sub forma culpei
(modalitatea uşurinţei);
– făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest punct de vedere,
modalitatea culpă cu prevedere (uşurinţă) se aseamănă cu
modalitatea intenţiei indirecte, fiindcă în ambele situaţii făptuitorul prevede
rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui. Deosebirea rezultă însă din
atitudinea de conştiinţă diferită pe care făptuitorul o are faţă de rezultatul
prevăzut;
– făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.
Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că acţiunea sau inacţiunea sa este de natură să producă alt
rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a socotit că, faţă de împrejurările în care se efectuează
acţiunea sau inacţiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Această apreciere a fost însă greşită,
fiindcă rezultatul s-a produs, ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase,
că ea a fost făcută cu uşurinţă.
Ceea ce deosebeşte, deci, culpa cu prevedere (uşurinţă) de intenţia indirectă este că, în primul
caz, făptuitorul a crezut în mod greşit că rezultatul nu se va produce, pe când în a doua situaţie,
făptuitorul şi-a dat seama că producerea rezultatului e posibilă şi a acceptat riscul producerii
lui. De exemplu, un şofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie intensă, îşi
dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe performanţele autoturismului şi
pe aptitudinile sale de conducător, socoteşte că nu se va produce un asemenea accident, însă,
cu toate acestea, accidentul s-a produs (în acest caz, fapta săvârşită este infracţiunea de
vătămare gravă din culpă cu prevedere sau uşurinţă).
b.b) Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul
nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.
Pentru existenţa vinovăţiei în modalitatea de culpă simplă (greşeală)
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care
a efectuat acţiunea sau inacţiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a
avut deloc reprezentarea acelui rezultat;
– făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de previziune;
– rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal şi atent ar fi
trebuit să-l prevadă.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul
căreia s-a produs fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care acomis-o.
În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să
prevadă producerea rezultatului, nu există culpă şi, deci, nici vinovăţie, ci ne
găsim în faţa unui caz fortuit.
38
b.c) Alte modalităţi ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute şi
alte modalităţi ale culpei, după cum urmează:
– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face deosebire între: imprudenţă
sau nesocotinţă (comportare nechibzuită), nebăgare de scamă (neatenţie), neglijenţă
(comportare fără grija necesară), nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării
activităţii), nedibăcie (lipsa
aptitudinilor sau deprinderilor necesare);
– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face
distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a
manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni.

c) Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă, care reuneşte atât intenţia, cât şi
culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu
intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat
suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia iniţială a făptuitorului a fost
depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul,
cade şi, izbindu-se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă).
Aşadar, în această situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit
rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (primum
delictum), însă produce un rezultat mai grav sau suplimentar, specific unei infracţiuni mai
grave, sau o variantă mai gravă a aceleiaşi infracţiuni (majus delictum). În asemenea cazuri, în
legislaţia penală, activităţile de acest fel sunt incriminate fie ca infracţiuni de sine stătătoare
(exemplu, vătămarea corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte – art.183 C.pen.), fie ca variante agravante ale unor infracţiuni în al căror conţinut
complex s-au prevăzut şi aceste situaţii Top of the Document
(2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – faptă prevăzută de
legea penală
exemplu, violul care a avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen.).
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială (primum delictum) este săvârşită cu
intenţie, iar rezultatul, mai grav şi suplimentar, care depăşeşte intenţia
făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă, este săvârşit din culpă.

O faptă care prezintă pericol social, chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie, nu poate fi
considerată şi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege.
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o
dispoziţie din Codul penal ori dintr-o lege penală specială sau dintr-o lege
generală cu dispoziţii penale incriminează o anumită faptă ca infracţiune,
prevăzând condiţiile în care această faptă este considerată infracţiune.
Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate
fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două
trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie).
39
Incriminarea nu trebuie confundată deci cu prevederea faptei de către
legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu
noţiunea de faptă penală.
Incriminarea este acea operaţiune prin care o anumită faptă, în anumite
condiţii, poate fi considerată ca faptă penală, respectiv ca infracţiune.
Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi
sancţionată cu pedeapsă decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu există vreo
situaţie în care legea exclude pericolul social al faptei.
Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge
din principiul legalităţii incriminării.
Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu sunt,
însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice
faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune. Pentru a fi infracţiune, fapta prevăzută
de legea penală trebuie să întrunească şi celelalte două trăsături esenţiale: să prezinte pericol
social şi să fie săvârşită cu vinovăţie.
Top of the Document

(cap. 1/B +C din bibliografie)


STRUCTURA INFRACŢIUNII

B. Latura obiectivă
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate

C. Latura subiectivă
a) elementul subiectiv (vinovătia) în continutul infractiunii
b) mobilul si
scopul ca elemente ale infractiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiunii


Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit
-dintr-o latură obiectivă şi
-o latură subiectivă.
Latura obiectivă cuprinde:
- un element material singur sau însoţit de anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci,
altele extrinseci;
-o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau
moral sau dintr-o stare de pericol) şi
-o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi elementul material.
A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o

40
inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative, cumulative,
ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.
În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),
adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în lumea externă.
De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de art. 208 C. pen. constă într-o
acţiune de luare a unui bun din posesia sau
detenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a
victimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.
În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei
infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea infracţiunii.
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de
exemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de exemplu, face
afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne indică activitatea fizică ce constituie
elementul material al laturii obiective a oricărei infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de
verbum regens.
Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine
în ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită
atitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.
Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în limbajul practic i se mai
spune şi act material.
a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al
laturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni şi fiecare
acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe, necesită de cele mai multe
ori o desfăşurare în timp, care parcurge o serie de momente. Drumul pe care îl parcurge
această desfăşurare poartă denumirea de iter criminis.
b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate
realiza în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii,
calomnii, mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea
calomnioasă prin scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu, însuşire,
lovire, distrugere etc.
c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie
elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune
(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).
În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza
rezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă
energia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.
În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,
adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin
omisiune.
Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,
infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.
41
Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care
nu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din contră,
infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin comisiune şi prin
omisiune.
Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune
comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin comisiune.
Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi
nemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie realizată cu ajutorul
mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar activată de infractor sau lăsată de acesta
să-şi urmeze cursul, deşi el avea îndatorirea să-i opună rezistenţă.
În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv în
acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decât simple
mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.
Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe
cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care
constituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite particularităţi
ale obiectului material etc., toate încercând să acopere multitudinea şi complexitatea situaţiilor
care pot apărea în realitatea faptică şi care imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material.
La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,
de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.
Top of the Document
B. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea sau inacţiunea
prin care s-a realizat elementul material.
Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea
materială a produs-o în lumea externă.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială
(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un prejudiciu material sau
moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse valorii sociale apărate de
legea penală.
Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc
infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea, lovirea, omorul,
distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea imediată este
întotdeauna indicată, într-o formă explicită sau implicită, în norma incriminatoare.
Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol se
numesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie să se prevadă în
conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se
subînţelege.
Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de
consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde existenţa
laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte urmarea imediată, lipseşte un element al
42
laturii obiective, în timp ce consecinţele subsecvente (grave sau deosebit de grave) pot fi doar
cauze de agravare a aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare cu
consecinţe deosebit de grave).
Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cu
paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.
Top of the Document
C. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a
infracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce
constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o
legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în
mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul oricărei infracţiuni.
Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente
periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot constitui
elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sau
inacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse, cu alte cuvinte,
dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.
Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizarea
unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au
decurs din modificarea produsă.
Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma
acţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa conştientă omul se abţine
de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care provoacă rezultatul.
Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, orice
activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o
urmare.
Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură
manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De
exemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală este descărcarea
armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care s-a realizat elementul
material al laturii obiective este cea de descărcare a armei şi ea reprezintă, în mod evident,
cauza, iar moartea victimei reprezintă rezultatul acestei acţiuni, între cele două existând un
raport direct, de la cauză la efect.
Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind
alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice
diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză
excesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus de B cu viteză
legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii,
suferă leziuni corporale două persoane, aflate în autoturismul condus de B, iar o altă persoană
din autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu
întârziere, iar în timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o
43
stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea defecţiuni la
sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei doi răniţi i se agravează
starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului, medicul chirurg intervine cu întârziere
şi rănitul moare.
Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce
rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a
determina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce
reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza
rezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.
Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de
diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit ori favorizat
producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.
a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine de
clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:
– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare sau
contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar
celelalte ajută doar la producerea acestuia;
– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă ele
produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;
– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de a
produce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea rezultatului;
– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legătură
nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalte
înlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui care nu dă
ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);
– condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (de
exemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii
simultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
– condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, caz
în care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,
simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material
(obiectiv) al infracţiunii.
Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să
fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a acestui
rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut produce aşa cum s-a
produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune şi teoria condiţiei sine qua non.
c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,
trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt.
Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ
cauzal, fără conexiune cu primul.
44
Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţia
unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs
rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează neatent strada,
fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la pământ şi rănit; transportat la
domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente
alterate, B se intoxică grav şi după 5 ore moare.
Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal
(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate s-a rupt, încât
numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal.
Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât rezultatul pe care l-au
produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi fost mortală dacă B nu
ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge suferite în urma accidentului de automobil,
atunci legătura de cauzalitate nu mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin
ea însăşi, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de
condiţii.
d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,
prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şi
urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.
În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea
legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere
producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de
cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.
În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de
pericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).

Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea


psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al
infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre acestea.
Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt ataşate, uneori, una sau mai
multe condiţii sau cerinţe esenţiale.
Top of the Document

Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură


esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei anumite
infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de câte ori se constată una
din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o prevede (intenţie, culpă sau
praeterintenţie).
Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar
45
să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit cu vinovăţie în
forma cerută de lege pentru acea infracţiune.
Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al unei infracţiuni
anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a căror
existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvârşită din culpă nu
există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială.
Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca
intenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în Capitolul I.
În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma
de vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.
B. Cerinţe esenţiale
În conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul
subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi la scopul
infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii este necesar
să se constate că făptuitorul a fost determinat de un anumit mobil ori că a urmărit un anumit
scop prin săvârşirea faptei.
Top of the Document
Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea
dorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei
anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea
satisfacerii acelei dorinţe.
Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului de
conduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.
Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,
impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.
În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,
care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toate
acestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşată
elementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,
legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţa
unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,
pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, pe temei de rasă,
naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).
Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ce
impune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă o variantă
agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci când este săvârşit din interes
material (art.175 lit.b C. pen.).
Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspect
criminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,
aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia.
46
Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul
propus şi reprezentat de autor.
La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii
voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în
anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,
cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută de
art. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea a
unei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.
Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element
circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu: săvârşirea
omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,
arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea
altei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).
Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19
C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,
formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.
La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai la
un număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim ale
art. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.
Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acestea
influenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţa
infracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite infracţiuni legea ar dispune
altfel).
Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legea
penală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În temeiul acestei
reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută în mod explicit intenţia ca element
constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în mod implicit.
În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă sub
forma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţiei
directe, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa infracţiunii de un anumit
scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este suficientă.
În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevede
elementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.
Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă când
fapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiune
numai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).
În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,

47
forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând fi exclusă decât
atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în mod expres ca fapta de inacţiune
să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în art. 246, 274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art.
305 lit. b şi c C.pen.), deci, cu alte cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie (art. 19 alineat ultim C.pen.).
Top of the Document

(cap. 1/B +C din bibliografie)


STRUCTURA INFRACŢIUNII

B. Latura obiectivă
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate

C. Latura subiectivă
a) elementul subiectiv (vinovătia) în continutul infractiunii
b) mobilul si
scopul ca elemente ale infractiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiunii


Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit
-dintr-o latură obiectivă şi
-o latură subiectivă.
Latura obiectivă cuprinde:
- un element material singur sau însoţit de anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci,
altele extrinseci;
-o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau
moral sau dintr-o stare de pericol) şi
-o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi elementul material.
A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o
inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative, cumulative,
ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.
În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),
adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în lumea externă.
De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de art. 208 C. pen. constă într-o
acţiune de luare a unui bun din posesia sau
detenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a
victimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.
În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei
infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea infracţiunii.
48
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de
exemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de exemplu, face
afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne indică activitatea fizică ce constituie
elementul material al laturii obiective a oricărei infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de
verbum regens.
Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine
în ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită
atitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.
Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în limbajul practic i se mai
spune şi act material.
a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al
laturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni şi fiecare
acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe, necesită de cele mai multe
ori o desfăşurare în timp, care parcurge o serie de momente. Drumul pe care îl parcurge
această desfăşurare poartă denumirea de iter criminis.
b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate
realiza în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii,
calomnii, mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea
calomnioasă prin scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu, însuşire,
lovire, distrugere etc.
c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie
elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune
(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).
În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza
rezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă
energia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.
În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,
adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin
omisiune.
Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,
infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.
Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care
nu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din contră,
infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin comisiune şi prin
omisiune.
Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune
comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin comisiune.
Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi
nemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie realizată cu ajutorul
mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar activată de infractor sau lăsată de acesta
să-şi urmeze cursul, deşi el avea îndatorirea să-i opună rezistenţă.
49
În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv în
acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decât simple
mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.
Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe
cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care
constituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite particularităţi
ale obiectului material etc., toate încercând să acopere multitudinea şi complexitatea situaţiilor
care pot apărea în realitatea faptică şi care imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material.
La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,
de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.
Top of the Document
B. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea sau inacţiunea
prin care s-a realizat elementul material.
Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea
materială a produs-o în lumea externă.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială
(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un prejudiciu material sau
moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse valorii sociale apărate de
legea penală.
Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc
infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea, lovirea, omorul,
distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea imediată este
întotdeauna indicată, într-o formă explicită sau implicită, în norma incriminatoare.
Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol se
numesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie să se prevadă în
conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se
subînţelege.
Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de
consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde existenţa
laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte urmarea imediată, lipseşte un element al
laturii obiective, în timp ce consecinţele subsecvente (grave sau deosebit de grave) pot fi doar
cauze de agravare a aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare cu
consecinţe deosebit de grave).
Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cu
paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.
Top of the Document
C. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a
infracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce
constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o
legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
50
Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în
mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul oricărei infracţiuni.
Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente
periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot constitui
elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sau
inacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse, cu alte cuvinte,
dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.
Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizarea
unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au
decurs din modificarea produsă.
Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma
acţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa conştientă omul se abţine
de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care provoacă rezultatul.
Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, orice
activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o
urmare.
Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură
manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De
exemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală este descărcarea
armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care s-a realizat elementul
material al laturii obiective este cea de descărcare a armei şi ea reprezintă, în mod evident,
cauza, iar moartea victimei reprezintă rezultatul acestei acţiuni, între cele două existând un
raport direct, de la cauză la efect.
Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind
alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice
diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză
excesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus de B cu viteză
legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii,
suferă leziuni corporale două persoane, aflate în autoturismul condus de B, iar o altă persoană
din autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu
întârziere, iar în timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o
stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea defecţiuni la
sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei doi răniţi i se agravează
starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului, medicul chirurg intervine cu întârziere
şi rănitul moare.
Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce
rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a
determina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce
reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza
rezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.
Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de
51
diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit ori favorizat
producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.
a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine de
clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:
– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare sau
contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar
celelalte ajută doar la producerea acestuia;
– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă ele
produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;
– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de a
produce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea rezultatului;
– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legătură
nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalte
înlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui care nu dă
ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);
– condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (de
exemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii
simultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
– condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, caz
în care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,
simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material
(obiectiv) al infracţiunii.
Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să
fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a acestui
rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut produce aşa cum s-a
produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune şi teoria condiţiei sine qua non.
c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,
trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt.
Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ
cauzal, fără conexiune cu primul.
Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţia
unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs
rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează neatent strada,
fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la pământ şi rănit; transportat la
domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente
alterate, B se intoxică grav şi după 5 ore moare.
Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal
(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate s-a rupt, încât
numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal.

52
Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât rezultatul pe care l-au
produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi fost mortală dacă B nu
ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge suferite în urma accidentului de automobil,
atunci legătura de cauzalitate nu mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin
ea însăşi, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de
condiţii.
d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,
prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şi
urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.
În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea
legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere
producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de
cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.
În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de
pericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).

Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea


psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al
infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre acestea.
Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt ataşate, uneori, una sau mai
multe condiţii sau cerinţe esenţiale.
Top of the Document

Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură


esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei anumite
infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de câte ori se constată una
din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o prevede (intenţie, culpă sau
praeterintenţie).
Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar
să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit cu vinovăţie în
forma cerută de lege pentru acea infracţiune.
Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al unei infracţiuni
anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a căror
existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvârşită din culpă nu
există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială.
Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca
intenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în Capitolul I.
53
În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma
de vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.
B. Cerinţe esenţiale
În conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul
subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi la scopul
infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii este necesar
să se constate că făptuitorul a fost determinat de un anumit mobil ori că a urmărit un anumit
scop prin săvârşirea faptei.
Top of the Document
Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea
dorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei
anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea
satisfacerii acelei dorinţe.
Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului de
conduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.
Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,
impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.
În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,
care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toate
acestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşată
elementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,
legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţa
unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,
pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, pe temei de rasă,
naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).
Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ce
impune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă o variantă
agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci când este săvârşit din interes
material (art.175 lit.b C. pen.).
Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspect
criminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,
aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia.
Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul
propus şi reprezentat de autor.
La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii
voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în
anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,
cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută de
art. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea a
54
unei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.
Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element
circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu: săvârşirea
omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,
arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea
altei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).
Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19
C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,
formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.
La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai la
un număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim ale
art. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.
Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acestea
influenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţa
infracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite infracţiuni legea ar dispune
altfel).
Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legea
penală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În temeiul acestei
reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută în mod explicit intenţia ca element
constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în mod implicit.
În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă sub
forma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţiei
directe, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa infracţiunii de un anumit
scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este suficientă.
În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevede
elementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.
Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă când
fapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiune
numai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).
În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,
forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând fi exclusă decât
atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în mod expres ca fapta de inacţiune
să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în art. 246, 274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art.
305 lit. b şi c C.pen.), deci, cu alte cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie (art. 19 alineat ultim C.pen.).
Top of the Document

(Cap. I/2 din bibliografie)

55
FORMELE INFRACŢIUNII

A. Actele preparatorii
B. Tentativa si modalitătile acesteia
C. Incriminarea si sanctionarea tentativei în dreptul penal român
D. Desistarea si împiedicarea producerii rezultatului

1. Fazele activităţii infracţionale


A. Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca de
altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce
se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai
multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune poate fi realizată prin unul ori mai multe acte.
Aşadar, săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre
producerea rezultatului socialmente periculos.
În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune,
distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia:
– o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie;
– o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.
Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa
făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă de săvârşirea
faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se formează latura subiectivă a
infracţiunii.
Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii, caracteristice
perioadei interne, sunt următoarele:
– conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii de
a comite fapta prevăzută de legea penală;
– deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase de fiecare
alternativă;
– decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cu
intenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată de o perioadă
internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează perioada internă se petrec
în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a
manifestat în acte de conduită care ţin de perioada externă a săvârşirii infracţiunii.
Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeauna
apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea hotărârii de a fi
săvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei.
Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă,

56
dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei în executare,
perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate, inclusiv la cele săvârşite spontan
(impetu animo).
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu există
problematica perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii infracţionale.
Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală,
perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura subiectivă a infracţiunii.
Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în decizia de a săvârşi fapta, ce
rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei externe în care se realizează hotărârea
infracţională luată.
Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,
adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale
parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în
executarea rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi
până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează
latura obiectivă a infracţiunii.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluţia
sau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăşi,
câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei, prin săvârşirea
activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate avea loc decât prin
desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor momente sau faze. Fiecare dintre aceste
momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii progresive, variabile în conţinut în raport cu
apropierea lor de momentul sau faza finală.
Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în perioada
externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi faza
urmărilor.
• Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care
pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii
infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea
propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
• Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârşirea
de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii.
În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia.
Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil
ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea
care constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca
executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul
material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru realizarea integrală
57
a laturii obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit, este posibilă realizarea întregii acţiuni sau
inacţiuni, care reprezintă elementul material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se
vor produce abia ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.
• Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prin
producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a
infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela al
săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării
imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită
prelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din cauza
amplificării ulterioare a rezultatului produs.
B. Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora. Spre
deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentul
luării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea faptei şi
producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente sau faze.
Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care latura
subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în parte, din
cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în realizată în întregime, din diferite
cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare pentru existenţa infracţiunii, ori,
dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o amplificare deosebită.
Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi a
acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală.
S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate pot fi şi ele
incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru care sunt incriminate şi sancţionate
faptele în forma lor tipică.
Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele
atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele tipice au făcut
obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal.
Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate
îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele de
desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în teoria
dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei
forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în
întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic din latura obiectivă a acesteia.
De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă existenţa unei forme a infracţiunii în perioada
internă.
În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale, însă,
pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a
activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze şi modalităţi
ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
58
1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare care poartă aceeaşi denumire;
2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţia
în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără
rezultat;
3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca acesta
să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această formă corespunde perfect formei
tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;
4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor,
în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a
faptei.
În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, în
infracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi infracţiuni
derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infracţiunile tip sunt
denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt
denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii),
infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare
rezultatului epuizat). Top of the Document

2. Actele preparatorii
A. Noţiune şi caracterizare. Sunt denumite acte preparatorii toate acele
acte prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc, actele
preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la
infracţiunile intenţionate.
Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:
– acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei,
asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de
depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de condiţii
materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
– acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra
condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la
săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie comisă fapta,
adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile
săvârşirii faptei.
59
Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârşirea
faptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actele
preparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic al
infracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie să fie efectuate în vederea
săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost
efectuate. Verificarea acestei cerinţe este dificilă, deoarece, de cele mai multe ori, actele
preparatorii nu evidenţiază prin ele însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având un
caracter echivoc (de exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe toxice nu exprimă
prin ea însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai unor
scopuri periculoase, dar şi unor scopuri cu totul inofensive).
Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiune
intenţionată.
B. Incriminarea actelor preparatorii. În teoria dreptului penal au fost
formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor
pregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii sau teze principale, opuse una
alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte.
– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării
acestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele
preparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse în
antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest
rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială
împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şi
sancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie,
tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea
socială ameninţată.
În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susţine
necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi
infracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit
acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol social şi că deci
ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuşi că incriminarea acestora nu este
necesară decât în cazul infracţiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele
pregătitoare prezintă gradul de pericol social caracteristic infracţiunii.
– Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu
trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în antecedenţa
cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei concepţii, legea nu trebuie să
incrimineze decât actele de executare a faptei, nu şi actele de pregătire, care nu prezintă
pericol social prin ele însele, ci creează doar condiţii pentru săvârşirea faptei.
Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este
indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu arată clar ce
voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine oricând că a renunţat la săvârşirea faptei.
60
În sfârşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu
creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel
că, dacă s-ar incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.
Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării,
iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul neincriminării.
C. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc. Codul penal
în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu
prevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte, ceea ce înseamnă că
ele nu sunt incriminate.
Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii
au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel,
potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii statului, iar potrivit
dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa acestor infracţiuni se pedepseşte.
Actele de pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la
infracţiunile de împiedicare a exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de
împiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind
navigaţia civilă).
În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de
sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a
anumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit,
art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).
Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât
autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul a
săvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Top of the Document

3. Tentativa
A. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii,
ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în
întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în
forma tip.
Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea
executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie
terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.
Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale
efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea

61
infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu faza actelor de
pregătire, cât şi cu faza faptei consumate.
Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune.
2) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare
Prin efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii care constituie
elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de pregătire la acte de
executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este necesară delimitarea precisă a
actelor de pregătire de actele de executare.
Trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca făptuitorul să „treacă la act”,
adică să treacă la punerea în executare a acţiunii incriminate, realizând un început al actului.
Momentul iniţial al tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de
executare.
În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:
1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt;
2) pătrunderea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere asupra
sa;
3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism;
4) descărcarea armei asupra unei persoane;
5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită unei persoane etc.
3. A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea începută să fie
întreruptă sau să nu-şi producă efectul.
Începerea executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar
întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă
momentul final sau limita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al
tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este împiedicată în
desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce
caracterizează neproducerea rezultatului, ca celălalt moment final al tentativei, este
împrejurarea că săvârşirea faptei nu este împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine
un factor care împiedică producerea rezultatului.
Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care are
ca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al art. 20 se prevede că
tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. În alineatul secund al aceluiaşi articol se
precizează că există tentativă şi atunci când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza
urmărilor, nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul material al
infracţiunii lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu există
tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauza
modului cum a fost concepută executarea.
62
B. Modalităţi. Din examinarea acestui text, care consacră instituţia
tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adică
poate prezenta mai multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare a
acţiunii începute, se face distincţie între tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa
terminată sau perfectă, iar în raport cu cauzele care au făcut
imposibilă consumarea infracţiunii, se distinge între tentativa proprie şi
tentativa improprie.

a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în


situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al
infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiunea începută n-a
fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi împiedicată să continue de o forţă de
opunere ce n-a putut fi depăşită (de
exemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarce
arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar ce falsifica un
înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat să ducă până la capăt activitatea
infracţională etc.). La tentativa neterminată, acţiunea tipică este trunchiată, efectuată numai în
parte, iar procesul dinamic este şi el curmat în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă natura sau
sursa forţei de opunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi.

b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci când


acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic pentru infracţiunea tip
nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este deci împrejurarea că făptuitorul
a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru realizarea hotărârii infracţionale, a executat în întregime,
fără să fie împiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze
diferite, a căror natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a
produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu nimereşte ţinta sau nu
reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţul a deschis seiful, dar banii fuseseră
anterior depuşi la bancă). Această modalitate a tentativei poate exista numai în cazul
infracţiunilor materiale, nu şi în cazul infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea
în întregime a acţiunii tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale.

c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate de


făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în care
infractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii
infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a acţiunii care
constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea rezultatului urmărit de
făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor condiţiilor necesare, sub raportul
mijloacelor folosite şi al obiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar
dacă această consumare nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care au fost
utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma în direcţia
63
victimei fără să o nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este perfect
apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţia infractorului ori alte
cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se producă).

d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care determină


neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, care
este astfel, de la început, destinată eşecului.
În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţie
între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.
Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai
relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este urmarea
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a
obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, iar nu
inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului.
Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte să producă
rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărârea
infracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit fie
insuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului.
Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se încearcă
uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci când, în
vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe
care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.
De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci când bunul pe care hoţul
voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în cazul tentativei de omor, victima nu se afla,
din întâmplare, în camera incendiată de infractor.
În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta, rezultatul nu era posibil, dar,
în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi să
producă rezultatul urmărit.
Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea
absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:
– inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;
– inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;
– modul absurd în care este concepută executarea.
Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană
prin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenită
inutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea îndreptată împotriva
unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie atunci când producerea
rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care a fost concepută executarea faptei,
cum ar fi încercarea unei persoane de a induce în eroare cu ocazia unui concurs, în vederea
angajării, prin prezentarea unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe
juridice.
64
Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nu
poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvârşirea unei fapte care
are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului).

C. Conţinutul tentativei
În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată.
Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce constituie
elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile
privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai exact, latura obiectivă a acestuia.
Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai
multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiunea
tipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. În cazul tentativei
neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată,
împiedicată să se desfăşoare în întregime.
În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai în
cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material
acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care este
săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu se deosebeşte
cu nimic de infracţiunea fapt consumat.
În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deosebeşte
evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului.
Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare
materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca rezultat material o vătămare
corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin neproducerea rezultatului urmărit, specific
infracţiunii consumate de omor, adică moartea victimei.
În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în crearea
unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări de pericol
mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt consumat.
Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul tentativei.
La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre
care s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în momentul
comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al tentativei. De
aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu ridică, în genere, probleme în
practică, această legătură rezultând din
materialitatea actului, adică ex re.
În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor
mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativei
este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol
valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetarea
acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţei
laturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în special.
65
În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeşte
de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională, cu care se
încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se formează latura subiectivă a acesteia, care
rămâne neschimbată pe tot parcursul activităţii infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a
tentativei este deci identică cu aceea a infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea
că, în cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a
realizat.
În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea
prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă trebuie să fie
realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune.
Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii
infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la tentativă, ca şi
la faptul consumat.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă


Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din conţinutul
constitutiv al acestor infracţiuni.
În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o
inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face înseamnă însăşi
consumarea infracţiunii;
b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă),
pentru că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu (iter
criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis), cum sunt
insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvârşite oral. De asemenea, nu este posibilă
tentativa la infracţiunile de consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se
poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită
(art.254 C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;
c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea
acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obicei
sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul de noroc).
La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite
sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să
rezulte îndeletnicirea.
De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici
infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în mod natural în
timp pentru consumarea infracţiunii. În ambele cazuri s-a
susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este posibilă şi în
cazul acestor infracţiuni.

66
În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu
este posibilă:
a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o
rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu se poate vorbi
despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai
grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie
infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazul
infracţiunilor din culpă.
Top of the Document

Regimul incriminării tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea tentativei,


există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate a
tentativei.
Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fie
incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora.
Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează elementul
material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi infracţiunea tip, se încadrează în
antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi prezintă prin ele însele pericolul
social al unei infracţiuni. De aceea, este totdeauna necesară apărarea socială împotriva
tentativei prin incriminarea ei nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare socială
corespunzătoare.
Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa
prezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât la
infracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea fapt consumat
prezintă un grad de pericol social redus.
Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea
ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese le găsim în
Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale cu dispoziţii de drept penal, în
legătură cu fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa
se pedepseşte. În lipsa unei astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se
pedepseşte.

Cauzele de nepedepsire a tentativei


Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorul
care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
acea infracţiune.
67
Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit
întreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de către
făptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.
Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de bună
voie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementul
material al laturii obiective a infracţiunii.
Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine a
făptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de bună voie şi din
proprie iniţiativă, producerea rezultatului.
Top of the Document

Desistarea
Condiţiile desistării
Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au
reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ,
desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:
• desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau
curmare a executării începute;
• întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie realizate mai înainte ca
aceasta să se fi terminat şi mai înainte de descoperirea faptei;
• desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a
făptuitorului;
• desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74.

Efectele desistării
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistarea
are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei.
Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau complicitate), desistarea
autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de
descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.
În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării constituie o
altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu infracţiunea încercată, dar
va răspunde penal pentru infracţiunea consumată până în momentul desistării.

Împiedicarea producerii rezultatului


Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi

68
jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la tentativa
perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără efect a unei
infracţiuni de rezultat.
Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o
cauză de nepedepsire:
• făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine
evidentă de renunţare la scopul urmărit;
• acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă
loc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului;
• acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a se
dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea
făptuitorului;
• acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainte
ca fapta să fie descoperită.

Efectele împiedicării producerii rezultatului


Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că
împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la
autorul faptei.
Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea beneficia de
impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din proprie
iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare a producerii rezultatului.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de
descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

4. Infracţiunea fapt consumat


A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma
tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii
infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la
producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în cazul infracţiunii consumate,
se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura
subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracţionale.
Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care o
găsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind
reglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracţiunile
fapt consumat.
B. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuia
a) Momentul consumării. Infracţiunea se consumă în momentul în care
69
fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa
infracţiunii în forma tip a acesteia.
Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, se
poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fie
într-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după cum
este vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale.
La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămări
materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea
integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, care
constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Momentul
consumării infracţiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care este de regulă
acelaşi cu momentul încetării acţiunii.
La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment se produce şi
starea de pericol.
b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă
datorită interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt:
– determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, dată
care este cea a momentului consumării infracţiunii;
– calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale;
– reţinerea stării de recidivă;
– incidenţa amnistiei şi graţierii;
– calcularea termenelor de reabilitare etc.

5. Infracţiunea fapt epuizat


A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă
atipică a infracţiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în
cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul consumării faptei a unor noi
urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial, fie prin prelungirea activităţii
infracţionale, după momentul consumării ei.
Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se
producă până la un alt moment, numit al epuizării faptei.
Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de
infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei.
Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există şi
un moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la care elementul
material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se prelungeşte în timp, în chip natural, peste
momentul consumării, până în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii care reprezintă
momentul epuizării (de exemplu, lipsirea de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189
C. pen.; furtul de energie, art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen. etc.).
70
De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se caracterizează
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen). Infracţiunea
continuată se consumă în momentul comiterii primei acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea
celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii infracţionale şi a rezultatului
iniţial. Această amplificare durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni,
acest moment fiind considerat cel al epuizării faptei.
Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin agravarea
urmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei
infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată
încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe fapta iniţială.
Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte în
urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produse prin lovire sau alte violenţe (art.
180 C. pen.), prin vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă (art.
182 C. pen.).
Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau din
obişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor material se realizează
prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de ori încât din această repetare să rezulte
obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Repetarea faptei poate continua însă şi după
atingerea momentului consumării până în momentul epuizării.
Top of the Document

(capitolul I/3 din bibliografie)


UNITATEA SI PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

A. Formele unitătii infractionale


a) unitatea naturală si formele sale
b) unitatea legală de infractiuni si formele ei
c) pedeapsa în cazul infractiunii continuate si infractiunii complexe
B. Pluralitatea de infractiuni si formele ei
a) concursul de infractiuni; pedeapsa în cazul concursului de
infractuni; contopirea pedepselor pentru infractiuni concurente
b) recidiva si modalitătile ei; condamnările care nu atrag starea
de recidivă; pedeapsa în cazul recidivei
c) pluralitatea intermediară de infractiuni

Unitatea infracţiunii
1. Generalităţi privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
A. Noţiuni generale. Termenii de unitate şi pluralitate au, în sens larg, în
domeniul dreptului penal, acelaşi înţeles pe care îl au în limbajul comun.

71
Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni se pune ca problemă atunci când
trebuie să se stabilească dacă mai multe acţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, formează o
singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni.
Obiectul evaluării îl formează deci un ansamblu de acte (acţiuni sau inacţiuni), iar baza de
evaluare o constituie însăşi noţiunea de infracţiune creată de legiuitor.
În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că există unitate de infracţiune
atunci când, în activitatea desfăşurată de o persoană, identificăm conţinutul unei singure
infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în acea activitate identificăm
conţinuturile a două ori mai multe infracţiuni.
B. Categorii şi tipuri de unitate infracţională. În teoria dreptului penal şi
în legislaţie, se face distincţie între două categorii de unitate de infracţiune:
• unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea
faptei care constituie elementul material al infracţiunii;
• unitatea legală, care este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi
de fapte.
În cadrul unităţii naturale de infracţiune, se face distincţie între trei tipuri
diferite de unitate de infracţiune, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care constituie
elementul material al infracţiunii, şi anume între:
-infracţiunea simplă,
- infracţiunea continuă şi
-infracţiunea deviată.
În mod corespunzător, în cadrul unităţii legale de infracţiune se face
distincţie între patru tipuri de unitate infracţională, şi anume între:
-infracţiunea complexă,
-infracţiunea continuată,
- infracţiunea progresivă şi
-infracţiunea de obicei.
Cercetarea unităţii de infracţiune presupune examinarea tuturor acestor
categorii şi tipuri de unitate.
Top of the Document

2. Unitatea naturală de infracţiune


A. Infracţiunea simplă. Este acea formă de unitate naturală la care
infracţiunea, sub aspectul laturii obiective, constă dintr-o activitate unică,
singură acţiune sau inacţiune, urmată de un singur rezultat şi care, sub aspectul laturii
subiective, se săvârşeşte cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Activitatea infracţională caracteristică infracţiunii simple poate consta fie
dintr-un singur act (de exemplu, uciderea unei persoane prin descărcarea unui foc de armă,
vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuţit etc.), fie din mai multe acte (de
exemplu, uciderea prin repetate lovituri cu corpuri tăioase, contondente etc., vătămarea
corporală produsă prin repetate lovituri aplicate victimei în aceeaşi împrejurare, calomnierea
72
prin multiple afirmaţii sau imputări etc.). Multiplele acte de executare se integrează în chip
natural în activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii, astfel
încât nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului pasiv, a rezoluţiei
psihice etc.
B. Infracţiunea continuă. Este infracţiunea al cărei element material,
constând dintr-o acţiune sau o inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar
după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională
(momentul epuizării). Sunt infracţiuni continue: lipsirea de libertate în mod
ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de familie (art. 305
C. pen.), furtul de curent electric (art. 208, 224 C. pen.),
absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.) etc.
Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue este
faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi anume una comisivă,
prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element material al laturii obiective (de
exemplu, sechestrarea ilegală a unei persoane, efectuarea ilicită de branşamente la reţeaua
electrică în vederea sustragerii de energie, dobândirea de obiecte a căror deţinere este ilicită
etc.), şi alta omisivă, prin care autorul nu mai intervine pentru a pune capăt acţiunii sau
inacţiunii şi lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. În felul acesta, fapta ce constituie
elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar celui iniţial pune
capăt acţiunii sau inacţiunii. Acest act contrar se poate datora făptuitorului însuşi, unei alte
persoane, autorităţi etc.
De asemenea, este unanim admis în teoria dreptului nostru penal şi
recunoscut în practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfârşit prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar
dacă hotărârea nu este definitivă.
În literatura de specialitate se face distincţie între:
• infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii
infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul de curent electric la
care prelungirea în timp nu reclamă intervenţia autorului);
• infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a
făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive,
art. 241 C. pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin intervenţia făptuitorului,
care trebuie să îmbrace din nou uniforma cu decoraţia sau haina cu decoraţia ilicit purtată). În
cazul infracţiunilor continue succesive, diferitele întreruperi, care ţin de natura faptei, nu
schimbă caracterul continuu al infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci se integrează în
chip natural în activitatea infracţională unică.
Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării, până la un
moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut că unele efecte juridice, care depind de
momentul consumării infracţiunii, sunt legate, în cazul infracţiunii continue, de momentul
epuizării, adică de încetarea activităţii infracţionale.
73
Infracţiunea continuă se consideră deci săvârşită în momentul încetării
acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat aceasta. În funcţie de
acest moment al încetării faptei se determină:
-legea penală aplicabilă;
-se soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere; -curge termenul
de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) etc.
C. Infracţiunea deviată. Este desemnată prin această denumire
infracţiunea care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii
făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau
la altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra unei persoane pe care voia să o ucidă sau
încercând să o lovească pentru a-i produce o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din
greşeală o altă persoană), fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei
persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în
pericol.
Infracţiunea deviată se poate săvârşi deci în două situaţii distincte, şi
anume:
• în caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt
obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus);
• în caz de săvârşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii
făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinând altei persoane decât aceea căreia făptuitorul
credea că îi aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel, de exemplu, A vrea să-l ucidă pe B,
dar, fiind întuneric, îl confundă şi îl ucide pe C. Top of the Document

3. Unitatea legală de infracţiune


A. Infracţiunea continuată
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea
continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite,
însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, sustragerea de către A şi B, după o
prealabilă înţelegere şi conform unui plan prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în
realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale).
Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa unei
pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ar putea
constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de infracţiuni. Din această
pluralitate însă legiuitorul a construit o infracţiune unică,
prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în cazul infracţiunii
continuate, nu există pluralitate de infracţiuni.
b) Condiţii de existenţă. Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci
pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
• O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de
74
timp. Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două
acţiuni sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al
aceleiaşi infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma faptului consumat, iar
altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite
la un anumit interval unele de altele. Această condiţie este necesară pentru a deosebi
infracţiunea continuată de infracţiunea simplă în al cărei element material sunt absorbite în
mod natural două sau mai multe acte sau acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare sau
cu aceeaşi ocazie (de exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din
locuinţa unei persoane etc.). Nu se cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în
acelaşi loc, esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este
necesar ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană
(autorul), dar infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în participaţie. În această din urmă
situaţie, aceeaşi persoană poate participa la săvârşirea unora dintre acţiuni sau inacţiuni în
calitate de autor, la altele în calitate de complice.
Săvârşirea în participaţie poate să privească toate acţiunile sau inacţiunile care compun
infracţiunea continuată sau numai unele dintre acestea.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al pluralităţii de
acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei infracţiuni continuate. Toate aceste
acţiuni sau inacţiuni au de la început şi până la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de
infractor, de a repeta activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă
o reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar dacă nu sunt
prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire sau urmările fiecăreia.
Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în mod evident, reprezentarea de către
făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce înseamnă că infracţiunea continuată nu este
posibilă decât la infracţiunile al căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei.
Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune ca autorul să prevadă
rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte.
Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii
infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor
materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate.
• Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite, analizate în
parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa conţinutului
aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare, înşelăciune etc.).

c) Efectele juridice:
– de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează
consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
75
– în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie
şi graţiere;
– tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea
în vigoare la acea dată;
– dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi
incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a
produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);
– tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se
stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau
în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au
fost săvârşite cu discernământ.
Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă continuată
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată
nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.
Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată, chiar şi atunci când ea ar
fi precedată de mai multe tentative de omor.
De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de
obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii
obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă
obişnuinţa.
În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracţiunilor
din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.
Top of the Document

B. Infracţiunea complexă
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit unui concept unanim acceptat în
literatura noastră de specialitate şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin. 3 C. pen.),
infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, fie ca element
constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală. Ea este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin
absorbirea în conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind incluse în
conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia infracţională originară, devenind, după
caz, fie un simplu element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiuni complexe, fie un
element circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia.
În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate,
conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni.
Astfel, de exemplu, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate
infracţională, în conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile
infracţiunilor :
76
de furt
de lovire sau alte violenţe
de ameninţare,
iar în conţinutul său agravat sunt reunite conţinuturile infracţiunilor :
de lovire sau alte violenţe,
de vătămare corporală
de vătămare corporală gravă şi
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului sunt incluse
conţinuturile infracţiunilor
de vătămare corporală
şi de omor
în conţinutul infracţiunii de ultraj sunt incluse, în conţinutul de bază al acestei infracţiuni
,conţinuturile infracţiunilor
de insultă
de calomnie şi
de ameninţare
iar în conţinutul agravat al aceleiaşi infracţiuni sunt cuprinse conţinuturile infracţiunilor
de lovire sau alte violenţe şi
de vătămare corporală ,etc.
b) Forme şi modalităţi
Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă,
aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de
acţiunea sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca
element ori ca circumstanţă agravantă.
În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:
– infracţiune complexă sub forma tip;
– infracţiune complexă agravantă.
Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în
conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracţiunile complexe propriu-zise,
dintre care pot fi menţionate atentatul care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C.
pen.), actele de diversiune (art. 163 C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C.
pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.)
etc.
În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a
infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular de infracţiune.
Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că furtul a fost săvârşit fără violenţă
sau ameninţare sau că aceste fapte au fost săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima
situaţie nu există tâlhărie, ci numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două infracţiuni
distincte care îşi păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare).
77
Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte
infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate intra o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta
înseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi în forma infracţiunii complexe ca
variantă agravată.
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple
cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care
reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală
cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt infracţiuni simple, dar care, în
variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe :
-lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu punerea în
pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia
-raportul sexual cu o minoră
-furtul calificat , etc

Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul


reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni, structura acesteia
este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, în mod comprimat, în conţinutul
său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite şi, desigur, elementele componente ale laturii
obiective şi subiective ale acestor infracţiuni.
Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune momentană,
întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a
consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, în momentul în care se
săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice laturilor obiective ale
infracţiunilor absorbite.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd
autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de
lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează
autonomia infracţională.
Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul
infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă deposedarea victimei
nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă).
Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii
penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo
agravare specială.
În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune
complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinându-se seama de
activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.).
c) Complexitatea naturală
78
În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată
prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului
material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm incluse, în
mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infracţiunea de calomnie cuprinde
în conţinutul ei, absorbite în mod natural, elementele insultei; infracţiunea fapt consumat
absoarbe întotdeauna în mod natural elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate
aceste cazuri este vorba de o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi
elementul material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave.
C. Infracţiunea progresivă
a) Noţiune şi caracterizare. Denumirea de infracţiune progresivă este dată
acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător
unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie prin
agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări, corespunzătoare unei
infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu
provocarea unor vătămări corporale (art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea
corporală să se agraveze progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală gravă
(art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se ajunge la moartea
victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.
b) Efectele juridice. Ţinându-se seama de specificul infracţiunii
progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării
rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu
acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru
calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului.
De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a
răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină şi
legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi incidenţa actelor de
amnistie şi graţiere.
D. Infracţiunea de obicei
a) Noţiune şi caracterizare. Este denumită infracţiune de obicei sau de
obişnuinţă acea infracţiune ce se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau
inacţiunii, prin care se realizează elementul material al laturii obiective, de un număr de ori
suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că
autorul desfăşoară acea activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o
îndeletnicire (cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută de art. 328 C.pen.;
jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.; vagabondajul, prevăzut de art. 327 C.
pen.).
Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor
79
faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc în mod repetat şi
într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o obişnuinţă a făptuitorului.
Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. În schimb, ele se integrează în infracţiunea
unică de obicei, chiar dacă se săvârşesc după stingerea momentului consumării, adică după
acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi în cazul
infracţiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei.
b) Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a
infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte,
cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se prelungeşte în
timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în
continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al
epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este
marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se determină legea penală
aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de clemenţă. De la aceeaşi dată începe să curgă
termenul de prescripţie a răspunderii penale. Top of the Document

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
1. Consideraţii generale
A. Noţiune. Termenul de „pluralitate de infracţiuni”, într-o accepţiune
largă, desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni. O pluralitate de infracţiuni nu
este însă relevantă din punct de vedere juridic decât dacă între cele două sau mai multe
infracţiuni care o alcătuiesc există o anumită legătură din care decurg anumite consecinţe
juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracţiunile au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, sau reală (in rem) atunci când între infracţiunile care
alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.
În accepţiunea restrânsă a termenului, prin pluralitate de infracţiuni, în
teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, se înţelege un număr de două sau mai multe
infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie a dreptului
penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită consecinţelor pe care le poate avea pe planul
răspunderii penale a făptuitorului, al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia.
B. Sediul materiei. Codul penal în vigoare reglementează pluralitatea de
infracţiuni în Cap. IV din Titlul V al Părţii generale, în textele art. 32-40.
Localizarea materiei pluralităţii de infracţiuni nu este întâmplătoare, ci are
la bază logica potrivit căreia, înainte de a se stabili formele de manifestare a
pluralităţii infracţionale, se impune a fi reglementat cadrul legal de existenţă al pluralităţii.
În noul Cod penal, pluralitatea de infracţiuni a fost aşezată în capitolul VII
din Titlul II, în textul art. 46-53.
C. Formele pluralităţii de infracţiuni
În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai multe
80
forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante sunt:
� -concursul de infracţiuni;
� -recidiva;
� -pluralitatea intermediară.
Legea noastră penală prevede în mod expres, ca principale forme ale
pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, în art. 32 alin. l C. pen. se
arată că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, fie concurs de infracţiuni, fie recidivă.
În acelaşi timp, însă, legea penală consacră în mod implicit şi forma pluralităţii intermediare
de infracţiuni, între concurs şi recidivă, prevăzând în dispoziţiile din art. 40 C. pen. reguli
speciale de sancţionare a infractorului care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune,
săvârşeşte din nou o infracţiune, fără să fie îndeplinite condiţiile pentru existenţa stării de
recidivă.
Criteriul de distincţie între cele două forme de bază ale pluralităţii de
infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva, îl constituie existenţa (sau
inexistenţa) unei hotărâri judecătoreşti definitive, de condamnare.
Toate infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi
fost condamnată definitiv, prezintă întotdeauna forma concursului de
infracţiuni.
Infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, după ce aceasta a fost
condamnată definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, pentru una sau mai
multe infracţiuni, alcătuiesc cea de a doua formă de bază a pluralităţii, şi
anume, recidiva.
Pluralitatea intermediară, a treia formă a pluralităţii, se realizează atunci
când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni,
săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia ori în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa
stării de recidivă.
Pluralitatea intermediară este, deci, o pluralitate de infracţiuni care nu constituie nici concurs
de infracţiuni, nici recidivă. Ea prezintă anumite trăsături caracteristice ale celor două forme
de bază şi reprezintă o formă intermediară între ele.
Top of the Document

2. Concursul de infracţiuni
A. Noţiune şi caracterizare. În teoria dreptului penal şi în legislaţia
penală (art.33 lit. a C. pen.), concursul de infracţiuni este definit ca o formă a
pluralităţii de infracţiuni constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi
persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt următoarele:
• să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura sau
gravitatea acestora. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a unei

81
tentative pedepsibile, după cum pot consta în participarea la săvârşirea acestora în calitate de
autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.). Nu interesează forma de vinovăţie cu care
sunt săvârşite diferitele infracţiuni, putând fi săvârşite unele cu intenţie, altele din culpă sau cu
intenţie depăşită. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni pot fi de aceeaşi natură
sau de natură diferită (de exemplu, două sau trei infracţiuni de furt, două sau trei infracţiuni de
înşelăciune, două sau mai multe infracţiuni de fals, două sau mai multe infracţiuni de trafic de
droguri etc. ori, dimpotrivă, o infracţiune de viol, alta de lipsire de libertate şi alta de
perversiuni sexuale; o infracţiune de furt, alta de ucidere din culpă şi alta de părăsire a locului
accidentului etc.
În prima situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul sunt de
aceeaşi natură, acesta poartă denumirea de concurs omogen, iar în cealaltă
situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul nu sunt de aceeaşi natură, acest concurs se
numeşte eterogen.
Concursul omogen (două, trei sau cinci furturi săvârşite de aceeaşi
persoană) nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă, dar de care se
deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii infracţionale, corespunzătoare pluralităţii faptelor
săvârşite;
• infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Identitatea subiectului
activ al infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esenţa concursului de
infracţiuni. Nu se cere ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe
infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi la unele de autor, la altele de instigator,
la altele de complice. De asemenea, persoana poate săvârşi singură unele dintre infracţiuni, iar
altele împreună cu alte persoane, în participaţie;
• infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a
făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Nu pot constitui concurs de infracţiuni decât
infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv, chiar dacă este urmărit
sau chiar trimis în judecată şi chiar dacă s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre de condamnare,
câtă vreme această hotărâre nu a rămas definitivă în cazurile şi modurile prevăzute de lege (art.
416-417 C. pr. pen.).
Esenţial pentru existenţa concursului este ca infracţiunile să fie săvârşite înainte de data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele, chiar dacă
descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date;
• infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să poată atrage răspunderea
penală a făptuitorului. Astfel, dacă în legătură cu două din cele două presupuse infracţiuni se
constată existenţa unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, caz
fortuit, eroare de fapt etc.) sau dacă intervine ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală
(amnistie, prescripţie, lipsa plângerii prealabile etc.), în toate aceste cazuri, rămânând o
singură infracţiune susceptibilă de a fi supusă judecăţii, nu există concurs de infracţiuni.
Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor cauze de nepedepsire generale (de exemplu,
desistarea sau împiedicarea rezultatului, art. 220 C. pen., împiedicarea săvârşirii faptei, art. 30
82
C. pen. etc.) sau speciale (de exemplu, denunţarea de către mituitor a luării de mită, art. 255
alin. 3 C. pen., retragerea mărturiei mincinoase, art. 260 alin. 2 C. pen. etc.).

B. Forme şi modalităţi. Concursul de infracţiuni se prezintă sub două


forme diferite în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente, şi anume
concursul real sau material şi concursul ideal sau formal de infracţiuni. Aceste forme sunt
prevăzute şi descrise în prevederile art. 33 lit. a şi b din actualul Cod penal.
a) Concursul real (material) de infracţiuni. Această formă a concursului
se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl alcătuiesc
sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni
distincte, adică prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul unei
infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a săvârşit o tâlhărie, făptuitorul a tulburat
grav liniştea publică, iar la intervenţia organelor poliţiei a proferat insulte şi ameninţări la
adresa acestora). Infracţiunile pot fi diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel (concurs
omogen), se săvârşesc de regulă succesiv, dar uneori pot fi săvârşite simultan (de exemplu,
făptuitorul loveşte şi insultă sau calomniază în acelaşi timp o persoană, pătrunde fără drept în
locuinţa unei persoane şi o loveşte etc.), pot fi săvârşite în acelaşi loc sau în locuri diferite etc.
Nu interesează dacă între infracţiunile concurente există sau nu vreo legătură obiectivă. În
cazul în care între infracţiunile concurente există legătură, concursul poartă denumirea de
concurs cu conexitate (caracterizat). În
practică, asemenea situaţii se întâlnesc relativ frecvent, ceea ce face să existe
două modalităţi ale concursului de infracţiuni:
– concurs simplu, la care între infracţiunile ce îl compun nu există
legătură obiectivă (in rem);
– concurs cu conexitate (caracterizat), format din infracţiuni între care
există o asemenea legătură.
Legea penală în vigoare se referă în mod explicit la concursul cu
conexitate, prevăzând, în dispoziţia din art. 33 lit. a partea finală, că există
concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea alteia (concurs cu conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei
(concurs cu conexitate consecvenţională). Faptul că legea se referă doar la
aceste două forme ale conexităţii nu înseamnă că numai în aceste cazuri poate exista concurs
cu conexitate, ci, dimpotrivă, că legiuitorul a vrut să precizeze tocmai contrariul, şi anume că
există concurs de infracţiuni, oricare ar fi caracterul legăturii reale dintre infracţiunile
concurente, deci oricare ar fi forma conexităţii acestora. Precizarea pe care legiuitorul o face în
legătură cu cele două forme ale concursului cu conexitate are ca scop să excludă confuzia pe
care o creează teoria zisă a unităţii infracţionale între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop,
teorie susţinută în trecut de unii autori şi însuşită şi de practica judiciară mai veche. Potrivit
acestei teorii, atunci când o infracţiune serveşte ca mijloc pentru comiterea sau ascunderea
alteia (de exemplu, falsificarea unui înscris oficial pentru a se putea comite sau ascunde o
evaziune fiscală), cele două fapte alcătuiesc o singură infracţiune, şi anume infracţiunea scop
83
în care se absoarbe, pierzându-şi autonomia, infracţiunea mijloc. Teoria infracţiunii unice
mijloc-scop este neconvingătoare şi evident greşită, pentru că ignoră existenţa a două
infracţiuni de sine stătătoare din care legiuitorul nu înţelege să construiască o unitate. Pe de
altă parte, aplicarea acestei teorii ar duce la soluţii inadmisibile în cazul în care infracţiunea
mijloc ar fi mai gravă
decât infracţiunea scop (de exemplu, în cazul în care este ucisă o persoană
pentru a se ascunde un furt).
b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni. În teoria dreptului penal şi
potrivit legii penale (art. 33 lit. b C. pen.), concursul de infracţiuni îmbracă
forma concursului zis ideal sau formal atunci când în acţiunea sau inacţiunea
săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a
produs, se găsesc realizate elementele constitutive ale două sau mai multor infracţiuni. Ceea ce
caracterizează şi diferenţiază concursul ideal de concursul real este împrejurarea că cele două
sau mai multe infracţiuni care îl compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni,
ca în cazul concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacţiune în care sunt
comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor infracţiuni.
Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni
Cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică
Sisteme de sancţionare Persoana fizică ce săvârşeşte mai multe infracţiuni demonstrează, prin
perseverenţa sa infracţională, o periculozitate socială care impune sisteme de sancţionare
adecvate, în măsură să asigure realizarea cât mai eficace a funcţiilor şi rolului preventiv-
educativ ale pedepsei, cu cele două componente: constrângere şi reeducare.
În doctrina penală şi în legislaţia penală există trei sisteme de sancţionare
a concursului de infracţiuni, şi anume:
• sistemul cumulului aritmetic, potrivit căruia instanţa de judecată
stabileşte pentru fiecare infracţiune câte o pedeapsă, după care le adiţionează şi dispune
executarea pedepsei rezultate din adunarea aritmetică a acestora. Acest sistem este criticat şi
rar aplicat în legislaţia unor state, întrucât este considerat rigid şi excesiv de aspru (s-a
susţinut, printre altele, că, în cazul pedepselor privative de libertate, poate conduce la pedepse
executabile care depăşesc durata de viaţă a unui om);
• sistemul absorbţiei, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru
fiecare infracţiune concurentă, pedepsele mai mici să fie absorbite în pedeapsa cea mai mare
care urmează să fie executată. A fost criticat şi acest sistem, susţinându-se, în esenţă, că este
excesiv de blând, inducând infractorului impresia că infracţiunile mai puţin grave rămân
nepedepsite şi că, astfel, acest sistem reprezintă o încurajare, pentru infractorul care săvârşeşte
o infracţiune gravă, să comită şi alte infracţiuni, mai puţin grave, pentru care pedepsele vor fi
absorbite în pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă;
• sistemul cumulului juridic, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei
pentru fiecare infracţiune concurentă, instanţa de judecată va aplica pedeapsa cea mai grea, la
care se poate adăuga un spor. Acest spor poate fi obligatoriu sau facultativ, fix sau variabil, în
aşa fel încât să asigure o justă
84
proporţionalizare a pedepsei în fiecare caz concret. Acest sistem este cel mai
frecvent prevăzut în legislaţiile statelor şi este cel mai agreat în doctrina penală.
Sistemul cumulului juridic este adoptat şi de actualul Cod penal român.
Acest sistem, denumit al cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, este
unic pentru ambele forme ale concursului, având unele particularităţi în raport cu felul şi genul
sancţiunilor de drept penal.
Vom prezenta în continuare modul în care este reglementat în actualul
Cod penal şi cum funcţionează acest sistem.
Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică
Sediul materiei este art. 34 din C.pen., care, potrivit recentei modificări,
poartă denumirea marginală de „pedeapsa principală în caz de concurs de
infracţiuni săvârşite de persoana fizică”.
Potrivit art. 34 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte
pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea, se aplică
pedeapsa după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este
îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică cea mai mare, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar dacă aest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga
un spor de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poate adăuga
amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.
Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi
totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
Din economia textului de lege menţionat, rezultă că aplicarea pedepsei
principale se face în două etape obligatorii, şi anume: etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare
infracţiune; etapa aplicării pedepsei rezultante (care urmează a fi executată).
Aplicarea pedepselor complementare
Pedepsele complementare sunt cele arătate în art. 53 pct. 2 C.pen. şi
urmează să fie examinate într-un alt capitol, destinat instituţiei sancţiunilor de drept penal.
Sediul materiei pedepselor complementare, în cazul concursului de
infracţiuni, este art. 35 C.pen., care prevede următoarele:
• dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
85
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită
sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
închisorii;
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Aplicarea măsurilor de siguranţă
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 C.pen.).
În sfârşit, teza ultimă a alineatului 5, recent introdus la art. 35 C.pen.,
prevede că „în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, luate conform art. 118 alin.1 lit.a-e C.pen., acestea se cumulează”.
Această teză se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazurile în care se
impune luarea acestei măsuri într-o cauză penală, faţă de acelaşi infractor, a tuturor lucrurilor
produse prin fapta penală săvârşită; a celor care au servit sau care au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii; a celor date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau
pentru a-l răsplăti pe infractor; a celor dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii,
precum şi a celor deţinute contra dispoziţiilor legale.
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de
persoana fizică
În cazul în care toate infracţiunile care alcătuiesc concursul fac obiectul
aceluiaşi dosar penal, care se judecă deodată, în faţa aceleiaşi instanţe, stabilirea şi aplicarea
sancţiunilor de drept penal se realizează potrivit textelor art. 34 şi 35 C.pen., mai sus
examinate.
Există însă cazuri când acelaşi infractor este judecat pentru infracţiuni
concurente, în cauze diferite, la termene diferite, de aceeaşi instanţă ori de
instanţe diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc în practică, destul de frecvent, deoarece nu
toate infracţiunile sunt descoperite şi instrumentate în acelaşi timp şi în aceeaşi cauză penală.
În asemenea cazuri, operaţiunea prin care se realizează aplicarea
dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni poartă
denumirea de contopire a pedepselor.
Aşadar, contopirea pedepselor reprezintă acea operaţiune prin care
instanţa de judecată face aplicarea dispoziţiilor legale privind sancţionarea
concursului de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiuni concurente.
Sediul materiei este art. 36 din actualul Cod penal. Denumirea marginală
a acestui text, recent modificată, este următoarea: „Contopirea pedepselor
pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică”. Modificarea a fost impusă de
introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al
răspunderii penale.
Potrivit reglementării din acest text de lege, operaţia de contopire se poate
realiza, după cum urmează, în două ipoteze:
• când infractorul, condamnat definitiv pentru una sau mai multe
86
infracţiuni, este judecat ulterior pentru alte infracţiuni concurente. Într-o
asemenea situaţie, instanţa care judecă ultimele infracţiuni concurente va stabili câte o
pedeapsă pentru fiecare infracţiune din cele deduse judecăţii ulterioare, iar apoi le va contopi
cu pedepsele stabilite anterior şi, în final, va aplica pedeapsa cea mai grea, potrivit
prevederilor art. 34 C.pen. În cazul în care au fost aplicate şi pedepse complementare ori
măsuri de siguranţă, instanţa va face şi aplicarea art. 35 C.pen. Trebuie menţionat că, dacă
pedepsele anterioare au fost supuse contopirii cu aplicarea unui spor, ele vor fi descontopite,
vor fi repuse fiecare în individualitatea lor şi apoi vor fi recontopite, împreună cu noile
pedepse, cu aplicarea unui spor cel puţin egal cu cel anterior (deoarece sporul anterior fusese
aplicat prin hotărâre judecătorească definitivă şi dobândise autoritate de lucru judecat);
• când infractorul a fost condamnat definitiv pentru toate infracţiunile
concurente, însă prin hotărâri judecătoreşti diferite. În asemenea situaţii,
instanţa învestită cu cererea de contopire a tuturor pedepselor va descontopi
pedepsele contopite anterior, va înlătura sporurile aplicate şi va repune
pedepsele în individualitatea lor, iar apoi va proceda la recontopirea pedepselor, aplicând cea
mai grea dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, la care va trebui să aplice
un spor cel puţin egal cu cel mai mare care a fost înlăturat la descontopire. Evident că atunci
când instanţa stabileşte sporul pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, va trebui să evalueze
atât numărul, cât şi natura pedepselor stabilite anterior şi care reflectă gradul de pericol social
al infracţiunilor judecate anterior definitiv.
În ipoteza în care condamnatul a executat integral sau în parte pedeapsa
aplicată prin hotărârea judecătorească anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata
pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. 3
C.pen.
În situaţia în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită
cu pedeapsa închisorii, aceasta se va contopi după aceleaşi reguli mai sus
arătate (art. 36 alin. 4 C.pen.).
Situaţii speciale
În cazul în care, după contopirea pedepselor, intervine amnistia sau
graţierea, se va proceda după cum urmează:
– amnistia şi, respectiv, graţierea nu se vor aplica la pedeapsa rezultantă,
ci la fiecare infracţiune concurentă şi, respectiv, la fiecare pedeapsă;
– când actul de amnistie sau graţiere este incident numai unora dintre
infracţiuni ori dintre pedepse, se va dispune descontopirea pedepselor, care vor fi repuse în
individualitatea lor şi, apoi, se va aplica amnistia ori graţierea, după care pedepsele rămase
executabile se vor recontopi şi, bineînţeles, se va reaprecia sporul (dacă rămâne de executat
numai o singură pedeapsă, sporul va fi înlăturat, iar dacă nu se mai execută majoritatea
pedepselor, sporul iniţial va putea fi redus şi chiar înlăturat).
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de
persoana juridică Potrivit art. 401, recent introdus prin ultima modificare a Codului penal, în
caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii
87
pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până
la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este
îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.
În ipoteza în care o persoană juridică definitiv condamnată este judecată
ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică
suferise şi o altă condamnare definitivă, pentru o infracţiune concurentă,
instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 401, mai sus arătate.
Referitor la modul în care se aplică pedepsele complementare şi măsurile
de siguranţă luate faţă de o persoană juridică pentru infracţiuni concurente,
art. 401, în alin. 3, C. pen. prevede că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35,
referitoare la modul de aplicare a acestor pedepse şi măsuri în cazul persoanei fizice.
Top of the Document

3. Recidiva
A. Noţiune şi caracterizare. Recidiva este o altă formă de bază a
pluralităţii de infracţiuni, care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o
persoană care a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea ce caracterizează
recidiva este deci împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană este
realizată într-un anumit mod, şi anume: după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune (eventual, pentru două sau mai multe infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte
de a începe executarea pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare sau după
ce a executat pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, în anumite condiţii.
Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie
intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul
căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din nou o
infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de
infracţiuni şi acela al unei recidive este dublată de o deosebire esenţială, care
constă în periculozitatea celui care recidivează. Prin săvârşirea uneia sau mai
multor noi infracţiuni, după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă sau alte infracţiuni,
acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi, deci, că prezintă un grad mare de pericol
pentru societate. Această împrejurare determină pe planul dreptului penal necesitatea
elaborării unor măsuri de apărare specifice. Este de reţinut, în acest sens, că existenţa recidivei
stă la baza distincţiei ce se face între infractorul primar şi infractorul recidivist. Denumirea de
infractor primar este dată infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una sau,
eventual, pentru un concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, însă
condamnarea nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. În
mod corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost
condamnat şi care, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din
nou o infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă,
88
fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai sever pentru
infractorul recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi, de regulă, de la beneficiul
unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt prevăzute în lege şi alte condiţii restrictive în
privinţa acestora, referitor la liberarea lor
condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării.
B. Structura. Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca
trăsătură caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a
infracţiunilor care alcătuiesc această formă a pluralităţii.
Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de: existenţa
unei condamnări definitive a infractorului pentru una ori mai multe infracţiuni săvârşite
anterior; săvârşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni.
Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou apar, aşadar, ca
elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente în teoria
dreptului penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al recidive
este format totdeauna din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Cei doi termeni ai recidivei sunt ei înşişi susceptibili de numeroase
variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la rândul lor o anumită configuraţie a
stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărâre definitivă
de condamnare la pedeapsa închisorii variabilă ca durată, este posibil ca hotărârea să nu fie
pusă încă în executare, să se afle în curs de executare sau ca pedeapsa să fie în întregime
executată sau considerată ca executată, hotărârea de condamnare poate fi pronunţată uneori de
către o instanţă judecătorească străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură infracţiune sau
un concurs de infracţiuni etc. La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate consta
din săvârşirea unei infracţiuni de gravitate diferită, de acelaşi fel cu infracţiunea sau
infracţiunile săvârşite anterior sau diferită de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de
timp de la executarea pedepsei etc.
Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile esenţiale şi
de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei.
C. Modalităţi ale recidivei în cazul persoanei fizice. În teoria dreptului
penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei felului în care se prezintă în concret
recidiva în raport cu variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cunoaşterea
acestor modalităţi este importantă pentru mai buna cunoaştere a înseşi reglementărilor legale
privind recidiva. Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:
a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie
sau recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva
postexecutorie sau recidivă reală).
Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei
infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior
condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual
89
considerată ca executată.
Dimpotrivă, recidiva se consideră după executare atunci când săvârşirea
din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime
pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în
întregime. Între cele două modalităţi există nu numai o deosebire formală, dar şi o deosebire
de fond, decurgând din caracterul specific al recidivei după executare, care dovedeşte că cel
condamnat nu s-a reeducat sub influenţa pedepsei, spre deosebire de recidiva după
condamnare, la care proba incorigibilităţii prin pedeapsă nu este făcută. Pornind de la această
deosebire, unii autori au dat denumirea de „reală” recidivei după executare şi „fictivă” sau
„formală”, recidivei după condamnare. Denumirile acestea nu sunt însă justificate, deoarece şi
recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi recidiva după executare. Recidiva după
condamnare este şi ea o dovadă a perseverenţei infracţionale a infractorului, care, în dispreţul
unei condamnări definitive pronunţate împotriva sa, săvârşeşte totuşi din nou o infracţiune.
De aceea, este admis că recidiva poate exista în ambele modalităţi,
diferenţierea dintre ele determinând numai o oarecare deosebire de tratament.
b) Recidiva generală şi recidiva specială. Recidiva este denumită
generală atunci când infracţiunile săvârşite, adică infracţiunea pentru care s-a pronunţat
condamnarea definitivă, şi infracţiunea săvârşită din nou sunt diferite ca gen sau specie,
recidiva nefiind condiţionată de o asemănare între
infracţiunile ce intră în compunerea celor doi termeni. Dimpotrivă, recidiva este specială
atunci când între infracţiunile respective există asemănare, adică ele sunt de aceeaşi natură.
Recidiva specială este considerată mai periculoasă, ea dovedind o anume specializare a
infractorului şi deci o perseverenţă infracţională.
c) Recidiva absolută şi recidiva relativă. Recidiva este denumită absolută
atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci
când pedeapsa anterioară este de o anumită gravitate şi
dovedeşte perseverenţa infracţională a infractorului.
d) Recidiva mare şi recidiva mică. La recidiva mare, primul termen îl
constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare, care relevă prin ea însăşi
periculozitatea infractorului care perseverează, în aceste condiţii, săvârşind noi infracţiuni. Din
contră, denumirea de mică recidivă a fost atribuită recidivei la care primul termen este format
nu din una singură, ci din mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu depăşesc o anume
gravitate, considerându-se că numai după mai multe condamnări la pedepse mai uşoare
infractorul relevă acea periculozitate specifică recidivistului.
e) Recidiva temporară şi recidiva perpetuă. Distincţia are în vedere
intervalul de timp, de la condamnare sau de la executarea pedepsei, în care
trebuie să se săvârşească din nou o infracţiune pentru a exista recidivă. Din
acest punct de vedere, recidiva este perpetuă atunci când se realizează,
indiferent de intervalul la care s-ar săvârşi din nou o infracţiune, şi temporară atunci când se
realizează numai dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni a avut loc înlăuntrul unui anumit

90
termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei anterioare. Este admisă în general
recidiva temporară.
f) Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive. Distincţia are în
vedere efectele pe care le produce recidiva asupra pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în
această stare. Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar
repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se
agravează progresiv, cu fiecare nouă recidivă.
g) Recidiva teritorială şi recidiva internaţională. Recidiva se numeşte
teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său
termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de
recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în
străinătate. Admiterea recidivei internaţionale
implică recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi este determinată de
necesitatea cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea.
D. Reglementarea recidivei în legea penală în vigoare în cazul persoanei
fizice. În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul nostru penal au fost avute în vedere
modalităţile sus-examinate. Reglementarea se face prin dispoziţiile din art. 37-39 C.pen.,
modalităţile principale ale recidivei fiind recidiva după condamnare, recidiva după executare şi
mica recidivă, care poate fi după condamnare sau după executare.
a) Recidiva după condamnare. Denumirea marginală a art. 37, sediul
materiei pentru instituţia recidivei, a fost modificată recent, având denumirea
„recidiva în cazul persoanei fizice”. Această modificare a fost impusă de
introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al
infracţiunii şi al răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru
persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.
Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa recidivei în această modalitate. Astfel, cu privire la primul termen se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
• să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărârea nu era definitivă în
momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs de infracţiuni.
De asemenea, dacă pedeapsa nu este închisoarea mai mare de 6 luni, ci de 6 luni sau mai mică,
iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată
de instanţă pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest din urmă
caz, este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar dacă
pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu depăşesc nici una durata
91
de 6 luni. Poate constitui primul termen al recidivei după condamnare, ca de altfel şi al
recidivei după executare, chiar şi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta
rezultă din dispoziţia din alin. 2 al art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea stării de
recidivă, în aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă acea hotărâre a fost recunoscută
potrivit dispoziţiilor legii. Aceste dispoziţii sunt cele din art. 519 şi urm. C. pr. pen. Legea
noastră penală consacră, aşadar, aşa-numita recidivă internaţională;
• hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută în art. 38 alin. l lit. a C.
pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de modificare a Codului penal, care prevede că
la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la
infracţiunile săvârşite din culpă.
Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura caracteristică a
recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a infractorului
recidivist, perseverenţă care nu este posibilă decât în cazul infracţiunilor cu
intenţie;
• hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit legii,
nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă.
Legea prevede în art. 38 C. pen. o serie de cazuri în care o hotărâre de
condamnare definitivă nu poate constitui primul termen al recidivei. Potrivit
acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la:
– infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Această dispoziţie are
raţiunea de a-l degreva pe minor, în viitor, de urmările prejudiciabile ale unor fapte săvârşite în
perioada minorităţii, când personalitatea sa era în curs de formare;
– infracţiunile săvârşite din culpă. Această dispoziţie a fost introdusă prin
– infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care înlătură răspunderea penală a
făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită (art. 119 C. pen.), este firesc ca hotărârea de
condamnare privitoare la o infracţiune amnistiată să nu mai poată constitui primul termen al
recidivei;
– faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum
este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face să înceteze toate
consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti, pronunţate în baza legii vechi cu privire la acea
faptă (art. 12 C. pen.). Printre consecinţele penale ale dezincriminării faptei, înlăturate prin
intrarea în vigoare a legii noi, dezincriminatoare este şi aceea ca hotărârea de condamnare
pronunţată pentru fapta dezincriminată să nu poată constitui primul termen al recidivei.
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa recidivei
după condamnare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
• infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere
ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost
condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală.
92
Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate
consta în participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau complice
(art.144 C.pen.). Este necesar, însă, ca infracţiunea săvârşită din nou să fie
intenţionată, adică să fie săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau depăşită
(praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea din 1973 a
Codului penal, are ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiunile săvârşite cu intenţie,
fiindcă numai în cazul săvârşirii acestora se poate vorbi de perseverenţa infracţională a
recidivistului. În ce priveşte asimilarea intenţiei depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o
condiţie pentru existenţa atât a primului termen, cât şi a celui de-al doilea termen al recidivei,
aceasta se justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii
praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă
acesta este produs din culpă;
• pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie
închisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea
Codului penal din 1973, are şi ea ca scop restrângerea sferei recidivei la
infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru noua
infracţiune în configuraţia tipică a acesteia, sau, după caz, într-o variantă agravată sau
atenuată. Maximul special al pedepsei închisorii pentru această infracţiune trebuie să
depăşească un an. Spre deosebire deci de primul termen, a cărui gravitate se exprimă în
pedeapsa aplicată de instanţa judecătorească, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei
se exprimă în pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este închisoarea de un an sau
mai mică ori amendă, infracţiunea săvârşită nu poate constitui al doilea termen al recidivei.
Pedeapsa ce se ia în considerare este aceea prevăzută delege pentru infracţiunea tip, chiar dacă
infracţiunea săvârşită din nou are forma tentativei;
• infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după
condamnare trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei
anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Noua
infracţiune trebuie să fie săvârşită deci în intervalul cuprins între data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare şi data la care pedeapsa este în întregime executată sau considerată ca
executată. Nu interesează deci dacă hotărârea anterioară a fost sau nu pusă în executare, dacă
executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea condamnatului
la muncă corecţională, dacă condamnatul se află în penitenciar, în stare de libertate
condiţionată sau în stare de evadare.
Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvârşirea unei singure
infracţiuni, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
b) Recidiva după executare. Această modalitate a recidivei este
reglementată prin dispoziţia din art. 37 alin. l lit. b C. pen. care prevede că
există recidivă şi atunci cînd, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,
după graţierea totală a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a
executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Recidiva după executare nu
93
se deosebeşte, deci, în esenţă, de recidiva după condamnare decât prin împrejurarea că
săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime
pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată.
Reabilitarea fiind o cauză care înlătură consecinţele condamnării, printre care şi starea de
recidivă, este firesc ca o condamnare, în privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept (art.
134, 86, 62 alin. 6 C. pen.) sau reabilitarea judecătorească (art. 135 şi urm. C. pen.), să nu mai
poată constitui primul termen al recidivei.
Legea prevede însă că acelaşi efect îl produce şi împlinirea termenelor de
reabilitare. Este vorba de termenele a căror împlinire atrage reabilitarea de drept sau a celor
după împlinirea cărora este posibilă reabilitarea judecătorească (art. 135 C. pen.). Legiuitorul a
considerat că după trecerea acestor termene de la executarea pedepsei, termene în cursul cărora
fostul condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, nu se mai poate vorbi de o perseverenţă
infracţională caracteristică recidivei. Legea noastră penală nu admite deci aşa-numita recidivă
perpetuă, consacrând, dimpotrivă, recidiva temporară.
Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea
prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea
săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie săvârşită cu
intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie închisoarea
mai mare de un an. Săvârşirea infracţiunii trebuie să aibă loc după data terminării executării
pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau,
respectiv, după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei
anterioare.
c) Recidiva mică. Potrivit dispoziţiei din art. 37 alin. l lit. c C. pen., există
recidivă şi atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni
sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea
executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Legea
reglementează deci aşa-numita mică recidivă, care se deosebeşte de marea recidivă prin
structura primului termen, care este multiplu. Recidiva mică poate exista fie ca recidivă după
condamnare, fie ca recidivă după executare.
Pentru existenţa primului termen al recidivei mici, legea prevede
următoarele condiţii:
• să existe cel puţin trei condamnări definitive, fiecare dintre ele la
pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică (recidivă după condamnare) sau
infractorul să fi executat în întregime ori să fi beneficiat de graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori de prescripţia executării a cel puţin trei asemenea pedepse (recidivă după
executare). Dacă sunt mai puţin de trei condamnări sau dacă acestea nu se referă la pedepse cu
închisoare, nu poate exista primul termen al recidivei;
• toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele
respective să fie săvârşite cu intenţie, ca şi în cazul celorlalte modalităţi ale
recidivei şi tot pentru a se dovedi perseverenţa infracţională a infractorului
94
recidivist;
• să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 alin. l şi 2 C. pen.,
în care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei.
În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute
pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul marii recidive. Se cere ca
infracţiunea săvârşită din nou, care poate fi diferită ca natură de celelalte (cel
puţin trei) săvârşite anterior, să fie comisă cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru
această infracţiune să fie închisoarea mai mare de un an.
Starea de recidivă constituie o cauză de agravare a pedepsei, în oricare
dintre modalităţile prevăzute de lege.
Recidiva în cazul persoanei juridice
Noul text al art. 402, recent introdus în Codul penal, prevede că există
recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară nu a fost executată;
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară a fost executată sau considerată ca executată.
Tratamentul sancţionator al recidivei persoanei juridice
Potrivit art. 402 alin.2 din C.pen., în cazul recidivei prevăzută în alin. 1
lit.a, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru
infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. 1 şi 3, cu precizarea că sporul
prevăzută de art. 401 alin.1 poate fi mărit până la jumătate.
În ipoteza în care amenda anterioară, aplicată persoanei juridice a fost
executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda
aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 402 alin.3 C.pen.).
Pentru cea de a doua modalitate a recidivei, prevăzută în art. 402 alin. 1
lit.b, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în
art. 711alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de
până la două treimi din acel maxim.
Ultimul alineat al art. 402 C.pen. soluţionează şi situaţia în care, după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau
considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de
recidivă. În asemenea situaţii, textul prevede că instanţa va aplica dispoziţiile din alin. 2 ale
art. 402 C.pen., în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a, iar în cazul recidivei prevăzute în
alin. 1 lit. b, va face aplicarea dispoziţiilor din alin. 4 ale aceluiaşi text. Top of the
Document
4. Pluralitatea intermediară
A. Noţiune şi caracterizare. Există pluralitate intermediară de infracţiuni
atunci când, după condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune
95
săvârşită anterior, acesta comite din nou o infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. Este
vorba, aşadar, de o pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de
infracţiuni, deoarece infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (sau pentru un
concurs de infracţiuni) şi apoi, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia sau în stare de evadare, deci înainte de executarea în întregime a pedepsei, săvârşeşte
din nou o infracţiune. Aceeaşi pluralitate de infracţiuni, astfel realizată, nu constituie nici stare
de recidivă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei.
Într-adevăr, din reglementarea legală a recidivei s-a putut constata că
existenţa unei condamnări definitive a infractorului, considerată drept criteriu de deosebire
între concursul de infracţiuni şi recidivă, nu este suficientă pentru a caracteriza respectiva
pluralitate de infracţiuni ca recidivă. Pe lângă cerinţa unei condamnări definitive, legea
prevede şi anumite condiţii atât cu privire la primul termen al recidivei, cât şi cu privire la cel
de-al doilea termen al acesteia, iar neîndeplinirea acestor condiţii duce la inexistenţa stării de
recidivă. Astfel, de exemplu, dacă condamnarea anterioară, indiferent de durata pedepsei, este
privitoare la o infracţiune săvârşită din culpă sau, deşi priveşte o infracţiune intenţionată,
pedeapsa aplicată este închisoarea de 6 luni sau o pedeapsă mai uşoară, nu poate exista stare
de recidivă. De asemenea, în cazul în care este realizat primul termen al recidivei, dar
infracţiunea săvârşită din nou este o infracţiune din culpă, sau deşi este o infracţiune săvârşită
cu intenţie pedeapsa pe care legea o prevede este închisoarea de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu
există recidivă.
Toate aceste cazuri formează o situaţie intermediară între concursul de
infracţiuni şi recidiva după condamnare, o pluralitate de infracţiuni care, contrar dispoziţiei art.
32 C. pen., nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici recidivă.
B. Consecinţe juridice. Trăsăturile caracteristice pluralităţii intermediare
impun o reglementare specială a consecinţelor juridice pe care le antrenează în legătură cu
stabilirea şi aplicarea pedepsei în asemenea situaţii. Sub acest
aspect, art. 40 din actualul Cod penal prevede că, pentru pluralitatea intermediară, pedeapsa se
aplică potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.
Top of the Document

(capitolul I/4 din bibliografie)

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală


A. Legitima apărare
B. Starea de necesitate
C. Constrângerea fizică si constrângerea morală
D. Cazul fortuit
E. Iresponsabilitatea
96
F. Betia făptuitorului
G. Minoritatea
H. Eroarea de fapt

LEGITIMA APARARE

Notiune si caracterizare
Legitima aparare este o cauza care exclude caracterul penal al faptei datorita lipsei de
vinovatie in conditiile in care aceasta este savarsita.
Potrivit art. 44 c.p. “Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a
inlatura un act material, direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva
unui interes public si care pune in pericol grav persoana si drepturile celui atacat ori interesul
obstesc.
Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit
limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprjurarile in care s-a
produs atacul”
Legitima aparare apare ca o riposta pe care o da o persoana impotriva unui atac ce pune in
pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, riposta determinata de
necesitatea apararii valorilor sociale periclitate.
Conditiile legitimei aparari
A. Conditiile atacului.
Atacul sau agresiunea este o comportare violenta a omului, o atitudine ofensiva ce se
materializeaza de regula intr-o actiune indreptata impotriva valorilor sociale ocrotite.Pentru a
da nastere unei aparari legitime atacul trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:
• atacul trebuie sa fie material, direct, imediat si injust;
• atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau
impotriva unui interes obstesc;
• atacul sa puna in pericol grav valorile sociale ocrotite.

1. Atacul trebuie sa fie material, direct, imediat si injust.


a) Atacul sa fie material. Un atac este material cand se obiectivizeaza prin actiuni fizice,
menite sa pericliteze in substanta sa fizica valorile sociale octorite. Si actiunea poate
reprezenta un atac material, caci permite altor forte sa pericliteze fizic valorile sociale ocrotite.
b) Atacul sa fie direct. Atacul este direct cand se indreapta si creeza un pericol nemijlocit
pentru valoarea sociala ocrotita. Atacul este direct, s-a sustinut in literatura juridica, si atunci
cand vizeaza una din valorile sociale aparate chiar daca nu are un contact nemijlocit cu acea
valoare.

97
Atacul nu este direct daca intre agresor si victima se afla un obstacol (poarta inchisa, usa
inchisa, zid, gard etc.), care face ca atacul sa nu creeze un pericol pentru valoarea sociala
ocrotita.
Atacul nu este direct daca intre agresor si valoarea ocrotita exista o distanta mai mare de
spatiu. Spre ex.: nu este un atac direct un atac deslantuit de la o distanta de 100 m cu o secure.
c) Atacul sa fie imediat. Atacul este imediat cand pericolul pe care-l reprezinta pentru
valoarea sociala s-a ivit, este actual sau este pe cale sa se iveasca (pericol iminent). Deci atacul
este imediat atunci cand este dezlantuit sau este pe cale sa se dezlantuie. Caracterul imediat al
atacului vizeaza raportul in timp intre atac si obiectul vizat.
Caracterul imediat al atacul este reliefat in intervalul scurs intre inceputul atacul si momentul
ivirii pericolului. Cand intervalul este mare exista posibilitatea inlaturarii pericolului prin alte
mijloace, atacul nu mai este imediat si nu se justifica savarsirea unei fapte prevazute de legea
penala.
Caracterul imediat al atacului presupune deci iminenta lui (cand este pe cale sa se dezlantuie)
cat si declansarea lui. Atacul iminent trebuie sa fie real, obiectiv si nu presupune ca acesta este
pe cale sa se dezlantuie.
Atacul imediat este atacul din momentul declansarii si pana in momentul consumarii acestuia,
perioada in care apararea este legitima.
d) Atacul sa fie injust, adica sa nu aiba temei legal in baza caruia se efectueaza.
Atacul este just si nu poate da nastere unei aparari legitime daca consta dintr-o activitate
prevazuta sau permisa de lege: spre ex.: nu reprezinta un atac injust impotriva libertatii,
arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare.
Atacul permis sau ordonat de lege isi pastreaza caracterul just atata timp cat este efectuat in
limitele prevazute de lege.
Impotriva unui atac dezlantuit de un iresponsabil se va riposta in stare de necesitate, daca cel
ce riposteaza cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului si deci va trebui sa comita fapta
prevazuta de legea penala numai daca nu putea inlatura altfel pericolul.
Daca cel ce face apararea nu cunoaste starea de iresponsabil a agresorulu el va riposta in
legitima aparare inlaturand pericolul prin mijloacele pe care le considera eficiente, nefiind
obligat sa caute o solutie mai putin periculoasa. In acest caz legitima aparare va veni in
concurs cu eroarea de fapt.
2. Atacul sa fie indreptat impotriva persoanei care se apara, ori impotriva alteia sau
impotriva unui interes public. Atacul se indreapta impotriva persoanei, a drepturilor acesteia
susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat si injust. Aceste drepturi ale persoanei pot
privi: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, onoarea, averea.
Atacul indreptat impotriva unui interes, public justifica o aparare legitima. Interesul public
poate consta intr-o stare, situatie, relatie, activitate ce intereseaza o organizatie publica.
3. Atacul sa puna in pericol grav persoana celui atacat ori interesul public.Caracterul grav al
pericolului care ar ameninta valorile ocrotite se apreciaza in funtie de intensitatea acestuia, de
urmarile ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce in cazul in care nu s-ar interveni.

98
(Spre ex.: pierderea vietii, cauzarea unei vatamari corporale, distrugerea unor bunuri
importante etc.).
B. Conditiile apararii.
Pentru a fi legitima, apararea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:
• sa se realizeze printr-o fapta prevazuta de legea penala;
• sa fie precedata de atac;
• sa fie indreptata impotriva agresorului,
• sa fie necesara pentru inlaturarea atacului,
• sa fie proportionala cu atacul.

1. Apararea se realizeaza printr-o fapta prevazuta de legea penala. Daca s-a savarsit o fapta
prevazuta de legea penala se cerceteaza conditiile in care aceasta a avut loc, daca sunt
indeplinite conditiile cu privire la atac pentru a putea decide daca a fost savarsita in legitima
aparare.
2. Apararea sa fie precedata de atac. Aceasta conditie are in vedere desfasurarea apararii dupa
inceputul atacului cand acesta devine actual. Simpla presupunere ca agresorul va deslantui un
atac nu da dreptul la o aparare legitima.
3. Apararea sa se indrepte impotriva agresorului pentru a inceta atacul si a salva valorile
periclitate. Apararea se poate indrepta impotriva vietii, sanatatii, libertatii agresorului, dar nu
impotriva bunurilor sale.
Apararea indreptata din eroare impotriva altei persoane decat a agresorului va duce la
inlaturarea caracterului penal al faptei si pe cauza erorii de fapt coroborata cu legitima aparare
cu care vine in concurs.
4. Apararea sa fie necesara pentru inlaturarea atacului.Necesitatea apararii se apreciaza atat
sub raportul intinderii in care aceasta poate fi facuta cat si sub raportul intensitatii.
Apararea este necesara si atunci cand infractiunea s-a consumat, dar exista posibilitatea
inlaturarii ori diminuarii efectelor
5. Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului. Aceasta conditie ce priveste
proportionalitatea dintre atac si aparare se degaja din dispozitiile art. 44 al c.p.
Proportionalitatea dintre aparare si atac nu este de ordin matematic si nu presupune
echivalenta mijloacelor. Proportionalitatea apararii cu gravitatea atacului respectarea unei
echivalente intre actul de aparare si cel de atac, astfel ca la un atac indreptat impotriva
integritatii corporale se poate riposta cu o fapta de aparare ce priveste integritatea corporala a
agresorului.
Daca apararea este vadit disproportionata fata de gravitatea atacului si de imprejurarile in care
acesta a avut loc, fapta este savarsita cu depasirea limitelor legitimei aparari.

C. Depasirea limitelor legitimei aparari


Depasirea limitelor legitimei aparari poate constitui tot legitima aparare cand se intemeiaza pe
tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul in momentul comiterii faptei. Este asa
numitul exces justificat.
99
Pentru existenta excesului justificat se cer indeplinite conditiile cu privire la atac, conditiile cu
privire la aparare pentru existenta legitimei aparari cu deosebirea ca fapta in aparare a depasit
marginile unei aparari proportionale cu intensitatea si gravitatea atacului, depasire intemeiata
pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul.
Determinarea starii de tulburare sau temere implica cercetarea tuturor imprejurarilor de fapt in
care s-a produs atacul, conditia psiho-fizica a celui ce face apararea.
Daca depasirea limitelor legitimei aparari nu se intemeiaza pe tulburare sau temere, fapta nu
mai este considerata savarsita in legitima aparare ci este infractiune savarsita in circumstanta
atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a c.p. Excesul de data aceasta este scuzabil.
Efectele legitimei aparari
Fapta savarsita in stare de legitmima aparare nu este infractiune pentru ca ii lipseste trasatura
esentiala a vinovatiei. Faptuitorul a fost constans de necesitatea inlaturarii agresiunii care
punea in pericol grav valorile sociale ocrotite si nu a actionat cu vointa libera.
Fapta savarsita in legitma aparare nu este infractiune si pe cale de consecinta nu atrage
raspunderea penala a faptuitorului.
In general se apreciaza ca fapta savarsita in legitima aparare propriu-zisa nu are caracter ilicit
si nu poate atrage nici o alta raspunderea juridica.
In cazul excesului justificat (art. 44 al. 3 c.p.) raspunderea civila nu este inlaturata intotdeauna.
Cand legitima aparare vine in concurs cu alte cauze inlatura caracterul penal al faptei,
raspunderea civila poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze. Top of the
Document

STAREA DE NECESITATE

Potrivit dispozitiilor art. 45 c.p. "Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a
salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala
sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public".
Se considera fapte savarsite in stare de necesitate:
• spargerea unui zid, a unei incuietori pentru a salva o persoana imobilizata intr-o
incapere care este incendiata;
• distrugerea unui pod de lemn peste un rau care impreuna cu obiectele aduse de
ape au format un baraj in calea apelor si astfel prezinta un pericol iminent de
inundare a unei localitati, a unei uzine;
• sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenta la spital o persoana
accidentata
Pericolul care ameninta valorile sociale ocrotite in cazul starii de necesitate este generat de
diferite intamplari: inundatii, cutremure, incendii, reactii ale animalelor etc si nu de atacul unei
persoane ca in cazul legitimei aparari.
100
Conditiile starii de necesitate
Conditii privitoare la pericol
Sa fie iminent - Pericolul este imonent cand este pa cale sa se produca. Iminenta se situeaza in
anticamera atacului, ceea ce presupune ca este indeplinita aceasta conditie de a fi iminent cand
pericolul este deja actual.
Pericolul iminent sa ameninte valorile sociale aratate in art. 45 al. 2 c.p. O fapta este
considerata savarsita in stare de necesitate cand a fost necesara pentru a salva de la un pericol
iminent valorile sociale: viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei, ori un bun important
al acesteia, ori un interes public.
Pericolul sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei
prevazute de legea penala.
Conditiile actiunii de salvare
Actiunea de salvare a valorilor sociale aratate in art. 45 al. 2 c.p. pentru a fi considerata
savarsita in stare de necesitate trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
• sa se realizeze prin comiterea unei fapte prevazute de legea penala
• actiunea de salvare prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala sa fi constituit
singurul mijloc de inlaturare a pericolului. Actiunea de salvare este considerata
necesara cand se efectueaza intre momentul in care pericolul a devenit iminent si
pana la incetarea acestuia. Daca faptuitorul avea posibilitatea sa inlature pericolul
prin alte mijloace fara a savarsi fapta prevazuta de legea penala, era obligat la
aceasta.
• prin actiunea de salvare sa nu se cauzeze urmari mai grave decat acela care s-ar fi
produs daca pericolul nu era inlaturat. Fapta sa nu fie savarsita de catre sau pentru a
salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.
Top of the Document

CONSTRANGEREA FIZICA SI CONSTRANGEREA MORALA

Constrangerea fizica
Notiune si caracterizare.
Constrangerea fizica este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. Constrangerea fizica
ete preiunea pe care o forta careia nu I se poate rezita o exercita asupra energiei fizice a unei
alte persoane in asa fel incat aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala fiind in
imposibilitate fizica sa actioneze altfel.

101
Conditiile constrangerii fizice
• Sa exite o constrangere aupra fizicului unei persoane. Actiunea de constrangere
asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane (imobilizare,
secrestare); constrangerea poate fi di din partea unui animal (un caine dresat care
imobilizeaza faptuitorul); ori din partea unui eveniment (inundatie, viscol, cutremur
etc.) care rapeste libertatea de miscare a faptuitorului in sensul ca il opreste de la o
actiune, ori il impinge la o activitate ca pe un simplu instrument (cadrea pe gheata,
lesinul, epilepia etc).
• Constrangerea la care a fost supusa persoana sa nu I se fi putut rezista.
Posibilitatea de a rezista constrangerii fizice se apreciaza la cazul concret tinand
seama deopotriva de natura si de intensitatea fortei de constrangere ca si de
capacitatea si starea psihica a persoanei constranse.
• Sub imperiul constrangerii fizice persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de
legea penala.
Constrangerea morala
Notiune si caracterizare
Constrangerea morala consta in presiunea exercitata prin amenintarea cu un pericol grav,
pentru persoana faptuitorului ori a altuia si sub imperiul careia cel amenintat savarseste o fapta
prevazuta de legea penala.
Conditiile constrangerii morale
Sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala sub imperiul unei constrangeri exercitate prin
amenintare
Sa exercite o actiune de constrangere exercitata prin amenintare cu un pericol grav. Pericolul
grav cu care se ameninta, daca nu se savarseste fapta pretinsa poate privi viata, integritatea
corporala, libertatea, demnitatea, averea celui amenintat ori a altei persoane.
Pericolul garv cu care se ameninta sa nu poata fi inlaturat altfel decat prin savarsirea faptei
pretinse. Top of the Document

CAZUL FORTUIT

Notiune si caracterizare
Cazul fortuit este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
Cazul fortuit desemneaza situatia, starea imprejurarea in care actiunea sau interactiunea unei
persoane a produs un rezultat pe care acea peroana nu l-a conceput si nici urmarit si care se
datoreaza unei energii a carei interventie nu a putut fi prevazuta.
Sursa imprejurarilor fortuite poate fi: fenomenele naturii (cutremure, furtuni, trasnete,
alunecari de teren, invazia unor insecte) a caror producere in timp nu poate fi prevazuta;
tehnicizarea activitatilor umane (defectarea unui mecanism); conduita imprudenta a unei
102
persoane (aparitia brusca in fata unui autovehicul in viteza a unei persoane); starea maladiva a
unei persoane (epilpsie, lesin, atac de cord etc).
Imprejurarea neprevizibila poate fi anterioara, concomitenta sau subsecventa actiunii
faptuitorului.
Conditii de existenta
O fapta se conidera savarsita in caz fortuit cand sunt indeplinite conditiile:
• rezultatul socialmente periculos al faptei sa fie consecinta interventiei unei
imprejurari straine de vointa si constiinta faptuitorului.
• faptuitorul sa fi fost in imposibilitatea de a prevedea interventia imprejurarii
(fortei straine) care a produ rezultatul
• fapta care a capatat un rezultat socialmente periculos sa fie prevazuta de legea
penala.
Top of the Document
IRESPONSABILITATEA
Notiune si caracterizare
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizica a unei persoane care nu poate sa-si
dea seama de semnificatia sociala a actiunilor sau inactiunilor sale ori nu poate fi stapana pe
ele.
Iresponsabilitatea priveste incapacitatea pihica a peroanei atat sub raport intelectiv cand aceta
nu-si poate da seama de semnificatia sociala a actiunilor sau inactiunilor ei cat si sub raport
volitiv cand nu-si poate determina si dirija in mod normal vointa.
Pentru a duce la inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite, starea de iresponsabilitate a
faptuitorului trebuie sa exite in momentul savarsirii faptei si sa fie totala.
Conditiile starii de iresponsabilitate
Faptuitorul sa aiba incapacitatea psihica intelectuala si volitiva cu privire la actiunile sau
inactiunile lui.
Starea de incapacitate psihica sa existe in momentul savarsirii faptei. Este indeplinita aceasta
conditie si atunci cand dupa savarsirea faptei faptuitorul si-a recapatat capacitatea intelectuala
si volitiva.
Nu paote fi considerat in stare de iresponsabilitate cel care si-a provocat o astfel de stare ori
care a acceptat sa I se provoace o stare de inconstienta.
Daca in momentul savarsirii faptei, faptuitorul avea capacitatea psiho-fizica intelectuala si
volitiva, dar si-a pierdut-o dupa savarsirea faptei, aceasta nu va duce la inlaturarea caracterului
penal al faptei. Incapacitatea psiho-fizica a faptuitorului sa se datoreze alienatiei mintale ori
altor cauze.
Fapta savarsita in stare de incapacitate psiho-fizica intelectiva ori volitiva sa fie prevazuta de
legea penala.
Top of the Document
BETIA
103
Notiune
Betia reprezinta o stare psiho-fizica anormala a persoanei datorata efectelor pe care le au
asupra organismului si facultatilor psihice ale persoanei, anumite substante excitante ori
narcotice consumate ori introduse, in corpul sau.
Substantele alcoolice ori narcotice introduse in corpul persoanei provoaca devieri de la starea
normala psiho-fizica a acesteia, de la diminuarea pana la anihilarea completa a capacitatilor
psiho-fizice intelective si volitive in determinarea atitudinii fata de faptele pe care le savarseste
in aceasta stare.
Felurile starii de betie
Betia accidentala, involuntara sau fortuita este betia in care a ajuns o persoana independent de
vointa ei.
Betia voluntara este starea in care ajunge o persoana care consuma voit bauturi alcoolice, ori
substante al caror efect ebriant il cunoste.
Betia preordinata sau premeditata este totdeauna o circumstanta agravanta a raspunderii
penale deoarece peroana si-a provocat anume aceasta stare pentru a avea mai mult curaj in
savarsirea faptei ori pentru a o invoca drept scuza a savarsirii faptei.
Betia simpla poate fi deopotriva si o circumstanta atenuanta caci faptuitorul in momentul cand
si-a provocat aceasta stare nu avea intentia sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Dupa gradul de intoxicatie cu alcool ori alte substante, betia poate fi : completa sau
incompleta.
Betia completa se caracterizeaza prin paralizarea aproape completa a energiei fizice si
intunecare a facultatilor psihice. In aceasta stare persoana este incapabila de a intelege
caracterul actiunii ori inactiunii sale si de a fi stapan pe ea.
Betia incompleta se caracterizeaza prin aceea ca intoxicatia cu alcool ori alte substante
ebriante este intr-o faza incipienta, manifestata de regula, prin excitabilitate si impulsivitate. In
aceasta stare capacitatea persoanei de a intelege si de a voi nu este abolita, ci doar slabita.
Conditiile starii de betie
Pentru existenta acestei cauze care inlatura caracterul penal al faptei se cer indeplinite
conditiile:
• in momentul savarsirii faptei, faptuitorul, sa se fi gasit in stare de betie produa
prin alcool ori alte substante
• starea de betie in care se gasea faptuitorul sa fie accidentala, involuntara, fortuita
• starea de betie sa fi fost completa
• fapta comisa in aceasta stare de betie accidentala si completa sa fie prevazuta de
legea penala, caci numai atfel isi gasesc incidenta dipozitiile art. 9 c.p.
Efecte juridice
Fapta savarsita in stare de betie accidentala completa nu este infractiune, fiind savarita fara
vinovatie.
Faptuitorul in momentul savarsirii faptei, s-a aflat, din cauze independente de vointa sa in
imposibilitatea de a-si da seama de actiunile sau inactiunile sale si de a fi stapan pe ele,
savarsind fapta fara vinovatie.
104
Cand betia accidentala nu este completa, atunci caracterul penal al faptei nu este inlaturat, iar
starea de betie poate constitui o circumstanta atenuanta.
Top of the Document

MINORITATEA FAPTUITORULUI
Minoritatea este starea in care se gaseste faptuitorul minor, care in momentul savarsirii faptei
prevazute de legea penala nu implinise varsta raspunderii penale.
Pana la o anumita varsta minorul este deci, prezumat ca fiind lipsit de capacitatea penala
deoarece nu are reprezentarea semnificatiei sociale a actiunilor sau inactiunilor lui.
Prin dispozitiile art. 99 al. 1 din codul penal s-a stabilit ca “minorul care nu a indeplinit varsta
de 14 ani nu raspunde penal”, iar in al. 2 al aceluiasi articol s-a stabilit ca “minorul care are
varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu
discernamant.”
Dovada discernamantului in savarsirea faptei concrete incuba acuzarii, in favoarea minorului
fiintand prezumptia relativa a lipsei dicernamantului.
Conditiile starii de minoritate
Minoritatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei daca sunt indeplinite conditiile:
• sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala
• faptuitorul, la data savarsirii faptei, sa nu indeplineasca conditiile legale pentru a
raspunde penal.
Top of the Document
EROAREA DE FAPT
Notiune si caracterizare
Eroarea este definita ca “reprezentarea gresita, de catre cel ce savareste o fapta prevazuta de
legea penala, a realitatii din momentul savarsirii faptei, reprezentare determinata de
nerecunoasterea sau cunoasterea gresita a unor data ale realitatii”.
Felurile erorii
Eroarea se diferentiaza in raport de: obiectul asupra caruia poarta; factori care au determinat-o;
posibilitatea de evitare si intinderea consecintelor.
Dupa obiectul asupra caruia poarta se disting: eroarea de fapt si eroarea de drept.
• eroarea de fapt exista atunci cand necunoasterea sau cunoaterea gresita poarta
asupra unor date ale realitatii (stari, situatii, imprejurari etc)
• eroarea de drept sau de norma consta in nerecunoasterea sau cunoasterea gresita
a unei norme juridice.
Dupa factorii care determina eroare se disting:
• eroare prin necunoastere sau ignoranta ce reprezinta o stare psihica determinata
de regula de lipsa de cultura
105
• amagirea sau inducerea in eroare care reprezinta o stare psihica provocata de
actiunea de inselare exercitata de o persoana asupra alteia.
Dupa consecintele pe care le poate avea, eroarea poate fi:
• eroare esentiala cand reprezinta pentru faptuitorul aflat in eroare o justificare a
activitatii lui si exclude vinovatia
• eroare neesentiala cand apare ca o scuza pentru faptuitorul aflat in eroare, iar pe
planul consecintelor juridice reprezinta o circumstanta atenuanta.
Tot in raport cu criteriul de mai sus completat cu cel al obiectului asupra caruia poarta se
distinge:
• eroare principala cand aceasta priveste date de fapt referitoare la elementele
constitutive ale infractiunii, de care depinde insasi exitenta infractiunii
• eroare secundara cand aceasta priveste o stare, o situatie, imprejurare ce
reprezinta o circumstanta de savarsire.
Dupa posibilitatea de evitare a erorii se disting
• eroare de neinlaturat sau invincibila cand se datoreaza completei necunoasteri a
realitatii si care nu ar fi putut fi inlaturata oricata diligenta ar fi depus faptuitorul
• eroare vincibila sau inlaturabila care ar fi putut fi inlaturata daca faptuitorul era
mai atent, mai diligent.
Sub raportul consecintelor juridice se cuvine subliniat ca eroarea invincibila inlatura caracterul
penal al faptei, iar eroare vincibila nu inlatura caracterul penal al faptei afara de cazul cand
faptele sunt incriminate numai daca se savarsesc cu intentie.
Din reglementarea legala se observa ca eroarea poate fi:
• o stare, o situatie, o imprejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei,
caz in care fapta nu are caracter penal
• o circumstanta agravanta a infractiunii, situatie in care este inlaturata aceasta
circumstanta, fapta ramanand infractiune in varianta tip
Conditiile erorii de fapt
Eroarea de fapt inlatura caracterul penal al faptei savarsite daca sunt indeplinite conditiile:
• sa se fi comis o fapta prevazuta de legea penala
• in momentl savarsirii faptei faptuitorul sa nu fi cunoscut existenta unor stari,
situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei
• starea, situatia sau imprejurarea care nu au fot cunoscute sa reprezinte un element
constitutiv al infractiunii ori o circumstanta a acesteia.
Efectele erorii de fapt
A. Efectele erorii de fapt cand aceasta priveste un element constitutiv al infractiunii. Eroarea
de fapt in cazul faptelor savarsite cu intentie. daca fapta nu a fost incriminata atunci cand este
savarsita cu intentie, cat I atunci cand este savarsita din culpa eroarea de fapt va inlatura
vinovatia si deci si caracterul penal al faptei si atunci cand este savarsita din culpa, numai daca
se constata ca eroarea nu este ea insasi rezultatul culpei
Efectele erorii de fapt, asupra circumstantelor. Si in cazul cand eroarea de fapt priveste o stare,
o situatie, o imprejurare ce constituie element de circumstantiere, efectele acesteia sunt
106
diferentiate dupa cum fapta este incriminata cand este savarsita cu intentie, ori din culpa, sau
numai din culpa.
Regula este aceeasi, eroarea de fapt inlatura agravarea cand poarta asupra unor circumstante de
agravare ale unei infractiuni intentionate, iar cand poarta asupra unei circumstante agravante la
o infractiune incriminanta si atunci cand este savarsita din culpa va duce la inlaturarea ei
numai daca necunoasterea sau cunoasterea gresita a starii, situatiei, imprejurarii ce constituie
circumstanta de agravare nu este ea insasi rezultatul culpei.
Top of the Document
(capitolul I/5 din bibliografie)
Savarsirea infractiunii de catre mai multe persoane

A. Formele pluralitătii de infractori


a) pluralitatea naturală
b) pluralitatea constituită
c) pluralitatea ocazională
B. Participatia penală
a) autorul (coautorul),
instigatorul si
complicele
b) pedeapsa în caz de participatie
c) participatia improprie

PLURALITATEA DE INFRACTORI
1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori
A. Noţiune. Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai multe
persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune.
Aşadar, există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe persoane, între care
există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc aceeaşi infracţiune. Este o situaţie
simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni.
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele cerinţe:
– sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau mai multor persoane
la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;
– sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a coopera la săvârşirea
faptei respective.
Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un simplu lot sau grup de
infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune distinctă, chiar dacă între infracţiunile
săvârşite există conexitate cronologică sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două
casiere ale unei bănci, fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif
ori din seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există pluralitate de
infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fiecare

107
făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa faptă, în măsura în care aceasta constituie, prin
ea însăşi, o infracţiune de sine stătătoare.
Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane,
care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar această pluralitate de făptuitori
constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie, în
forma cerută de lege, de cel puţin doi dintre făptuitori, ori chiar de un singur făptuitor care
săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau fără
vinovăţie.
B. Caracterizare. Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori prezintă caractere
specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită unicităţii infracţiunii săvârşite de aceştia.
Aceste caractere şi efecte sunt următoarele:
– indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea infracţiunii, unitatea
infracţiunii nu este influenţată;
– calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului săvârşirii faptei se
răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor;
– urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii obiective a infracţiunii, se
produce prin cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei; sub acest aspect,
contribuţia fiecăruia dintre participanţi se înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de
cauzalitate care determină şi produce rezultatul infracţiunii;
– unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei subiective a fiecăreia
dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea aceleiaşi fapte;
– fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă că răspunderea
penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi;
– existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi
participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură răspunderea penală (amnistia,
prescripţia) ori care o exclud (abrogarea incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al
infracţiunii etc.), să producă efecte faţă de toţi făptuitorii;
– pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă o periculozitate
socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte
(cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiune a autorilor, măreşte posibilitatea de
ascundere a urmelor infracţiunii etc.).
Top of the Document
2. Formele pluralităţii de infractori
În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infractori:
pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.
A. Pluralitatea naturală. Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi
natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două
sau mai multe persoane. De aceea, pluralitatea naturală de infractori mai este denumită şi
pluralitate necesară. Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate
naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia
a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de infracţiuni bilaterale. Din această
108
categorie putem exemplifica infracţiunile de incest, de bigamie , etc. Există alte infracţiuni
care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane (mai mult de două), aşa cum
sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat (art. 162 C. pen.), de încăierare, prevăzută în
art. 322 C. pen., sau jocul de noroc, prevăzut de art. 330 C. pen.
Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general. Faptele
cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi sancţionate ca atare, în
condiţii specifice fiecărei infracţiuni.
Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârşirea
faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul
produs. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca
numai unul sau numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea
de infractori.
În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală proprie şi pluralitatea
naturală improprie.
Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi
sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de incest, de dare şi luare de mită etc.).
Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi
sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire de foloase necuvenite).
Top of the Document
B. Pluralitatea constituită
a) Noţiune şi caracterizare
Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală incriminează simplul
fapt că mai multe persoane se asociază în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori, creată prin asocierea
sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. În raport cu celelalte
forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin:
– împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane
în vederea săvârşirii de infracţiuni;
– este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de contribuţia efectivă a
persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre infracţiunile avute în vedere la constituirea
asociaţiei;
– datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de creare a unei astfel de
asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol social, independent de săvârşirea
infracţiunilor programate.
Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori, legiuitorul nostru a incriminat-
o ca infracţiune de sine stătătoare. Din această categorie de infracţiuni cu pluralitate constituită
de infractori putem exemplifica: complotul , asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni .
În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop, prevăzute în programul
asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni.

b) Condiţii de existenţă
109
Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie pluralităţi constituite şi
ţinând seama de conceptul acestei forme a pluralităţii de infractori, rezultă că, pentru existenţa
ei, oricare ar fi forma incriminării, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi numărul infracţiunilor
proiectate;
2) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia sau a mai multor
infracţiuni;
3) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie unică de
conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.
Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori se deosebeşte de
pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă între participanţi.
Top of the Document
C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Este situaţia în care o infracţiune
care ar putea fi săvârşită de o singură persoană este comisă întâmplător prin cooperarea mai
multor persoane (de exemplu, un furt sau un omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană,
sunt comise după o prealabilă înţelegere a trei persoane).
În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea
acelei infracţiuni este determinată, în general, de interesul uşură-rii executării faptei (de
exemplu, în cazul unui furt prin efracţie dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi
complexe, pentru o mai bună reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur,
se înţeleg, îşi împart rolurile şi acţionează în cooperare).
Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal. Ea poate coexista cu
pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de exemplu, pot exista cazuri când infracţiunea de
incest se săvârşeşte ca urmare a unei instigări sau cu ajutorul unui complice.
Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a pluralităţii ocazionale cu
pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în doctrină s-a arătat că există pluralitate ocazională
ori de câte ori fapta prevăzută de legea penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de
persoane, decât ar fi fost necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori constituite.
Top of the Document
3. Participaţia penală. Generalităţi
3.1. Noţiune şi caracterizare
Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii, nu
este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are
caracter întâmplător, ocazional. Ea intervine în anumite condiţii concrete, în care realizarea
prin cooperare a unei infracţiuni apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul săvârşirii sau al
ascunderii urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi naturale
sau unei pluralităţi constituite de infractori.
Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii de infractori nu numai
prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică
a făptuitorilor. Astfel, dacă în cazul pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare
dintre făptuitori în parte este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru săvârşirea
110
acesteia, iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii ocazionale, fiecare făptuitor este
considerat că a participat la săvârşirea infracţiunii, că a adus o parte de contribuţie la
infracţiune, de unde şi denumirea de „participaţie” dată acestei forme a pluralităţii de
infractori.
De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde, aşadar, pentru participarea
lui la infracţiune şi în măsura acestei participări. Pe baza acestei însuşiri a participaţiei penale,
în doctrină şi în legislaţie se face distincţie între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul
(executarea), instigarea şi complicitatea.
3.2. Condiţii
În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa participaţiei penale, trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o inacţiune prevăzută
de lege ca element material al unei anumite infracţiuni.
Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant reprezintă o contribuţie
la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă pedepsibilă la acea infracţiune;
– fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane, deci să existe o
pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi, în cazul
infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură persoană, şi mai mare decât numărul
necesar pentru săvârşirea infracţiunii, în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite,
căreia i se suprapune, eventual, participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea
de infractori; este de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să îndeplinească
condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii şi să fi
acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei. Este irelevant, pentru existenţa participaţiei, felul
contribuţiei făptuitorilor la săvârşirea faptei.
Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi formă la
săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în care caz se spune că există
participaţie simplă, cât şi atunci când contribuţiile făptuitorilor îmbracă forme diferite (de
autori, instigatori sau complici), în care caz participaţia este complexă;
– să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de existenţa unei duble legături
psihice între participanţi, şi anume, pe de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit
de participanţi prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai prima este
indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a coopera la
săvârşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de infractori. În ce priveşte cea de
a doua legătură, aceasta condiţionează nu existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul
său perfect (propriu) sau imperfect (impropriu).
În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei şi urmăresc acelaşi
scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia estedenumită perfectă sau propriu-zisă, iar

111
atunci când lipseşte coeziunea psihică între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar
alţii din culpă ori fără vinovăţie, participaţia este improprie;
– fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe persoa ne trebuie să
constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie penală.

3.3. Clasificări
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau feluri de participaţie
penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei, fie
atitudinea subiectivă a participanţilor, fie modul în care contribuţiile acestora se integrează în
activitatea care a dus la săvârşirea infracţiunii.
Aşa cum am arătat, în raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face distincţie între
participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia improprie (imperfectă).
Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi participanţii acţionează cu
aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie, fie toţi din culpă.
Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre făptuitori
acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovăţie.
Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal.
În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii:
– participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie
la săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori;
– participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie
la săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice);
– participaţie materială, când contribuţia este de natură materială;
– participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea;
– participaţie spontană, care exclude o înţelegere anterioară între participanţi;
– participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri
anterioare;
– participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi;
– participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit
la producerea rezultatului.

3.4. Reglementarea legală


Sediul materiei este în Capitolul III din titlul II, art. 23 – 31 C.pen. şi poartă denumirea de
„Participaţia”. Aceste reglementări privesc activitatea participanţilor, formele contribuţiei lor
la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, condiţiile în care aceste contribuţii antrenează răspunderea
penală a participanţilor etc. Aşa fiind, este firesc ca instituţia participaţiei penale să fie
reglementată în cadrul instituţiei infracţiunii.
4. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă)
Aspecte generale

112
a) Noţiune. Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea formă a participaţiei,
la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici) acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi din culpă).
La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu
intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie
neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de
participaţie penală proprie.
La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a două sau mai multor
persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală. Orice
contribuţie cu intenţie este, în acest caz, incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie
sau perfectă. Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai întâlnită, dar este
şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei.
b) Forme. Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei
pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei.
Aceste forme corespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii.
Aşa cum s-a arătat în literatura noastră de specialitate, formele tipice de cooperare la
săvârşirea unei fapte oarecare şi deci şi a unei fapte prevăzute de legea penală sunt
următoarele:
1) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii
(acte de executare);
2) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi
fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare);
3) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu acte de susţinere a
hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin material şi moral la realizarea laturii
obiective şi până la acte prin care se sprijină executarea şi producerea rezultatului.
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, activitatea care constă în executarea faptei
prevăzute de legea penală este denumită autorat sau executare, iar persoana care săvârşeşte
astfel de acte poartă denumirea de autor sau executant.
Contribuţia dată prin acte care determină formarea hotărârii de a săvârşi
infracţiunea este denumită instigare, iar persoana care a săvârşit astfel de acte poartă
denumirea de instigator sau autor moral.
Contribuţia dată prin acte de ajutor şi de sprijin la săvârşirea faptei poartă denumirea de
complicitate, iar persoana care a săvârşit astfel de acte este denumită complice.
Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul, instigarea şi complicitatea.
Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare
Top of the Document
5. Autoratul
a) Noţiune şi caracterizare. Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea
de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală.
Această definiţie rezultă şi din dispoziţiile legale în vigoare (art. 24 C. pen.),

113
care prevăd că este autor persoana ce săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală.
Noul Cod penal reglementează identic noţiunea de autor. În acest sens, în art. 38 alin.1, a fost
preluat integral textul art. 24 din actualul Cod penal.
Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în sensul introducerii
textului care prevede că „dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă
prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor”.
În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi
necesar, întrucât contribuţia autorului constă tocmai în săvârşirea faptei (acţiunii sau
inacţiunii) care constituie infracţiune.
Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate exista şi în afară şi
independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot
exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, deoarece
fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte
contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul „autor”)
nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de instigare
(instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în
raport cu alte forme de contribuţie posibile.
În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost abandonate:
– teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care a realizat elementul
material al laturii obiective, descrisă în norma incriminatorie;
– teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a cărei acţiune este aptă să
producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul);
– teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana care comite
infracţiunea pentru sine sau în interesul său.
În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a dominaţiei asupra faptei.
Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar persoana care deţine controlul funcţional asupra
faptei, în sensul exercitării unei dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment,
acea persoană să decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei.
Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile caracteristice ale autoratului,
care sunt, în esenţă, următoarele:
– Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială realizată de
persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă
realizarea actelor de executare specifice laturii obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau
inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi
caracterizarea legală a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul
se deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei persoane la
săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea acesteia. Totodată, autoratul se
deosebeşte şi de complicitate, care, de asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la
săvârşirea infracţiunii, constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a
acţiunii sau inacţiunii incriminate.
114
Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea infracţiunii nu este totdeauna
suficient pentru existenţa autoratului. La acele infracţiuni, denumite proprii, este considerată
autorat numai executarea faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar,
cetăţean român, militar etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În cazul acestor
infracţiuni, o astfel de contribuţie, prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea
cerută de lege, este considerată complicitate, şi nu coautorat.
– Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de contribuţie esenţială,
constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie.
În cazul participaţiei complexe (eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există
participaţie propriu-zisă sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie,
fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care acţionează cu intenţie,
vom avea o participaţie improprie sau imperfectă.
b) Coautoratul. Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod
nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai multor persoane care au calitate de autori.
Această activitate conjugată, de cooperare a acestor persoane, la realizarea nemijlocită a laturii
obiective a infracţiunii, poartă denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează, prin
contribuţiile lor, fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori.
Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogene), la care doi sau
mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de
complici, cât şi în cadrul unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au
calitatea de autori (coautori).
1. Latura obiectivă. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi
participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, respectiv că au
efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea clară a
noţiunii de act de executare a faptei incriminate.
În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se
înţelege orice act de conduită exterioară prin care se realizează direct acţiunea sau inacţiunea
incriminată.
În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele precizări şi clarificări
deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de act de executare, ca act de coautorat. În
acest sens, s-a arătat că trebuie să fie considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor,
şi acele acte prin care se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi
actele de paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea săvârşirii
faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de
complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se apere, în timp ce
un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii; au fost calificate drept coautorat faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă,
împreună cu alţi inculpaţi, pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri dintre
cele care au făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă aceştia, la plecare, de
teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia decât un singur bun dintre cele
împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat acţiunea de a pune piedică victimei
115
infracţiunii de tâlhărie, pentru a o dezechilibra şi a uşura deposedarea ei, prin smulgere de
bijuterii etc.
De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este coautor acela care
săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul material al infracţiunii complexe
respective (de exemplu, ameninţarea în cazul ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind
realizată de un alt coautor).
O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele acte de coautorat. În
legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia diferiţilor coautori este de regulă simultană,
aceasta poate fi totuşi şi succesivă, contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o
înlănţuire de acte de executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor este
posibilă nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în cazul altor infracţiuni
care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât prin contribuţii succesive (de exemplu,
în cazul infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.).
Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca diferitele contribuţii ale
coautorilor să conste din acte de executare identice.
Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unică, indivizibilă,
fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă pentru realizarea faptei prevăzute de legea penală.
Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie considerate ca acte de coautorat loviturile
aplicate victimei unei infracţiuni de omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale,
sau acţiunea unui inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul sustras din buzunarul victimei
de către alt inculpat etc.
2. Latura subiectivă. Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă, se
caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi participanţii a aceleiaşi
forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă.
De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sunt conştienţi că
săvârşesc şi vor să săvârşească acte de executare a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, al
cărei rezultat socialmente periculos îl prevăd şi îl urmăresc. Coautoratul astfel realizat poate
exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi
complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori.
Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se realizează atunci când două
sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de
executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.
3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul. Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu
putinţă, deşi sunt susceptibile de săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii.
Este cazul infracţiunilor cu autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură
persoană (infracţiuni care se săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia mincinoasă,
cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul acestor infracţiuni, fiecare făptuitor
săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare, în propria persoană.
Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece neîndeplinirea unei
obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter individual. În cazul în care acea obligaţie
legală ar reveni mai multor persoane, într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la
116
termenul stabilit, de către una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia în care
nici una dintre persoanele respective nu îşi realizează obligaţia, fiecare va răspunde individual.
Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care o obligaţie legală
aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat că, în asemenea cazuri, membrii
acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi coautori la infracţiunea omisivă, datorită contribuţiei
lor comune la nerealizarea obligaţiei legale.
Top of the Document
6. Instigarea
a) Noţiune şi caracterizare
Sediul materiei este art. 25 din actualul Cod penal, care prevede că este instigator persoana
care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Noul Cod penal a preluat, în art. 39, fără modificări, textul art. 25 din actualul Cod penal.
Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu
intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o fapta
prevăzută de legea penală.
De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de instigare înainte ca cel
instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest aspect, instigarea se deosebeşte de
complicitate, în cazul căreia activitatea de înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat
hotărârea de a comite fapta sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta.
Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi hotărârea de a săvârşi
infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci transmite această hotărâre altei
persoane, pe care o determină, printr-o activitate materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări
etc.), să săvârşească ea acea faptă, iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la
săvârşirea acesteia, devenind autor al infracţiunii.
Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii
săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii acestuia de a săvârşi fapta.
Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a infracţiunii. Instigatorul
realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea psihică, el fiind cel care inoculează şi
determină luarea hotărârii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic
al instigării explică denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii.
b) Condiţii de existenţă
1. Subiecţii. Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una care
realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta asupra căreia se exercită această activitate
(instigatul).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a putea fi subiect
al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. De aceea, instigarea este posibilă şi la
infracţiunile proprii, fără să fie necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului
infracţiunii. De asemenea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in persona
propria, după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi la cele de culpă (în acest
caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la infracţiunile comisive, ca şi la infracţiunile
omisive.
117
Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de două sau mai multe
persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă
aceştia au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între
instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de
instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, va exista
un concurs de instigări, şi nu coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o altă persoană ca
aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. În astfel de cazuri există instigare mediată din partea primului instigator şi instigare
imediată din partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.
Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de executare, participând
astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, contribuţia de instigator (instigarea) se
absoarbe în aceea de autor. Explicaţia derivă din caracterul de participaţie secundară al
instigării, faţă de autorat, care reprezintă forma de participaţie principală.
Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă, săvârşeşte ea însăşi acte de
executare şi devine autor al infracţiunii, pluralitatea ei de contribuţii va fi avută în vedere la
individualizarea pedepsei.
Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de asemenea, orice persoană
fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect activ al
infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor
care nu a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în astfel de
cazuri fiind vorba de o participaţie improprie.
În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de lege în persoana
autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o săvârşească.
În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau unor
persoane determinate, ea este denumită instigare individuală.
În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane, ea este denumită instigare
colectivă.
În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în a doua nu se realizează
o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune de sine stătătoare (de exemplu, instigarea
publică şi apologia infracţiunilor prevăzute în art. 324 C. pen.).
2. Latura obiectivă
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator) asupra unei alte
persoane (instigat);
b) activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a săvârşi
fapta respectivă;

118
d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la
acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la hotărârea lui de a o săvârşi;
e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii.
a) Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul inoculează în mintea
instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de esenţa instigării. Mijloacele prin care se
realizează determinarea pot fi diverse.
Spre deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu enumeră nici limitativ,
nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi deci cele mai diferite, de la simple
îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere sau corupere.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se distinge între:
– instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare
a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări);
– instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi
promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni
prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.
Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa unei instigări
calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca împrejurare ce relevă un grad
de pericol social sporit al faptei şi de periculozitate al făptuitorului.
Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce urmează să săvârşească
fapta prevăzută de legea penală (instigare imediată) sau asupra unei persoane ce urmează să
determine, la rândul său, pe cel care va săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există
deci doi coinstigatori, primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel de-al
doilea instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului sau ameninţării din
partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci complicitate la instigare), ci
să realizeze la rândul său activitatea de determinare, care să aibă drept efect săvârşirea faptei
de către cel instigat.
b) Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă
prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta trebuie să fie
susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa cum s-a arătat, în cazul infracţiunilor
proprii, instigarea trebuie să se îndrepte asupra unei persoane care are calitatea cerută de lege
pentru autorul infracţiunii. Fapta la care se instigă să fie individualizată în aşa fel încât cel
instigat să cunoască obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în cunoştinţă de cauză, fiindcă
el trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul.
În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul
instigării, în doctrină se distinge:
– între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod irect şi explicit
îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi instigarea indirectă, la care instigatorul
nu transmite direct ideea săvârşirii faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit
care îl determină să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare ctc.);

119
– între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă, şi instigarea
insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră, pe ascuns, fără ca cel
instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea unei fapte penale.
Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care este îndemnat.
Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja hotărâtă să săvârşească fapta. În acest
caz, activitatea instigatorului ar putea constitui eventual o complicitate morală, dar nu o
instigare. Condiţia pe care o examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în
care are loc activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la care este instigat,
chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca urmare a unei instigări anterioare
rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei fapte. Esenţial este deci ca hotărârea de a săvârşi
fapta luată de cel instigat, ca urmare a instigării, să fie ulterioară, iar nu anterioară activităţii
de instigare.
Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui
instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală
şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu există instigare propriu-
zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare neizbutită, care nu produce consecinţe juridice.
Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost determinată şi să comită acea
faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul
în care cel instigat nu a trecut la săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit
decât o tentativă nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu poate exista
nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea instigatorului întruneşte elementele
constitutive ale altei infracţiuni, el va răspunde pentru acea infracţiune de sine stătătoare.
Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care depăşeşte limitele instigării. În
concret, cel instigat realizează o activitate mai complexă, fie împotriva aceluiaşi obiect juridic,
fie împotriva altor obiecte juridice decât acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar
instigatorul nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În asemenea cazuri,
evident că instigatorul va răspunde numai pentru fapta la care a instigat (cel mai frecvent
exemplu, întâlnit în practică, este acela când o persoană este instigată să săvârşească un furt,
dar, ulterior, datorită unor împrejurări de moment, comite acel furt prin violenţe sau
ameninţări; în această situaţie, instigatorul va răspunde numai pentru infracţiunea de furt, iar
autorul pentru tâlhărie, soluţie impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C. pen., care prevăd că
circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât aceea la care a fost
instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod obiectiv, asupra tuturor participanţilor, în
sensul că aceştia vor răspunde pentru acea infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul
laturii subiective, au avut o altă reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51 C. pen.,
privind eroarea de fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o circumstanţă agravantă nu
se răsfrânge asupra participanţilor, atunci când aceştia nu au cunoscut-o în momentul săvârşirii
infracţiunii, per a contrario, o circumstanţă atenuantă se va răsfrânge asupra participanţilor,
chiar dacă ei nu au cunoscut-o).
120
Latura subiectivă. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale, este necesar ca
activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie.
Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel instigat să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea
rezultatului socialmente periculos al faptei.
Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista însă instigare din culpă.
De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă persoană, prin cuvinte rostite imprudent
ori printr-un îndemn făcut în glumă sau într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa
de a determina la săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare.
Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat (autorul) acţionează cu intenţie
sau din culpă, întrucât este posibilă instigarea şi la o faptă pe care autorul o săvârşeşte din
culpă sau chiar fără vinovăţie (în acest caz, avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.).
De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau scopul urmărit de
instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei care instigă cu scopul de a prinde pe
cel instigat în momentul începerii executării faptei (este cazul agentului provocator).
Top of the Document
7. Complicitatea
a) Noţiune şi caracterizare
Sediul materiei este art. 26 din actualul Cod penal, care prevede:
„Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.” Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Noul Cod penal a preluat în art. 40 acelaşi text, fără modificări, menţinând astfel definiţia
complicităţii.
Aşadar, atât în concepţia actualului Cod penal, cât şi în cea a noului Cod penal, complicitatea
este o formă de participaţie penală ce constă în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau
ajută în orice mod, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea
faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită.
Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme de participaţie penală,
este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii. Complicele nu
determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte
autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai
uşor, mai repede şi mai sigur fapta incriminată.
În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o participaţie secundară,
accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei, complicitatea se inserează însă în
antecedenţa cauzală a acesteia, alături de celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant
a complicelui.
În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la

121
care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci doar pentru
aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor autorului.
Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit căruia circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut. Răspunderea penală a complicelui pentru o faptă mai gravă a
autorului ar putea fi antrenată, potrivit tezei finale a textului sus-menţionat, în cazul în care s-
ar dovedi că el, în momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte
mai grave de către autor.
În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât cea care a făcut
obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru fapta săvârşită de autor.
b) Condiţii de existenţă
1. Subiectul. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi
subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor condiţii speciale, existenţa
anumitor calităţi, complice putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii.
La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi complici, în funcţie de
complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că este vorba de infracţiuni cu autor unic,
fie că sunt infracţiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice
îşi aduce, în acest caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii.
2. Latura obiectivă. Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să fie
îndeplinite trei condiţii principale:
a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută de
legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei tentative pedepsibile;
b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea acelei fapte.
Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se refere fie la realizarea laturii obiective
a infracţiunii de către autor (complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a
infracţiunii (complicitate morală);
c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârşirea de către autor a
acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat,
deoarece complicele a fost împiedicat ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este
folosit de autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de
complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi cum a confirmat jurisprudenţa, contribuţia
materială a complicelui trebuie să fie considerată efectivă chiar dacă nu a fost folosită la
săvârşirea faptei, deoarece orice contribuţie materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de
contribuţie morală, întărind hotărârea autorului de a săvârşi fapta.
3. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie
directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi
fapta, fie cu intenţie, în care caz va exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie,
situaţie în care va exista participaţie improprie.
Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi complice a existat sau nu o
înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în momentul săvârşirii faptei,
122
autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri
prealabile între autor şi complice, aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei, împrejurare
care va spori încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se ţină seama la
individualizarea pedepsei.
Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă nu poate exista
complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din culpă, o persoană contribuie la
săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cele
două persoane vor fi coautori ai acelei fapte.
4. Modalităţi. În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu modul în
care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi:
a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune realizarea unor acte prin care
complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea executării. Sprijinul poate fi dat pentru
a pregăti, a uşura săvârşirea faptei etc. (de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire
la programul de lucru al victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei;
procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de înlesnire vor avea
relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de executare, din partea autorului, fie sub
forma unei infracţiuni consumate, fie sub cea a unei tentative pedepsibile. Sunt principalele
ipoteze în care autorul nu trece la executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte
ale complicelui nu vor avea relevanţă penală.
b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în cursul executării faptei, prin
acte efectuate concomitent cu executarea (asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care
autorul poate fugi de la locul faptei;
aruncarea unei arme în mâna autorului etc.).
În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest ajutor nu mai reprezintă
un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o infracţiune distinctă, de sine-stătătoare:
tăinuire sau favorizare (de exemplu, în cazul în care autorul bunurilor furate este ajutat să le
încarce într-un autovehicul şi să le transporte).
c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este modalitatea care constă
în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest
sprijin constă fie în promisiunea de a tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului.
Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o participaţie morală, întrucât
întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe
promisiunea şi posibilitatea oferită de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe
promisiunea că va fi el însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în
timpul săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către tăinuitor sau
favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care complicele o face autorului, care se
constituie din acel moment într-un ajutor moral dat autorului, pe baza căruia acesta
perseverează în săvârşirea faptei, contând pe promisiunea de tăinuire sau de favorizare.
Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea acelor bunuri în
locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către complice; în înlesnirea
valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei etc.
123
Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor dat pentru a îngreuna
sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată
autorului.
În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi materială sau
morală.
Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin material la săvârşirea
infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare săvârşirii faptei; înlăturarea unor
obstacole materiale din calea autorului faptei;
procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin material pot fi acte
de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la realizarea laturii obiective a infracţiunii
(paznicul care permite inculpaţilor să intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele).
Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte ce întreţin sau
consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de sfaturi ori indicaţii, promisiunea
de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea
autorului la săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura
paza locului infracţiunii etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din partea complicelui
pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea anterioară şi complicitatea
concomitentă.
Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este dată înainte de
săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se pregăteşte săvârşirea faptei sau se
netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care se comit de altă
persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în momentul în care autorul a trecut
la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată concomitent cu realizarea
laturii obiective de către autor şi constă din acte de ajutor în activitatea de executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele,
la locul şi momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia complicelui la săvârşirea
faptei, se face distincţie, în doctrină, între complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice
direct autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin intermediul altui
participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi anume complicitate la
instigare, complicitate la complicitate şi instigare la complicitate.
• Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acţiunea
acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei (de exemplu, prin procurarea de bani
sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta).

124
• Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca
acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu, pune la
dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul
săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.).
• Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.
Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în
antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.
Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune
(omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei
complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de
ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin inacţiune
constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească,
neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite
(de exemplu, portarul de la bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta,
înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului).
În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este acea formă a complicităţii
ce se referă la situaţia în care se află o persoană ce a luat cunoştinţă că se va săvârşi o
infracţiune şi nu informează autorităţile sau care, fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu
a intervenit pentru a împiedica consumarea acesteia.
S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o complicitate negativă sau o
complicitate prin adeziune tacită. Această concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul
nedenunţării sau al neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii,
fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel
care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată nedenunţarea unor
infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C. pen.).
În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea de nedenunţare, făcută
anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie complicitate la acea infracţiune.
Top of the Document
Pedeapsa în caz de participaţie
Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi complicele la o faptă
prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72 C.pen.
Noul Cod penal a preluat în art. 41, nemodificat, acest text, menţinând, astfel, tratamentul
sancţionator în cazul participaţiei.
Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat că atâta vreme cât toţi
participanţii (autori, instigatori sau complici) contribuie la producerea rezultatului şi
acţionează subiectiv, cu intenţia de a săvârşi fapta prevăzută de lege, este raţional ca
instigatorul şi complicele să fie sancţionaţi cu pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul.
125
Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi participanţii. În acest
sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a confirmat că prin sintagma „pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor” trebuie să înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al
speciei (detenţie pe viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi maxime ale
acestor pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii.
Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili întotdeauna, în fiecare caz în
parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul penal, ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de
individualizare.
Circumstanţele personale şi circumstanţele reale
Sediul materiei este art. 28 din actualul Cod penal. Noul Cod penal a preluat, în art. 42, acelaşi
text, fără modificări.
Noţiune. Prin circumstanţe, în accepţiunea largă a dreptului penal, se înţeleg împrejurările în
care are loc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi care se referă fie la faptă, fie la
persoana făptuitorului.
În accepţiunea mai restrânsă, circumstanţele sunt definite ca fiind acele stări, situaţii,
întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să
particularizeze fapta sau făptuitorul.
În doctrină, există şi alte definiţii ale circumstanţelor, dar, cu mici deosebiri, în esenţă, aceste
definiţii sunt asemănătoare.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem acelei părţi a doctrinei, confirmată în jurisprudenţă, potrivit
căreia circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi ori alte date, cu caracter
accidental, care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care însoţesc fapta sau privesc
situaţia personală a făptuitorului şi care sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei
ori periculozitatea infractorului.
Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă, întrucât efectele lor sunt
diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra participanţilor şi, implicit, asupra
tratamentului sancţionator.
Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt atât subiective (referitor
la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită), cât şi obiective (care ţin de particularităţile
individuale ale participantului, cum ar fi: calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist,
reabilitat, căsătorit, rudă apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de
persoană, circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi
participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.).
Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele
privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau
posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar atenuează sau agravează
pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se răsfrâng asupra participanţilor, în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut (art. 28. alin. 2 C.pen.).
Împiedicarea săvârşirii faptei. Sediul materiei este art. 30 C.pen., care prevede că participantul
nu se pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică
126
consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă
faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noul
Cod penal preia, în art. 43, aceleaşi texte, fără modificări.
Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru participantul
la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul executării, dar
înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea acesteia.
Este uşor de observat că raţiunea acestei cauze de impunitate reprezintă o încurajare a acelor
participanţi care, în cursul executării, înainte de descoperirea faptei, conştientizând
consecinţele la care se expun, în mod voluntar, împiedică consumarea infracţiunii şi, deci,
producerea rezultatului socialmente periculos.
Din economia textului, rezultă că, pentru ca împiedicarea consumării de către participant să
constituie cauză de nepedepsire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– să se fi început executarea faptei de către autor;
– în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să împiedice consumarea
infracţiunii;
– intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să fie anterioară
descoperirii faptei.
Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului, ci şi
instigatorului sau complicelui.
În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui, trebuie
arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie, practic, fie să-l denunţe pe
autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze executarea.
În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că această
renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi complicelui).
În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei împiedică săvârşirea
faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar acesta, ceilalţi urmând să răspundă pentru
tentativă la acea infracţiune (bineînţeles, dacă tentativa este pedepsibilă).
Instigarea neurmată de executare. Sediul materiei este art. 29 din actualul Cod penal.
Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care pot fi întâlnite, şi
anume: instigarea care nu este urmată de un început de executare; instigarea care nu este
urmată de o executare pedepsibilă.
Prima situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să comită o faptă prevăzută
de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece la executare ori începe executarea, dar
reuşeşte doar o tentativă nepedepsibilă.
Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt realizate condiţiile participaţiei, pentru
că nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În această situaţie, instigatorul va fi
pedepsit, dar nu în calitate de participant, ci de autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă
actele îndeplinite constituie o altă infracţiune.
În cea de a doua situaţie, când instigatorul a trecut la executare, dar ulterior s-a desistat ori a
împiedicat producerea rezultatului, sunt îndeplinite condiţiile instigării. În această situaţie, cel
instigat nu va fi pedepsit.
127
Top of the Document
8. Participaţia penală improprie (imperfectă)
A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 31 din actualul Cod
penal. Noul Cod penal a preluat acest text, în art. 44, fără modificări.
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care
persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează
cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică, în sensul că unii participanţi
acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în
planul laturii subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre participanţi, ca
o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de culpă, ori ca o faptă săvârşită fără
vinovăţie, deci fără caracter penal.
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală cunoscute în dreptul
nostru. Astfel, participaţia improprie poate exista la coautorat, în cazul în care unul sau unii
dintre coautori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul
în care se săvârşesc acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din
culpă ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la complicitate, în cazul în care
o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără
vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.
Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi laolaltă, în cazul săvârşirii, în
participaţie improprie, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
B. Modalităţi. În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi cu atitudinea psihică a
celui care a avut acea contribuţie, participaţia improprie se poate realiza în patru modalităţi:
1) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor din
culpă;
2) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită
de autor fără vinovăţie;
3) modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă săvârşită de autor cu
intenţie;
4) modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie la o faptă
săvârşită de autor cu intenţie.
Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele două, celelalte fiind
considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală.
1. Modalitatea intenţie şi culpă. Este reglementată prin dispoziţiile din art. 31 alin. l C. pen.,
potrivit cărora constituie participaţie improprie determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice
mod cu intenţie la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de
legea penală.
Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie şi culpă, este
împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma determinării cu intenţie de către o
altă persoană (instigator), sau sprijinit în executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice
mod, cu intenţie, de către o altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci
când autorul este instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
128
fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat în eroare de fapt şi în
această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. Participaţia realizată în aceste condiţii
este improprie sau imperfectă sub raport subiectiv, fiindcă lipseşte unitatea de scop, care
asigură coeziunea psihică între participanţi, fiecare acţionând cu altă formă de vinovăţie.
Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii
(determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la săvârşirea faptei),
constituie instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea
nemijlocită din culpă a faptei reprezintă autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles,
dacă legea incriminează fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa, de
exemplu, reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de verificare a unei gestiuni,
având, la un moment dat, încredere în cel controlat, în loc să numere şi să cântărească
produsele personal, cum prevedeau atribuţiile de serviciu, acceptă dictarea acestora de către
cel controlat, care, profitând, îi transmite şi îl determină să înscrie în actele de control date
fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa din gestiune. Într-o asemenea situaţie, pentru persoana
controlată care a determinat înscrierea unor date false şi acoperirea lipsei din gestiune se va
reţine instigare, iar pentru reprezentantul organului de control se va reţine o neglijenţă în
serviciu (prin încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu).
2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. Este reglementată prin dispoziţiile alineatului 2 al
art. 31 C. pen., potrivit cărora există participaţie improprie şi atunci când are loc o
determinare, ajutare sau înlesnire în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea
intenţie şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul, determinat şi în acest caz
cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea
penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.), minorităţii făptuitorului (art.
50 C. pen.), erorii de fapt (art. 61 C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C. pen.),
beţiei fortuite complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că, pentru a înlătura vinovăţia
făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am referit trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei.
Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau ajutorul) constituie şi în acest
caz instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va
răspunde penal, întrucât nu a acţionat cu vinovăţie.
Top of the Document

(Cap B/I.1 Din bibliografie )


INFRACTIUNI CONTRA PERSOANEI
1 Omuciderea: a. omorul,
b. omorul calificat,
c. omorul deosebit de grav,
d. pruncuciderea,
e. uciderea din culpă.
129
a. OMORUL
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special il constituie acele relatii sociale referitoare la dreptul
fundamental al omului la viata, drept consacrat prin art. 22 alin. (1) din Constitutia
Romaniei.
Obiectul material este corpul persoanei in viata asupra careia se indreapta actiunea
ucigatoare.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) nu a fost calificat de text.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni - art. 191 C. pen.
Participatia la savarsirea infractiunii este posibila in toate formele ei -coautorat,
instigare, complicitate.
In materia omorului, practica judiciara a jalonat o linie de gandire clara si constants
asupra participatiei sub forma coautoratului la savarsirea acestei infractiuni, linie
distantata, oarecum, de aceea ,,clasica", incidents in alte zone ale Codului penal.
Astfel, s-a statuat ca omorul este comis in conditiile coautoratului atunci cand autorii faptei au
actionat concomitent, in cadrul unei activitati indivizibile si in realizarea intentiei de a ucide,
chiar daca viata persoanei a fost suprimata prin actiunea exclusiva (concreta, individuals) a
unuia dintre participanti.
S-a motivat, in prelungirea conceptiei, ca actiunile coinculpatilor - care nu au aplicat lovituri
letale victimei - au contribuit nemijlocit la reducerea posibilitatilor acesteia de a se apara, la
diminuarea capacitatii sale fizice si psihice de a rezista agresiunii, consecinte care,
neindoielnic, se inscriu in nex-ul cauzal al infractiunii47. Este insa evident ca savarsirea
infractiunii de omor, in forma coautoratului, presupune, necesarmente, ca persoana
(persoanele) prezente la locul si timpul consumarii faptei sa desfasoare activitati, de orice
tip, indispensabile executarii actiunii ucigatoare, simpla ei prezenta la locul omorului
(asistarea) nesatisfacand cerinta unei cooperari in sensul notiunii penale de coautorat48. Intr-o
astfel de ipostaza faptica s-ar putea examina, eventual, in ce masura prezenta acelei persoane
poate fi retinuta ca o complicitate (morala) la nedenuntare, in cazul ca aceasta nu a
comunicat autoritatilor judiciare fapta de omor despre care a luat cunostinta.
Practica judiciara cu privire la participatia sub forma coautoratului in materia omorului a
fost inspirata si, oricum, potentate de doctrina de specialitate49.
Subiectul pasiv - persoana careia i s-a suprimat viata - nu a fost circumstantiat de
text.
Nu prezinta importanta pentru realizarea infractiunii varsta sau starea de viabilitate a
victimei, dupa cum nu are relevanta imprejurarea ca omorul a fost savarsit de autor la cererea
victimei. Ultima ipoteza ridica una dintre cele mai controversate si fascinante probleme in
materia omuciderii - euthanasia - concept prin care se intelege ,,uciderea savarsita sub
impulsul unui sentiment de mila pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care sufera
de o boala incurabila si a carei moarte este, din aceasta cauza, inevitabila"50. Acceptarea sau
130
neacceptarea omorului intr-un asemenea context a constituit tema a numeroase si importante
studii sociologice, medicale, religioase si, natural, juridice51. Dincolo insa de consistenta ori
aptitudinea de a convinge a argumentelor pro sau contra euthanasiei, legislative penale din
statele moderne nu absolva de raspundere penala autorii faptei de omor comis in aceste
conditii. $i legea penala romana s-a inscris constant pe o atare linie de gandire. In Codul penal
din 1936, acest tip de omor, incadrat distinct in art. 468 alin. (1) si (3), era sanctionat cu o
pedeapsa mai blanda decat aceea prevazuta pentru asasinat, distinctia si tratamentul
sanctionator nefiind insa preluate de fauritorii codului penal in vigoare. In consecinta, potrivit
legii penale pedeapsa pentru omorul comis cu acest mobil poate fi redusa doar de magistrat, in
masura in care el converteste mobilul intr-o circumstanta atenuanta si ii acorda semnificatia
juridica a acesteia.
In cazul in care subiectul pasiv are o anumita calitate - reprezentant in Romania al unui
stat strain, lider politic ucis in legatura cu activitatea sa etc. -, fapta va primi o alta incadrare
juridica decat aceea de omor.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii consta intr-o actiune de ucidere, efectuata prin acte
comisive sau omisive.
In prima categorie, a actelor comisive, sunt concentrate marea majoritate a actiunilor de
ucidere a unei persoane, caracterul ucigator putand fi identificat de magistrat prin examinarea
modalitatilor de concepere si de infaptuire a acesteia.
Vor imprima actiunii caracter ucigator:
- mijloacele (instrumentele) alese si folosite de autor pentru executarea
actiunii, mijloace care trebuie sa aiba aptitudinea de a provoca decesul unei
persoane - arma de foe, cutit, otrava, funie, ciomag, topor etc;
- regiunea anatomica spre care este indreptata actiunea, regiune care trebuie
sa fie din cele vitale - cap, gat, torace, abdomen, - ori in care se gasesc vase mari si
importante de sange;
- intensitatea (violenta) cu care este purtata actiunea sau repetabilitatea
acesteia;
- gravitatea consecintelor provocate organismului prin actiunea autorului -traumatisme
cranio-cerebrale, rupturi ale organelor interne, sectionarea unor artere sau vase mari si
importante de sange.
Elementul material se exprima si prin acte omisive - ca, de exemplu, expunerea
victimei, neputincioasa si sumar imbracata, la o temperatura scazuta5 ori abandonarea intr-o
zona populata de animate salbatice omnivore53 sau intr-un loc necirculat, unde victima nu
putea fi gasita cu usurinta si transportata spre a i se acorda tratamentul medical trebuincios,
ori prin abtinerea autorului de la a intreprinde ceva care ar fi evitat producerea mortii
victimei54.
Urmarea imediata consta in decesul persoanei.

131
Intre elementul material al infractiunii - actiunea sau inactiunea autorului - si urmarea
imediata - moartea unei persoane - trebuie sa existe o relatie de la cauza la efect, o legatura
de cauzalitate, in alte cuvinte, este necesar a se dovedi prin probe ca decesul victimei a
intervenit din cauza activitatii desfasurate de faptuitor.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv se exprima la infractiunea de omor exclusiv prin intentie, in ambele
ei modalitati - directa sau indirecta. Vinovatia autorului, ca si a celorlalti participanti la
savarsirea infractiunii, sub forma intentiei, rezulta ex re, adica din insasi materialitatea actiunii
- inactiunii acestora, asa cum s-a retinut din expunerea teoretica a laturii obiective a
infractiunii, completata cu spetele acolo prezentate. Deci magistratul va putea stabili intentia
- directa sau indirecta - cu care a lucrat autorul dupa examinarea naturii mijloacelor
(instrumentelor) folosite de acesta in agresarea victimei, a felului in care acesta le-a utilizat,
a zonei anatomice vizate prin agresiune etc.
Eroarea cu privire la persoana impotriva careia este indreptata actiunea ucigatoare -
error in persona -, ori in ce priveste modul de manuire a instrumentelor folosite pentru
executarea omorului - aberatio ictus - nu inlatura si nici nu diminueaza raspunderea penala a
agentului, si este si logic si legic sa fie asa, atata vreme cat bratul legii ocroteste, fara
discriminare, toti indivizii societatii, caci valoarea sociala - viata - este egala si impersonala.
In literatura de specialitate s-a mai afirmat o interesanta opinie -neimpartasita insa
de practica judiciara si nici de autorul acestor randuri - potrivit careia, in astfel de cazuri, sunt
comise, in concurs, infractiunea de ucidere din culpa (impotriva victimei efective) si tentativa
la infractiunea de omor (impotriva victimei virtuale).
Textul nu conditioneaza realizarea infractiunii de scopul sau mobilul participantilor la
savarsirea infractiunii, dar fiecare in parte, scop sau mobil, o data determinat in cauza, va
putea constitui o imprejurare cu valoare circumstantials in evaluarea gravitatii faptei si a
raspunderii faptuitorului.
Forme. Sanctiuni
Forme. Infractiunea de omor este susceptibila de desfasurare in timp si deci de savarsire
in forme imperfecte.
Legea insa nu sanctioneaza actele preparatorii, desi ele pot fi infaptuite si de cele mai
multe ori chiar sunt infaptuite (procurarea substantei toxice ori a armei, culegerea de
informatii despre programul viitoarei victime etc).
Tentativa este posibila in toate formele ei - intrerupta, terminate57 sau relativ improprie - si
sanctionata de text, esential fiind ca efectul letal sa nu se produca din motive independence de
vointa autorului.
Consumarea infractiunii are loc in momentul producerii urmarii imediate, adica al
instalarii mortii persoanei, indiferent daca acest moment coincide cu eel al actiunii/inactiunii,
ori se situeaza intr-un plan posterior.
Sanctiuni. Infractiunea de omor se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si
interzicerea unor drepturi.
132
Tentativa la infractiunea de omor se sanctioneaza, potrivit regulei consacrate prin art. 21
alin. (2) Cod penal, cu o pedeapsa cuprinsa intre 5 ani si 10 ani inchisoare.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amends intre 10.000 si 900.000 lei, potrivit art. 71l
alin. (3) C. pen.
Top of the Document

b. OMORUL CALIFICAT
Omorul calificat este o modalitate normativa agravata a omorului simplu.
Schema (constructia) juridica a infractiunii acum analizate este, evident, identica cu
aceea a infractiunii de referinta, caci o actiune ucigatoare - independent de cine, de cum o
concepe si executa, precum si impotriva carei persoane este indreptata - nu modifica
structure, substantialitatea faptei, ea, aceasta actiune, constituie, in ultima analiza, suportul
faptic tot al unui omor.
Dar legiuitorul a voit, desigur din considerente de echitate, sa diferentieze faptele de
omor prin dispozitiile legale, sa puna in evidenta - in raport cu prezenta anumitor circumstante
- pericolul social sporit pe care-1 poarta unele dintre aceste omoruri, iar, in final, sa majoreze
limitele pedepselor, sa instituie un regim sanctionator mai aspru pentru acele persoane care
tenteaza sau comit omoruri in conditiile agravate expres enuntate de legea penala.
Asa fiind, nu vom reitera aspectele comune celor doua infractiuni, ci ne vom cantona la
ceea ce le diferentiaza, adica tocmai asupra circumstantelor legale care agraveaza eel de-al
doilea tip de omor fata de primul.
a) Cu premeditare. Premeditarea
Cuvant compus din prefixul ,,pre", care semnifica o anterioritate, si substantivul
,,meditare", ce are intelesul de ,,cugetare", de ,,gandire" profunda asupra unui subiect, dar si
de ,,a planui", ,,a urzi". Doctrina si practica judiciara in materie i-au configurat conceptului
,,premeditare" unele elemente alcatuitoare, in prezenta carora aceasta atitudine psihica a
faptuitorului poate fi identificata in cazul concret, si anume:
1) adoptarea hotardrii de a ucide, consolidarea acesteia si reflectarea asupra
modalitatii de infaptuire a actiunii58 (imaginarea si calcularea eficientei posibilelor variante de
actionare);
2) exteriorizarea si manifestarea rezolutiei delictuoase constand in obtinerea
de informatii necesare executarii omorului (date despre programul sau obiceiurile victimei,
capacitatea acesteia de a riposta, existenta unor caini la locul ori in
preajma locului stabilit pentru savarsirea infractiunii), pregdtirea instrumentelor
trebuincioase infaptuirii actiunii (cumpararea si curatirea armei, procurarea sau prepararea
otravii etc), alegerea locului si timpului cele mai propice (in padure, pe malul unei ape, pe
timp de noapte ori de furtuna), crearea conditiilor favorabile (atragerea victimei la locul
prestabilit sau imbatarea acesteia) si, in general, oricare activitati de aceasta natura menite
si intreprinse in vederea atingerii scopului;

133
3) timpul scurs intre luarea hotararii de a ucide si punerea acesteia in executare,
interval in care autorul indeplineste activitati pregatitoare; in ipoteza in care timpul scurs intre
adoptarea hotararii si punerea ei in executare nu este indestulator pentru a permite autorului
sa chibzuiasca cu adevarat asupra faptei ori chiar daca a dispus de un timp suficient el nu a
intreprins nici un act de pregatire a omorului, circumstanta reglementata la lit. a) nu poate fi
retinuta.
Agravarea premeditarii - care presupune o activitate individuals - constituie o
circumstanta personals si, de principiu, ea nu se rasfrange asupra celorlalti participant - art.
28 alin. (1) Cod penal. Cu toate acestea, daca participantul a colaborat cu autorul in
activitatea de pregatire a omorului (de pilda, cunoscand intentia acestuia de a ucide victima,
s-a interesat despre viata si obiceiurile sale si 1-a conseiat pe autor cu privire la timpul si
locul cele mai propice pentru a o surprinde singura), atunci premeditarea devine o
circumstanta reala, care se rasfrange asupra participantilor63.
b) Interesul material. Se inteleg preocuparea, manifestarea de rapacitate,
dorinta egoista a faptuitorului de a dobandi, in urma omorului, un avantaj (folos) de
ordin patrimonial. Avantajul material ravnit de autor poate fi actual - de pilda, o
suma de bani, bunuri de orice fel, beneficiul unui contract de locatiune etc. - ori in
perspective - deschiderea succesiunii persoanei ucise al carei mostenitor este
faptuitorul, stingerea in acest mod a unei datorii s.a. Este realizata aceasta cerinta
legala si in ipoteza uciderii unei alte persoane decat aceea a carei moarte deschide
faptuitorului calea spre obtinerea avantajului64.
Interesul material constituie deci un mobil al infractiunii, motivatia actiunii de ucidere,
in absenta acestui mobil neputand fi retinuta agravanta prevazuta la lit. b), chiar si in ipoteza
in care decesul victimei ar determina - implicit - crearea, in beneficiul inculpatului, a unui
profit material65.
Pentru realizarea infractiunii este irelevant daca interesul material a fost sau nu satisfacut,
suficient fund ca acest interes sa constituie mobilul omorului.
Si circumstanta prevazuta la litera b) este una de ordin personal, care nu se rasfrange
asupra participantilor, decat in masura, evident, in care participantii au actionat sub acelasi
imbold.
c) Asupra sotului sau unei rude apropiate
Sot sau ruda apropiata. Uciderea sotului (uxoricid), a descendentilor sau ascendentilor
(paricid), a fratelui ori surorii (fratricid), a copiilor acestora, precum si a persoanelor devenite
astfel de rude prin adoptie, constituie cea de a doua imprejurare care agraveaza omorul.
Pericolul social sporit pe care il prezinta acest tip de omor rezida, pe de o parte, in atitudinea
atroce a autorului de a suprima viata
unei persoane din chiar intimitatea sa sufleteasca, iar, pe de alta parte, in rezonanta sociala
extrem de negativa provocata de mediatizarea crimelor intrafamiliale.
Conceptele cu care opereaza textul sunt definite de Codul familiei - sot, sotie - si de Codul
penal - rude apropiate, art. 149, dar se impun totusi unele precizari asupra intelesului pe
care le-au dat doctrina si jurisprudenta penala prin interpretarea prevederilor art. 175 lit. c).
134
Calitatea de sot - ca, de altminteri, si aceea de ruda apropiata -in raport cu autorul faptei
trebuie sa fie valabila la momentul savarsirii omorului. In ipoteza in care sotii, la data
omorului, erau in curs de judecata intr-un proces de desfacere a casatoriei, magistratul trebuie
sa verifice daca hotararea a fost sau nu atacata (apel, recurs) ori mai poate fi atacata sub
aspectul divortului66.
In cazul in care autorul a fost in eroare cu privire la persoana ucisa ori actiunea lui a
fost deviata67 agravanta prevazuta la lit. c) nu este incidents.
Calitatea de ruda apropiata, intr-un prim rand, o au ascendentii si descendentii, cu
conditia, asa cum s-a precizat, valabilitatii acestei calitati la momentul critic; in caz contrar,
agravanta de la lit. c) nu este operanta68.
Pentru realizarea infractiunii in aceasta modalitate normativa nu prezinta relevanta natura
relatiei de ascendenta ori descendenta-legitima, dobandita prin adoptie ori nelegitima69.
Intr-un al doilea rand, sunt rude apropiate, fratii si surorile.
Sunt considerati frati si surori aceia care au un ascendent comun.
In consecinta, legaturile dintre frati si surori sunt nu numai cele primare, ci si cele
consanguine (tata comun) si uterine (mama comuna). De asemenea, sunt cei deveniti astfel de
rude prin efectul adoptiei.
In al treilea rand, sunt rude apropiate copiii fratilor si surorilor. Copiii fratilor si surorilor
sunt intre ei veri primari70, iar fratele sau sora, in raport cu copiii celorlalti frati si surori, sunt
unchi sau matusa71.
Este de retinut ca in cazul omorului calificat prevazut la lit. c) - a statuat instanta
suprema - nu sunt aplicabile dispozitiile art. 75 alin. (1) lit. b) privind circumstanta agravanta
ce se refera la savarsirea infractiunii ,,prin violente asupra membrilor familiei"72.
Calitatea de sot sau ruda apropiata constituie o circumstanta personals si, prin urmare, nu
se rasfrange asupra participantilor.
d) Profitdnd de starea de neputinta a victimei de a se apara. Imprejurarea agravata a
omorului se refera la situatia in care victima este inapta a se feri de agresiunea ucigatoare ori
de a riposta la aceasta. O asemenea stare poate fi datorata unei incapacitati fizice - infirmitate,
imobilizare in aparat gipsat, suferinta de o maladie epuizanta fizic, stare de somn73, starea de
intoxicatie (provocata de alcool74, stupefiante, medicamente), varsta inaintata75, ori psihice -
in stare de hipnoza, bolnav psihic etc. Nu prezinta relevanta daca starea de neputinta a
victimei a fost provocata de ea insasi ori de alti factori.
Starea de neputinta a victimei - de care profits autorul - trebuie sa fie insareala si
efectivS, iar nu dedusa din tarele ei fizice.
Pentru realizarea acestei agravate este necesara intrunirea cumulativa a douaconditii:
incapacitatea victimei de a se apara sa fie datorata altor cauze decatactiunii faptuitorului76, pe
de o parte, iar pe de alta parte, faptuitorul sa cunoascaaceasta stare si sa profite de ea pentru a
ucide victima.
In cazul savarsirii omorului in participate, agravanta prevazuta la lit. d) referindu-se
- la
fapta - se rSsfrange asupra tuturor participantilor.

135
e)Prin mijloace ce pun in pericol viata mai multor persoane.,,Mijloacele" la
care face trimitere textul de lege sunt acelea care, in mod obiectiv, au aptitudinea de a
produce nu numai moartea persoanei vizate, ci si a altora care, intamplator ori obisnuit,
se afla la locul si in timpul savarsirii infractiunii - deschiderea focului de arma
automata asupra grupului de persoane in care se afla victima77, incendierea imobilului
in care locuieste aceasta, introducerea otravii in samovarul familiei, initierea unei
explozii la autoturismul victimei ori la locul prin care aceasta urma sa treaca etc.
Pentru realizarea acestei variante agravate a omorului nu este necesar ca,,mijlocul" utilizat
de faptuitor sa fi produs rezultatul, care potential este uciderea mai multor persoane - in acest caz
sunt intrunite prevederile unei agravante de la omoruldeosebit de grav -, ci doar ca mijlocul
respectiv sa fi avut aceasta aptitudine. Prin urmare, faptuitorul, in cazul acestei modalitati de
omor calificat, actioneaza, din punctul de vedere al laturii subiective, cu intentie directs pentru
uciderea persoanei vizate si cu intentie indirecta in ce priveste uciderea celorlalte persoane.
Incadrarea juridica a faptei intr-o asemenea ipoteza factuala - a decis instantasuprema -
este in infractiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav comisS - asupra unei
singure persoane -, cat si in tentativa de omor calificatprevazuta la lit. e), aflate in concurs.
Agravanta prevazuta in art. 176 alin. (1) lit. b)C. pen. nu este aplicabila78.
Circumstanta examinata, care este una de fapt (reala), se rasfrange asupraparticipantilor,
care au cunoscut mijlocul utilizat de autor pentru suprimarea vietiivictimei^
f) In legaturd cu indeplinirea indatoririlor de serviciu saupublice ale victimei
Textul infractiunii de omor, in aceasta forma de agravare, il calchiaza in
buna masura pe acela al infractiunii de atentat care pune in pericol sigurantastatului - ale
carei explicatii isi mentin valabilitatea. Ceea ce diferentiaza cele douainfractiuni sunt, pe de o
parte, calitatea ,,activitatii" indeplinite de victima ,-,importanta" in cazul infractiunii prevazute
de art. 160 Cod penal, ,,oricare alta activitate" decat aceea importanta in cazul acestei
modalitati de omor -, iar pe de alta parte, intentia cu care lucreaza autorul - de a pune in pericol
siguranta statului prin uciderea personalitatii, la infractiunea de referinta, respectiv de a
,,pedepsi", retroactiv sau anticipat, prin ucidere, persoana oficiala care, indeplinind (sau
urmand a indeplini) intr-un anume mod atributiile de serviciu, provoacafaptuitorului
resentimente, justificate sau nu, si dorinta de a omori.
Practica judiciara a statuat, cu deplin temei, ca pentru a fi incidenteprevederile
referitoare la aceasta agravanta este necesar sa fi actionat inlimitele atributiunilor sale, si nu in
afara acestora, prin abuzarea de prerogativele cu careera investita. In caz contrar, deci cand
victima incalca normele de conduita specifice functiei pe care o indeplinea, ea se exclude
protectiei asigurate prin acest
text, fapta incadrandu-se in infractiunea de omor prevazuta in art. 174 C. pen., si nu in aceea de
omor calificat79.
g) Pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare ori de
la executarea unei pedepse
Prin conceptul sustragere se intelege actiunea menita a evita urmarirea, arestarea ori
executarea unei pedepse, adica menita ,,a pune la adapost" persoana fata de o asemenea
136
masura. Persoana ce urmeaza a fi ,,sustrasa" urmaririi, arestarii sau executarii pedepsei, prin
comiterea omorului, poate fi insusi faptuitorul sau o alta persoana careia faptuitorul voieste
sa-i asigure, in acest mod, protectia impotriva acelei masuri.
Urmarire. Incomplet formulat, desigur din cauza unor impedimente de tehnica
legislative, conceptul are intelesul de urmarire penala, si nu acela de ,,filaj", de
,,supraveghere discreta" a unei persoane.
Prin ,,urmarire penala" se intelege activitatea desfasurata de agentii autoritatilor
publice - politist, ofiter cu cercetarea penala specials din sistemul militar, procurer - care
,,are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la
identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau
nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata" (art. 200 C. proc. pen.).
Arestare. Prin acest concept trebuie inteleasa masura procesuala a ,,arestarii preventive",
dispusa de catre judecator.
Punerea in executare a unei pedepse. Prin aceasta se intelege activitatea, ce intra in
competenta unor agenti judiciari, de a pune in executare o hotarare judecatoreasca penala si
care consta fie in arestarea persoanei condamnate la o pedeapsa privativa de libertate, fie in
executarea altor pedepse - complementare sau accesorii.
Asadar, ceea ce caracterizeaza aceasta circumstanta agravanta este scopul urmarit de
autor, care este acela de a se sustrage pe sine ori de a sustrage alta persoana de la una dintre
masurile judiciare enuntate - limitativ - de text. In eventualitatea ca autorul nu a actionat in
acest scop, omorul nu este calificat in conditiile prevazute de lit. g)80.
Infractiunea de omor comisa in scopul de a sustrage o persoana de la executarea
acestor masuri judiciare poate avea ca subiect pasiv fie ,,persoane oficiale" - magistrat,
politist, executor judecatoresc etc. - fie ,,persoane particulare", care concura, intr-o forma
sau alta, la punerea in executare a unor astfel de masuri. In prima situatie, in care victima
este magistrat, politist, jandarm ori militar, fapta se incadreaza in infractiunea de omor
calificat si deosebit de grav, prevazuta in art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. g) si art. 176
lit. f) C. pen.
h) Pentru a inlesni sau ascunde savdrsirea altei infractiuni. Prin conceptul ,,inlesnire", din
sintagma ,,a ascunde savarsirea altei infractiuni", trebuie inteleasa acea actiune de omor
comisa pentru ,,a netezi" sau ,,a deschide" drumul spre infractiunea vizata, pentru a se reusi
astfel, prin intermediul omorului, sa fie savarsita infractiunea - scop -, cum este omorarea
santinelei pentru a evada din penitenciar, omorarea barbatului pentru violarea femeii ce-1
insoteste, ori a femeii impotriva careia s-a inceput exercitarea unor acte de constrangere in
scopul de a o viola.
Pentru incadrarea omorului in art. 175 lit. h) C. pen. nu prezinta importanta daca
infractiunea a carei inlesnire s-a urmarit prin savarsirea acestuia s-a consumat sau a ramas in
faza de tentativa81 ori a actelor pregatitoare. De asemenea, nu
intereseaza nici natura acelei infractiuni - cu exceptia infractiunilor de talharie si piraterie a
caror inlesnire sau ascundere constituie o agravanta a omorului deosebit de grav -, nici
imprejurarea daca, savarsind omorul, faptuitorul a reusit efectiv comiterea ei, dupa cum nu
137
prezinta importanta nici faptul daca mijlocul ales pentru aceasta, comiterea omorului, era sau
nu adecvat scopului propus82.
Prin conceptul ,,ascundere", din aceeasi sintagma, se intelege actiunea de ucidere
intreprinsa pentru a disimula o alta infractiune, pentru a face ca aceasta alta infractiune sa nu
poata fi descoperita - bunaoara, uciderea unui martor ocular la comercializarea de droguri, ori
a unei persoane care a surprins pe faptuitor in timpul furtului83.
i) In public. Conceptul nu are, desigur, alt inteles decat acela enuntat in art. 152 C. pen.
Pentru ca omorul sa fie calificat prin aceasta imprejurare, el trebuie comis intr-un asemenea
loc84.
Introducerea acestei noi circumstante care agraveaza omorul - prin Legea nr. 140/1996 -
este justificata de pericolul social major exprimat de crima savarsita in public. Omorul savarsit
in aceste conditii de loc imprima faptei un caracter mai grav, pentru ca, pe de o parte, el pune
in evidenta cutezanta, atitudinea sfidatoare a autorului care, ucigand o persoana in aceste
imprejurari, are reprezentarea ca fapta poate fi descoperita, iar faptuitorul identificat mai facil -
si totusi comite fapta -, pe de alta parte, pentru ca o crima infaptuita in public este de natura sa
induca o stare de neliniste si insecuritate, sa provoace reverberatii negative in opinia publics.
In final, se impun doua completari ale explicatiilor date la infractiunea de omor - a
caror valabilitate se pastreaza integral -, determinate de unele particularitati ale omorului
calificat.
1) - Sunt calificati subiectii activi ai infractiunii la modalitatea normativa de
la lit. c) - ,,sot sau ruda apropiata" - si subiectii pasivi de la lit. c) ,,sot sau ruda
apropiata".
2) - Intentia este calificata, intrucat insumeaza elementul scop, la modalitatea
normativa de la lit. g) ,,pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la
urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse" si h) - ,,pentru a inlesni
sau a ascunde savarsirea altei infractiuni".
Sanctiuni. Omorul calificat se pedepseste cu inchisoare de la 15 la 25 de ani
si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridica se pedepseste cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei. Tentativa se
sanctioneaza.
Top of the Document

c. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV


Omorul deosebit de grav este prevazut in art. 176 C. pen. in mai multe ipoteze de
incriminare cu rol de elemente circumstantiate de agravare, ce vor fi analizate in cele ce
urmeaza:
a) Prin cruzimi. Conceptul cruzimi, in contextul art. 176 Cod penal, exprima atitudinea
aberanta, inumana a autorului infractiunii, materializata in diverse acte (gesturi) prin care
provoaca voit victimei o moarte lenta, prelungita, decesul fiind precedat de suferinte mult
sporite fata de cele inerente pricinuite de oricare actiune suprimatoare a vietii.
138
Actele de cruzimi pot fi de natura a provoca victimei suferinte fizice -prelungite in timp,
prin flagelare, arsuri sau combustionari totale, smulgerea parului sau a unghiilor, zdrobirea
globilor oculari85, sectionarea partiala sau totals a unor parti ori zone nevitale ale corpului s.a. -
sau suferinte psihice - prin obligarea victimei, de pilda, de a asista la maltratarea ori violarea
unei persoane fata de care aceasta nutreste sentimente de afectiune -, dar, eel mai adesea,
suferintele sunt de ambele tipuri6.
Este lipsit de relevanta, pentru a fi realizata aceasta modalitate normativa a infractiunii de
omor, daca actele de tortura se plaseaza nemijlocit in nex-vX cauzal al mortii87, ori ele au
constituit doar un preludiu al actiunii propriu-zis ucigatoare -spre a satisface dorintele bestiale
nutrite de autor -, ori daca victima a perceput in intregime suita de acte provocatoare de
suferinte sau numai in parte din cauza pierderii cunostintei ori intervenirii decesului.
Esential pentru ca faptei de ucidere sa i se imprime caracterul de ,,cruda" este ca actele
tortionare sa fie comise in mod voit de autor, in scopul de a-i provoca victimei suferinte si,
totodata, ca aceste acte sa premearga, chiar si in parte, decesul victimei.
Circumstanta prevazuta la lit. a) se rasfrange asupra participantilor, deoarece ea se refera
la fapta.
b) Asupra a doua sau mai multor persoane. Sintagma este inechivoca; suntem deci in
prezenta unei pluralitati de victime, numarul victimelor indicand periculozitatea socials
ridicata a autorului faptei.
Uciderea a doua sau mai multor persoane poate fi consecinta unei actiuni unice, ca, de
pilda, incendierea unei incaperi88, foe de arma automata asupra grupului de persoane89,
detonarea explozibilului intr-o reuniune de persoane -intr-un apartament, magazin sau mijloc
de transport in comun s.a.m.d. Realizarea omorului deosebit de grav printr-o unica actiune este
unanim admisa in literatura si practicajudiciara.
In doctrina de specialitate s-a afirmat insa ca omorul, in aceasta ipostaza, poate fi si
consecinta unor actiuni succesive, ,,cu aceeasi ocazie" °, cum ar fi, spre exemplu, omorarea
victimei si, in continuare, a persoanelor care intervin in ajutorul victimei ori pentru a imobiliza
agresorul, ori uciderea mai multor persoane, in aceeasi imprejurare, prin focuri repetate de
arma spre tinte plasate in directii diferite etc.
Aceasta opinie - la care noi am aderat fara rezerve - este dezavuata de majoritatea
teoreticienilor importanti91, dar ea a fost validata printr-o decizie de indrumare a Plenului
Tribunalului Suprem92 si constituie, si in prezent, suportul teoretic al unor hotarari pronuntate
de instantele judecatoresti93.
In sfarsit, omorul deosebit de grav prevazut la lit. b) poate fi realizat si prin actiuni
concomitente a doua persoane care isi impart rolurile pentru uciderea a doua sau mai multor
persoane 4.
Subiectul activ al infractiunii in aceasta modalitate normativa realizeaza si urmareste sau
accepts uciderea fiecarei persoane, deci comite fapta cu intentie, intr-una din formele acesteia
- directs ori indirecta 5.
In ipoteza ca actiunea-inactiunea nu a provocat decesul nici unei persoane, infractiunea
ramane in faza de tentativa, iar in ipoteza ca actiunea-inactiunea a provocat decesul unei
139
singure persoane, din pluralitatea de persoane vizate, fapta se va incadra in infractiunea de
omor simplu (daca nu este calificat datorita altor modalitati normative) in concurs cu tentativa
la infractiunea de omor deosebit de grav.
c)De cdtre o persoand care a mai sdvdrsit un omor. Nici aceasta sintagma
nu necesita explicatii deosebite. Se observa, cu usurinta, ca modalitatea normativa
de la lit. c) este apropiata aceleia de la lit. b) - uciderea mai multor persoane. Ceea
ce le distanteaza este imprejurarea ca in modalitatea acum analizata fapta de omor
nu are legSturS cu precedenta fapta de omor, situata in antecedenta autorului, adica
ele sunt comise in conditii si prin actiuni total distincte.
La incadrarea juridica a infractiunii in prevederile art. 176 lit. c) C. pen. este necesar fie sa
existe o condamnare anterioara definitiva a inculpatului pentru prima fapta, fie ca ambele
omoruri, comise in imprejurari diferite, sa fie judecate impreuna, in conditiile concursului96.
Pentru realizarea acestei infractiuni de omor deosebit de grav este lipsit de relevanta
timpul care s-a scurs de la omorul anterior pana la acela care face obiectul actualei
incadrari juridice - deci, daca in privinta primului omor s-a implinit termenul de reabilitare,
daca omorul a fost amnistiat97 ori a intervenit prescriptia -, daca omorul din antecedenta a fost
consumat ori a ramas in faza de tentativa'98.
Circumstanta prevazuta la lit. c) este personals si deci ea nu se rasfrange asupra
celorlalti participanti.
d)Pentru a savdrsi sau a ascunde sdvdrsirea unei tdlhdrii sau piraterii
In prima teza, ,,pentru a savarsi savarsirea", se intelege acea actiune de omor comisa
pentru ,,a netezi" sau ,,a deschide" drumul spre savarsirea uneia dintre cele doua infractiuni,
pentru a reusi astfel, prin intermediul omorului, sa fie savarsita infractiunea-scop, ca de pilda
uciderea matrozului de cart pentru ca autorul sa poata comite un act de piraterie asupra unei
nave.
La a doua teza, prin conceptul ,,ascundere" se intelege actiunea de ucidere intreprinsa
pentru a disimula o infractiune de talharie sau piraterie, pentru a face ca o asemenea
infractiune sa nu poata fi descoperita - bunaoara, uciderea unui martor ocular la savarsirea unei
infractiuni de talharie.
Asadar, ori de cate ori omorul - consumat ori in faza de tentativa - este savarsit in
scopul de a crea conditiile prielnice comiterii sau ascunderii unei fapte de talharie sau
piraterie - indiferent daca rezultatul s-a produs sau nu - constituie omor deosebit de grav, in
modalitatea prevazuta la lit. d).
In cazul in care rezultatul urmarit s-a si produs, incadrarea juridica a faptei -potrivit
doctrinei in materie si practicii juridice" - este in infractiunea de omor deosebit de grav
prevazuta de art. 176 lit. d) si infractiunea de talharie prevazuta de art. 211 Cod penal,
respectiv infractiunea de piraterie prevazuta de art. 212 Cod penal, ambele infractiuni in
concurs. Infractiunea de talharie - cu care intra in concurs infractiunea de omor - este aceea
prevazuta de art. 211 alin. (l)-(21) si nu aceea agravata prevazuta de art. 211 alin. (3) - talharia
care a avut drept urmare decesul victimei -, deoarece, asa cum se va vedea la timpul cuvenit,

140
in acest din urma caz moartea victimei este datorata culpei autorului (infractiune
praeterintentionata) si nu intentiei acestuia ca in situatia omorului deosebit de grav.
Circumstanta reglementata la lit. d) este personals si, in consecinta, ea nu se rasfrange
asupra participantilor decat in masura in care acestia au actionat cu acelasi scop.
e) Asupra unei femei gravide. Prin ,,femeie gravida" se intelege femeia care
poarta un fat in cavitatea uterina, starea de graviditate fiind cuprinsa intre
momentul conceperii si acela al nasterii fatului.
Pentru realizarea omorului in aceasta variants normativa este necesar ca autorul sa
cunoasca starea de graviditate a femeii, ori ca acesta, in raport cu evidenta sarcinii, sa o
perceapa. In ipoteza in care autorul crede ca victima este gravida, dar, in realitate, starea de
graviditate nu exista, agravanta prevazuta la lit. e) nu se aplica.
Legiuitorul a evaluat ca deosebit de grav acest omor pentru ca, pe de o parte, actiunea
ucigatoare provoaca o dubla atingere vietii umane - chiar daca una este in faza intrauterina -,
deoarece, pe de alta parte, femeia in stare de graviditate are, de regula, o capacitate scazuta de
autoaparare si, in fine, pentru ca a avut in vedere si oprobriul indus in opinia publica prin
aflarea despre uciderea unei femei gravide.
f)Asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, in timpul
sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Agravarea reglementata in art. 176 lit. f) - nou introdusa in text prin Legea nr. 140/1996
- prezinta multiple asemanari cu agravanta omorului calificat prevazuta in art. 175 lit. f),
motiv pentru care analiza, in continuare, va purta doar asupra a ceea ce este in particularul
acesteia.
In primul rand este de observat calitatea subiectului pasiv, care este aceea de magistrat,
politist, jandarm sau militar. Prin regimul sanctionatoriu sever s-a tins la descurajarea
persoanelor predispuse sa comita astfel de omoruri si la pedepsirea acestora cu duritate in
cazul savarsirii lor, deoarece faptele de acest tip sunt indreptate nu numai impotriva
dreptului la viata al individului, ci si a bunei infaptuiri a actului de justitie, a mentinerii sau
restabilirii ordinii si linistii publice100.
Calitatea de magistrat a fost definita prin prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecatorilor si procurorilor10, potrivit carora au aceasta calitate si fac parte din corpul
magistratilor judecatorii de la toate instantele judecatoresti, procurorii din cadrul parchetelor
de pe langa acestea, precum si magistratii -asistenti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie. De
asemenea, ministrul justitiei, loctiitorii sai si personalul de specialitate juridica din
Ministerul Justitiei sunt asimilati magistratilor, pe durata indeplinirii functiei. Tot astfel,
potrivit prevederilor legale in materie judecatorii militari si procurorii militari au calitatea de
magistrati si fac parte din corpul magistratilor.
Sunt sub protectia textului analizat magistrate Curtii Constitutionale, precum si
magistratii-asistenti care, potrivit prevederilor art. 48 alin. (3) din Legea privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale102, sunt asimilati acelora de la Inalta Curte de Casatie si
Justitie.

141
Calitatea de politist a fost astfel definita prin art. 1 al Legii nr. 360/2002 privind Statutul
politistului103: ,,Politistul este functionar public civil, cu statut special, inarmat, ce poarta, de
regula, uniforma si exercita atributiile stabilite pentru Politia Romana prin lege, ca institutie
specializata a statului".
Calitatea de jandarm deriva din dispozitiile Legii nr. 550/2004 privind organizarea si
functionarea Jandarmeriei Romane °4.
Conceptul militar, in sensul art. 176 lit. f), trebuie inteles in sensul sau larg, adica de
profesionist militar - cadru militar activ integrat in una dintre structurile fortelor armate -,
precum si de persoana care, in indeplinirea indatoririlor fundamentale consacrate
constitutional, este incorporate in una dintre aceste structuri pentru efectuarea serviciului
militar obligatoriu. In consecinta, au calitatea de militar urmatoarele categorii de persoane:
- cadre militare sunt, potrivit legii105, cetatenii romani carora li s-a acordat
grad de ofiter, maistru militar sau subofiter;
- soldati si gradati voluntari106;
- elevii si studentii din institutiile de invatamant militar;
- barbatii cetateni romani, care executa serviciul militar obligatoriu pe durata
starii de razboi, a starii de mobilizare si pe timpul starii de asediu, precum si cei
concentrati.
Statutul cadrelor militare este identic pentru toti profesionistii militari, indiferent de
structura fortelor armate in care sunt incadrati - Ministerul Apararii Nationale, Ministerul
Internelor si Reformei Administrative cu exceptia Politiei Romane, Ministerul Justitiei -
Administratia Nationals a Penitenciarelor, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de
Informatii Externe, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Serviciul de Protectie si Paza.
In al doilea rand, este de observat ca omorul incriminat la lit. f) este comis impotriva
subiectului pasiv calificat fie cand acesta se afla in timpul executarii indatoririlor sale de
serviciu ori publice, fie in legaturd cu modul in care el si-a indeplinit aceste indatoriri.
Fiecare dintre cele doua ipostaze alternative poate realiza aceasta cerinta esentiala pentru
existenta infractiunii.
In prima situatie, cerinta este indeplinita din moment ce subiectul pasiv se afla in
exercitarea functiei (in timpul programului de activitate), indiferent daca actiunea prin care i se
suprima viata priveste acte indeplinite in realizarea functiei sale sau fapte de ordin
extrafunctional. In cea de a doua situatie, omorul este comis in legatura cu modul in care
subiectul pasiv si-a indeplinit atributiile sale functionale.
Dar, asa cum s-a subliniat si la comentariul art. 175 lit. f), protectia juridica a
magistratului, politistului, jandarmului, militarului este asigurata numai in masura
in care acesta isi indeplineste indatoririle de serviciu ori publice in mod corect, in limitele
prestabilite de actele normative ce-i guverneaza activitatea. In cazul in care activitatea de
ucidere este urmarea unei atitudini abuzive manifestate de subiectul pasiv, a incalcarii de catre
acesta a regulilor de conduits profesionala, nu sunt aplicabile dispozitiile privind omorul
deosebit de grav, ci acelea privind omorul simplu.

142
g) de catre unjudecdtor sau procuror, politist, jandarm sau militar, in timpul sau in
legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Acest element circumstantial de agravare a fost introdus prin Legea nr. 278/2006
datorita calitatii speciale a subiectului activ nemijlocit care nu poate fi decat un judecator sau
procuror, politist, jandarm sau militar.
Pentru incidenta agravantei in discutie nu este suficienta numai aceasta calitate specials
a autorului la data savarsirii faptei, ci mai este necesar ca omorul sa se realizeze fie in timpul
exercitarii atributiilor de serviciu, fie in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora.
Top of the Document

d. PRUNCUCIDEREA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic al infractiunii este identic cu acela de la omor. Obiectul material este corpul
copilului nou-nascut asupra caruia se indreapta actiunea/inactiunea faptuitoarei.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat prin text, si anume el este numai ,,mama
copilului nou-nascut". Nu prezinta relevanta, pentru calitatea de subiect activ al infractiunii,
natura relatiilor sexuale intretinute de femeie in urma carora a conceput copilul - voite sau
silite (viol), intra sau extraconjugale.
La comiterea omuciderii pot contribui si alti faptuitori, dar acestia nu au calitatea de
participant la infractiunea de pruncucidere, raspunderea lor urmand a fi antrenata pentru
infractiunea de omor. Deosebirea de tratament juridic este datorata faptului ca infractiunea de
pruncucidere poate fi savarsita doar de mama noului-nascut marcata puternic de o tulburare
provocata de nastere, iar aceasta circumstanta personala, aidoma tuturor circumstantelor de
aceasta natura, nu se rasfrange - pqtrivit prevederilor art. 28 alin. (1) Cod penal - si
asupra participantilor. In consecinta, participants vor raspunde pentru infractiunea de omor
calificat savarsita asupra unei rude apropiate - daca sunt intr-o asemenea relatie cu victima
pruncuciderii107.
Subiectul pasiv al infractiunii este copilul nou-nascut.
Nu prezinta relevanta starea de ,,viabilitate" a victimei108 - prin viabilitate se intelege
capacitatea fatului de a se adapta la conditiile extrauterine si posibilitatea de a trai autonom
in noile conditii de mediu10 -, din interpretarea textului rezultand ca unica cerinta pentru
realizarea infractiunii este aceea ca nou-nascutul sa fie viu in momentul declansarii asupra lui
a faptei ucigatoare.

Copil nou-nascut. Pentru intelegerea conceptului este necesar a se cunoaste ca un


copil ,,nou-nascut" prezinta o seama de particularitati morfologice - cum sunt lungimea,
greutatea si forma craniului, a toracelui etc. -, particularitati care au fost studiate si clasificate

143
de teoria si practica medicinii, in anumite scheme (tablouri) clinice; intre aceste particularitati
morfologice se situeaza si cordonul ombilical110.
Starea de ,,nou-nascut" dureaza, in principiu, pana la taierea cordonului ombilical,
cand existenta acestuia devine independents de mama.
Asadar, statutul de copil nou-nascut poate fi stabilit prin compararea
particularitatilor morfologice ale corpului victimei cu particularitatile morfologice tip.
Determinarea acestui statut revine in competenta specialistului in medicina legala, care
urmeaza a se pronunta, sub acest aspect, - si al altora pe care le vom vedea in continuare
-, in cadrul expertizei medico-legale dispuse de procuror.
Nastere. Prin conceptul de ,,nastere" se intelege acel act fiziologic care duce la
expulzia sau extractia copilului ajuns in stare de viabilitate. Procesul nasterii propriu-zise
- etapizat didactic pe mai multe faze - ia sfarsit in momentul expulziei copilului.
Imediat dupa nastere. Conceptul ,,imediat" desemneaza, desigur, un anume moment,
care este raportat la actul nasterii. El insa, din pacate, este minat de inconcretete, formula
adoptata de Codul penal anterior - in care perioada de gratie era delimitate intre
momentul nasterii si eel al expirarii termenului de declarare -fiind, prin transanta ei,
neinterpretabila si de aceea apta a-i oferi magistratului elementele obiective necesare
imbracarii juridice a faptei cercetate sau judecate.
Pentru a se determina totusi acest moment, in lumina actualului text incriminator,
magistratul - ca si in cazul statutului de ,,copil nou-nascut" - va trebui sa apeleze la
cunostintele medicului legist, urmand ca acesta sa precizeze, in cadrul expertizei, daca
momentul este sau nu ,,imediat" dupa nasterea copilului.
Concluziile expertilor vor fi, desigur, coroborate cu alte mijloace de proba
administrate in cauza pentru a da posibilitatea magistratului sa stabileasca daca omorul a
fost comis imediat dupa nastere sau nu111.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii este constituit dintr-o actiune ori inactiune apta a
suprima viata unei persoane, materializata, in principiu, in una dintre modalitatile
aratate la infractiunea de omor. Practica judiciara a evidentiat insa ca cele mai frecvente
actiuni de ucidere a noului-nascut sunt realizate prin strangulare, sufocare (astuparea
orificiilor respiratorii externe, ingroparea in pamant, compresiune toraco-abdominala,
eel mai adesea prin punerea pe cap a unei pungi de material plastic), inecare, lovire etc.,
iar inactiunile prin abandonarea in frig in locuri necirculate, neacordarea ingrijirilor
necesare.
Pentru satisfacerea elementului material al infractiunii este irelevant daca moartea
noului-nascut constituie consecinta exclusiva a actiunii/inactiunii autoarei, ori daca fapta
acesteia a concurat, intr-un proces tanatogen complex, alaturi de alte cauze preexistente
(boala a copilului, vatamari survenite in procesul nasterii din culpa medicului ori a
persoanelor care asista nasterea), concomitent ori survenite (culpe profesionale in

144
procesul de salvare a noului-nascut a carui viata nu a fost suprimata instantaneu prin
fapta autoarei).
Urmarea imediata consta in decesul copilului nou-nascut.
Pentru intregirea laturii obiective a infractiunii este necesar a se stabili legatura
de cauzalitate dintre actiune/inactiune si urmarea imediata, adica a se stabili daca
efectul - moartea copilului - a fost cauzat de manoperele intreprinse de mama acestuia.

Latura subiectiva
Elemental subiectiv se exprima la infractiunea de pruncucidere prin intentie, in ambele ei
modalitati - directa ori indirecta. Atitudinea subiectiva a autoarei - de a urmari sau accepta
producerea rezultatului manoperelor sale - trebuie insa a fi spontana si determinate exclusiv
de starea de tulburare pricinuita de nastere.
Starea de tulburare pricinuita de nagtere. In procesul nasterii pot aparea unele stari
psihofiziologice anormale, determinate de actul nasterii, stari care, fara a provoca tulburari de
constienta - ce ar induce abolirea discernamantului -, sunt capabile sa explice conduita
devianta a femeii, imediat dupa nastere. Determinarea existentei reale a unei tulburari
provocate de o asemenea stare psihofiziologica post-partum este o problema de fapt, desigur si
de specialitate, care se stabileste, de asemenea, in principal, prin aportul medicilor, de aceasta
data in cadrul unei expertize medico-legale psihiatrice112; constatarile si concluziile expertizei
pot fi, fara indoiala, coroborate si intregite cu alte probe administrate in procesul penal si
evaluate critic, in final, de catre magistral
Pentru ca uciderea propriului copil de catre mama sa intre sub incidenta prevederilor
privind pruncuciderea este, deci necesar, intre altele, a se dovedi ca aceasta a suferit, in
procesul si datorita nasterii, o anumita tulburare. In absenta starii de tulburare pretinse de
text, fapta de ucidere a propriului copil de catre mama - comisa chiar sub imperiul unor stari
conflictuale grave (temerea inspirata de previzibila reactie a parintilor, sotului, amantului, ori
de oprobriul public) care sunt neindoielnic de natura a influenta psihicul autoarei - va
constitui infractiunea de omor113. Aceste imprejurari, care, de fapt, reprezinta mobiluri ale
autoarei, pot fi insa retinute si avute in vedere la circumstantierea raspunderii penale a acesteia.
Forme. Sanctiuni
Forme. In tacerea legii, tentativa la pruncucidere nu se pedepseste114.
Consumarea infractiunii are loc in momentul survenirii decesului nou-nascutului, indiferent
de momentul de debut al actiunii/inactiunii intreprinse in acest scop.
Sanctiuni. Infractiunea de pruncucidere este sanctionata cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Top of the Document

e. UCIDEREA DIN CULPA


Obiectul ocrotirii penale
Este identic cu acela al infractiunii de omor.

145
Subiectii infractiunii
Textul nu califica subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii, deci el poate fi, in
principiu, orice persoana, cu exceptia modalitatii agravate de la
Participatia penala la savarsirea acestei infractiuni este posibila doar in modalitatea
improprie prevazuta de art. 31 C. pen., situatie in care participantul va raspunde pentru
instigare sau complicitate la infractiunea de omor, in vreme ce autorul faptei raspunde pentru
infractiunea de ucidere din culpa.
Subiectul pasiv este persoana ucisa din culpa.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii se exprima printr-o actiune ori inactiune. Textul art. 178
C. pen. reglementeaza mai multe modalitati normative, astfel:
a. Modalitatea tip este aceea prevazuta in primul alineat al articolului citat.
b. Modalitati agravate: b. 1) Prima modalitate normativa agravata are ca
element material actiunea-inactiunea de ucidere din culpa comisa ca urmare a
nerespectarii dispozitiilor legale ori a masurilor de prevedere pentru exercitiul unei
profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activitati. Pentru realizarea
infractiunii, in aceasta modalitate normativa, se cer intrunite, cumulativ, patru
conditii115:
- faptuitorul sa fie profesionist, meserias ori sa indeplineasca o anume
activitate;
- fapta sa fie savarsita in exercitiul acelei profesii, meserii ori activitati;
- preexistenta unor norme legale prin care este reglementat exercitiul
profesiei, meseriei ori al unei anumite activitati, sau preexistenta unor masuri de
prevedere edictate in vederea exercitarii acestora;
- fapta sa fie urmarea nesocotirii dispozitiilor ori a masurilor de prevedere
cuprinse in aceste norme.
Efectuarea diferitelor indeletniciri umane este reglementata prin norme proprii
segmentului respectiv de activitate, prevazandu-se cum, de cine si in ce conditii pot fi acestea
executate. Astfel fund, magistratului ii revine indatorirea, intr-o prima etapa, sa identifice
norma care prescrie conduita persoanelor ce desfasoara activitatea si sa stabileasca daca
actiunea-inactiunea autorului faptei de omucidere din culpa este sau nu conforms regulilor
acolo instituite. Iar in a doua etapa, sa evoce, in cuprinsul actului procesual prin care
solutioneaza cauza penala, dispozitiile legale care guverneaza profesia, meseria ori activitatea
in exercitarea careia autorul a comis omorul din culpa si sa motiveze vinovatia sau
nevinovatia acestuia in raport cu dispozitiile incidente.
b. 2) A doua modalitate agravata are ca element material actiunea persoanei care,
conducand un vehicul cu tractiune mecanica avand in sange o imbibatie alcoolica ce
depaseste limita legala sau care se afla in stare de ebrietate produsa de alcool, comite fapta de
ucidere a unei persoane datorita uneia dintre aceste stari. Este irelevant daca autorul faptei
avea sau nu calitatea de conducator auto.
146
Imbibatia alcoolica este procesul de patrundere a alcoolului in sange, cu consecinta
provocarii unei stari de intoxicatie (alcoolica). Patrunderea alcoolului in organism se
realizeaza, de regula, pe cale digestiva - prin ingurgitarea unei cantitati de bautura alcoolica
- sau, mai rar, pe cale respiratorie - prin inspirarea de vapori de alcool.
Gradul (nivelul) de imbibatie alcoolica se calculeaza si exprima prin cantitatea de
etanol - masurata in grame - la 1.000 g. de sange. Aceasta este alcoolemia116.
Alcoolemia se stabileste prin analiza de laborator a probei de sange prelevata persoanei
cercetate (examen toxicologic). Alcoolemia poate fi insa determinate si in absenta probei de
sange - daca prelevarea nu a fost cu putinta pana la eliminarea sau metabolizarea alcoolului
din sange - prin calcularea ei retroactiva. Pentru efectuarea calculului retroactiv al imbibatiei
alcoolice este necesar ca agentul judiciar (politist, magistrat) sa puna la dispozitia medicului
legist date referitoare la viteza ingestiei bauturii (timpul in decursul caruia s-a consumat
bautura), starea de plenitudine gastrica (pe stomacul gol, dupa masa), tipul bauturii (alcool
distilat, vin, bere) si greutatea corporala a persoanei careia urmeaza a i se stabili alcoolemia
prin acest procedeu.
Dispozitiile legale care reglementeaza desfasurarea diferitelor genuri de profesii, meserii
sau activitati interzic exercitarea acestora dupa consumarea de bauturi alcoolice si stabilesc
sanctiuni de diverse feluri pentru cei care nu se conformeaza prevederilor respective, iar in
ipoteza depasirii unui anumit grad (prag) de imbibatie alcoolica (al alcoolemiei), deci a unei
limite expres prevazute in norma, fapta este incriminata.
Limita legala de imbibatie alcoolica a carei depasire antreneaza raspunderea penala a
persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile publice este de 0,80 g/1 alcool pur in
sange ori o concentratie ce depaseste 0,40 mg/1 alcool pur in aerul expirat, limita prescrisa
prin art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 159/20021 7, aprobata cu modificari prin Legea nr.
49/2006118.
Stare de ebrietate. Este acea stare provocata de consumul alcoolului, in care, in raport cu
cantitatea ingerata si felul alcoolului, precum si al altor factori cu rol frenator sau accelerator
in instalarea ei, apar o suita de efecte (simptome) caracteristice, in trepte corespunzatoare
evolutiei acestei stari119 - euforie, scaderea autocontrolului, a atentiei, a vointei, intarzierea
raspunsurilor psiho-tehnice, tulburari psiho-senzoriale, incoerenta, inconstienta, abolirea
reflexelor, paralizie.
Efectele starii de ebrietate sunt conditionate, natural, de gradul de imbibatie alcoolica a
sangelui, dar evolutia lor nu urmeaza, intotdeauna, trasee egale in timp si intensitate, aparand,
de la individ la individ, desincronizari intre cele doua stari. Este posibila, astfel, instalarea
starii de ebrietate cu mult inainte de atingerea pragului de alcoolemie care sa o justifice - de
pilda, in cazul betiei patologice, aparuta la persoane care au in antecedente traumatisme
cranio-cerebrale, afectiuni neuro-psihice s.a. -, dupa cum este posibila neaparitia
simptomelor starii de ebrietate sau evidentierea lor mult redusa - desi gradul de imbibatie
alcoolica este ridicat - la unele persoane rezistente la actiunea alcoolului.

147
In deosebire de starea de imbibatie alcoolica - si care se determine prin examen
toxicologic de laborator ori prin metoda calculului retroactiv -, starea de ebrietate se stabileste
prin orice mijloc de proba judiciara.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de catre o persoana care are in sange
o imbibatie alcoolica ce depaseste limita legala ori care este in stare de ebrietate constituie
infractiune, potrivit art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 159/2002, iar in cazul in care conducatorul
autovehiculului comite, in aceste conditii, un accident de circulatie ce are drept consecinta
decesul unei persoane, fapta va constitui

infractiunea complexa de ucidere din culpa prevazuta de art. 178 alin. (3) C. pen., neretinandu-
se deci, separat, in forma concursului de infractiuni, si infractiunea prevazuta in Codul rutier120.
Elementul material al acestei modalitati normative este identic cu eel de la modalitatea
agravata anterioara, pentru ca, in fond, actiunea de conducere a autovehiculului in stare de
ebrietate, de intoxicatie ori cu imbibatie alcoolica peste pragul legal constituie o incalcare a
normelor privind circulatia pe drumurile publice. Legiuitorul a particularizat insa a doua
modalitate agravata la segmentul persoanelor care conduc autovehicule, sub una din starile
prohibite, pentru a sanctiona mai sever aceste persoane.
b. 3) A treia modalitate normativa - sanctionata cu o pedeapsa identica cu modalitatea
anterioara - are ca element material actiunea - inactiunea oricarei persoane care, in exercitiul
unei profesii sau meserii, comite o fapta ucigatoare din cauza starii de ebrietate produsa de
alcool sau se afla sub influenta stupefiantelor ori a altor substante toxice. Este de remarcat si
retinut eliminarea, din cercul persoanelor care comit astfel de fapte, a acelora care
efectueaza ,,o anumita activitate" - suntem deci in prezenta unei culpe profesionale -, ca si
cerinta ca profesionistul ori meseriasul sa fie in stare de ebrietate, eliminandu-se alternativa
,,imbibatiei alcoolice peste limita legala".
b. 4) Cea de a patra si ultima modalitate agravata este constituita din actiunea - inactiunea
autorului care are ca rezultat o pluralitate de victime. Circumstanta agravata decurgand din
pluralitatea victimelor se adreseaza, deopotriva, modalitatii normative tip - alin. (1) - si
modalitatilor normative agravate mai sus examinate -alin. (2) - (4).
Din examinarea acestei modalitati normative rezulta, prin urmare, ca legiuitorul a voit
sa construiasca o infractiune de ucidere din culpa unica, indiferent de numarul subiectilor
pasivi, pluralitatea de victime nedeterminand o pluralitate de infractiuni121.
Explicatiile privitoare la urmarea imediatd si raportul de cauzalitate date la infractiunea
de omor sunt in intregime valabile si la infractiunea de ucidere din culpa.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv al infractiunii este constituit din culpa, in ambele modalitati
reglementate prin dispozitiile art. 19 pet. 2 Cod penal - culpa simpla sau culpa cu prevedere -
si in oricare dintre gradele de periculozitate ale acesteia -culpa gravd (culpa lata), culpa
usoara (culpa levis) sau foarte usoard (culpa levissima).
Forme. Sanctiuni
148
Forme. Aidoma tuturor infractiunilor savarsite din culpa, forma aceleia prevazuta de
art. 178 Cod penal, poate fi numai perfecta - adica infractiune consumata -, consumarea
infractiunii intervenind in momentul decesului victimei.
Sanctiuni. Infractiunea tip (forma simpla) a uciderii din culpa este sanctionata cu
pedeapsa inchisorii de la unu la 5 ani.
Corespunzator pericolului social pe care il prezinta faptele incriminate in urmatoarele
patru alineate - pericol, potrivit evaluarii legiuitorului, sporit de la o modalitate agravata la alta
- infractiunile de ucidere din culpa prevazute in alin. (2)
sunt sanctionate cu inchisoare de la 2 la 7 ani, cele prevazute la alin. (3) si (4), cu inchisoare
de la 5 la 15 ani.
Daca prin fapta savarsita s-a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane, la maximul
pedepselor prevazute in alineatele precedente se poate adauga un spor pana la 3 ani.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amends de la 5.000 la 600.000 lei, in cazul faptelor
prevazute in alin. (1) si (2) sau de la 10.000 la 600.000 lei, in cazul faptelor prevazute in alin.
(3), (4) si (5).

(B/I/2 din bibliografie)


LOVIREA S1 VATAMAREA INTEGRITATII CORPORALE SAU A SANATATII

a. lovirea sau alte violenre,


b. vătămarea corporală,
c,vătămarea corporală gravă,
d. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
e. vătămarea corporală din culpă.

a. LOVIREA SAU ALTE VIOLENTE

Obiectul ocrotirii penale


Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale care ocrotesc persoanele impotriva actelor
de violenta cauzatoare de suferinte fizice ori de vatamari corporale. Obiectul material este
corpul persoanei asupra caruia actioneaza faptuitorul.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor), ca si acela pasiv, nu este determinat de text la alin. (1) si
(2), dar este circumstantiat la alin. (I1) si (21), ambii subiecti avand calitatea de membru de
familie.
Prin membru de familie, se intelege, potrivit prevederii art. 1491 Cod penal, sotul sau ruda
apropiata, daca aceasta din urma locuieste si gospodareste impreuna cu faptuitorul.
In cazul pluralitatii de subiecti pasivi, se savarsesc tot atatea infractiuni cate persoane au
fost lovite in aceeasi imprejurare si de catre acelasi autor (autori)127.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni.

149
Participatia penala este posibila in oricare forma - coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiva
Elementul material se exprima intr-o actiune sau inactiune de lovire ori de executare a
altor acte violente cauzatoare de suferinte fizice sau de vatamari corporale.
Frecventa cea mai ridicata, in cadrul elementului material, o detin actiunile de acest tip,
care, dispuse pe o scara factologica foarte larga si diversa, pot fi nemijlocit exercitate - lovire
cu pumnul, punerea de piedica128, impingerea victimei peste balustrada balconului cu
consecinta precipitarii acesteia, tragerea de ureche, muscarea mainii etc. - sau indirecte -
stropirea trotuarului cu o substanta glisanta care provoaca alunecarea si caderea victimei.
Inactiunile sunt mai rar intalnite in cazuistica penala - de pilda, faptuitorul nu avertizeaza
despre prezenta in curtea sa a unui caine periculos, care musca victima.
Actiunile, la randul lor, pot fi infaptuite prin mijloace fizice - lovire cu bastonul, cu
cutitul, indreptare spre corpul victimei a impulsurilor electrostatice produse de dispozitive
speciale de atac - aparare, ori de substante iritante129 etc. -sau mijloace psihice - sperierea
victimei, care cade din acest motiv si se loveste.
Aplicarea de lovituri repetate aceleiasi persoane, in aceeasi ocazie, constituie o unica
fapta (infractiune) de lovire.
Textul art. 180 Cod penal reglementeaza mai multe modalitati normative.
1) In primul alineat, infractiunea de lovire este reglementata in doua modalitati
normative: modalitatea lovire si modalitatea alte acte violente cauzatoare de suferinte
fizice.
Succesiunea notiunilor de ,,lovire" si ,,acte violente" nu trebuie sa inspire interpretarea ca
,,lovirea" este altceva decat ,,actele violente", sau ca din sfera ,,actelor violente" sunt
abstrase ,,lovirile". Prin redactarea textului, in aceasta maniera, legiuitorul a intentionat sa
potenteze ideea ca actiunea provocatoare de suferinta nu se limiteaza la aceea de lovire si ca
ea poate fi materializata in ,,orice alte acte violente".
In ce priveste ,,actele violente", doctrina si practica judiciara le-au dat un inteles mai
larg decat acela admis in vorbirea curenta - de acte ce implica forta fizica -, respectiv, au fost
asimilate acestei categorii notionale si actele neviolente, dar care produc efecte similare celor
dintai (de pilda, punerea in pantoful victimei a unei pioneze cu varful in sus, ceea ce ii produce
acesteia, la incaltare, o intepare si durere; invitarea victimei sa manance din prajiturile in
care s-a incorporat o substanta provocatoare de tulburari digestive etc.).
2) In alineatul al doilea este reglementata modalitatea agravata a infractiunii, incidents in
ipoteza in care actiunile - inactiunile prevazute in alin. (1) pricinuiesc o vatamare corporala ce
necesita pentru vindecare ingrijiri medicale de eel mult 20 de zile.
Prin vatamare corporala se intelege o afectare a substantei corpului uman sau a sanatatii
acestuia. Vatamarea este consecinta unei actiuni agresive (violente), prin intermediul unui
obiect (corp) oarecare asupra organismului uman, care are drept efect producerea unui
traumatism. Cele mai frecvente traumatisme provocate prin lovirile sau actele violente - la

150
care se refera art. 180 alin. (2) Cod penal -, producatoare de vatamari ce necesita ingrijiri
medicale, sunt130:
Echimoza (vanataia) - pata, de culoare rosie, care vireaza prin albastru, cafeniu spre
galben, aparuta pe piele, datorita micilor rupturi capilare dermo-hipodermice si extravazarii cu
infiltratie sanguina a tesuturilor din jur.
Hematomul - acumulare de sange in tesut, urmare a unui traumatism puternic ce determina
ruperea unor vase de calibru mai mare decat in cazul echimozei. Ele pot determina tulburari
functionale, uneori grave.
Excoriatia (zgarietura) - detasare superficiala a pielii, produsa prin frecarea acesteia de un
corp dur, cu suprafata rugoasa sau a unui obiect ascutit.
Plaga (rana) - leziune a tesuturilor, superficiala sau profunda. Denumirea plagii este
imprumutata de obiectul care o produce: plaga zdrobita sau contuza, muscata, sfasiata,
intepata, taiata-intepata, despicata, impuscata.
Prin ingrijiri medicale se intelege tratamentul adecvat aplicat in vederea insanatosirii. In
practica judiciara s-a hotarat ca ingrijirile medicale se acorda pentru vindecarea unor
tulburari in functionarea organismului si nu numai pentru inlaturarea semnelor exterioare ce
sunt consecinta lovirii131.
Durata acestor ingrijiri constituie un criteriu legal de apreciere a intensitatii (gravitatii)
vatamarii. In cazul vatamarilor avute in vedere de art. 180 alin. (2) Cod penal, durata vindecarii
lor este de eel mult 20 zile (inclusiv).
Ambele modalitati normative au prevazute modalitati agravate in alin. (I1) si (21), in cazul
in care faptele prevazute in alin. (1) si respectiv alin. (2) sunt comise asupra unui membru de
familie.
Urmarea imediata consta fie in provocarea unor suferinte fizice persoanei vatamate, fie in
cauzarea unei vatamari corporate acesteia.
Intre actiunea-inactiunea faptuitorului, ce constituie elementul material al infractiunii, si
urmarea imediata - suferinta fizica sau vatamarea corporala - este necesar a se stabili un raport
de determinare, o legatura de cauzalitate.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea se savarseste exclusiv cu intentie, in ambele modalitati
ale acesteia - directa ori indirecta.
Pentru a exista intentie, este insa necesar ca actiunea-inactiunea violenta sa nu fie
ingaduita, expres sau tacit, de lege. In cazul in care actiunea-inactiunea violenta este
permisa, intr-o forma sau alta, de norme (reglementari) legale, ca in cazul jocurilor sportive
(lupte, box, karate, rugby etc.) - in care lovirea adversarului sau alte miscari specifice
producatoare de suferinte fizice sau vatamari corporate sunt permise intre anumite limite si cu
respectarea regulilor de joe -, ori in aplicarea tratamentelor medical-sanitare de diferite
tipuri (stomatologie, gimnastica medicala recuperatorie, cosmetica s.a.) - fapta nu constituie
infractiune.
De asemenea, iese de sub incidenta acestui text fapta producatoare de consecintele acolo
aratate, daca aceasta este justificata de traditii (circumcizia la evrei), de obiceiuri sau moda
151
(tatuajul, perforarea lobului urechii, a narii pentru portul cerceilor), ori daca actiunea
faptuitorului este pornita la cererea ori cu acceptul subiectului pasiv (interventii chirurgicale
pentru vindecarea unei boli, in scop estetic etc), deoarece punerea in miscare a actiunii penale
este conditional de vointa partii vatamate exprimata expres in plangerea prealabila.
Textul nu pretinde ca autorul sa fi comis fapta dintr-un anume mobil sau intr-un anumit
scop.
Forme. Sanctiuni
Forme. In lipsa unei prevederi exprese, tentativa nu se pedepseste, cu toate ca actiunile
proprii acestei infractiuni se pot desfasura in timp si deci sunt susceptibile de a fi incadrate
in forme imperfecte.
Consumarea infractiunii are loc in momentul atingerii violente a corpului victimei, chiar
daca efectele - dureroase sau vatamatoare - apar posterior actului.
Sanctiuni. Infractiunea este sanctionata diferentiat, dupa cum ea este savarsita in
modalitatea tip ori in aceea agravata de la alin. (2) si in raport cu subiectul pasiv, respectiv
daca acesta este membru de familie ori necircumstantiat de text.
Astfel, in modalitatea tip, cu subiect pasiv nedeterminat, pedeapsa este inchisoarea de la
o luna la 3 luni, iar cu subiect pasiv calificat, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la un an.
La modalitatea agravata de la alin. (2), pedeapsa - pentru fapta indreptata impotriva unei
persoane nedeterminate - este inchisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar pentru fapta indreptata
impotriva unui membru de familie - este inchisoare de unu la 2 ani.
Pedepsele cu inchisoarea, la toate modalitatile normative examinate, sunt prevazute
alternativ cu pedeapsa amenzii.
In toate ipotezele de incriminare, persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la
5.000 la 600.000 lei.

Top of the Document

b. VATAMAREA CORPORALA
Analiza textului art. 181 C. pen. face facila constatarea ca acesta calchiaza, aproape in
integralitate, textul art. 180 Cod penal. Ceea ce le diferentiaza este gravitatea consecintelor (a
urmarii imediate), in textul de referinta acestea limitandu-se la suferinte fizice - in
modalitatea tip - si la vatamarea corporala ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale de
eel mult 20 zile - in modalitatea agravata -, pe cand cele cauzate de fapta acum analizata
sunt de vatamare a integritatii corporate sau sanatatii, vatamare care implica ingrijiri
medicale pe o perioada intre 21 si 60 de zile.
Similitudinea textelor nu trebuie sa conduca la concluzia ca infractiunea prevazutS de
art. 181 Cod penal constituie o modalitate agravata a celei prevazute de art. 180 Cod penal, ci
la aceea ca ea este o variants de specie a infractiunii, avand^chiar denumire {nomen juris)
proprie.
152
In legatura cu elementul ce deosebeste textele comparativ examinate, si anume,
gravitatea consecintelor faptei - gravitate dimensionata prin durata ingrijirilor medicale
necesitate de victims pentru vindecare -, mai este de precizat ca doar aceastS durata este
retinutS la stabilirea incadrSrii juridice si nu perioada concediului medical acordat ori
perioada de incapacitate temporarS de munca. Durata ingrijirilor medicale nu coincide cu
durata concediului medical sau cu aceea a incapacitatii temporare de munca, acestea din
urma fiind, de regula, mai indelungate decat prima.
Asadar, magistratul va tine seama doar de constatarile si concluziile expertului -
cuprinse in raportul de constatare ori de expertizS medico-legala -referitoare la timpul necesar
ingrijirilor medicale determinate de fapta vStSmStoare fizic sau psihic, si numai in functie de
acest unic criteriu va incadra fapta intr-un text sau altul de lege penala.
In consecinta, si cu precizarile de mai sus, urmeaza a avea in vedere explicatiile date
la infractiunea prevazuta de art. 180 Cod penal, care isi p&streazS valabilitatea la infractiunea
acum analizatS.
Sanctiuni. Fapta prevazuta in primul alineat se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5
ani, iar in ipostaza de la alin. (1l) - cand victima este membru de familie -, pedeapsa prevazuta
de lege este inchisoarea de la unu la 5 ani.
Persoana juridica, in ambele ipoteze de incriminare, se sanctioneaza cu inchisoare de la
5.000 la 600.000 lei.

Top of the Document

c. VATAMAREA CORPORALA GRAVA


Obiectul ocrotirii penale
Vatamarea corporals gravS este o forma calificatS (agravata) a infractiunii de vStSmare
corporals prevazutS in art. 181 Cod penal, statut din care decurge, firesc, o multitudine de
identitSti intre continutul acestora. Vor fi evidentiate la locul fiecareia.
Acesta este identic cu eel aratat la infractiunea de lovire sau alte violente.
Subiectii infractiunii
A se vedea explicatiile date la infractiunea prevSzuta de art. 180 Cod penal, cu precizarea
cS in cazul infractiunii acum analizatS faptele nu au mai fost agravate in ipoteza in care
subiectul pasiv este membru de familie.
Latura obiectiva
Infractiunea de vStSmare corporals gravS, prevazutS in art. 182 Cod penal, fiind o formS
agravatS a infractiunii de vatamare corporals, prevSzutS in art. 181 Cod penal, elementele lor
materiale vor fi identice.
Diferentierea dintre aceste infractiuni apare in legatura cu gravitatea urmarii imediate a
faptei - la infractiunea prevazuta de art. 181 Cod penal vatamarea integritatii corporate sau

153
sanatatii necesita o perioada de ingrijiri medicale pentru vindecare de panS la 60 de zile, in
vreme ce la infractiunea prevSzuta de art. 182
Cod penal, perioada de ingrijiri medicale necesare vindecarii depaseste pragul celor 60 de zile.
Nu prezinta relevanta imprejurarea ca perioada de ingrijiri medicale necesare vindecarii a
fost mai mare de 60 zile din cauza unei leziuni suferite de victima anterior savarsirii
infractiunii de catre autori132.
Durata ingrijirilor medicale nu este insa unicul criteriu de delimitare dintre aceste
infractiuni in ce priveste consecintele faptei si gravitatea acestora, textul infractiunii analizate
cuprinzand si alte modalitati normative, carora le corespund elemente materiale distincte, si
anume, acele actiuni-inactiuni prin care se produce: ,,pierderea unui simt sau organ",
,,incetarea functionarii organului", ,,infirmitate permanenta fizica sau psihica", ,,slutire",
,,avort", ,,punerea in primejdie a vietii persoanei"
Consecintele enuntate in alin. (2) necesita unele explicatii.
a)Pierderea unui simt sau organ
a.l. Simt. Prin simt se intelege acea facultate a oamenilor de a percepe impresii din
lumea exterioara. Oamenii sunt inzestrati cu 5 asemenea simturi: vazul, auzul, mirosul,
gustul, pipaitul. Fiecare simt este realizat printr-un organ specific sau prin ,,colaborarea" mai
multor organe.
Prin pierderea simtului, in sensul art. 182 Cod penal, se intelege atat disparitia
(abolirea) unui simt133, cat si diminuarea acestuia, adica micsorarea capacitatii de a auzi, de a
vedea, de a percepe gustul si mirosul substantelor ori calitatile palpabile ale corpurilor.
In ipoteza ca abolirea sau diminuarea simturilor este definitiva, aceasta consecinta va fi
echivalenta si deci tratata juridic ca o infirmitate permanenta, iar in ipoteza ca urmarea data este
temporara, ea va constitui acea consecinta ce are in vedere acordarea de ingrijiri medicale pentru
vindecare pe o perioada de peste 60 de zile.
a.2. Organ. Conceptul defineste o parte a corpului, prin care se realizeaza una sau mai
multe functii vitale (inima, creier, ficat) sau utile vietii (ureche, deget, san, dinte etc).
Prin pierderea organului, in sensul art. 182 Cod penal, trebuie inteleasa desprinderea
acelui organ de corp, indiferent daca aceasta detasare este consecinta directa a faptei penale,
ori este consecinta unei interventii chirurgicale impuse de gravitatea actiunii traumatizante
effectuate de faptuitor.
Majoritatea organelor a caror functie este compatibila cu viata (ochi, urechi, plamani,
rinichi etc.) sunt duble. Infractiunea este realizata indiferent daca ,,s-a pierdut" intregul organ
(ambii ochi ai organului vizual, ambele picioare ale organului locomotor) sau numai parte
din acestea (un plaman, un rinichi, o mana).
De asemenea, va fi indiferent daca prin pierderea organului a incetat sau nu functia
acestuia (de pilda, in cazul splenectomiei - extirparea splinei - rasunetul functional este practic
inexistent). Ceea ce legea sanctioneaza in aceasta varianta a modalitatii normative este pur si
simplu ,,pierderea organului", independent de intinderea acestei pierderi ori de consecintele
asupra functiei (functiilor) organului pierduta13^.

154
b) Incetarea functionarii acestora (a unui simt sau organ). Doctrina
autohtona in materie a interpretat aceasta varianta a modalitatii normative in sensul
ca ,,incetarea functionarii" vizeaza deopotriva ,,simtul si organul135, intr-o lucrare
mai recenta precizandu-se chiar ca ,,textul are in vedere situatia cand organul sau simtul^ se
pastreaza, dar nu-si mai poate indeplini functia136.
In ce ne priveste, consideram ca opinia infatisata apare corecta in perspectiva interpretarii
textului exclusiv gramatical, pluralul adjectivelor ,,acestora" referindu-se, fara indoiala, la
substantivele ,,simt" sau ,,organ" exprimate la numarul singular.
Dintr-o alta perspectiva de interpretare a textului, in care sunt implicate argumente
deduse din perimetrul medical, lingvistic si, nu in ultimul rand, al logicii juridice, opinia sus-
prezentata nu mai apare insa in pozitia certului indiscutabil.
Astfel, pornind de la conceptul ,,functionare", care ,,este actiunea de a functiona si
rezultatul ei" si trecand prin acela de ,,a functiona", cu intelesul de ,,a-si indeplini functia",
ajungem la conceptul de ,,functie", definit, din punct de vedere fiziologic, ca ,,activitate
proprie a fiecarui organ, aparat, tesut din orga-nismele vii ale vietuitoarelor137. Deci nimic
despre ,,simt". $i este si firesc, pentru ca functia este o prelungire exclusiva a organului, ea
este ceea ce face exclusiv organul - organul mecanic sau fiziologic -, functia se exprima prin
activitatea unui mecanism material si exprima activitatea acestui mecanism material, iar nu
pe aceea a unei ,,capacitati", ,,facultati", ,,insusiri" care sunt apartinatoare categoriei
abstractului, a imaterialului. Mai mult decat atat, ,,simtul" - care este, asa cum aratam, o
,,senzatie", o modalitate de percepere a lumii inconjuratoare prin intermediul organelor de
simt - poate fi considerat el insusi o functie, o functie (activitate) a organului care recepteaza
impresiile obiective. Or, aceasta acceptiune a conceptului de simt - in grad de echivalenta
cu ,,functia" -, acceptiune ce nu poate fi refiizata, evidentiaza indubitabil tautologia textului
care incrimineaza fapta ce provoaca ,,incetarea functionarii functiei" (simtului).
In consecinta, ne exprimam credinta potrivit careia interpretarea corecta a textului, in ce
priveste aceasta varianta a modalitatii normative, dezvaluie intentia legiuitorului (nefericit
transpusa in vorbe) de a incrimina si pedepsi acea fapta prin care s-a produs incetarea functiei
unui organ, fara ca acesta, organul, sa fie morfologic dislocat (desprins) din sistemul
integrator. Cu alte cuvinte, prin discutata dispozitie legala s-a voit a se acoperi penal
tocmai acea situatie neincriminata in varianta anterioara. Un astfel de caz poate fi si al afaziei,
citat mai sus, ori acela in care ambele picioare sunt integre morfologic, dar functia aparatului
(organului locomotor) este abolita din cauza afectarii coloanei vertebrate printr-o fapta cu
consecinte traumatizante.
c) Infirmitate fizica ori psihica. Infirmitatea este o stare de anormalitate, fizica ori
psihica, un prejudiciu adus corpului, cu caracter permanent. Acest prejudiciu poate fi strict
fizic - deformare a cutiei toracice cu limitare a functionalitatii aparatului respirator,
anchilozare a articulatiei pumnului s.a. -, strict psihic - demente, psihoze, encefalopatii cu
tulburari de comportament s.a. - sau, nu arareori, mixt - crize epileptice posttraumatice, stari
depresive determinate de hiperdramatizarea infirmitatii fizice1 8.

155
Infirmitatea, in indiferent care ipostaza, contine, necesarmente, caracterul de permanenta,
adica ea este ireversibila. Infirmitatea fizica sau psihica se suprapune in mare masura situatiei
pierderii unui organ sau a functionalitatii acestuia, dar nu se si confunda, pentru ca, pe de o
parte, dupa cum s-a mai spus, nu orice pierdere a unui organ conduce inexorabil la pierderea
unei functii si deci la infirmizarea acelei persoane - pierderea splinei, amigdalelor, parului
etc. -, iar pe de alta parte,
consecintele pierderii unui organ pot fi ulterior remediate - prin interventii chirurgicale sau
alte tratamente medicale -, pierzandu-se astfel caracterul permanent al cauzei virtual
infirmizante.
Este irelevant, pentru realizarea infractiunii, daca defectul fizic sau psihic instalat ca
urmare a faptei penale savarsite este total sau partial - surzire completa sau scaderea acuitatii
auditive, paralizia ambelor picioare ori tulburari de mers. De asemenea, nu imports durata
ingrijirilor medicale - care pot fi minime sau chiar sa si lipseasca - si nici daca infirmitatea a
aparut ca efect exclusiv al actiunii-inactiunii faptuitorului ori al impletirii acestora cu cauze
preexistente.
Infirmitatea nu trebuie confundata cu invaliditatea, acest din urma concept adresandu-se
situatiei pierderii sau scaderii capacitatii de munca, situatie intervenita in urma unei
infirmitati. Deci invaliditatea va coexista intotdeauna cu infirmitatea, dar nu si invers, existand
numeroase infirmitati permanente fara ca deficitul functional sa se repercuteze asupra
capacitatii de munca in exercitarea uneia sau alteia dintre profesii (de pilda, pierderea unui
picior nu va invalida per-soana care exercita anumite profesii-dascal, compozitor, redactor etc. -,
dar va invalida persoana care exercita alte profesii - sportiv profesionist, sofer, scafandru etc.).
d) Slutire. Prin acest concept se intelege o deformare evidenta, morfologica si/sau
estetica, a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea acesteia, care creeaza victimei un
real prejudiciu fizic sau psihic.
Slutirea poate sa conste intr-o deformare a corpului (descentralizare, garbovire),
mutilare (amputare a unui membru sau a unei parti a acestuia, in asemenea cazuri slutirea
coincizand, ca efect juridic, cu pierderea unui organ), dar, eel mai adesea, slutirea consta in
desfigurare.
Desfigurarea se traduce intr-o alterare a aspectului, armoniei, simetriei sau mobilitatii
fetei139, careia ii da o infatisare dezagreabila. In unele cazuri, consecintele actiunii ilicite nu
se limiteaza la prejudiciul de ordin estetic, ci se extind si la eel de ordin functional 140,
repercutandu-se asupra mimicii si expresivitatii (pareze faciale, strabism etc.).
In doctrina141 si practica judiciara14 a dominat opinia - formata, este drept, cu mai multi
ani in urma - potrivit careia infractiunea este realizata, in aceasta varianta a modalitatii
normative, chiar daca defectele provocate prin fapta penala ar putea fi Maturate prin ,,lucrari
artificiale".
Considerand justificata aceasta opinie, care avea in vedere, la acel timp, rezultatele mai
modeste inregistrate de medicina, in general, de chirurgia plastica si reparatorie, in particular,
nu mai apreciem insa justificata admiterea ei astazi, fata de performantele realizate in acest
domeniu; astazi, cand, in plan extern si intern, interventiile chirurgicale ori alte metode
156
terapeutice sau fizioterapeutice nu numai ca redau functionalitatea si aspectul estetic
regiunii anatomice afectate prin actiunea traumatizanta, dar chiar, nu in putine cazuri,
adauga dimensiuni noi, superioare, indeosebi in planul esteticului.
Observand realitatile medicale cotidiene si pornind de la premisa ca infractiunea, in
aceasta varianta, este realizata numai daca slutirea - ca si infirmitatea - are caracter
permanent, ireversibil, opinam ca remedierea, reala si totala a prejudiciului morfologic sau/si
estetic, prin metodele si tehnicile medicale
moderne, impiedica antrenarea raspunderii penale, sub aceasta incadrare juridica, a autorului
faptei ce a avut ca efect, initial, slutirea victimei.
In acest sens s-a pronuntat si instanta suprema care, prin Decizia nr. 11/2002 a Sectiilor
Unite, s-a distantat de jurisprudent anterioara si a orientat instantele judecatoresti spre a porni
de la premisa ca pierderea unuia sau mai multor dinti nu confera, automat, caracterul de
vatamare corporala grava. In comentariul deciziei s-a pus in evidenta ideea potrivit careia
,,marea diversitate a consecintelor care pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau
asupra functiei masticatorii sunt rezultatul nu numai al modului in care agresorul
actioneaza, dar si a particularitatilor anatomice si fiziologice ale fiecarui individ"1 .
e) Avortul. Aceasta alta consecinta a faptei prevazute in art. 182 Cod penal
consta in intreruperea cursului sarcinii si expulzarea produsului de conceptie.
Pentru ca infractiunea sa se realizeze, in aceasta modalitate normativa, este necesar ca
faptuitorul sa fi cunoscut ori sa fi avut posibilitatea de a prevedea starea de graviditate a femeii144.
Provocarea unei nasteri premature, prin actiunea faptuitorului, nu constituie un avort, dar o
asemenea actiune, declansatoare a nasterii inainte de termen, va putea fi examinata si tratata
prin prisma altor dispozitii legale, ca de pilda a modalitatii normative ce urmeaza, in continuare,
a fi prezentata.
f) Punerea in primejdie a vietii persoanei. Un asemenea rezultat, cerut de text
intr-o modalitate normativa distincta, poate fi determinat prin orice actiune sau
inactiune care este de natura sa creeze o stare potential periculoasa pentru viata vic
timei; situatia avuta in vedere de legiuitor este deci de alterare evidenta a starii ge-
nerale a victimei, care face posibila evolutia grava cu iminenta sau prezumtia de deces.
In aceasta ipostaza faptuitorul nu urmareste decesul victimei - caci, daca 1-ar urmari,
fapta constituie tentativa de omor -, dar actioneaza pentru vatamarea subiectului pasiv in
conditii susceptibile a provoca moartea acestuia145. In cazul producerii rezultatului letal, fapta
va constitui infractiunea de loviri cauzatoare de moarte.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea de vatamare corporala grava, in modalitatile tip - alin. (1)
si (2) - se savarseste cu intentie indirecta sau cu praeterintentieXA6 — autorul deci realizeaza ca
fapta sa vatama integritatea corporala sau sanatatea victimei si accepta producerea uneia
dintre consecintele aratate in text ori, in cea de a doua situatie, acesta realizeaza si urmareste
vatamarea victimei, dar este in culpa fata de urmarile provocate prin fapta sa147.

157
In cea de-a doua modalitate agravata - alin. (3) - autorul realizeaza, urmareste si
doreste ca prin actiunea-inactiunea lui sa produca una din consecintele enuntate in alin. (1).
Prin urmare, el savarseste infractiunea, in aceasta modalitate agravata, cu intentie directd.
Intentia autorului este calificata, insumand in ea si elementul scop.
La nici una dintre modalitatile infractiunii prevazute de art. 182 Cod penal textul nu cere
ca faptuitorul sa fie animat de un anumit mobil in comiterea actiunii-inactiunii.
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa este posibila la ambele modalitati tip ale infractiunii - in cazul
savarsirii faptei cu intentie -, dar ea este sanctionata, potrivit art. 182 alin. (4) Cod penal, numai
cand faptuitorul a actionat cu intentia de a produce consecintele aratate in alineatele (1) si (2),
deci este sanctionata doar tentativa la infractiunea prevazuta in alin. (3).
Consumarea infractiunii are loc in momentul aparitiei urmarii imediate, adica la
producerea consecintelor vatamatoare mentionate in art. 182 alin. (1) si (2) C. pen.
Sanctiuni. Infractiunea prevazuta in art. 182 alin. (1) si (2) Cod penal se pedepseste cu
inchisoare de la 2 la 7 ani, respectiv, de la 2 la 10 ani, iar in varianta agravata prevazuta in alin.
(3), cu inchisoare de la 3 la 12 ani.
Tentativa faptei prevazute in alin. (3) se pedepseste.
Persoana juridica se pedepseste cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, pentru faptele
prevazute in alin. (1) si (2) si cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei, pentru fapta prevazuta in
alin. (3), precum si in caz de tentativa la aceasta din urma.

Top of the Document

d. LOVIRILE SAU VATAMARILE CAUZATOARE DE MOARTE


Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al acestei infractiuni progresive si praeterintentionate il constituie
relatiile sociale a caror formare si dezvoltare nu ar fi posibile fara ocrotirea dreptului la viata
impotriva faptelor de loviri sau vatamari ce ar avea ca rezultat moartea victimei.
Obiectul material il constituie corpul persoanei impotriva caruia actioneaza faptuitorul.
Subiectii infractiunii
A se vedea explicatiile date la infractiunea prevazuta de art. 180 Cod penal.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii este constituit din actiuni-inactiuni identice celor care
compun elementul material al infractiunilor prevazute de art. 180-182 Cod penal, cu deosebire
ca la infractiunea acum analizata ele au ca rezultat moartea subiectului pasiv, rezultat fata de
care autorul are o pozitie subiectiva caracterizata prin culpa. Se poate deci afirma ca
infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte este, sub raportul structurii sale, o
forma agravata a infractiunilor de lovire sau de vatamare corporala.

158
Actiunile-inactiunile infractiunii prevazute de art. 183 Cod penal se prezinta intr-o mare
varietate si apar frecvent in practica judiciara.
In ce priveste faptele de lovire ori alte acte violente provocatoare de vatamari corporate
vindecabile in eel mult 20 de zile, este evident ca acestea nu pot cauza, prin ele insele,
decesul persoanei agresate. Astfel de lovituri sau violente de intensitate redusa pot fi insa
urmate de decesul persoanei violentate fizic, in situatia ca ele se grefeaza pe anumite stari
patologice preexistente la victima, ori declanseaza asemenea stari periculoase pentru viata
acesteia, factorul traumatic avand rol de initiere a finalului letal.
Cazuistica judiciara evidentiaza insa ca cele mai des intalnite actiuni violente intreprinse
pentru a vatama o persoana, dar care, fara intentia autorului, au ca rezultat moartea victimei
sunt:
- lovirea cu pumnul 148 ori cu alte obiecte contondente, sau imbrancirea
victimei, in urma careia aceasta cade pe suprafata carosabilului unde este
accidental mortal de un autoturism 149, ori pe suprafete dure sau taioase, cu
consecinta producerii unor traumatisme (de regula, la nivel cranian) letale (caderile
sunt adeseori favorizate de starea fizica precara a victimei150 - in varsta, in stare de
ebrietate, suferinda etc);
- precipitarea victimei de la inaltime in urma unor astfel de agresiuni fizice
sau psihice (amenintarea cu cutitul, cu pistolul) si receptionarea, la contactul cu
solul, a unor traumatisme grave (indeobste, politraumatisme);
- aplicarea unor lovituri de cutit in regiuni anatomice nevitale - brat,
gamba151-, dar care produc hemoragii masive si rapide, cu sfarsit letal, ca urmare a
afectarii zonelor puternic vascularizate s.a.
Urmarea imediata consta in decesul victimei.
Legatura de cauzalitate ce trebuie stability intre elementul material si urmarea
imediata prezinta o anumita particularitate, si anume: intr-un prim timp se stabileste savarsirea
uneia dintre faptele prevazute de art. 180-182 Cod penal, iar intr-un al doilea timp se stabileste
conexiunea dintre acea fapta si decesul victimei. Altfel spus, este necesar a se demonstra ca
subiectul pasiv nu ar fi incetat din viata in absenta faptei autorului.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. In cazul infractiunii prevazute de art. 183 Cod penal exista o latura
subiectiva complexa - praeterintentia. Aceasta forma a vinovatiei implica existenta unei
intentii — directa ori indirecta — in privinta faptei initiale (primum delictum) de lovire, alte
violente, vatamare etc. -, precum si existenta unei culpe - u§urinta sau neglijenta - in ce
priveste rezultatul mai grav (majus delictum), decesul victimei, ce a depasit intentia
autorului152.
In legatura cu culpa in care s-a aflat autorul infractiunii, este de precizat ca aceasta
trebuie dovedita - respectiv ca autorul a prevazut rezultatul, dar a sperat usuratec ca nu se va
produce, ori ca nu 1-a prevazut cu toate ca obiectiv putea si trebuia sa-1 prevada - si nu doar
prezumata.
159
Forme. Sanctiuni
Forme. Aidoma tuturor infractiunilor savarsite din culpa, la care sunt excluse formele
imperfecte de infaptuire a lor, nici la infractiunea prevazuta de art. 183 Cod penal tentativa
nu este posibila, deoarece rezultatul mai grav, moartea victimei, este reprosat autorului sub
forma culpei.
Consumarea infractiunii coincide cu momentul decesului victimei, indiferent daca acesta a
survenit simultan actiunii-inactiunii autorului, ori ulterior, in timp.
Sanctiuni. Infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte se pedepseste cu
inchisoare de la 5 ani la 15 ani si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei.
Top of the Document

e. VATAMAREA CORPORALA DIN CULPA


Infractiunea de vatamare corporala din culpa nu necesita explicatii nici ample si nici de
detaliu, deoarece, asa cum este reflectata prin denumirea si continutul textului incriminator,
aceasta apare ca o prelungire normativa a infractiunilor prevazute in art. 180-182 Cod penal,
cu deosebirea, principals, ca ea se savarseste din culpa si cu deosebirile derivate din statutul
sau de infractiune neintentionata. In consecinta, explicatiile date la infractiunile prevazute de
art. 180-182 Cod penal isi pastreaza valabilitatea, in continuare marcand doar diferentele
infractiunii prevazute de art. 184 Cod penal fata de infractiunile de referinta.
La subsectiunea subiectii infractiunii, este de retinut ca participatia - ca la oricare
infractiune neintentionata -, nu este posibila decat in forma ei improprie, reglementata de art.
31 Cod penal, adica a cazului in care o persoana contribuie cu intentie (ca instigator, complice)
la fapta vatamatoare corporal comisa din culpa de autorul infractiunii in discutie.
In ce priveste elemental material al laturii obiective, acesta este constituit din actiuni -
inactiuni, identice cu cele enuntate in art. 180 alin. (2) - 182 Cod penal. In raport cu gravitatea
consecintei {urmarii imediate) actiunii-inactiunii, cat si cu conditiile in care este comisa fapta,
textul este structurat pe doua paliere:
a. Modalitatea (sau forma) tipica (ori simpla). Aceasta modalitate, prevazuta
in art. 184 alin. (1) Cod penal, incrimineaza faptele care au pricinuit vatamari
corporate ce necesita ingrijiri medicale de minim 10 zile si maxim 60 de zile. Este
deci de remarcat ca legea sanctioneaza penal faptele savarsite din culpa in
modalitatile prevazute de art. 180 alin. (2) si (21 ) si art. 181 Cod penal si ca
abstrage raspunderii penale faptele mentionate atunci cand ele sunt provocatoare
doar de suferinte fizice ori de vatamari ale caror ingrijiri necesare vindecarii
dureaza o perioada mai mica de 10 zile.
b.Modalitati agravate:
b.l. Prima modalitate agravata este cuprinsa in art. 184 alin. (2) Cod penal, care
incrimineaza fapta culpoasa in urma careia s-a pricinuit una dintre consecintele la care se
refera art. 182 alin. (1) sau (2) Cod penal, adica: vatamarea integritatii corporate sau sanatatii
160
care necesita ingrijiri medicale pe o perioada de peste 60 de zile, pierderea unui simt sau
organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate fizica ori psihica, slutirea, avortul, ori
punerea in primejdie a vietii persoanei.
b.2. A doua modalitate agravata, din art. 184 alin. (3) Cod penal incrimineaza fapta din
modalitatea tip, deci din art. 184 alin. (1) Cod penal, atunci cand este urmarea nerespectarii
dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii,
ori pentru indeplinirea unei anumite activitati.
b.3. Urmatoarea modalitate agravata, din art. 184 alin. (4) Cod penal, se raporteaza la
prima modalitate agravata, din art. 184 alin. (2) Cod penal, incriminandu-se fapta
producatoare a consecintelor prevazute in art. 182 alin. (1) sau (2) Cod penal, in ipoteza ca ea
este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exercitarea
unei profesii sau meserii, ori pentru indeplinirea unei anume activitati.
b.4. In sfarsit, ultima modalitate agravata, din art. 184 alin. (41), survine in ipoteza in care
faptele prevazute in alin. (3) si (4) sunt savarsite de catre o persoana care se afla in stare de
ebrietate.
In ce priveste latura subiectiva - prin care infractiunea de vatamare corporala din culpa se
deosebeste, in principal, de toate celelalte infractiuni indreptate impotriva integritati
sanatatii -, a se vedea explicatiile date la infractiunea prevazuta de art. 178 Cod penal.

La subsectiunea formele infractiunii, este de mentionat ca aceasta infractiune, ca oricare


alta infractiune neintentionata, nu este susceptibila de tentativd, iar consumarea, aidoma
tuturor infractiunilor de rezultat, se produce in momentul aparitiei urmarii imediate
(consecinta vatamatoare pentru corpul subiectului pasiv).
La subsectiunea regim sanctionator se va observa ca pedepsele - fireste mult reduse fata
de cele instituite pentru aceleasi fapte comise cu intentie - sunt dispuse in raport cu urmarile
faptei si conditiile in care aceasta se savarseste, pe trepte succesiv urcatoare.
Este de mentionat ca punerea in miscare a actiunii penale pentru faptele prevazute in
alin. (1) si (3) se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate si ca impacarea partilor
inlatura raspunderea penala.

(B/ I. 3)

INFRACTIUNI CONTRA LIBERTATII PERSOANEI

a. lipsirea de libertate în mod ilegal,


b. violarea de domiciliu,
c. amenintarea,
d. santajul,
e. violarea secretului corespondentei
161
a. LIPSIREA DE LIBERTATE IN MOD ILEGAL

Obiectul ocrotiri penale


Obiectul juridic special este constituit din acele relatii sociale referitoare la libertatea
fizica a persoanei, la libertatea acesteia de a se misca, de a circula, de a actiona potrivit
vointei sale. In unele modalitati agravate, infractiunea poate avea un obiect juridic secundar,
constituit din relatiile sociale privind integritatea corporals, sanatatea ori viata persoanei.
De regula, infractiunea este lipsita de obiect material, dar in unele modalitati agravate
acesta exista, si anume corpul persoanei.
Subiectii infractiunii
Subiectii activ si pasiv sunt necircumstantiati de text. In ipoteza ca subiectul pasiv este
minor, aceasta imprejurare referitoare la persoana victimei - art. 189 alin. (2) Cod penal -
constituie o cauza de agravare a infractiunii tip.
Subiectul activ poate fi si persoana juridica in conformitate cu dispozitiile art. l^C.pen.
Participatia penala este posibila in toate formele ei - coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii se exprima intr-o actiune - in majoritatea cazurilor - ori
o inactiune prin care este restransa libertatea persoanei.
Conceptul de libertate cu care opereaza textul se circumscrie unuia din elementele
(componentele) libertatii individului, si anume la aspectul privind libertatea acestuia de a se
deplasa si de a actiona potrivit propriilor nevoi sau dorinte, libertate manifestata, de buna
seama, in limitele statornicite de lege. Este
violat, prin urmare, in cazul infractiunii analizate, dreptul persoanei de a se misca, de a face
sau a nu face anume ceva potrivit vointei sale.
Pentru ca fapta de obstructionare a exercitarii acestui drept de libertate al persoanei sa
constituie infractiune, trebuie ca aceasta sa nu fie admisa, expres sau tacit, de lege, deci sa fie
ilegala. Potrivit prevederilor cuprinse in diferite acte normative, exercitarea dreptului la
libertatea de miscare si de actiune al indivizilor poate fi restrans temporar, astfel:
- persoanele pot fi retinute, arestate preventiv ori li se poate interzice
parasirea localitatii ori tara in cazul savarsirii anumitor infractiuni (art. 143,
art. 145, art. 1451, art. 146 si art. 148 Cod procedure penala);
- persoanele suferinde de afectiuni psihice grave care, prin manifestarile lor,
primejduiesc viata sau sanatatea proprie ori pe a altor persoane sau integritatea
unor bunuri materiale ori a altor valori sociale, pot fi internate obligatoriu (fortat)
in unitati sanitare de specialitate (Legea nr. 487/2002);
- minorii care au savarsit infractiuni, dar nu raspund penal, pot fi, de
asemenea obligatoriu, internati intr-un centru de reeducare sau intr-o institutie
medical-educativa (OUG nr. 26/1997);
- militarii pot fi sanctionati prin pedeapsa cu arest pentru diverse abateri de la
regulile de desfasurare a vietii militare (Regulamentul disciplinei militare);
162
- minorii, a caror conduita este deficitara, pot fi pedepsiti de parintii ori
asimilatii acestora - in exercitarea dreptului lor la corectie - prin restrangerea
libertatii (interzicerea de a parasi locuinta, de a participa la o activitate sportiva sau
distractiva etc.).
Asadar, conceptul de lipsire de libertate avut in vedere de legiuitor la definirea acestei
infractiuni se adreseaza, exclusiv, acelor fapte nedictate ori neacceptate printr-o dispozitie
legala.
Restrangerea libertatii poate fi totala (sechestrarea victimei intr-o incapere) sau partiala
(impiedicarea victimei de a indeplini o anumita activitate - vizitarea unui prieten, participarea
la o sedinta etc.).
Actiunile care compun elementul material al infractiunii pot fi directe -imobilizare a
victimei prin legarea membrelor161, narcotizare, hipnotizare, incuiere intr-o incapere162 pentru a
impiedica sa paraseasca incaperea, amagire, infricosare -sau indirecte - internarea victimei
intr-o scoala de reeducare prin inducerea in eroare a comisiei abilitate legal sa dispuna
masura.
In ipoteza in care mijlocul folosit de faptuitor pentru restrangerea libertatii constituie el
insusi o infractiune, sunt incidente prevederile legale referitoare la concursul de infractiuni.
De asemenea, va exista concurs de infractiuni - ideal - in cazul in care prin aceeasi actiune
sunt lipsite de libertate mai multe persoane -pluralitate de subiecti pasivi16 .
Inactiunile pot consta in omisiunea autorului, cu buna stiinta, de a pune in libertate
persoana al carei drept a fost initial legal ingradit.
Textul nu contine nici o referire la durata lipsirii de libertate. Durata este un element de
fapt, variabil ca intindere, ce urmeaza a fi determinat de magistrat, de la caz la caz. Este
suficient insa, pentru realizarea infractiunii, ca victima sa fie obstaculata in efectuarea unei
activitati - de pilda, este retinuta, in contra vointei sale, doar 10 min., adica atat cat mai era
pana la decolarea avionului in care urma sa se imbarce.
Problema duratei in care o persoana este lipsita de libertate se ridica si in cazul in care
actiunea autorului constituie sau insoteste o alta infractiune. Astfel, in raport cu situatia
concreta de fapt, actiunea prin care se restrange libertatea persoanei este absorbita in
continutul altei infractiuni, ca, de pilda, in infractiunea de talharie164 sau viol165, cu conditia
insa ca durata lipsirii de libertate sa nu depaseasca semnificativ timpul absolut necesar
comiterii acelei infractiuni. In caz contrar, adica atunci cand lipsirea de libertate excede timpul
trebuincios savarsirii altei infractiuni, fapta va constitui infractiunea prevazuta in art. 189
aflata in concurs cu aceea - de exemplu, din cazurile de mai sus - de talharie166.
Textul art. 189 Cod penal prevede, dupa primul alineat, mai multe modalitdti agravate in
urmatoarele cinci alineate:
Alin. (2): a. Prin simularea de calitati oficiale. Agravanta este justificata atat de pericolul
intrinsec metodei dolozive utilizate, care este de natura a infrange mai lesne vointa victimei,
cat si de pericolul afectarii prestigiului acelei institutii publice sub a carei autoritate s-a
prezentat in mod fals autorul.

163
Pretinderea mincinoasa ca autorul infractiunii este purtatorul unei calitati oficiale - este
agent public -, poate fi de natura a determina victima sa se deplaseze contrar vointei sale, la
locul unde i se indica. Simularea unei anume calitati oficiale se poate realiza oral sau prin
prezentarea unor legitimate sau unor alte documente masluite, si se sustine fie de insusi
autorul infractiunii, fie de complicii acestuia. Apare evident ca nu oricare ,,calitate oficiala"
invocata va impresiona victima si o va determina sa insoteasca falsii agenti publici, ci doar
acele calitati oficiale care confera titularilor legali dreptul de a dispune ori de a executa masuri
de restrangere a libertatii persoanei (procuror, politist, jandarm, agent sanitar etc).
b.Prin rapire. Prin conceptul rapire se intelege acea actiune de a lua victima
dintr-un loc, prin exercitarea unor violente fizice sau psihice, si de a o transporta
intr-un alt loc, contrar vointei acesteia.
Procedeul incriminat constituie o imprejurare agravanta deoarece, dintr-un prim punct de
vedere, el exprima periculozitatea sociala a faptuitorului - dedusa din temeritatea actiunii si
violenta acesteia -, iar dintr-un al doilea punct de vedere, acest procedeu este de natura a crea o
stare de neliniste, de panica, de insecuritate persoanelor care afla despre utilizarea lui167.
c. De o persoana inarmata. Si acest procedeu prezinta o insemnata incarcatura de
periculozitate sociala, prin insusi faptul purtarii de catre autor sau ceilalti participanti a unei
arme ori a unui instrument sau obiect folosit ca arma.
Prezenta armei asupra faptuitorului potenteaza increderea acestuia in reusita
actiunii ilicite si aplombul cu care va purta actiunea, dar si, totodata, anihileaza
capacitatea victimei de a se impotrivi168.
d.De doua sau mai multe persoane impreuna. Cooperarea a doua sau mai
multe persoane la savarsirea infractiunii are aceleasi efecte ca si in cazul precedent.
e. Pretinderea unui profit material ori a altui avantaj, in schimbul eliberdrii
persoanei. Imprejurarea mentionata agraveaza fapta, deoarece, osebit prejudiciului
adus persoanei prin privarea ei de libertate, se mai creeaza acesteia, ori persoanelor
din anturajul sau, un prejudiciu de ordin material, echivalent avantajului
(profitului) pretins ori dobandit de autor prin savarsirea infractiunii.
Prin folos material sau alt avantqj se intelege profitul pretins in schimbul eliberarii
victimei, indiferent de valoarea sau forma acestuia (remiterea unei sume de bani, semnarea
unui document, eliberarea de detinuti in contrapartida, punerea la dispozitie a unui vehicul
etc). Pentru realizarea infractiunii, textul prevede si sanctioneaza doar formularea cererii, a
conditiilor materiale in schimbul carora victima va fi pusa in libertate, indiferent daca cererea
este sau nu urmata de cedarea-obtinerea efectiva a folosului stins. Nu prezinta relevanta daca
cererea a fost adresata direct victimei ori unor terti - persoane fizice (rude, cunostinte ale
victimei, grupuri de persoane) sau juridice (institutii publice, agenti economici) ori organizatii
neguvemamentale -, si nici daca victima a avut sau nu cunostinta despre formularea cererii.
La aceasta modalitate normativa scopul urmarit de faptuitor este dublu: pe de o parte, de a
lipsi victima in mod ilegal de libertate, pe de alta parte, de a pretinde un folos in schimbul
eliberarii. Pe cale de consecinta, infractiunea de santaj este absorbita in continutul infractiunii
analizate169.
164
f. Victima este minord. Legiuitorul a inteles sa sanctioneze mai aspru
actiunile de acest tip indreptate impotriva celor nevarstnici, nu numai pentru a-i
proteja cu fermitate sporita pe cei ce nu se pot apara eficient singuri, ci si pentru a
preveni, prin mijloacele dreptului penal, posibilitatea instalarii la acestia a unor
traume psihice care sa le marcheze restul vietii.
g. Victima este supusd unor suferinte ori sanatatea sau viata ii este pusa in
pericol. Conceptul suferinta trebuie inteles si limitat la eel de durere provocata
victimei, respectiv o durere fizica (infometare, impiedicare de a dormi, expunere la
frig) sau morala (batjocoriri, stresare prin alimentare cu stiri alarmante despre viata
ori sanatatea persoanelor apropiate victimei s.a.). In cazul ca suferinta este urmarea
unei vatamari a integritatii corporate ori a sanatatii victimei, suntem in prezenta
urmarii imediate a uneia dintre infractiunile prevazute de art. 180-182, care se
savarsesc in concurs cu aceea de lipsire de libertate in mod ilegal.
Cat priveste cea de a doua ipoteza, este suficienta crearea starii de pericol pentru
sanatatea ori viata victimei - imobilizarea acesteia in frig sau intr-o padure populata de
animale salbatice -, deci nu si aparitia rezultatului (urmarilor) acestei stari. In ipoteza
provocarii unor asemenea urmari, pentru sanatatea persoanei, suntem in prezenta si a altor
infractiuni - mai frecvent din cele prevazute la art. 180-182, savarsite in concurs cu ceea
prevazuta de art. 189, iar in eventualitatea ca fapta a avut ca urmare moartea victimei,
incadrarea juridica si pedeapsa vor fi cele prevazute in alin. (6) al art. 189.
Alin. (3): Savdrsirea infractiunii in scopul de a obliga o persoand la practicarea
prostitutiei. Tinta urmarita de autor in aceasta ipostaza normativa constituie, prin ea insasi,
infractiune, scop care justifies prevederea unei sanctiuni mai aspre.
Introducerea noii agravante prin Legea nr. 169/2002 a fost determinata de constatarea -
pusa in evidenta de statisticile judiciare - multiplicarii cazurilor de proxenetism intreprins cu
precadere prin constrangerea victimelor - inclusiv prin sechestrarea acestora - de a se
prostitua.
Este insa de remarcat ca pentru realizarea acestei modalitati normative este suficient ca
actiunea de lipsire de libertate in mod ilegal a unei persoane sa fie purtata in scopul aratat in
text, nefiind necesara si debutarea actelor de prostitutie. In ipoteza ajungerii la rezultatul vizat
- practicarea prostitutiei de catre o persoana.

165
- infractiunea de lipsire de libertate in mod ilegal este savarsita in concurs cu aceea
de proxenetism.
Alin. (4): Cererea, in schimbul eliberarii victimei, ca statul, o persoana fizicd sau
juridicd, o organizatie internationald inter guv ernamentald sau un grup de persoane sd
indeplineasca sau sd nu indeplineascd un anumit act este o imprejurare care sporeste
considerabil gradul de pericol social al faptei.
Introducerea agravantei, prin Decretul - lege nr. 112/1990, in continutul infractiunii de
lipsire de libertate in mod ilegal, a fost determinate nu numai de necesitatea alinierii
legislative la conventiile internationale adoptate in acest sens, ci, mai cu seama, pentru a
preveni, respectiv a reprima practicile unor grupari (factii) - mai numeroase in ultimii ani -
de a captura si define ,,ostateci", indeosebi dintre pasagerii unor vehicule de transport in
comun, si de a pretinde satisfacerea de cereri, cu motivatii preponderant politice, in schimbul
eliberarii acestora.
Alin. (5): Sdvdrsirea faptelor prevdzute la alin. (l)-(4) de cdtre o persoana care face
parte dintr-un grup organizat. Agravanta - de asemenea, recent intrata in structura
infractiunii prevazute de art. 189 - este motivata nu numai de periculozitatea sporita
prezentata de infractiunile savarsite in grup de eel putin trei indivizi, ci si, mai ales, de
imprejurarea ca grupul a fost organizat tocmai in vederea comiterii unor astfel de fapte. In
aceasta ipoteza normativa sunt incidente, in opinia noastra, si prevederile art. 323 C. pen. -
asocierea pentru savarsirea de infractiuni.
Alin. (6): Fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Gradul de pericol
social al faptei cu atare consecinte este ridicat - in ,,zona rosie" - si explica asprimea
tratamentului sanctionator. Textul art. 189 Cod penal prevede, in primul alineat, o modalitate
tip (simpla) si mai multe modalitdti agravate in urmatoarele cinci alineate. Modalitatile sunt
agravate - fata de modalitatea tip la care se raporteaza - in prezenta si datorita urmatoarelor
imprejurari in care se comite fapta:
Urmarea imediatd a actiunii-inactiunii consta in privarea victimei de libertate, dar in
cazul modalitatii agravate de la alin. (6) urmarea imediata se traduce si in decesul victimei.
Este necesar, pentru satisfacerea laturii obiective a infractiunii, a se stabili legdtura de
cauzalitate dintre elementul material si urmarea imediata.
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie. Infractiunea se savarseste cu intentie - in ambele ei forme -
directd si indirectd.
Textul nu cere pentru realizarea infractiunii existenta unui scop sau mobil.
In ipoteza normativa agravata din alin. (6) forma de vinovatie cu care lucreaza autorul
este praeterintentia.
Forme. Sanctiuni
Forme. Potrivit prevederilor art. 189 alin. (8) Cod penal, producerea sau procurarea
mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de masuri in vederea comiterii faptei - deci anumite
acte preparatorii - au fost asimilate tentativei prin vointa legiuitorului si sanctionate in
166
regimul acesteia. Este insa de subliniat si retinut ca dintre actele preparatorii sunt considerate
si pedepsite ca tentativa numai cele de la fapta incriminata in alin. (4).
Tentativa la faptele incriminate in alin. (l)-(4) se sanctioneaza in conformitate cu
prevederile art. 189 alin. (7).
Consumarea infractiunii se produce in momentul inceperii primului act de executare a
privarii persoanei de libertate, iar epuizarea infractiunii intervine la incetarea starii de
restrangere a libertatii (la punerea in libertate). Lipsirea de libertate in mod ilegal este o
infractiune continua.
Sanctiuni. Pedepsele au fost stabilite de legiuitor gradat, in raport cu nivelul de pericol
social al faptelor incriminate in diferitele ipostaze normative.
Astfel, fapta inscrisa in modalitatea tip de la alin. (1) este sanctionata cu inchisoarea de la
3 la 10 ani.
La modalitatile agravate pedepsele sunt situate, pe o linie ascendents, de la inchisoarea
intre 7 si 15 ani - alin. (2) si (3) -, la inchisoarea intre 7 si 18 ani -alin. (4) - ori la
inchisoarea intre 5 si 15 ani - alin. (5) teza I sau inchisoarea intre 10 si 20 ani - alin. (5) teza
II, culminand cu inchisoarea intre 15 si 25 de ani -alin. (6).
Persoana juridica se sanctioneaza, pentru fapta prevazuta in alin. (1), cu amenda de la
5.000 la 600.000 lei, iar in celelalte ipoteze de incriminare, cu amenda de la 10.000 la
900.000 lei.
Top of the Document

b.VIOLAREA DE DOMICILIU
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infractiunii prevazut in alin. (1) il constituie fasciculul de
relatii sociale referitoare la unul din aspectele libertatii persoanei, si anume, la acela privind
dreptul individului de a avea un domiciliu in care, fara nici o ingerinta, sa-si desfasoare viata
sa particulara.
Dreptul la inviolabilitatea domiciliului si a resedintei este un drept fundamental al
cetateanului, consacrat prin art. 27 al Constitutiei Romaniei. El ocroteste un alt aspect al vietii
individuate - domiciliul.
In virtutea acestui drept, cetateanul poate pretinde ca nici o persoana -particulara sau
reprezentant al autoritatilor publice - sa nu intre, fara a-i da consimtamantul, in domiciliul sau
resedinta sa, dupa cum, daca persoana a intrat cu consimtamantul sau, poate sa-i pretinda,
atunci cand voieste, sa-1 paraseasca de indata. Constitutia garanteaza dreptul, iar legea penala
sanctioneaza pe cei ce-1 nesocotesc.
Rezulta, prin urmare, ca intrarea (vizitarea) domiciliului, ori ramanerea in acesta se poate
face, de principiu, doar prin consimtamantul - expres sau tacit - al persoanei care foloseste
spatiul.
Cu toate acestea, Constitutia si unele legi prevad limitari ale exercitarii dreptului
fundamental, exceptiile de la regula putand fi grupate in doua categorii:
167
a. Patrunderea agentilor publici in locuinta persoanei determinata de atitudinea
ilegala si obstructionists a acesteia, ipoteza in care se incadreaza
executarea unui mandat de arestare, executarea unei masuri asiguratorii asupra
bunurilor, executarea unei hotarari judecatoresti (de confiscare a unor bunuri sau a
averii), perchezitiile - aprobate de magistrat -, descinderea agentilor serviciilor de
informatii - cu autorizarea judecatorului - in sfarsit, in scopul restabilirii ordinii
publice ori pentru prevenirea raspandirii unei epidemii172.
b. Patrunderea oricaror persoane - particulare sau oficiale - determinata de o
stare de necesitate (incendiu, cutremur, inundatie) si in scopul salvarii de vieti
omenesti, bunuri sau valori. In aceeasi categorie intra si cazurile in care
patrunderea are drept scop prevenirea si curmarea unei actiuni ilegale indreptate
impotriva vietii si integritatii corporate a unei persoane (sinucideri, omoruri,
violuri, orice fel de agresiuni asupra corpului persoanei) sau a bunurilor (furturi,
talharii).
Situatiile de mai sus, care constituie limitari legale ale dreptului fundamental la
inviolabilitatea domiciliului, absolva total de raspundere penala agentii publici ori persoanele
particulare care patrund - in contra vointei subiectului de drept, dar cu respectarea
prevederilor legale - in domiciliul unei persoane.
Dimpotriva, patrunderea unui individ - in afara situatiilor ordonate sau admise de lege
- in domiciliul unei persoane, si fara consimtamantul acesteia, sau refuzul de a-1 parasi la
cererea persoanei al carei drept a fost incalcat constituie
infractiunea analizata in continuare. Tot astfel, patrunderea agentiilor publici in domiciliul
unei persoane, in afara cazurilor sus-mentionate, ori cu nerespectarea regulilor prevazute in
legi, constituie infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor, prevazuta in
art. 246 Cod penal.
Obiectul material este insasi locuinta asupra carora este purtata actiunea ilicita.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstantiat de text, in vreme ce subiectul
pasiv este persoana al carei domiciliu este violat.
In ipoteza pluralitatii de subiecti pasivi, deci atunci cand autorul, in cadrul aceleiasi
actiuni, vatama dreptul mai multor persoane (urmarindu-si sotia, pe care voia sa o bata si care
se refugiase la un vecin, inculpatul, plecat in cautarea ei, a patruns fortat, impotriva vointei
locatarilor - in mod succesiv - in apartamentele a trei persoane aflate la acelasi etaj)173, se
savarsesc tot atatea infractiuni - in forma concursului real prevazut in art. 33 lit. a)174 -, cate
persoane sunt victime ale faptelor de violare de domiciliu.
Persoana iuridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art. 19!C.
pen.
Participatia penala la savarsirea infractiunii este posibila in toate formele ei.
Latura obiectiva

168
Elementul material este constituit, alternativ, fie din actiunea de a patrunde fara drept in
locuinta, fie din actiunea de a refuza parasirea locuintei la cererea persoanei indreptatita sa o
faca.
Conceptele cu care opereaza textul obliga la unele explicatii.
Locuinta. Este locul in care traieste efectiv o persoana (o familie, un grup de persoane).
Nu prezinta relevanta, in sensul legii penale, daca acest loc este imobil sau mobil (rulota,
slep), daca este special afectat acestui scop ori nu (garaj, grajd), ori daca reprezinta o locuinta
permanenta sau pasagera (cuseta vagonului de dormit, camera inchiriata intr-un motel).
Cerinta conceptului penal de locuinta este ca aceasta sa fie folosita de o persoana175.
In legatura cu aceasta cerinta este de precizat ca folosinta trebuie sa fie legitima176 - legea
protejeaza doar posesorul de buna credinta - si libera - legea ocroteste libertatea domiciliului
si nu obligativitatea locuirii ca urmare a unei situatii juridice - detinuti -, medicale - bolnavi -,
ori sociale - tineri in executarea serviciului militar177.
Incapere. Conceptul are in vedere acel spatiu delimitat dintr-o constructie cu functie de
locuinta si care este folosit, efectiv, ca locuinta, de catre o persoana sau mai multe persoane.
Savarseste deci infractiunea de violare de domiciliu persoana care, desi locuieste in acelasi
apartament sau casa in care este incorporata incaperea detinuta de o alta persoana, patrunde
in acea incapere fara consimtamantul titularului dreptului de folosinta, ori refuza sa o
paraseasca la somatia acestuia.
Dependinte. Conceptul are in vedere locurile care sunt intr-o relatie de dependents cu
locuinta, care sunt un accesoriu si completeaza folosirea acestora
(bucatarie, pod, magazie etc). S-a exprimat opinia potrivit careia si spatiile comune ale unui
imobil (terasa, scara, holurile) constituie dependinte , dar in parerea noastra acestea exced
conceptului penal.
Loc imprejmuit. Este orice loc care apartine locuintei, delimitat de vecinatati printr-o
ingradire (imprejmuire)179.
Patrundere fara drept, in orice mod in locuinta.
Fdrd drept. Inseamna fara dreptul de a folosi acel spatiu. Sunt deci in drept a intra in
locuinta persoanele care le folosesc legitim, persoanele agreate de acestea, precum si
persoanele - oficiale si particulare - in conditiile ordonate ori admise de lege.
In orice mod. Prin aceasta sintagma absolut permisiva, se deschide posibilitatea
reprimarii oricarei actiuni de patrundere intr-un domiciliu, indiferent sub ce forma este ea
realizata: cu stiinta (in prezenta) persoanei in a carei locuinta se intra - folosindu-se
constrangerea fizica sau psihica, amagirea etc. -, ori fara stiinta (fara prezenta) acelei persoane
- prin efractie sau escaladare, prin folosire de chei mincinoase etc.
Consimtdmdntul persoanei pentru a putea intra ori ramane in locuinta. Acest acord
(aprobare) trebuie sa fie exprimat de o persoand responsabild si indreptatita a permite ori a
interzice accesul sau ramanerea in locuinta sau sediu. In prima ipoteza, a interzicerii intrarii
in locuinta a intrusului, persoana indrituita poate exprima in orice mod acest refuz (prin viu
grai sau semne, prin inchiderea ostentativa a usii etc). In cea de a doua ipoteza, persoana in

169
al carei domiciliu s-a intrat va trebui sa-si exprime expres dezacordul ca intrusul sa ramana in
acel spatiu, adica sa-i pretinda acestuia sa paraseasca imobilul.
In alin. (2) al textului au fost prevazute modalitatile normative agravate ale infractiunii,
si anume cand fapta este savarsita: a) de o persoana inarmata, b) de doua sau mai multe
persoane impreuna, c) in timpul noptii sau d) prin folosirea de calitati mincinoase.
Persoand inarmatdm. A se vedea explicatiile date la infractiunea de lipsire de libertate in
mod ilegal.
In timpul noptii. Aceasta situatie este de natura a agrava fapta, deoarece, pe de o parte,
faptuitorul, stiindu-se la adapostul intunericului, va actiona cu un plus de aplomb, iar pe de
alta parte, victima, din aceeasi cauza, se va impotrivi mai putin curajos si deci eficient
actiunii ilicite a faptuitorului181.
,,Timpul noptii" nu poate fi predeterminat prin lege, intrucat el difera de la anotimp la
anotimp, de pozitia geografica, de ora la care se comite fapta. Esential pentru stabilirea acestei
situatiuni de fapt este instalarea intunericului.
Este lipsit de relevanta ca in intervalul respectiv de ,,timp" locuinta, in momentul
comiterii faptei, era bine iluminata artificial, in exterior sau in interior.
Folosirea de calitati mincinoase. Sintagma calitati mincinoase este mai larga in continut
decat aceea examinata la infractiunea de lipsire de libertate in mod ilegal, unde simularea
se referea doar la ,,calitati oficiale". Expresia ,,calitati
mincinoase" absoarbe (include) si pe aceea de ,,calitati oficiale". Prin urmare, in acest caz,
autorul isi poate da calitatea - evident nereala - de prieten al unui membru al familiei,
mesager al unei cunostinte etc.
Urmarea imediata consta in crearea unei stari de nesocotire a libertatii persoanei de a
folosi nestingherit domiciliul, stare materializata fie prin patrunderea fara drept in acel
spatiu, fie prin refuzul de a-1 parasi la cererea persoanei al carei drept este incalcat.
Legatura de cauzalitate este facil de stabilit, ea rezultand din constatarea starii de
violare a libertatii persoanei sub acest aspect.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea se savarseste cu intentie, in ambele modalitati -
directa si indirecta. Faptele comise datorita unei erori de fapt ori din culpa nu intra sub
incidenta legii penale.
Textul incriminator nu cere existenta unui anumit scop sau mobil.
Forme. Sanctiuni
Forme. Actele de pregatire si tentativa sunt posibile, dar ele nu sunt sanctionate de
text.
Consumarea infractiunii este instantanee si ea intervine in momentul patrunderii in
locuinta ori in momentul exprimarii refuzului de a parasi acel imobil.
Sanctiuni. In varianta sa tip - alin. (1) -, infractiunea este sanctionata cu inchispare de la
6 luni la 4 ani.
In varianta agravata, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.
170
Persoana juridica se sanctioneaza, in ambele ipoteze de incriminare, cu amenda de la
5.000 la 600.000 lei.

Top of the Document

c. AMENINTAREA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale referitoare la libertatea psihica
(morala) a persoanei. Amenintarea adresata unei persoane este de natura a-i afecta (tulbura)
sentimentul de securitate - restrangandu-i astfel dreptul la libertatea psihica - si, totodata,
de a-i influenta conduita - datorita temerii care o marcheaza -, ceea ce se va rasfrange negativ
asupra participarii ei la viata sociala.
Infractiunea este lipsita de obiect material, aidoma tuturor infractiunilor prin care se
violeaza un drept personal.
Subiectii infractiunii
Subiectii activ nemijlocit (autor) si pasiv nu sunt determinati prin text.
In cazul in care persoana careia i se adreseaza amenintarea este incapabila sa o perceapa
(surda, oarba) ori sa inteleaga semnificatia acesteia (nevarstnic, alienat mintal, in stare
profunda de betie), nu va exista infractiunea prevazuta in art. 193, deoarece persoanele intr-o
atare stare nu resimt efectul psihic al amenintarii si deci fapta nu este de natura a le panica, a le
afecta sentimentul de securitate.
In ipoteza amenintarii adresate unui grup de persoane, vor fi tot atatia subiecti pasivi si tot
atatea infractiuni cate persoane alcatuiau grupul.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art. 19!C.
pen.
Participatia penala este posibila in toate formele ei - coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiva
Elemental material este constituit dintr-o actiune prin care se transmite unei persoane
temerea despre producerea unui rau, fie prin savarsirea unei infractiuni, fie prin provocarea
unei pagube.
Transmiterea amenintarii poate imbraca felurite forme: oral sau in scris, prin semne
grafice simbolice (cruce, spanzuratoare, mormant), prin gesturi sau acte cu inteles univoc
(aratarea unui cutit sau a unui lat - insotita sau nu de amenintari verbale182 - apropierea de
gatul sau pieptul victimei a lamei cutitului ori a tevii unei arme). De asemenea, modalitatile de
transmitere pot fi diferite: directa (adresata nemijlocit victimei) sau indirecta (printr-o
scrisoare, printr-o caseta audio imprimata), explicita sau implicita.
Pentru a avea rezonanta penala, fapta de amenintare trebuie sa indeplineasca unele
cerinte183:
- continutul si transmiterea amenintarii sa aiba un caracter serios, pentru a

171
avea aptitudinea sa provoace efectul intimidant (amenintarea sub forma de gluma
nu satisface aceasta cerinta);
- continutul amenintarii sa fie obiectiv alarmant pentru victima (nu va avea
acest caracter amenintarea cu declansarea unor forte supranaturale);
- raul a carui iminenta producere este anuntat sa fie injust, nelegitim (nu va
indeplini cerinta acea amenintare cu denuntarea persoanei pentru savarsirea unei
infractiuni, ori actionarea in judecata pentru solutionarea unui diferend, sau cu
informarea conducerii institutiei unde este angajata persoana in legatura cu o
anumita conduita a acesteia).
Urmarea imediata consta intr-o stare de panica (neliniste, alarmare) creata victimei prin
temerea inspirata de actiunea cu care a fost avertizata.
Legatura de cauzalitate. Pentru a fi realizata infractiunea, este necesar a se stabili ca
actiunea autorului faptei a fost de natura a provoca victimei starea de neliniste (de spaima).
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea se savarseste numai cu intentie, in ambele ei modalitati -
directa sau indirecta.
Amenintarea din gluma nu intra sub incidenta legii penale si nici gresita evaluare (culpa)
a consecintelor pe care le-ar putea avea cuvintele rostite asupra unei persoane hipersensibile
sau hiperemotive.
Textul nu pretinde, pentru realizarea infractiunii, existenta unui anumit scop ori a unui
anume mobil.
Forme. Sanctiuni
Forme. Desi posibile, actele preparatorii si tentativa nu sunt sanctionate de text.
Consumarea infractiunii survine in momentul in care victima a perceput amenintarea si
s-a produs starea de neliniste, de temere.
Sanctiuni. Infractiunea este sanctionata cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu
amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru
infractiunea care a format obiectul amenintarii.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei.

Top of the Document

d. SANTAJUL
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este complex, el fiind constituit, intotdeauna, atat din relatiile
sociale privitoare la libertatea psihica (morala) a persoanei - libertate ingradita prin obligarea
persoanei de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva -, cat si din relatiile sociale referitoare la

172
proprietatea privata ori, dupa caz, la cele privind alte valori sociale ce ar fi lezate prin
actiunea faptuitorului (familiale, profesionale).
Infractiunea de santaj este lipsita, in principiu, de obiect material, ca la orice fapta penala
ce afecteaza un drept personal. In cazurile insa in care actiunea este purtata prin violenta de
catre faptuitor, obiectul material va fi corpul persoanei agresate fizic sau bunurile materiale
asupra carora s-a actionat (prin luare, prin distrugere etc.).
Subiectii infractiunii
Subiectii activ nemijlocit (autor) si pasiv ai infractiunii nu sunt calificati de text, deci ei
pot fi oricare persoana.
In situatia in care sunt mai multe victime ale unei actiuni unice de santaj, vor exista tot
atatea infractiuni cati subiecti pasivi au suportat actiunea de constrangere intreprinsa de
faptuitor.
Subiectul activ poate fi si persoana juridica, potrivit prevederilor art. 191 C. pen.
Participatia penala este posibila in toate formele ei - coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii este o actiune de constrangere, exercitata: a) prin
violenta sau/si b) prin amenintare.
Actele de violenta (art. 180 Cod penal) si cele de amenintare (art. 193 Cod penal)
sunt absorbite in latura obiectiva a infractiunii de santaj. In ipoteza insa ca prin actele de
violenta victima a suferit o vatamare grava sau foarte grava a integritatii corporate sau
sanatatii, infractiunea de santaj va fi urmarita si sanctionata in concurs cu aceea prevazuta
de art. 181 Cod penal, dupa caz, de art. 182 Cod penal.
Analiza elementului material face necesara unele explicatii.
Constrangere. Conceptul desemneaza actiunea prin care o persoana este silita (obligata,
fortata) sa faca ori sa nu faca ceva in contra intereselor si vointei sale. In absenta actiunii
oprimatoare a autorului santajului, persoana santajata nu ar adopta atitudinea ce i se pretinde.
Pentru ca actiunea de constrangere sa aiba semnificatia penala atribuita de text, aceasta
trebuie sa indeplineasca doua cerinte: pe de o parte, sa fie apta a produce victimei o stare de
temere (de neliniste) - indiferent daca starea a si fost indusa acesteia -, iar pe de alta parte, sa
fie intreprinsa in scopul determinarii victimei de a adopta o anumita conduita (sa dea, sa faca,
sa nu faca ori sa sufere ceva).
Violenta. Exprima manifestarile fizice, de orice natura, exercitate prin oricare modalitati
asupra persoanei sau asupra bunurilor materiale ale acesteia. Manifestarile violente,
producatoare de suferinte fizice ori psihice, sunt cele examinate la art. 180.
Amenintarea este, asa cum s-a aratat la art. 193, acea instiintare cu producerea unui
rau, prin savarsirea unei infractiuni ori provocarea unei pagube, instiintare susceptibila a-i
provoca victimei o stare de temere. Actiunea de amenintare cu producerea raului este
adresata direct victimei in modalitatea prevazuta in alin. (1) al art. 194 Cod penal, dar ea
poate fi adresata direct sau indirect victimei (este vizat sotul sau este vizata o ruda apropiata)

173
in modalitatea prevazuta in alin. (2), caz in care ,,raul" consta in darea in vileag a unor fapte,
reale sau imaginare, de natura a compromite una sau mai multe dintre persoanele vizate.
Sa dea ceva. Sintagma are intelesul de remitere, victima, autodeposedandu-se prin luarea
de la sine si darea a ,,ceva" altei persoane - darea de bani184, bunuri, documente etc.
Sa faca ceva. Se intelege ca victima este constransa la un act comisiv - la a presta o
activitate, a merge la o intrunire, a intrerupe legaturile cu alta persoana, a adopta o anumita
pozitie publica, a face o declaratie etc.
Sa mi faca ceva. In acest caz, victima este constransa la un act omisiv, adica i se pretinde a
se abtine de la a face ceva care, fara de actiunea autorului, ea 1-ar fi facut - (reversul
actiunilor fata de actiunile de tipul celor exemplificate la ipoteza anterioara).
Sa sufere ceva. Se intelege ca victima, in acest caz, este obligata a suporta un prejudiciu,
indiferent de natura acestuia185.
Folos. Conceptul penal are intelesul de avantaj (castig) de ordin material sau moral
(obtinerea unui bun, a unei recomandari de serviciu etc.).
Injust. Textul incriminator prevede ca actiunea de constrangere a unei persoane ,,este
comisa spre a dobandi un folos injust".
Aceasta cerinta legala a fost interpretata de unii autori186 in sensul ca prin dobandirea
injusta a folosului trebuie inteles ca victima nu datora cuiva acel folos, ca ea nu avea obligatia
de a-i pune la dispozitie acel folos. In aceasta linie de gandire, nu constituie infractiunea de
santaj fapta de a constrange victima pentru a remite astfel autorului folosul pe care acesta il
datora (de pilda, victima intarzia restituirea unei sume imprumutate, iar imprumutatorul,
pentru a determina victima sa-si achite datoria, exercita acte de constrangere -fizica sau
psihica - impotriva acesteia).
Alti autori187 au considerat insa ca este realizata cerinta legala - si deci subzista
infractiunea de santaj - atat in cazul in care folosul dobandit de autor este injust (nedatorat de
victima), cat si in situatia cand folosul este just (datorat de victima), dar a fost dobandit prin
mijloace injuste (nepermise), deoarece caracterul ,,injust" se refera deopotriva la ,,folos" si
la ,,modul de dobandire".
Este irelevant pentru realizarea infractiunii daca, in urma unei actiuni purtate prin violenta
sau amenintare, victima a cedat constrangerii exercitate asupra sa si a adoptat conduita
pretinsa de faptuitor. Suntem deci in prezenta unei infractiuni de pericol si nu de rezultat.
Infractiunea de santaj este mai grava in ipoteza ca amenintarea consta in dezvaluirea
unor fapte, reale ori imaginate, de natura a compromite persoana amenintata ori sotul sau o
ruda apropiata acesteia.
Urmarea imediata consta in crearea unei stari de temere victimei, presiunea psihica
exercitata asupra acesteia punand-o in fata alternativei de a satisface pretentiile exprimate de
autorul infractiunii ori de a suporta consecintele fizice, morale ori materiale de care a fost
avizata.
Pentru intregirea laturii obiective este necesar a se demonstra ca intre actiunea
faptuitorului si virtualitatea starii de temere a victimei exists o legdturd de cauzalitate.

174
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea se savarseste exclusiv cu intentie directa%%. UrmSrind
atingerea unui scop - care este dobandirea folosului ilicit -, autorul infractiunii urmareste,
implicit, si producerea consecintelor faptei sale, atitudine caracteristica intentiei in forma
ei directs si calificata.
Unii autori considers insa ca infractiunea poate fi sSvarsita atat cu intentie directd,
cat si cu intentie indirectdm.
Forme. Sanctiuni
Forme. Prin actiunile specifice faptei analizate (de pilda, redactarea scrisorii care
contine amenintarea si pretinderea folosului, pregatirea mijloacelor necesare incendierii
casei victimei pentru eventualitatea ca aceasta nu se va conforma pretentiilor formulate
etc.) infractiunea de santaj este susceptibilS de forme imperfecte - acte preparatorii si
tentativa -, dar acestea nu sunt sanctionate de text.
Consumarea infractiunii survine in momentul aparitiei urmarii imediate, indiferent
daca victima a rezistat sau nu actiunii de constrangere si, deci, daca s-a supus pretentiilor
faptuitorului de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva.
Sanctiuni. La modalitatea simpla (tip) a infractiuni de santaj, textul prevede pedeapsa
inchisorii de la 6 luni la 5 ani.
Modalitatea agravata este finalizata printr-o sanctiune mai severa, respectiv pedeapsa
inchisorii de la 2 la 7 ani.
Persoana juridica, in ambele ipoteze de incriminare, se sanctioneaza cu amenda de
la 5.000 la 600.000 lei.

Top of the Document


e. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENTEI
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale privitoare la libertatea persoanei
de a comunica prin corespondents, la adapostul oricaror indiscretii sau imixtiuni ale unor
persoane ,,particulare" sau ,,oficiale". Aceste relatii pot fi grav afectate in absenta
sigurantei secretului corespondentei in procesul transmiterii, circulatiei, primirii si
conservarii corespondentei190.
Dreptul la secretul corespondentei este un drept fundamental al cetateanului,
consfintit in art. 28 din Constitutia Romaniei, ale carui dispozitiuni statueaza ca ,,secretul
scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale si al celorlalte mijloace legale de
comunicare este inviolabil".
Acest drept este absolut in raport cu toate celelalte persoane fizice; cu alte cuvinte,
legea nu prevede nici o situatie care sa legitimeze actiunea unui individ de a viola secretul
corespondentei altui individ. Teoria si practica judiciara penala admit insa unele derogari
de la acest postulat, derogari izvorate dintr-o realists interpretare a reltiilor
interpaersonale si a efectelor acestora. In raporturile cu autoritatile publice, dreptul la
175
secretul corespondentei este relativ, limitarile lui aparand expres prevazute de lege, asa
cum se va vedea in continuare.

Cu toate ca este indreptata impotriva unui drept personal, infractiunea, datorita


particularitatilor ei obiective, are obiect material, iar acest obiect material este insasi
corespondenta - in modalitatile deschidere, sustragere, distrugere, retinere - ori tronsonul
liniei de comunicatie unde a fost interpus si bransat instrumentul de interceptare a
comunicarii.
Subiectii infractiunii
Subiectii infractiunii, activ si pasiv, nu au fost circumstantiati de text, deci ei pot fi orice
persoana, cu precizarea ca sunt subiecti pasivi ai infractiunii ambele persoane carora li s-a
violat secretul corespondentei.
Subiectul activ al infractiunii poate fi si persoana juridica, in conformitate cu dispozitiile
art. 191 C. pen.
Participatia penala este posibila in toate formele ei - coautorat, instigare, complicitate.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii rezida intr-una din actiunile de:
a)deschidere, fara drept, a unei scrisori adresate altei persoane;
b) interceptare a unei convorbiri sau comunicari efectuate prin telefon,
telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanta;
c)sustragere, distrugere ori retinere a unei corespondente;
d) divulgare a continutului unei corespondente sau a convorbirii ori a
comunicarii.
Prin conceptul corespondenta, in sensul larg al textului art. 195 Cod penal, trebuie
inteleasa o ,,comunicare", iar comunicarea are sensul de ,,informare", de ,,stire" transmisa
cuiva prin orice modalitate - scrisa, telegrafica, radiofonica, alte trimiteri postale -, cat si in
cadrul convorbirilor realizate prin telefonie ori prin celelalte mijloace de dialogare la distanta.
Pentru a fi protejata prin textul de lege penala, corespondenta trebuie sa aiba un caracter
particular (privat, nepublic). Nu vor avea un asemenea caracter comunicarile adresate
publicului - ziare, anunturi publicitare, materiale de propaganda electorala etc. - chiar daca
sunt expediate in plic inchis.
Protectia penala a secretului corespondentei este asigurata ambilor parteneri -expeditor si
destinatar al corespondentei - respectiv, persoanele care poarta convorbirea. De asemenea,
protectia este asigurata impotriva oricaror modalitati de imixtiune in secretul corespondentei,
ca, de pilda, sustragerea, distrugerea sau retinerea corespondentei, interceptarea, ascultarea si
inregistrarea convorbirilor, divulgarea continutului corespondentei - indiferent de natura ei -
chiar daca persoana a luat cunostinta de continut din intamplare sau greseala.
Deschiderea unei corespondente. Este actiunea de desfacere, de inlaturare -prin
indiferent ce procedeu - a invelisului protector al corespondentei, actiune in urma careia se
poate lua cunostinta de continutul acesteia. In aceasta sintagma, conceptul de corespondenta
176
are un inteles restrans, circumscris la comunicarea facuta prin imprimarea stirii pe un suport
material - hartie, benzi audio sau video etc. - al carui acoperamant (invelis) este violat. Legea
nu cere ca autorul sa fi luat cunostinta de continutul corespondentei, ci doar ,,deschiderea"
acesteia
Fara drept. Dreptul fundamental la secretul corespondentei (corespondenta inteleasa in
sensul ei larg) este opozabil erga omnes. Prin urmare, oricare actiune de deschidere a unei
corespondente adresate altuia, sau de interceptare a convorbirii purtate prin mijloace de
transmitere la distanta, va constitui - cu exceptia cazurilor de mai jos - o actiune
intreprinsa ,,fara drept" si deci ilegala.
Doctrina si practica in materie admit insa ca dreptul in discutie poate fi restrans unor
categorii de persoane, in virtutea naturii speciale a raporturilor formate cu alte persoane
particulare, fara ca fapta acestora din urma sa intre sub incidenta legii penale. Astfel, nu va
constitui infractiunea prevazuta de art. 195 Cod penal fapta de deschidere si de citire de
catre parinti a scrisorilor copiilor acestora, de catre tutore fata de pupil si, in general, de
catre persoanele care realizeaza activitati in procesul educational al minorilor.
O problems interesanta se ridica in jurul dreptului sau interdictiei - pusa sub spectrul
raspunderii penale - sotului de a deschide corespondenta destinata celuilalt sot.
In tratatele autohtone de drept penal, mai vechi192 sau mai noi193, s-a afirmat ca deschiderea
de catre sot a corespondentei adresate celuilalt sot ori interceptarea convorbirii acestuia din
urma prin mijloace de transmitere la distanta nu constituie infractiune, cu motivarea ca
,,fidelitatea ce si-o datoresc sotii implica loialitate, astfel ca intre ei nu pot fi secrete
inviolabile". Alti autori s-au abtinut a-si face public punctul de vedere in aceasta privinta.
Opinia noastra - exprimata si in trecut194 - se distanteaza de aceea mai sus prezentata. Este
greu de inteles si de acceptat ca un drept fundamental al individului sa fie abolit, din
considerente exclusiv subiective, in cadrul raporturilor intraconjugale, de vreme ce, obiectiv,
fiecare sot poate avea anumite secrete (de serviciu, de afaceri etc.) a caror pastrare nu
submineaza nicicum soliditatea familiei, dar, dimpotriva, a caror deconspirare - fata de sot si
din initiativa acestuia - ar putea afecta acele alte relatii, exterioare intereselor cuplului
conjugal.
Aria de restrangere a exercitiului dreptului la secretul corespondentei este mai larga in
cadrul raporturilor dintre indivizi si autoritatile publice. Aceste situatii se cantoneaza in trei
mari sfere de activitati: a) stabilirea faptelor penale si a vinovatiei persoanelor care au
savarsit infractiuni; b) prevenirea si dovedirea actiunilor periculoase pentru siguranta
nationals; c) desfasurarea procesului de educare sau reeducare a unor persoane.
- Astfel, art. 98 C. proc. pen. acorda dreptul instantei de judecata - la propunerea
procurorului, in cursul urmaririi penale -, sau, din oficiu - in cursul judecatii - daca subzista
un interes al urmaririi penale sau al judecatii, sa dispuna ca ,,orice unitate postala sau de
transport sa retina si sa predea scrisorile, telegramele si oricare alta corespondenta, ori
obiectele trimise de invinuit sau inculpat, ori adresate acestuia fie direct, fie indirect".
Dreptului autoritatii judecatoresti in aceasta privinta ii corespunde obligatia functionarilor din
posta si telecomunicatii - instituita prin prevederile O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul
177
general de reglementare a comunicatiilor195, aprobata cu modificari prin Legea nr. 591/2002
si modificata prin Legi'le nr. 510/2004 si nr. 239/2005 si O.U.G. nr. 31/2002 privind
serviciile postale 96 - de a pune la dispozitie, la ordinul scris al
acesteia datele, informatiile si documentele cerute. De asemenea, daca o persoana tagaduieste
existenta sau detinerea unuia dintre asemenea inscrisuri, instanta de judecata poate dispune
efectuarea de perchezitii domiciliare sau corporale in scopul identificarii si recuperarii
inscrisului.
- Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationals a Romaniei prevede dreptul agentilor
organelor de informatii de a intercepta - cu autorizatia prealabila a magistratului -
corespondentele expediate sau primite ori convorbirile de orice natura purtate de persoanele
suspectate de activitati care pericliteaza siguranta nationals.
Prin normele ce reglementeaza activitatea penitenciarelor si a locurilor de detinere, cat si
a unitatilor de reeducare a minorilor, este prevazut, in anumite conditii, dreptul administratiei
acestor institutii de a deschide si examina scrisorile adresate arestatilor preventiv, detinutilor,
dupa caz, minorilor internati.
Interceptarea unei convorbiri sau comunicari efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte
mijloace de transmitere la distanta. Conceptul de interceptare are intelesul de interpunere,
prin/cu mijloace tehnice adecvate, in fluxul transmisiei -receptiei si ascultarea ori inregistrarea
convorbirii sau comunicarii197.
Este lipsit de relevanta, pentru satisfacerea elementului material al infractiunii, daca
interceptarea mesajului ori a convorbirii a fost totals sau partialS.
Sustragerea, distrugerea sau retinerea corespondentei. Sunt modalitati de impiedicare a
ajungerii corespondentei la destinatar. Textul nu pretinde ca autorul faptei sa ia cunostintS de
continutul corespondentei, ci doar sa-i obstaculeze traficul.
Sustragerea corespondentei. Se intelege actiunea de insusire, de apropriere a
corespondentei, indiferent daca detinatorul acesteia este o persoana fizica sau juridica
(institutia care presteaza traficul postal).
Distrugerea corespondentei. Conceptul are intelesul de nimicire (suprimare) a
corespondentei, in masura in care ,,stirea", ,,comunicarea" pe care expeditorul intentiona sa o
transmits destinatarului dispare. Deci distrugerea corespondentei poate fi si partiala, pentru
realizarea infractiunii fiind indestulatoare disparitia mesajului transmis adresantului.
Retinerea corespondentei. In aceasta ipoteza normativa, corespondenta -intrata in
indiferent ce mod in posesia autorului faptei (din eroarea altei persoane sau dupa sustragerea
ei) - este pastrata un anumit timp, impiedicandu-se astfel ajungerea ei la destinatie.
Divulgarea continutului unei corespondente, sau a convorbirii ori comunicarii.
Conceptul de ,,divulgare" are intelesul ,,de deconspirare", de dezvaluire a continutului
corespondentei, comunicarii sau convorbirii interceptate.
Nu prezinta relevanta daca a fost divulgat total ori partial continutul corespondentei,
fata de una sau mai multe persoane, mai aproape sau mai departe de momentul interceptiei.
De asemenea, este lipsita de semnificatie imprejurarea ca faptuitorul a luat cunostinta din
greseala sau intamplator de continutul mesajului cu caracter personal (chiar daca plicul era
178
deschis ori a ascultat convorbirea de la un aparat instalat legal in derivatie) de vreme ce,
ulterior, el a transmis, cu intentie, ceea ce initial a aflat fara sa vrea.

179
Urmarea imediata consta in crearea unei stari contrare celei necesare asigurarii
secretului corespondentei si deci potrivnice libertatii persoanei de a comunica.
Legatura de cauzalitate la infractiunea prevazuta de art. 195 Cod penal, dintre
elementul material si rezultatul produs (urmarea imediata), rezulta ex re, din insesi
actiunile intreprinse de faptuitor.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv se exprima prin intentia autorului de a savarsi infractiunea,
directa sau indirecta. Savarsirea din culpa a oricarei actiuni, din cele care formeaza
elementul material al infractiunii, exclude raspunderea penala pentru violarea secretului
corespondentei.
Scopul si mobilul actiunii faptuitorului nu prezinta relevanta pentru realizarea
infractiunii.
Forme. Sanctiuni
Forme. Actele preparatorii si tentativa, desi posibile ca realitate faptica, nu sunt
sanctionate de text.
Consumarea infractiunii survine in momentul in care s-a materializat una dintre
actiunile prevazute de text si s-a produs starea de anormalitate pentru libertatea
persoanei.
Sanctiuni. Textul art. 195 prevede, pentru ambele variante reglementate in alin. (1)
si (2), sanctiunea inchisorii de la 6 luni la 3 ani.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei.
lege a documentelor sau informatiilor cu caracter de secret profesional, poate fi de natura
a-i aduce acesteia insemnate prejudicii si, oricum, constituie o violare a dreptului la
secretul destainuit.
Legiuitorul a avut in vedere, fara indoiala, doar acele profesii recunoscute de lege
(nu au un asemenea caracter chiromantia, ,,magia neagra", prostitutia s.a.) si, se
subintelege, numai persoanele autorizate de lege sa practice o profesie (avocat membru
al baroului, notar autorizat etc).
Profesie. Ocupatie, indeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercita cineva in
baza unei calificari corespunzatoare - inginer, farmacist, arhitect, medic etc.
Functie. Se intelege o activitate administrative prestata de o persoana in mod
permanent si organizat, in cadrul unei institutii din domeniul public, indiferent daca
aceasta este de stat ori privata (primarie, cabinet medical, oficiu sau agentie de
asigurari, agentie de schimb valutar etc.).
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art.
l^C.pen.
Participatia penala este posibila numai sub forma instigarii si complicitatii.
Coautoratul este exclus - obligatia pastrarii secretului este personals -, deoarece in
ipoteza ca doi sau mai multi profesionisti ori functionari ai unor institutii publice

180
dezvaluie acel secret, fiecare in parte va fi autor al unei infractiuni distincte de divulgare
a secretului profesional.
Subiectul pasiv nu este circumstantiat de text.
Latura obiectiva
Elementul material este constituit dintr-o actiune ori o inactiune de divulgare (de
pilda, lasarea la vedere, in mod voit, a unui inscris purtator de secrete).
Actiunea de divulgare poate fi directa, adica efectuata de insasi persoana care define
secretul - oral, in scris, prin prezentarea de documente -, ori indirecta, respectiv prin
intermediul altei persoane.
Actiunea de divulgare. Conceptul divulgare are intelesul de transmitere, de
comunicare a unor date, informatii sau documente care privesc intimitatea
individului, sunt de ordin personal. Nu prezinta interes ca divulgarea s-a facut uneia
sau mai multor persoane, si nici daca secretul a fost dezvaluit total ori partial.
Prin utilizare se intelege actiunea autorului de a se folosi, de a intrebuinta -desigur
cu un anumit scop contrar legii - documentele sau informatiile cu caracter de secret
profesional, de catre eel care le-a primit ori a luat cunostinta de ele in indeplinirea
atributiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul.
Date. Sunt acele informatii (referinte) despre aspecte particulare din viata unei
persoane, cum sunt cele referitoare la sanatatea, situatia material-financiara sau
familiala, viciile ori obiceiurile mai stranii, trecutul ori preocuparile de viitor ale
persoanei in cauza pe care aceasta nu doreste sa le faca publice si alte asemenea fatete ale
intimului individual.
Pentru realizarea infractiunii in modalitatea reglementata in alin. (1) se cere ca
fapta sa fie de natura a aduce prejudicii persoanei.
Prejudiciile provocate persoanei al carei secret a fost deconspirat sau utilizat pot fi
de ordin moral (afectarea prestigiului, atragerea oprobriului public, crearea de antipatii
sau rezerve ale indivizilor din anturajul sau) ori material (destituire din functie,
concedierea dintr-un serviciu, discreditarea in cercul oamenilor de afaceri cu consecinta
pierderii unor parteneri s.a.). Pentru realizarea acestei cerinte este indestulator ca fapta,
virtual, sa fie apta a prejudicia persoana, nefiind necesara si producerea neajunsului
moral sau material.
O alta cerinta pentru realizarea infractiunii, in modalitatea normativa
prevazuta in alin. (1), este ca divulgarea datelor sa fie facuta fara drept.

Top of the Document

(B/ I/ 4)
INFRACTIUNI PRIVITOARE LA VIATA SEXUALA
181
a. violul,
b. actul sexual cu un minor,
c. perversiunea sexuală,
d. incestul,
e. hărtuirea sexuală.
a. VIOLUL
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din relatiile sociale referitoare la libertatea
si inviolabilitatea sexuala a persoanei. Actiunile specifice acestei infractiuni afecteaza,
insa, de regula, si alte relatii sociale, cum sunt cele privind dreptul la viata, la integritate
fizica si psihica, la libertatea de miscare. Asadar, in cele mai frecvente cazuri, obiectul
juridic al infractiunii de viol este complex, fiind alcatuit dintr-un fascicul de relatii sociale
ce privesc individul.
Infractiunea de viol are ca obiect material corpul persoanei asupra caruia se
indreapta actiunea autorului faptei. Corpul agresat sexual este al unei persoane aflate
in viata. In cazul ca persoana asupra careia se indreapta actiunea este decedata,
suntem in prezenta unei alte infractiuni, prevazuta de art. 319 C. pen.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de viol este diferit in raport cu
modalitatile normative ale textului.
Astfel, la modalitatea tip - alin. (1) - subiectul activ poate fi oricare persoana,
indifferent de sex.
La alin. (2) lit. b), agravanta este incidents in ipoteza ca victima se afla in ingrijirea,
ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul faptuitorului.
Sunt realizate cerintele acestei modalitdti normative in cazul in care persoana
indeplineste una din urmatoarele calitati in raporturile cu victima:
- la ingrijire - personalul de ingrijire din unitati sanitare sau sociale
(asezaminte, aziluri, intemate) sau persoane angajate particular pentru ingrijirea
unor bolnavi sau batrani, sotul care ingrijeste copilul din alta casatorie al celuilalt
sot199 etc;
- la ocrotire - tutori, curatori;
- la educare - invatator, profesor, educator, institutor, mester (la scolile
profesionale), profesor meditator la diferite discipline stiintifice ori profesori de
muzica, pictura etc;
- la paza - agent al institutiei publice avand ca atributie de serviciu paza
persoanelor retinute ori arestate preventiv sau condamnate, ori persoanelor
internate in institutii de reeducare;
- la tratament - medic, antrenor de medicina sportiva recuperatorie,
supraveghetor, masor s.a.

182
In consecinta, subiectul activ la alin. (2) lit. b) este circumstantiat de text, respectiv
acesta poate fi doar persoana, de asemenea indiferent de sex, care are calitatea de tutore,
curator, supraveghetor, ingrijitor, medic curant, profesor sau educator.
La lit. b1) a aceleiasi modalitati normative, subiectul activ al infractiunii are calitatea
de membru al familiei, in intelesul dat de dispozitiile art. 1491 C. pen.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art.
^C.pen.
Participatia penala este posibila in toate formele acesteia (coautorat, instigare,
complicitate).
Subiectul pasiv, in modalitatea tip - alin. (1) -, este necalificat de text, el poate fi
deci oricare persoana, indiferent de sex.
In prima modalitate agravata, - alin. (2) -, subiectul pasiv are insa calitatea de
pupila, eleva, pacienta etc. - la lit (b) - sau de membru al familiei - la lit. b1).
In sfarsit, la alin. (3) teza I subiectul pasiv este circumstantiat la segmentul de minori
care nu au implinit varsta de 15 ani.
Violul este calificat in aceasta modalitate normativa ori de cate ori victima nu a
implinit varsta de 15 ani, situatie cunoscuta sau prevazuta de autor. Chiar si in ipoteza in
care a avut dubii cu privire la varsta victimei subzista aceasta agravanta intrucat autorul a
acceptat o atare posibilitate.
Sunt irelevante pentru realizarea infractiunii, din punctul de vedere al su-biectului
pasiv, varsta persoanei supuse agresiunii sexuale - de la ,,0" la ,,n" ani -, imaginea ei
imorala - reala (prostituata) sau presupusa - perceputa de atentatorii sexuali ori de cei
care le-au servit informatii despre victima, precum si imprejurarea ca aceasta,
anterior comiterii faptei de viol, a mai intretinut raporturi sexuale cu autorul infractiunii
ori cu ceilalti participanti. Legea pretinde doar ca persoana in oricare din aceste ipostaze
sa refuze actul sexual.
In ipoteza ca raportul sexual s-a realizat cu o persoana de sex diferit, care este ruda in
linie directs sau frate ori sora, prin constrangerea acesteia sau profitand de
imposibilitatea sa de a se apara ori de a-si exprima vointa, fapta constituie - a statuat
instanta suprema, in sectiile unite200 - atat infractiunea de viol prevazuta de art. 197 alin.
(1) din C. pen. si alin. (2) lit. b1) din acelasi articol (daca victima locuieste si
gospodareste impreuna cu faptuitorul), cat si infractiunea de incest prevazuta de art. 203
din C. pen., in concurs ideal.
Latura obiectiva
Elemental material se exprima printr-o actiune, realizata in doi timpi: in primul,
autorul infrange rezistenta victimei prin constrangere sau profita de incapacitatea
acesteia de a se opune ori de a-si exprima vointa; in timpul doi se comite actul sexual, in
contextul faptic din primul timp.
In cazul infractiunii de viol, constrangerea se poate realiza explicit sau implicit.

183
Constrangerea explicita (manifesta). Aceasta forma de constrangere se poate
realiza, pe de o parte, prin exercitarea unor acte violente asupra victimei - lovire,
maltratare etc., - ori prin folosirea de catre autor a fortei fizice pana la infrangerea
rezistentei (opunerii) persoanei agresate.
Constrangerea se poate realiza, pe de alta parte, prin amenintari, adresate fie
victimei, fie unor persoane fata de care aceasta nutreste sentimente puternice de
afectiune ori de recunostinta.
Pentru ca infractiunea de viol sa fie realizata, constrangerea explicita (manifesta)
trebuie sa preceada ori sa fie concomitenta actului sexual. Exercitarea unor acte de
violenta, fizica sau psihica, in posterioritatea actului sexual, este de natura a-1 scoate pe
acesta de sub imperiul constrangerii - deci fapta nu va constitui infractiunea de viol -, in
vreme ce actele respective de violenta urmeaza a fi tratate prin prisma uneia dintre
prevederile care incrimineaza astfel de manifestari.
S-a mai considerat ca victima nu este obligata sa opuna rezistenta presiunilor fizice
ori psihice exercitate de autor, si nici sa continue rezistenta - in ipoteza ca
realizeaza zadarnicia acesteia -, suficient fiind a-si exprima, verbal sau prin maniera
comportamentala, refuzul de a participa la actul sexual.
Constrdngerea implicita. Acest tip de constrangere se realizeaza de autorul
infractiunii prin profitarea (abuzarea) de situatia in care se afla victima, situatie care o
pune in imposibilitatea de a se apara impotriva agresiunii sexuale ori de a-si exprima
vointa ei in legatura cu actul sexual tentat de autor.
Sintagma ,,profitand de imposibilitatea de a se apara" se refera la situatia in care
victima este inapta de a evita agresiunea sexuala ori de a riposta la aceasta. O asemenea
stare poate fi datorata unei incapacitati fizice - infirmitate, imobilizare in aparat gipsat,
suferinta de o maladie epuizanta fizic, stare de somn, stare de intoxicatie (provocata de
alcool, stupefiante, medicamente), varsta (frageda ori inaintata), ori psihice - stare de
hipnoza, bolnav psihic etc.
Esential pentru realizarea infractiunii de viol in aceasta modalitate este ca autorul sa
fi cunoscut, anterior savarsirii faptei, starea de incapacitate a victimei de a se opune
actului sexual ori de a nu-si putea manifesta vointa. Este irelevant, la infractiunea de
viol, daca aceasta stare a fost provocata de autor ori ea preexista actiunilor de agresiune
sexuala, legea cerand doar ca faptuitorul sa profite de starea respectiva.
Act sexual. Potrivit definitiei de lexicon, actul sexual poate fi considerat ca fiind
actiunea, fapta, faptul omului care se refera la sex si il caracterizeaza, care este privit
din punctul de vedere al raportului dintre sexe, care se refera la viata sexuala.
Prin act sexual de orice natura, susceptibil de a fi incadrat in infractiunea de viol
prevazuta de art. 197 din C. pen. - a statuat instanta suprema in sectiile unite -se intelege
orice modalitate de obtinere a unei satisfactii sexuale prin folosirea sexului sau
actionand asupra sexului, intre persoane de sex diferit sau de acelasi sex, prin
constrangere sau profitand de imposibilitatea persoanei de a se apara ori de a-si exprima
vointa201.
184
Actul sexual se poate realiza prin raporturi sexuale sau relatii sexuale intre persoane
de acelasi sex.
Raport sexual. (Raport heterosexual). Este acea conjunctie a organelor de sex
masculin si feminin, in alte cuvinte, actul de intromisiune a organului sexual barbatesc
in organul sexual al femeii02. Pentru realizarea infractiunii de viol este lipsit de relevanta
daca raportul sexual s-a epuizat, suficienta fiind penetrarea sexuala.
Relatii sexuale intre persoane de acelasi sex. (Relatii homosexuale). Sunt relatiile
sexuale de invertire sau pervertire a instinctului sexual purtate intre persoane de
acelasi sex, barbati sau femei.
Relatiile sexuale dintre barbati poarta denumirea de pederastie, indiferent daca
apetitul sexual este satisfacut pe cale anala ori orala, iar cele dintre femei sunt denumite
safism - amorul lesbian - sau tribadism - imitarea actului sexual normal.
Urmarea imediata consta intr-o vatamare adusa libertatii sexuale a unei persoane,
dar, de regula, pot aparea multiple urmari care constau in vatamarea integritatii
corporate sau a sanatatii (psihoze, contaminare venerica etc.), ilegitima graviditate,
moartea victimei, alte prejudicii de ordin social.
Legatura de cauzalitate dintre elementul material si urmarea imediata rezulta din
insasi materialitatea faptelor {ex re), insa la modalitatile normative la care survin
vatamarea corporala ori decesul victimei, este necesar a se demonstra ca intre actiunea
autorului si rezultatul produs exists un raport cauzal.
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie. Infractiunea de viol se comite exclusiv cu intentie directa si,
nu numai atat, cu intentie calificata, pentru ca in elementul volitiv este insumat si
scopul, care este acela de a realiza un act sexual cu victima.
Cu toate ca autorul poate fi animat la comiterea violului de un anumit mobil
-razbunarea unui afront pe fondul relatiilor dintre sexe, batjocorirea victimei dintr-un
resentiment fonnat pe un fond identic etc. -, textul nu pretinde existenta mobilului.
La modalitatile agravate prevazute in alin. (2) lit. c) si alin. (3) teza a Il-a, forma de
vinovatie cu care lucreaza autorul este praeterintentia, intrucat rezultatul mai grav -
vatamarea corporala grava a integritatii corporate sau a sanatatii, decesul ori, dupa
caz, sinuciderea victimei - este datorat culpei acestuia.
Forme. Sanctiuni
Forme. Infractiunea de viol este susceptibila de savarsire in forma actelor
preparatorii - culegerea de informatii asupra programului victimei ori al
persoanelor care o antureaza, procurarea spray-ului cu substante narcotizante pentru
imobilizarea victimei s.a. -, dar legea nu le pedepseste.
Tentativa este posibila si sanctionata de text. In aceasta forma imperfecta de
savarsire a infractiunii se incadreaza actiuni de constrangere fizica si morala executate
in scopul de a realiza actul sexual, ori actiuni de apropiere de victima profitand de
neputinta acesteia de a se apara sau de a-si exprima vointa, actiuni insa neurmate de
185
intretinerea actului sexual (in intelesul deja enuntat). Deci granita intre tentativa si
infractiunea consumata este marcata de momentul inceperii efective a actului sexual.
Renuntarea voluntara la inceperea raportului sexual - dezistare, din indiferent ce
considerente, cedarea in fata rugamintilor victimei, constientizarea riscurilor la care se
expune etc. - apara autorul faptei de raspunderea penala pentru tentativa la viol, dar nu si
de raspunderea penala pentru actiunile intreprinse pana in acel moment, in masura in care
acestea intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni.
Tentativa de viol se pedepseste potrivit art. 204 C. pen.
Consumarea infractiunii survine in momentul inceperii actului sexual. In cazul
repetarii actului sexual, sub imperiul constrangerii initiate ori al profitarii de
incapacitatea victimei de a se opune acestuia, sunt incidente dispozitiile referitoare la
infractiunea continuata - art. 41 alin. (2) C. pen.
Sanctiuni. In raport cu gradul de pericol social pe care il prezinta ipostazele
normative, regimul sanctionator este diferentiat, dupa cum urmeaza:
- inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi - in cazul alin. (1);
- inchisoarea de la 5 la 18 ani si interzicerea unor drepturi - in cazul alin. (2);
- inchisoarea de la 10 la 25 ani si interzicerea unor drepturi - in cazul
alin. (3) teza I si inchisoarea de la 15 la 25 ani si interzicerea unor drepturi - in
cazul alin. (3) teza II.
Pentru fapta prevazuta in alin. (1), persoana juridica se sanctioneaza cu amenda
de la 5.000 la 600.000 lei, iar in cazul celorlalte modalitati cu amends de la 10.000 la
900.000 lei.
Top of the Document

b. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR


Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din acele relatii sociale referitoare la
libertatea si inviolabilitatea sexuala a persoanei in perioada minoritatii. Dar, ca si in cazul
violului, obiectul juridic poate fi constituit si din alte relatii sociale – afectate prin
faptele de aceasta natura - cum sunt cele care privesc dreptul la viata, la integritate
fizica si psihica, la libertate psihica.
Obiectul material il constituie corpul persoanei minore.
Subiectii infractiunii
Prevederile differentiate cuprinse in art. 198 determina deosebirile dintre persoanele
care pot fi subiect activ nemijlocit (autor) al infractiunii.
Astfel, la modalitatile normative prevazute la alin. (1) si alin. (5) teza I, autor poate fi
oricare persoana, indiferent de sex.
In cazul modalitatii normative descrise la alin. (2) subiectul activ este insa
circumstantiat de text, respectiv acesta poate fi doar persoana, de asemenea indiferent
186
de sex, care are calitatea de tutore, curator, supraveghetor, ingrijitor, medic curant,
profesor sau educator, - calitate de care autorul faptei sa se foloseasca -, sau persoana
care a abuzat de increderea victimei ori de autoritatea sau influenta exercitata asupra
acesteia.
Pentru intelesul termenilor prin care acesti subiecti activi au calitatile cerute de text
trimitem la explicatiile date la infractiunea de viol.
La modalitatile normative reglementate in alin. (3), (4), (5) si (6), subiectul activ
nemijlocit va fi, dupa caz, fie nedeterminat, fie determinat prin una dintre calitatile
prevazute in alin. (2).
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art. 19!
C. pen.
Participatia penala este posibila sub toate formele acesteia - coautorat, instigare,
complicitate.
Subiectul pasiv, in modalitatea prevazuta in alin. (1), este circumstantiat de text la
persoana, indiferent de sex, care nu a implinit varsta de 15 ani.
La modalitatea normativa reglementata in alin. (2), subiectul pasiv este circumscris
segmentului de persoane intre 15 si 18 ani care sunt intr-una din situatiile ce decurg
din text, situatii ce le caracterizeaza pozitia psihica in raporturile cu autorul - pupila,
eleva, pacienta etc. -, in vreme ce la modalitatea normativa de la alin. (5) teza I,
subiectul pasiv, plasat in situatii similare cu cele mai sus precizate, este insa in varsta de
sub 15 ani.
Subiectul pasiv la modalitatile normative descrise in alin. (3), (5) si (6) este comun,
si anume persoana care nu a implinit varsta de 18 ani.
Latura obiectiva
Elementul material este constituit dintr-o actiune, manifestata intr-un act sexual,
fie cu un minor sub varsta de 15 ani, fie cu un minor intre 15 si 18 ani in care autorul
are una dintre calitatile mentionate de lege.
Actul sexual este de orice natura, deci explicatiile oferite la infractiunea de viol cu
privire la intelesul sintagmei isi pastreaza integral valabilitatea.
La unele modalitati agravate, actul sexual este dublat de alte actiuni, care sunt de
natura a spori gradul de pericol al faptei. Modalitatile agravate se raporteaza, deopotriva,
la ambele variante ale infractiunii tip, prevazute in alin. (1) si (2).
Astfel, in ipoteza normativa reglementata la alin. (3), actul sexual este determinat
de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de catre faptuitor, direct sau indirect,
victimei, iar in ipoteza incriminata la alin. (4), actul sexual este savarsit in scopul
producerii de materiale pornografice.
Materialele pornografice redau/reprezinta obscen (lubric, vulgar, trivial) scene de
viata sexuala, nuduri in atitudini lascive, organe sexuale, detalii anatomice legate de
instinctul sexual203. Mesajul pornografic poate fi transmis prin filme, publicatii, imprimari

187
video, fotografii, desene, sculpturi, in general, prin oricare alt mijloc de propagare a
ideilor si imaginilor cu caracter obscen.
A doua agravanta de la modalitatea normativa reglementata in alin. (4) teza II, este
atrasa de cazul in care actul sexual cu un minor comis in scopul mentionat in teza
anterioara a fost realizat prin constrangere.
Modalitatea agravata reglementata in alin. (5) se adreseaza situatiei in care actul
sexual cu o persoana care nu a implinit varsta de 15 ani a fost comis in imprejurarile
prevazute in art. 197 alin. (2) lit. b), precum si in situatia in care actul sexual cu un minor
a avut consecintele aratate in art. 197 alin. (2) lit. c) (s-a cauzat victimei o vatamare
grava a integritatii corporate sau sanatatii).
In sfarsit, ultima agravanta a textului, enuntata in alineatul final, este motivata
de urmarile actului sexual cu un minor - moartea sau sinuciderea acestuia.
Aidoma infractiunii de viol, infractiunea de act sexual cu un minor are ca urmare
imediatd incalcarea libertatii si inviolabilitatii sexuale a persoanei (minora) si, eel mai
frecvent, aparitia si a altor urmari, consecutive sau ulterioare -vatamarea integritatii
corporate sau a sanatatii (psihoze, contaminare venerica etc.), ilegitima graviditate,
moartea victimei, alte prejudicii de ordin social.
Legatura de cauzalitate, in ce priveste restrangerea libertatii sexuale a persoanei,
este prezumata, rezultand ex re, adica din insasi materialitatea faptelor. Pentru celelalte
urmari imediate, consecutive ori ulterioare actului sexual cu un minor este insa necesar
a se dovedi ca ele sunt consecinta actului sexual realizat de autorul faptei.
Latura subiectiva
Elemental subiectiv consta in intentia directa a autorului de a comite fapta si, nu
numai atat, in intentia lui calificata, deoarece este insumat si elementul scop, care este
acela de a realiza actul sexual cu un minor.
Pentru satisfacerea acestui element constitutiv al infractiunii este necesar ca
autorul, in varianta tip de la alin. (1) sa fi cunoscut ca victima are o varsta inferioara
aceleia de 15 ani, ori sa fi acceptat aceasta eventualitate. Aceeasi reprezentare trebuie
sa o aiba si autorul faptei din varianta de specie de la alin. (2), dar, suplimentar, acesta va
trebui sa-si foloseasca acea calitate - de medic, profesor etc. - in scopul determinarii
victimei de a avea act sexual. Deci, pentru existenta laturii subiective si, prin
consecinta, pentru existenta infractiunii se cere ca faptuitorul sa fi stiut, in momentul
savarsirii faptei, sau sa fi avut toate datele pentru a presupune ca persoana cu care
savarseste actul sexual nu a implinit varsta de 15 ani, respectiv de 18 ani. Cunoasterea
nesigura nu conduce la inlaturarea elementului subiectiv si deci a raspunderii penale
pentru aceasta infractiune. Nu va constitui insa infractiune fapta majorului aflat in eroare
cu privire la varsta reala a persoanei cu care realizeaza actul sexual - sub 15 ani,
respectiv sub 18 ani -, eroare provocata de imprejurari de natura a-i deforma
reprezentarea din acest punct de vedere (tinuta psiho-fizica a minorului, prezentarea de
catre acesta a unor documente de identitate masluite s.a.).

188
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa este posibila si se pedepseste, potrivit art. 204 C. pen., dar ea nu
poate fi conceputa decat in forma imperfecta (neterminata). Granita dintre
tentativa si infractiunea consumata la actul sexual cu un minor este identica cu aceea
de la infractiunea de viol.
Consumarea infractiunii survine in momentul inceperii actului sexual cu un minor
in varsta de sub 15 ani, respectiv de 15 pana la 18 ani.
Sanctiuni. Regimul sanctionator al faptelor incriminate in art. 198 este nuantat,
pedepsele fiind asezate pe o scara in urcare, in functie de pericolul social pe care il
reprezinta acestea.
Astfel, la modalitatile tip - alin. (1) si (2) - pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10
ani si interzicerea unor drepturi.
Pedeapsa pentru modalitatea agravata prevazuta in alin. (3) este inchisoarea de la 3
la 12 ani, iar modalitatea agravata de la alin. (4) teza I, este sanctionata cu pedeapsa
inchisorii de la 5 la 15 ani, ambele insotite de pedeapsa complementary a interzicerii
unor drepturi.
Pentru faptele prevazute la alin. (4) teza II si alin. (5), pedeapsa este inchisoarea
de la 5 la 18 de ani, iar pentru aceea prevazuta la alin. (6) - inchisoarea de la 15 la 25 de
ani, fiecare dintre acestea cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi.
Persoana juridica se sanctioneaza pentru faptele prevazute in alin. (1) si (2) cu
amenda de la 5.000 la 600.000 lei, iar in celelalte situatii cu amenda de la 10.000 la
900.000 lei.
Top of the Document

c. PERVERSIUNEA SEXUALA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infractiunii este complex, el fiind constituit, pe de o
parte, din relatiile sociale privitoare la normala desfSsurare a vietii sexuale, iar pe de alta
parte, din cele ce privesc anumite valori sociale - moralitatea publica, sentimentele de
decenta, de pudoare. In raport cu consecintele provocate prin practicarea actelor de
perversiune sexuala, pot fi insa afectate si relatiile sociale referitoare la libertatea si
inviolabilitatea sexuala, la insasi viata.
Obiectul material al infractiunii este corpul persoanei asupra careia se efectueaza
actul de perversiune sexuala, fiind indiferent daca acea persoana a participat voluntar
sau nu la realizarea acestuia. In cazul unora dintre modalitatile de exprimare pervertita -
narcisism, fetisism, voaierism, azoofilia, zoofilia -, obiectul material este insusi corpul
autorului faptei.
Subiectii infractiunii

189
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii este necircumstantiat de text, cu
exceptia aceluia din alin. (3) si (32).
Actiunea incriminata in alin. (1) presupune cooperarea a doua persoane, de sex
opus, la comiterea faptei, situatie in care ambii parteneri ai actului de perversiune
sexuala au calitatea de subiect activ. In ipoteza in care actul este efectuat de o singura
persoana, sau de o persoana ce are relatii sexuale aberante cu un animal, va exista un
singur subiect activ.
In cazul modalitatii normative descrise la alin. (3) si (32) subiectul activ este insa
circumstantiat, respectiv acesta poate fi doar persoana, indiferent de sex, care are
calitatea de tutore, curator, supraveghetor, ingrijitor, medic curant, profesor sau educator
- calitate de care autorul faptei sa se foloseasca - sau persoana care a abuzat de
increderea victimei ori de autoritatea sau influenta exercitata asupra acesteia.
La modalitatea normativa reglementata in alin. (5), subiectul activ va fi, dupa caz,
fie nedeterminat, fie determinat prin una dintre calitatile prevazute in alin. (3).
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni.
La modalitatea tip - alin. (1) - nu exists subiect pasiv, partenerii perversiunilor
sexuale identificandu-se in subiecti activi.
In cazul modalitatii agravate reglementate in alin. (2) subiectul pasiv este
circumscris la persoana care nu a implinit varsta de 15 ani, iar in cazul modalitatii de la
alin. (3), delimitarea se adreseaza segmentului de persoane intre 15 si 18 ani si care sunt
intr-una din situatiile ce decurg din text, situatii ce le caracterizeaza pozitia psihica in
raporturile cu autorul - pacienta, pupila, eleva etc.
Subiectul pasiv la urmatoarele doua modalitati nonnative este calificat prin aceea ca
persoana este sub 18 ani si a fost determinate sa participe la relatiile pervertite prin oferirea,
de catre autor, de bani ori alte foloase - alin. (31) - respectiv, a fost folosita de autor in
scopul producerii de materiale obscene - alin. (3 ).
Este insa de precizat ca sexul ambilor subiecti este diferit, deosebirea de sex a
partenerilor actelor de perversiune sexuala - indiferent daca acestea sunt consimtite sau
efectuate prin constrangere - constituind o cerintd esentiala a infractiunii220.
Pentru intelegerea notiunilor de ,,persoana care nu a implinit varsta de 15 ani",
,,persoana intre 15 si 18 ani, daca fapta este savarsita de tutore sau curator, ori de catre
supraveghetor, ingrijitor, medic curant, profesor sau educator", ,,constrangere",
,,materiale pornografice" - trimitem la explicatiile date la infractiunile de viol si act
sexual cu un minor.
Latura obiectiva
Elementul material il constituie o actiune materializata intr-un act de perversiune
sexuala.
Prin ,,acte de perversiune sexuala" - a statuat instanta suprema, in sectiile unite -
in acceptiunea prevazuta in art. 201 din C. pen., se intelege orice alte modalitati de
obtinere a unei satisfactii sexuale decat cele aratate la infractiunea de viol221. '
190
Urmarea imediata a infractiunii in forma sa tip consta in lezarea sentimentului
moral al indivizilor, din cauza afisarii de catre autorii infractiunii a actelor de
perversiune sexuala comise.
Fapta este susceptibila de a leza sentimentele morale in cazurile in care -potrivit
exigentelor textului - se comite in public sau daca a produs scandal public.
In public. Termenul este definit legal, prin dispozitiile art. 152 C. pen.
Scandal public. Lingvistii explica notiunea scandal prin ,,zarva, valva produsa de o
fapta reprobabila, rusinoasa, revolta provocata de o asemenea fapta"222.
In lumina acestei conceptualizari se poate deci afirma ca actele de perversiune
sexuala provoaca scandal public ori de cate ori ele ajung la cunostinta unui numar
nedeterminat de persoane, carora le produc o stare reactiva, de indignare (repulsie,
revolta, protestatara).
Perceperea faptului ce declanseaza aceasta stare negativa poate fi directs
-persoanele iau cunostinta nemijlocit despre actele de inversiune sexuala prin vederea
lor - sau indirecta - din relatarile altei persoane, prin ,,transmitere de la om la om"223 si
chiar din asertiunile insolite ale participantilor la actele de perversiune sexuala.
La modalitatile agravate, urmarea imediata consta in incalcarea libertatii si
inviolabilitatii sexuale a minorilor sub 15 ani - alin. (2) -, intre 15 si 18 ani - alin. (3) -,
respectiv, sub 18 ani - alin. (31) si (32) -, dar sunt posibile si alte consecinte, consecutive
sau ulterioare (psihoze, contaminare venerica sau transmiterea sindromului
imunodeficitar dobandit, alte prejudicii de ordin social), iar la alineatul final - vatamarea
grava a integritatii corporate sau a sanatatii ori moartea sau sinuciderea victimei.
Legatura de cauzalitate la faptele incriminate in art. 201 Cod penal rezulta din
insasi materialitatea faptelor (ex re), cu exceptia aceleia incriminata in alin. (5), la care
trebuie demonstrat ca intre actul de perversiune sexuala si urmarea imediata exista un
raport de cauzalitate.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie a infractiunii o constituie intentia — directa sau indirecta.
Fapta prevazuta in alin. (5) se savarseste cu praeterintentie.
Pentru realizarea infractiunii nu prezinta interes scopul urmarit de faptuitor -cu
exceptia modalitatii din alin. (32), la care fapta se comite in scopul producerii de materiale
pornografice - ori mobilul care i-a animat actiunea.
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa este posibila la alin. (l)-(4) si incriminata potrivit dispozitiilor art.
204. La fapta prevazuta in alin. (5) tentativa nu este posibila, deoarece rezultatul mai grav,
moartea victimei, este reprosat autorului sub forma culpei.
Consumarea infractiunii in modalitatea ei tip intervine in momentul inceperii actelor
de perversiune sexuala, cu conditia ca ele sa fie efectuate intr-un loc public ori sa se fi
produs scandal public.

191
In cazul modalitatilor agravate consumarea infractiunii survine in momentul inceperii
actului de perversiune sexuala cu un minor care nu a implinit varsta de 15 ani sau cu varsta
cuprinsa intre 15 si 18 ani si in conditiile precizate in alin. (2) - (5).
Sanctiuni. In raport cu gradul de pericol social diferit exprimat de modalitatile
normative a fost instituit un regim sanctionator diferentiat.
Astfel, la modalitatea normativa tip pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani.
Modalitatile agravate reglementate in alin. (2), (3) si (4) sunt sanctionate cu
inchisoare de la 3 la 10 ani, in vreme ce pedepsele pentru alte modalitati agravate sunt
inchisoarea de la 3 la 12 ani - alin. (31) -, de la 5 la 15 ani - alin. (3 ) teza I -, de la 5 la
18 de ani - alin. (32) teza II si alin. (5) teza I-, respectiv pedeapsa inchisorii de la 15 la
25 ani - alin. (5) teza II.
Sanctiunilor prevazute pentru modalitatile agravate li s-a atasat pedeapsa
complementara a interzicerii unor drepturi.
In conformitate cu prevederile art. 71l alin. (2) si (3) C. pen. raportat la art. 201
C. pen., persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei sau de
la 10.000 la 900.000 lei.
Top of the Document

d. INCESTUL
Obiectul ocrotirii penale
Obiectuljuridic special il constituie relatiile sociale privitoare la desfasurarea vietii
sexuale a persoanei in conditii de normalitate morala si fara primejduirea fondului
biologic al societatii.
Doctrina a tratat in mod diferit aspectul referitor la obiectul material al infractiunii.
Astfel, in vreme ce unii autori au trecut sub tacere aceasta problems, lasand astfel a se
intrevedea ca infractiunea este lipsita de orice obiect material230, alti autori au sustinut ca
obiectul material al infractiunii il constituie corpul persoanei de sex feminin231. In ce ne
priveste opinam ca ultima solutie corespunde, partial, principiilor dreptului penal,
deoarece corpul persoanei de sex feminin constituie, intr-adevar, obiect material al
infractiunii, in conditiile in care aceasta a participat involuntar ori cu nevinovatie la
raporturile sexuale incestuoase. Solutia, insa, nu mai corespunde amintitelor principii in
ipoteza ca partenerii au realizat raportul sexual voluntar si cunoscand relatiile lor de
rudenie, intrucat, in acest caz, obiectul material al infractiunii va fi corpul ambilor
parteneri ai relatiilor incestuoase, actiunea delictuoasa rasfrangandu-se, deopotriva,
asupra trupurilor acestora. Este greu - daca nu imposibil - de inteles, la opinia
comentata, de ce apare, afectat, din punct de vedere biologic, doar trupul femeii -
pentru ca ea poarta si zamisleste produsul de conceptie? -, iar nu si trupul barbatului,
care, in egala masura, contribuie la procrearea copilului tarat biologic din cauza
,,amestecului aceluiasi sange".

192
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat de text, si anume, va avea acea calitate
persoana de orice sex, care participa la un raport sexual in parteneriat cu o alta persoana,
intre acestea existand relatiile de rudenie specificate de text. Infractiunea de incest este
o infractiune bilaterala, ceea ce implica participarea voluntara (colaborarea) a doua
persoane, de sex opus, la raportul sexual, ambii parteneri avand calitatea de subiecti
activi.
In ipoteza ca relatiile dintre persoanele ce au aceasta calitate sunt de tip
homosexual, fapta nu va constitui infractiunea de incest.
Conceptele frate si sora nu comporta nici o explicatie, fiind de retinut doar ca legea
penala include in aceasta sfera nu numai fratii si surorile intre care sunt legaturi
primare, ci si legaturi consanguine sau uterine. Deci, in oricare dintre aceste legaturi s-
ar afla fratele si sora, raporturile sexuale dintre ei sunt incestuoase.
Rude in linie directd. In aceasta sfera sunt insumati ascendentii si descendentii,
indiferent de numarul gradelor care ii separa. Vor fi prin urmare incestuoase raporturile
sexuale dintre fiu, nepot, stranepot si mama, bunica, strabunica, respectiv intre fiica,
nepoata, stranepoata si tata, bunic, strabunic. Nici in privinta acestor participanti la
raporturi sexuale legea nu distinge intre rudenia consanguina si aceea prin adoptie, in
eel de-al doilea caz operand insa limitele statornicite prin art. 149 C. pen.
In cazul in care raportul sexual intre rude are loc in conditiile constrangerii ori
profitarii de neputinta victimei de a se opune, precum si in cazul ca victima este in varsta
de sub 14 ani, subzista infractiunea de incest, savarsita, sub forma concursului, cu
infractiunea de viol, respectiv cu aceea de act sexual cu un
minor .
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art.
l^C.pen.
Participatia penala este posibila in modalitatea instigarii sau a complicitatii;
coautoratul, din considerentele aratate la infractiunea de seductie, nu este posibil.
Cu toate ca, de principiu, ambii parteneri ai raporturilor sexuale incestuoase au
calitatea de subiecti activi ai infractiunii si raspund, deopotriva, penal, exista
posibilitatea ca persoana de sex feminin sa aiba calitatea de subiect pasiv, in cazurile
in care aceasta este mai mica de 14 ani, este iresponsabila, ori a fost constransa la raport
sexual, cazuri in care ea nu va raspunde penal233.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii este constituit dintr-o actiune, exprimata sub
forma raportului sexual - a se vedea, in completare, explicatiile date la infractiunea de
viol si cea de seductie cu privire la raportul sexual.
Urmarea imediata a infractiunii consta intr-o vatamare a valorilor sociale ocrotite
de lege, respectiv a celor morale si biologice explicate in preambul.

193
Legatura de cauzalitate este prezumata, ea rezultand din insasi materialitatea faptei
(ex re).
Latura subiectiva
Forma de vinovatie a infractiunii se exprima exclusiv prin intentie directa, autorul
cunoscand relatiile de rudenie in care se afla cu partenerul raportului sexual si urmarind
realizarea actului in aceste conditii. Suntem, asa cum aratam, in prezenta, unei
infractiuni bilaterale, tip de infractiune care presupune ca intentia se manifests in forma
acordului intre faptuitori, ambii subiecti cunoscand relatiile de rudenie existente intre ei.
Eroarea oricarui participant cu privire la relatiile de rudenie existente intre el si
partenerul actului sexual conduce la neintrunirea elementelor constitutive ale infractiunii
- absenta laturii subiective - si deci acesta nu raspunde penal pentru incest, situatie insa
ce nu exclude raspunderea celuilalt participant la actul sexual, care a cunoscut si dorit ca
actul sexual sa-1 realizeze cu o ruda a sa.
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa la infractiunea de incest se pedepseste, potrivit prevederilor art.
204 C. pen., cu precizarea insa ca aceasta nu este posibila decat in forma neterminata
(imperfecta).
Consumarea infractiunii survine in momentul inceperii raportului sexual -intre
persoane aflate in gradul de rudenie precizat de text - a se vedea, pentru detalii privind
punerea in executare a actiunii, explicatiile date la infractiunea de viol.
Sanctiuni. Infractiunea de incest se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, potrivit
art. 71l alin. (2) C. pen.

Top of the Document

e. HARTUIREA SEXUALA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este complex, in alc&tuirea acestuia identificandu-se, pe de
o parte, relatiile sociale privitoare la libertatea si inviolabilitatea sexuala a persoanei, pe
de altS parte, relatiile sociale care asigura buna desfasurare a raporturilor
interpersonale in cadrul colectivelor de munca.
De regula, infractiunea este lipsita de obiect material, intrucat efectele actiunii
ilicite se rasfrang asupra psihicului persoanei. In anumite modalitati faptice, asa cum
se va vedea mai jos, infractiunea are obiect material, constituit din corpul victimei.

194
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii este circumstantiat de text la
persoana - indiferent de sex - care are calitatea de angajat in munca.
Pentru a fi subiect activ nu prezinta importanta daca entitatea profesionalS este
publica ori privata, daca are un obiect sau altul de activitate, dupa cum nu este relevanta
nici natura juridica a raportului de munca, adica a modalitatii in care a fost angajata
victima in acea entitate.
Ceea ce este definitoriu pentru ca o persoana sa fie subiect activ al infractiunii
este ca acea persoana sa fie intr-un raport profesional cu victima, intrucat - pretinde
textul - hSrtuirea poate fi exercitata doar la locul de munca, unde autorul profits, in
scopul arStat, de autoritatea sau influenta conferite de functia indeplinita.
De asemenea, credem ca este irelevant daca fapta este comisa de un barbat lipsit de
capacitate de coabitare, atata vreme cat satisfactia de natura sexuala poate fi oricare alta
decat aceea ce decurge dintr-un raport sexual.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art. 19!
C. pen.
Participatia penala, in principiu, poate fi realizata in toate formele acesteia
-instigare, complicitate, coautorat. Participantul, in cazul primelor doua forme, nu
trebuie sa aiba calitatea de angajat in munca.
Subiectul pasiv este de asemenea circumscris la calitatea de persoana -indiferent
de sex - angajata in munca la aceeasi structura profesionala cu subiectul activ, sau care
solicits sa se angajeze la acel loc de munca:
Latura obiectiva
Elementul material consta intr-o activitate de hartuire, activitate materializata in
actiuni - alternative - de amenintare sau de constrangere.
Conceptele cu care s-a operat in text impun unele precizari.
Hartuire. Potrivit lingvistilor, cuvantul are intelesuri de: ,,a necaji pe cineva cu tot
felul de neplaceri, a nu lasa in pace pe cineva' a cicali, a sacai, a pisa", ,,a desfasura
atacuri scurte si repetate asupra inamicului" 34.
Acesta credem ca este intelesul cuvantului ,,hartuire" si in sensul art. 203l,
,,necajirea", ,,sacairea", ,,pisarea" de catre autorul infractiunii avand drept scop
determinarea victimei pentru a-i oferi acestuia satisfactii sexuale.
Dintr-o asemenea semantics a conceptului decurge constatarea c& pentru a
indeplini cerintele textului este necesara o suits de actiuni de aceasta natura, o
repetare a actelor sicanatorii, la diferite intervale de timp, interpretare care conduce la
concluzia ca suntem in prezenta unei infractiuni de obicei.
Amenintarea. Conceptul are intelesul dat de art. 193 Cod penal, si anume de
instiintare cu producerea unui rau, in speta raul constand in provocarea anumitor
prejudicii pe linie profesionala, ca, spre pilda, desfacerea contractului de munca,

195
aplicarea unei sanctiuni administrative, nepromovarea, neacordarea unei prime ori a
concediului in perioada solicitata - desi victima era indrituita la acestea etc.
Aidoma infractiunii prevazute de art. 193 C. pen. amenintarea cu producerea raului
poate viza atat persoana hartuita, cat si sotul ori o ruda apropiata acesteia.
Constrangerea. Aceasta modalitate normativa a textului, alaturata si alternative
la aceea de amenintare, apare, in opinia noastra, oarecum tautologies, deoarece, asa
cum se cunoaste, constrangerea psihica (morala) se realizeaza printr-o amenintare si
deci se suprapune si se confunda cu aceasta forma de manifestare. Cat priveste
constrangerea fizica (folosirea fortei fizice), ea este inoperanta in raport cu continutul
infractiunii prevazute de art. 2031 C. pen.
Satisfactii de naturd sexuald. Sintagma, in parerea noastra, trebuie inteleasa, intr-un
plan, ca senzatia provocata de efectuarea unui act sexual - astfel cum a fost explicat
conceptul la infractiunea de viol dar, intr-un alt plan, si prin senzatiile de mare
diversitate pe care un individ sau altul poate, in particularitatea si intimitatea lui proprie,
sa le incerce.
Activitatea de hartuire poate fi infaptuita prin varii mijloace, ca spre pilda: oral sau
in scris, gesturi inechivoce cu anumite sensuri si semnificatii, examinarea insolenta si
prelungita a unor anumite zone anatomice ale victimei, contacte fizice (sarutari,
mangaieri, palpari) etc.
Urmarea imediatd consta in producerea unei stari de ingradire a libertatii sexuale a
persoanei si, deopotriva, in primejduirea calitatii relatiilor de serviciu din entitatea
profesionala respectiva.
Este insa de retinut ca textul nu pretinde si aparitia rezultatului urmarit de autor —
obtinerea unor favoruri sexuale -, ci doar ca fapta sa fie comisa in acel scop. Suntem,
asadar, in prezenta unei infractiuni de pericol, si nu de rezultat.
Raportul de cauzalitate la infractiunea de hartuire sexuala rezulta - aidoma
majoritatii infractiunilor de pericol - din insasi materialitatea faptelor - ex re.
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie la infractiunea de hartuire sexuala se exprima prin intentia
directd, si chiar calificatd, intrucat este insumat elementul scop, care este acela ca
autorul sa obtina satisfactii de natura sexuala.
Mobilul nu joaca vreun rol in realizarea infractiunii.
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa nu este sanctionata de text si, de altminteri, existenta acesteia
este imposibila ca in cazul tuturor infractiunilor de obicei.
Consumarea infractiunii survine in momentul in care s-au comis actiuni repetate si
inechivoce cu aptitudinea de a contura activitatea de hartuire.
Sanctiuni. Fapta prevazuta in art. 203l C. pen. este sanctionata cu inchisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amenda.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei.
196
Top of the Document

(B/II)
INFRACTIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
a. furtul,
b. furtul calificat,
c. tâlhăria,
d. abuzul de încredere,
e. gestiunea frauduloasă,
f. înselăciunea,
g. delapidarea,
h. distrugerea,
i. tulburarea de posesie,
j. tăinuirea

a. FURTUL
Obiectul ocrotirii penale
Infractiunea de furt are ca obiect juridic special acele relatii sociale cu caracter
patrimonial, referitoare la posesia si detentia asupra bunurilor mobile.
Obiectul material al infractiunii il constituie bunul mobil insusit de autorul faptei
din patrimoniul privat ori public.
Prin bun mobil se intelege lucrul care poate fi miscat dintr-un loc in altul fara a-si
pierde valoarea economics235. In aceasta categorie conceptual^ intra bunurile mobile prin
natura lor, cat si cele devenite astfel prin detasarea acestora din bunuri imobile
(demontarea pieselor de la un strung, dislocarea caramizilor sau grinzilor unei
constructs - operatiuni urmate de insusirea acestor componente ale bunului imobil). Tot
astfel, sunt bunuri mobile rodul (fructele, produsele) imobilului, cat si bunurile imobile
prin destinatie (animate de munca), susceptibile de a fi sustrase.
Prin ,,bun", ca lucru ocrotit de dispozitia penala, se intelege orice obiect insumat intr-
un patrimoniu, privat ori public, si care prezinta valoare pentru detinatorul patrimoniului.
Valoarea poate fi economica (exprimabila sau evaluabila in bani), afectiva (fotografii,
distinctii pentru anumite merite stiintifice sau culturale ori performante sportive) sau pur si
simplu utilitara (de folosinta pentru anumite activitati).
Corpul omului sau anumite parti ale corpului - cat omul este in viata - nu pot fi
obiect material al furtului236, dar aparatele si protezele folosite de acesta (stimulator
electric cardiac, ochi de sticla, peruca, coroana dentara etc.) pot constitui obiect
material al infractiunii.

197
Nu vor constitui obiect al furtului res nullis (lucrurile ce nu apartin cuiva) si res
derelictae (lucrurile abandonate), deoarece acestea nu apartin unui patrimoniu.
Potrivit art. 208 alin. (2), sunt considerate bunuri mobile si orice energie care are o
valoare economica. De asemenea, potrivit acelorasi dispozitii, sunt asimilate bunurilor
care pot face obiectul unei fapte de furt si inscrisurile de orice fel (corespondente -
private sau publice -, registre, albume, manuscrise s.a.), fara ca textul^sa mai pretinda ca
acestea sa aiba valoare economica.
In sfarsit, alin. (4) al art. 208 C. pen. incrimineaza fapta de sustragere a unui
vehicul, dar nu in scopul insusirii lui - pentru ca in acest caz sunt incidente dispozitiile
alin. (I)237 —, ci in scopul de a-1 folosi pe nedrept. Obiectul furtului in situatia data nu va
mai fi ,,bunul", in integralitatea acestuia, ci valoarea de intrebuintare a bunului. Furtul
are deci un caracter temporar.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstantiat de text, el poate fi, deci,
orice persoana. In varianta normativa de la alin. (3) faptuitorul are insa calitatea de
proprietar sau coproprietar al bunului sustras de la persoana care il define legitim in
posesie sau detentie.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni in conditiile art.
l^C.pen.
Infractiunea de furt este susceptibila de savarsire in toate formele de
participatie penala - coautorat, complicitate, instigare -, cu precizarea insa ca in
cazul coautoratului si al complicitatii concomitente - deci atunci cand actele sunt
executate de doua sau mai multe persoane impreuna, din care eel putin una in
calitate de autor - fapta constituie infractiunea de furt calificat, prevazut in art. 209
alin. (1) lit. a) C. pen.238. Asadar formele de participatie proprii infractiunii de furt
sunt doar instigarea si complicitatea anterioara.
Subiect pasiv al infractiunii este persoana - fizica sau juridica - din a carei
posesie sau detentie a fost sustras bunul mobil.
Pluralitatea de subiecti pasivi este posibila in ipoteza in care, prin aceeasi fapta
- deci aceeasi actiune - sunt sustrase bunuri apartinand unor persoane diferite,
cat si in cazul cand bunul sustras este in coproprietatea mai multor persoane,
ipostaza cunoscuta in doctrina de specialitate si in practica judiciara sub denumirea
de unitate naturala a infractiunii239.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii se exprima printr-o actiune (eel mai
adesea) ori printr-o inactiune, prin care este sustras un bun mobil din detentia sau
posesia persoanei fizice sau juridice.
Posesia. Este o stare de fapt care consta in stapanirea materials a unui lucru de
catre o persoana, cu intentia de a se comporta fata de acesta ca proprietar sau titular
al altui drept material240. De cele mai multe ori, posesia este exercitata de insusi
198
proprietarul bunului, dar ea poate fi exercitata si de catre o persoana care nu este
titulars a acestui drept.
Detentia. Se intelege tot o stapanire de fapt a unui lucru, insotita insa de
obligatia de a-1 restitui proprietarului 41.
Din lectura textului se poate desprinde cu usurinta constatarea ca legea penala nu
apara impotriva unor fapte de furt numai proprietarul unui bun, ci, in egala masura,
si pe eel care il define in posesie sau detentie. De fapt, textul nici nu se refers la
raportul juridic de proprietate dintre persoana si bunul respectiv, ci doar la
raporturile de posesie si detentie dintre persoana si bun. Mai mult decat atat,
dispozitia legala nici macar nu pretinde ca posesia sau detentia bunului sa fie
legitima, aceasta conditie a legitimitatii fiind necesara doar in situatia ca bunul este
sustras de insusi proprietarul sau coproprietarul acelui bun - art. 208 alin. (3)242. Asa
fiind, va constitui infractiunea de furt - in opinia noastra - fapta de sustragere a unui
bun din posesia unei persoane, care, la randul ei, 1-a sustras din patrimoniul altei
persoane24 .
In cazul in care bunul este sustras din locuinta partii vatamate, in care autorul a
patruns fara drept, sunt savarsite doua infractiuni - furtul si violare de domiciliu
-aflate in concurs real.
Urmarea imediata a infractiunii consta in schimbarea starii de fapt a bunului,
care este scos din posesia subiectului pasiv - si deci de sub controlul si posibilitatea
acestuia de a dispune de bun - si mutat in posesia subiectului activ. Cele doua
momente - ale deposedarii partii vatamate si imposedarii autorului faptei - nu trebuie
sa se suprapuna neconditionat, sa fie simultane, esential fiind doar primul moment
pentru realizarea urmarii imediate. Astfel, este produsa urmarea imediata in situatia in
care autorul faptei ridica bunul din locul initial si-1 ascunde undeva - fie chiar si in
locuinta (incinta) partii vatamate - de unde, direct ori prin intermediul altei persoane,
sa-1 ia ulterior pentru a intra efectiv in posesia acestuia2 .

Prin deposedarea de bun, victima furtului sufera o paguba materials, care consta in
lipsirea sa de folosinta acestuia.
Legatura de cauzalitate. Intre actiunea de sustragere a bunului si aparitia urmarii
imediate este o fireasca legatura de cauzalitate, care rezulta din insasi materialitatea
faptei - ex re.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea de furt se savarseste exclusiv cu intentie, si anume
cu o intentie calificata, intrucat intentiei ii este asociat si scopul.
Textul art. 208 din Codul penal pretinde, pentru realizarea laturii subiective a
infractiunii, ca luarea bunului, de catre autor, din posesia sau detentia unei persoane sa fie
fara consimtamantul acesteia si in scopul de a si-1 insusi pe nedrept.

199
Absenta consimtamantului este prezumata, autorului infractiunii revenindu-i
obligatia de a dovedi ca a avut acordul partii vatamate, anterior sau concomitent
savarsirii faptei, de a o deposeda de bun, in eventualitatea ca el isi face o asemenea
aparare. Magistratul nu poate insa primi o asemenea aparare in ipoteza ca autorul faptei
tinde a dovedi ca a avut consimtamantul unei persoane in imposibilitatea de a si-1 da -
persoana nevarstnica ori persoana senila, sau aflata in stare de intoxicatie alcoolica,
alienata mintal s.a. -, deoarece o asemenea persoana nu poate exprima un consimtamant
valabil.
Al doilea element al laturii subiective - scopul - este determinant pentru retinerea
sau nu a faptei sub incidenta textului incriminator, scopul insusirii pe nedrept a bunului
fiind de esenta acestei infractiuni. Asadar, este necesar a se dovedi ca scopul autorului
faptei a fost de a-si insusi acel bun, adica de a-1 trece definitiv in posesia lui.
In cazul modalitatii normative prevazute in alin. (4) scopul urmarit de faptuitor nu
este acela de a-si insusi definitiv vehiculul, ci doar de a-si insusi folosinta lui.
In literatura si practica judiciara s-au format doua opinii diametral opuse cu privire
la rezonanta penala a faptei - destul de frecventa in cazuistica penala - de a se lua un
bun, din posesia sau detentia altuia, fara consimtamantul acestuia, pentru a obliga astfel
persoana deposedata sa-si achite o datorie anterioara pe care o are fata de eel care a luat
bunul pe nedrept, sau pentru a-si preconstitui o proba in justitie.
Majoritatea doctrinarilor considers ca atata vreme cat scopul autorului nu a fost de
a lua bunul - fara consimtamantul victimei - pentru a si-1 instapani, scopul fiind cu totul
altul, fapta nu constituie infractiunea de furt, ci, eventual, o alta infractiune, sau nici nu
va constitui infractiune245 - opinie impartasita si de autorul acestor randuri246. S-au
exprimat insa opinii eel putin rezervate cu privire la corecta interpretare a textului art. 208
in raport cu situatiile de fapt mai sus prezentate247.
O asemenea disjunctie este prezenta si in practica judiciara. Astfel, dupa ce instanta
suprema248 si alte instante 49 au imbratisat o vreme teza non-infractiunii in astfel de cazuri,
instanta suprema a revenit asupra propriei jurisprudence, hotarand ca, si in absenta
scopului de insusire definitiva a bunului, infractiunea subzista250.
In cazul in care faptuitorul este in eroare cu privire la apartenenta unora din bunurile
sustrase la patrimoniul public, eroarea ii profits acestuia, in sensul ca se va retine in sarcina
sa o singura infractiune - de furt contra avutului privat - si nu doua infractiuni de furt -
contra patrimoniului privat si, respectiv, public - aflate in concurs.
Pentru realizarea infractiunii de furt este lipsit de relevanta mobilul care 1-a animat
pe autor.
Forme. Sanctiuni
Forme. Actele preparatorii desi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Tentativa la infractiunea de furt este incriminata prin art. 222 Cod penal.

200
Se considers in faza de tentativa fapta unei persoane de a incepe executarea actelor
de sustragere a unui bun, actiune intrerupta, desigur din motive independente de
vointa acestuia, mai inainte de a se imposeda cu acel bun.
Asadar, deposedarea victimei de bun, nesuccedata de imposedarea cu acel bun de
catre faptuitor, situeaza fapta in perimetrul tentativei si nu in acela al infractiunii
consumate. Potrivit teoriei apropriatiunii, care guverneaza Codul nostru penal in materie,
furtul este consumat doar in momentul in care bunul a trecut in posesia efectiva, in
stapanirea de fapt a autorului infractiunii251, ,,indiferent daca autorul a reusit sau nu sa
pastreze acea posesie ori daca el a izbutit sau nu sa paraseasca incinta locului de unde a
sustras"252.
In raport cu aceasta delimitare de principiu, infractiunea de furt este consumata
in momentul imposedarii autorului cu bunul sustras.
Furtul folosintei unui vehicul se consuma in momentul punerii in miscare a acestuia.
Infractiunea de furt poate avea caracter continuu253 ori continuat254.
Sanctiuni. Infractiunea de furt prevazuta in art. 208 se pedepseste cu inchisoare
de la 1 la 12 ani.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei, potrivit
art. 71l C. pen.
Top of the Document

b. FURTUL CALIFICAT
Furtul calificat este o variants a infractiunii de furt, variants agravata de savarsirea
faptei in anumite circumstante (imprejurari) considerate de legiuitor ca prezentand un
grad sporit de periculozitate sociala. Imprejurarile care agraveaza pericolul social al
faptei si impun o sanctionare mai severa a faptuitorilor se refera fie la subiectii sau latura
obiectiva a infractiunii, fie la obiectul material al acesteia.
In consecinta, toate explicatiile referitoare la continutul infractiunii de furt isi
pastreaza deplina valabilitate, urmand a ne ocupa, in continuare, doar de
examinarea circumstantelor, limitativ enuntate in textul incriminator, care agraveaza
fapta.
Alineat (1), lit. a). Doua sau mai multe persoane impreuna.
Pentru a fi satisfacuta cerinta legala, este deci necesar ca o pluralitate de faptuitori
sa actioneze, la locul savarsirii furtului, efectiv, concomitent si conjugat, indiferent de
forma participatiei - coautori255 sau autor si complici concomitenti 6 - si de contributia
concreta a fiecaruia - mai mare sau mai redusa - in comiterea furtului.
Furtul este calificat, potrivit prevederilor art. 209 lit. a) C. pen., chiar daca intre
participant nu a existat o intelegere prealabila, ci aceasta a survenit spontan, pe
parcursul derularii actiunii de sustragere257 sau daca a doua ori urmatoarele persoane care
colaboreaza la comiterea furtului sunt lipsite de raspundere penala -iresponsabil, minori
sub 14 ani258 - ori in eroare cu privire la natura faptei2 .
201
Retinerea acestei agravante, in cazul comiterii furtului de eel putin trei persoane
exclude, de buna seama, retinerea si a circumstantei agravante prevazute de art. 75 lit.
a) C. pen. - ,,savarsirea faptei de trei sau mai multe persoane impreuna" -, deoarece in
cazul aplicarii cumulative a celor doua texte s-ar ajunge la nelegitima si nedreapta
situatie de a se da o dubla relevanta aceleiasi imprejurari de fapt si la o sporire nelegala a
sanctiunii penale260.
Aplicarea agravantei analizate este insa compatibila cu aplicarea circumstantei
agravante prevazute in art. 75 lit. c) C. pen., in ipoteza in care unul dintre faptuitori este
major, iar celalalt este minor 61.
Constituind o circumstanta de fapt agravanta reglementata in art. 209 lit. a) C. pen.
se rasfrange asupra tuturor participantilor care au cunoscut-o - instigator, complice
anterior.
Alineat (1), lit. b). De o persoand avdnd asupra sa o armd sau o substantd
narcoticd.
Conceptul de ,,arma" este explicat prin dispozitiile art. 151 alin. (1) C. pen., potrivit
carora ,,arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele declarate astfel prin dispozitii
legale". Regimul juridic al armelor si munitiilor este reglementat prin mai multe acte
normative care asigura cadrul general in acest domeniu: Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor si al munitiilor262; H.G. nr. 130/2005 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004263 si art. 46-52 din Legea nr. 17/1996
privind regimul armelor de foe si al munitiilor264.
Obiectele ,,de natura" a putea fi folosite ca arme - la care se refera prevederile
alin. (2) al art. 151 -, purtate de faptuitor, nu atrag incidenta acestei agravante intrucat
legea penala le asimileaza ,,armelor" numai in masura in care au fost intrebuintate pentru
atac. Or, intr-o atare ipostaza, fapta nu va mai constitui infractiunea de furt, ci aceea de
talharie.
,,Substantele narcotice" sunt acele substante care actioneaza asupra centrilor
nervosi, producand pierderea cunostintei, relaxare musculara, diminuarea
sensibilitatii si a reflexelor.
Este insa de precizat ca infractiunea de furt, in aceasta circumstanta agravanta,
se realizeaza in situatia in care faptuitorul ,,poarta", pur si simplu, o arma sau o
substanta narcotica asupra sa, pentru ca daca una sau alta sunt si ,,folosite" in scopul
deposedarii victimei de un bun, fapta va constitui infractiunea de talharie.
In practica si doctrina de specialitate s-a afirmat265, cu justificat temei, in opinia
noastra, ca pentru incidenta agravantei examinate este irelevant daca faptuitorul s-a
inarmat special in vederea comiterii furtului, ori daca acesta era intamplator inarmat la
momentul savarsirii infractiunii.
De asemenea, literatura si jurisprudenta de specialitate considers ca nu are relevanta,
pentru aplicarea circumstantei, faptul ca arma sau substanta narcotica sunt sau nu
vizibile266, opinie de care insa ne distantam. In parerea noastra, constituie furt calificat in
aceasta modalitate normativa numai daca armele sunt purtate in ascuns, pentru ca in cazul
202
in care sunt la vedere, simpla lor exhibare, etalare, reprezinta un act implicit de
amenintare, situatie ce va atrage incadrarea faptei in dispozitiile art. 211 alin. (2) lit. b),
referitoare la infractiunea de talharie calificata.
In ipoteza cand faptuitorul detine arma in mod ilegal, infractiunea de furt calificat
va fi retinuta, sub forma concursului real, cu aceea de nerespectarea regimului armelor
si munitiilor, prevazuta in art. 279 Cod penal.
Circumstanta analizata este una de fapt, asa incat ea se rasfrange asupra tuturor
participantilor nepurtatori de arme sau substante narcotice cu conditia, evident, ca
acestia sa cunoasca imprejurarea ca faptuitorul detinea asemenea mijloace in
momentul comiterii furtului.
Alineat (1), lit. c). De catre o persoana mascata, deghizata sau travestita.
Prin mascare se intelege acoperirea integrals sau partiala a fetei cu un obiect sau cu
un material, astfel incat trasaturile individului sa nu poata fi vazute.
Deghizarea implica un proces mai complex de ascundere a identitatii, in cadrul
caruia faptuitorul isi poate modifica parametrii trunchiului - atasarea unei cocoase false
sau abdomen fals, supradimensionarea umerilor -, ori a aspectelor faciale - atasarea unei
barbi sau mustati, purtarea de ochelari cu lentile fumurii ori a lentilelor de contact care
schimba culoarea ochilor -, vopsirea parului ori purtarea unei peruci, modificarea
mersului, a vocii etc. In acelasi procedeu se include si prezentarea intr-o tinuta sau cu
insemne proprii unei profesii - purtarea uniformei de gardian, pompier, postas, agent
veterinar, angajat CFR etc.
In sfarsit, prin travestire se intelege aparitia faptuitorului sub un alt sex decat eel pe
care il are, ceea ce necesita, desigur folosirea recuzitei si a altor procedee trebuincioase.
Alineat (1), lit. d). Asupra unei persoane aflate in imposibilitate de a-si exprima
vointa sau de a se apara. Imprejurarea este identica aceleia examinate la infractiunea de
viol.
Alineat (1), lit. e). Intr-un loc public.
Sintagma loc public este definita de legiuitor prin art. 152 C. pen.
Spre deosebire de alte infractiuni, la care circumstanta reglementata prin art. 152
din Codul penal opereaza fie ca faptele sunt comise in anumite locuri -circumscrise de
text -, fie ca rezonanta acestora este perceputa de public pe varii cai, la infractiunea de
furt calificat cerinta respectiva este satisfacuta doar cand faptele sunt comise in acele
locuri (spatii) in care publicul are acces permanent sau temporar, in ultima ipoteza fiind
necesar si ca locul sa fi fost accesibil publicului. Asadar, pentru ca furtul sa fie calificat
prin circumstanta in discutie, fapta trebuie comisa in unul dintre locurile prevazute de
lit. a) si b) ale art. 152 din Codul penal. Aceasta este opinia dominanta in doctrina de
specialitate267 si practica judiciara268.
Alineat (1), lit. f). Intr-un mijloc de transport in comun.
Astfel de mijloace de transport sunt acelea destinate special ori care au capacitatea
de a transports, concomitent, mai multe persoane (tramvaie, trenuri, avioane, vapoare,
autobuze etc.).
203
Este realizata cerinta textului chiar daca, in vehiculul respectiv, nu sunt prezente
alte persoane in afara de faptuitor si victima si indiferent daca vehiculul era in deplasare
ori stationa269, dupa cum este indiferent daca faptuitorul era el insusi jjasager sau facea
parte din personalul de servire al vehiculului.
In ce priveste taxiurile, s-a considerat ca acestea nu sunt ,,mijloace de transport
in comun", in sensul art. 209 alin. (1) lit. f), intrucat ele au capacitate redusa de
transportare270, iar persoanele care calatoresc in acestea sunt, de regula, in relatii de
incredere reciproca. Desigur, nu s-a avut in vedere si vehiculul cunoscut sub
denumirea de ,,maxi-taxi".
Alineat (1), lit. g). In timpul noptii. A se vedea explicatiile date la infractiunea
de violare de domiciliu.
In practica judiciara s-a considerat calificat, prin prisma prevederilor art. 209 alin.
(1) lit. g) din Codul penal, furtul, indiferent daca noaptea a inlesnit ori nu savarsirea
faptei271 ori daca locul de unde s-a sustras lucrul era puternic luminat272 sau daca faptuitorul
si-a prelungit activitatea, inceputa ziua, si in timpul noptii273.
Instantele judecatoresti au pronuntat solutii274, este drept izolate, prin care agravanta
reglementata la lit. g) a fost extinsa si la situatiile cand, desi noaptea nu era instalata, ,,s-
a profitat de intuneric" -, cum este cazul furtului comis in tren, la trecerea acestuia
printr-un tunel -, dar ele au fost infirmate de instantele de control judiciar si dezavuate in
literatura de specialitate275.
Alineatul (1), lit. h). In timpul unei calamitati. Prin ,,calamitate" se intelege o
situatie dezastruoasa care loveste o comunitate umana (cutremur, inundatie, incendiu,
epidemie grava, catastrofa aeriana, navala, feroviara etc.).
Pentru a fi incidents prevederea de la lit. h), este necesar ca furtul sa fie comis in
mod efectiv in timpul calamitatii. ,,Timpul unei calamitati" este determinat de
magistrat prin orice mijloc de proba admis de lege, fara a fi influentat de momentul
declararii, de catre autoritatile publice competente, a starii de urgenta, intrucat, in mod
firesc, declaratia oficiala survine la un oarecare timp dupa declansarea evenimentului,
iar starea exceptional^ dureaza, de regula, pana la inlaturarea consecintelor dezastruoase
provocate de acesta.
Alineatul (1), lit. i). Prin efractie, escaladare, sau prin folosirea fara drept a unei
chei adevarate ori a unei chei mincinoase.
Efractia. Conceptul desemneazS actiunea violenta prin care este inlaturat
dispozitivul de inchidere (asigurare), ori un alt obiect care obstaculeaza autorului
ajungerea la bunul ori locul unde se afla acesta. Asadar, violenta cu care este inlaturat
obiectul sau dispozitivul ce protejeaza bunul constituie o conditie sine qua non a
existentei agravantei, in modalitatea efractiei276.
Va fi calificat in aceasta agravanta furtul savarsit prin spargerea geamului (de la
locuinta, de la vitrina magazinului, de la autoturism)27 ; prin desfacerea dispozitivului
de inchidere a contorului si dereglarea mecanismului de inregistrare a consumului de
energie electrica278, prin spargerea ori distrugerea lacatelor, broastelor ori altor sisteme
204
de inchidere - incuiere a usilor, portilor, casetelor, caselor de bani etc., prin inlaturarea
plasei care acopera fereastra etc.
Nu va constitui furt prin efractie sustragerea bunului dintr-un vagon a carui usa este
sigilata - deoarece sigiliul are rolul de a proba neviolarea acestui spatiu si nu
impiedicarea fizicS de a pStrunde in acel spatiu -, ori sustragerea bunului din curtea a
carei poarta a fost deschisa fara violarea dispozitivului de inchidere279.
Fapta de a produce pagube materiale partii vatamate prin actiunea de efractare
nu constituie o infractiune distincta, ci ea este absorbita in fapta de furt calificat280.
Escaladarea. Conceptul se adreseaza actiunii de depasire (de trecere) peste sau pe
sub un obstacol care impiedica ajungerea faptuitorului la bunul pe care intentioneaza sa-
1 sustraga. Aceasta actiune presupune un efort fizic - de catarare pe un zid ori pe o
poarta281, sau de abordare a unei ferestre282, ori de sapare a unui tunel pe sub o casa sau pe
sub un zid - si, deseori, folosirea unor mijloace adecvate - scari, prajini, funii, lopeti,
tarnacoape.
La circumstanta escaladare - ca, de altminteri, si la aceea a efractiei -operatiunile
trebuie sa fie intreprinse pentru ca autorul sa ajunga la locul unde se afla obiectul, deci
sa se plaseze anterior momentului deposedarii victimei, si nu ulterior acestui moment,
adica pe itinerariul de indepartare de la locul faptei2 3.
Chei adevarate sunt cheile folosite pentru incuierea-descuierea unui anumit sistem
de inchidere, folosite de eel in drept. Nu intereseaza, pentru retinerea acestei agravante,
modalitatea in care cheia adevarata a ajuns in posesia autorului furtului: legitima - i-a
fost incredintata pentru a introduce ceva in spatiul incuiat, ori pentru a confectiona un
duplicat al originalului - sau nelegitima - a gasit-o, a sustras-o.
Chei mincinoase. Acestea sunt dispozitive de deschidere a sistemelor, de incuiere
(inchidere) a usilor sau portilor de la imobile, a portierelor de autovehicule, a
mecanismelor cu care sunt prevazute casele de bani sau mapele ,,diplqmat", dulapurile
metalice ori de lemn, casetele etc.
In doctrina 84 si in jurisprudents285 este dominants opinia in conformitate cu care
infractiunea de furt calificat prevazuta de art. 209 alin. (1) lit. i) este o
infractiune complexa, in latura obiectiva a acestuia incluzandu-se si fapta de violare
de domiciliu. Asadar, potrivit acestei gandiri, furtul comis prin patrunderea intr-o locuinta
- in oricare alta modalitate decat prin efractie, escaladare, folosirea fara drept a unei chei
adevarate ori mincinoase - naste un concurs de infractiuni intre aceea de furt (simplu
sau calificat) si aceea de violare de domiciliu, in vreme ce, in cazul furtului savarsit in
conditiile art. 209 alin. (1) lit. i), infractiunea de violare de domiciliu este absorbita in
continutul aceleia de furt calificat.
A fost insa afirmata si o teza contrara286, - la care suntem atasati fara rezerve -, care
sustine ca si in cazul savarsirii furtului dintr-o locuinta prin procedeele enuntate in art.
209 alin. (1) lit. i) subzista concursul intre aceasta infractiune si aceea de violare de
domiciliu, cu motivarea, in principal, ca din economia textului in discutie nu rezulta,
explicit ori implicit, vointa legiuitorului de a include violarea de domiciliu ca pe un
205
simplu element circumstantial in continutul infractiunii de furt; or, constructia
infractiunii complexe poate fi doar opera legiuitorului, si nicidecum creatia
magistratului.
Alineat (2), lit. a). Bun care face parte din patrimoniul cultural.
Agravarea furtului in raport cu apartenenta bunului - obiect material al infractiunii
- la patrimoniul cultural este determinate de valoarea sa insemnata, deseori
inestimabila, ceea ce impune, pentru protejarea unor asemenea valori, instituirea unui
regim punitiv mai aspru.
Regimul bunurilor din aceasta categorie cu totul speciala este reglementat de Legea
nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil287.
Alineat (2), lit. b). Act care serveste pentru dovedirea stdrii civile, pentru
legitimare sau identificare.
Acte de stare civila sunt cele care consemneaza si prin care se probeaza fapte si acte
juridice privind statutul civil al persoanei - acte de nastere, de casatorie, de deces, de
recunoastere a filiatiei etc.
Este lipsit de relevanta, pentru realizarea agravantei, daca actul de stare civila sustras
era in original ori in copie autentificata.
Acte de legitimare sau identificare sunt acele documente care dovedesc identitatea
persoanei - buletin de identitate, pasaport - sau apartenenta ei la o institutie publica ori
privata - legitimate de serviciu, carnet de student s.a. - sau la un partid politic ori
formatiune politica.
Pentru a intra in zona de incidents a art. 209 alin. (2) lit. b), actiunea de sustragere
trebuie sa vizeze exclusiv acte de natura celqr limitativ enuntate in text, adica acte de
stare civila, de legitimare sau identificare. In cazul in care actul nu are o atare aptitudine,
fapta de sustragere a acestuia va constitui infractiunea prevazuta de art. 208 alin. (1) cu
referire la alin. (5) al aceluiasi articol288.
Doctrina si practica judiciara sunt in consens ca furtul actelor mentionate in art.
209 alin. (2) lit. b) se poate comite fie cu intentie directd, fie cu intentie indirectd, dar
au refuzat acceptarea incidentei acestei agravante in cazurile cand autorul sustragerii
unui bun mobil nu putea prevedea - in raport cu experienta vietii - ca, o data cu acel bun,
va fura si un document de stare civila sau identitate.
Alineat (3): lit. a) Titei, gazolina, condensat, etan lichid, benzina, motorina, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisterna;
b) componente ale sistemelor de irigatii;
c) componente ale retelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare in caz de
incendiu sau alte situatii de urgentd publica;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de interventie la incendiu, la
accidente de caleferata, rutiere, navale sau aeriene, ori in caz de dezastru;
f) instalatii de siguranta si dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian
206
si componente ale acestora, precum si componente ale mijloacelor de transport
aferente;
g) bunuri prin insusirea carora se pune in pericol siguranta traficului si a
persoanelorpe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente si instalatii de telecomunicatii, radio-comu-nicatii,
precum si componente de comunicatii.
Legiuitorul a agravat furtul avand un astfel de obiect material, pe de o parte, din
cauza multiplicarii unor asemenea furturi in ultimii ani, pe de alta parte, din cauza
efectelor colaterale - nu mai putin primejdioase - provocate de comiterea unor atari
fapte: distrugerea sau degradarea conductelor, cisternelor, depozitelor ori vagoanelor-
cisterna; scurgerea si risipirea de produse; poluarea mediului; pericolul de declansare a
incendiilor.
Agravarea furtului este justificata nu numai de intinderea prejudiciului cauzat prin
sustragerea unor asemenea bunuri, ci, mai ales, de periclitarea functionary unor sisteme de
interes general. Din categoria unor astfel de bunuri pot fi exemplificate: componente ale
retelelor electrice289; dispozitive de semnalizare, alarme ori alertare in caz de incendiu;
mijloace de interventie la incendiu, la accidente de cale ferata, rutiere, navale sau aeriene;
componente ale sistemelor de irigatii; instalatii de siguranta si dirijare a traficului feroviar,
rutier, naval si aerian s.a.
In legatura cu norma de agravarea furtului prevazuta in alin. (3) lit. h) este insa de
precizat ca aceasta este aplicabila doar in cazul in care bunurile expres enuntate in text
erau integrate intr-o anumita structura tehnica - a decis instanta suprema290 - nu si in
ipoteza in care ele existau ca materiale separate, neansamblate intr-un sistem.
O atare interpretare se impune si in cazul sustragerii de componente ale sistemelor
de irigatii291 sau ale retelelor electrice.
Alineat (4). Furtul care aprodus consecinte deosebit de grave.
Sintagma este definita prin dispozitiile art. 146 Cod penal, in conformitate cu care
,,prin consecinte deosebit de grave se intelege o paguba materials mai mare de 200.000
lei sau o perturbare deosebit de grava a activitatii, cauzata unei autoritati publice sau
oricareia dintre unitatile la care se refera art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice".
Forme. Sanctiuni
Forme. In regimul tentativei ,,clasice" au fost incluse si sanctionate si unele fapte
care, in absenta derogarii legale, puteau fi incadrate ca acte pregdtitoare la infractiunea
de furt calificat. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 209 alin. final C. pen., este considerate
tentativa - in cazul prevazut la alin. (3) lit. a) - si efectuarea de sapaturi pe terenul aflat
in zona de protectie a conductei de transport al titeiului, gazolinei, condensatului,
etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale,
precum si detinerea, in acele locuri sau in apropierea depozitelor, cisternelor sau
vagoanelor-cisterna, a stuturilor, instalatiilor sau oricaror altor dispozitive de prindere ori
perforare. Tentativa de furt calificat este pedepsita potrivit art. 222 C. pen.
Consumarea infractiunii survine in momentele explicate la infractiunea de furt.
207
Sanctiuni. Pentru faptele prevazute in alin. (1) si (2) pedeapsa este unica
-inchisoarea de la 3 la 15 ani -, in vreme ce faptele prevazute in alin. (3) sunt pedepsite
cu inchisoarea de la 4 la 18 ani.
Furtul care a produs consecinte deosebit de grave se pedepseste cu inchisoare de la
10 la 20 ani si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridica se sanctioneaza in cazul furtului calificat cu amenda de la 10.000
la 900.000 lei.

PEDEPSIREA UNOR FURTURI LA PLANGEREA PREALABILA


Furtul - in forma lui tip sau calificata - comis intre persoane care sunt in relatie de
rudenie, ori in alte relatii care se formeaza si presupun increderea dintre parteneri, este
urmarit in mod diferit fata de infractiunile de furt anterior analizate, fiind prevazut in art.
210 C. pen.
Asadar, infractiunea la a carei radiografiere purcedem nu este un alt tip de furt,
continutul ei nu difera de continutul infractiunii prevazute de art. 208 din Codul penal.
Ceea ce le deosebeste este, pe de o parte, calitatea subiectului activ sau/si pasiv, iar, pe
de alta parte, modul de urmarire a infractiunii.
Furtul savdrsit:
a) Intre soti. A se vedea explicatiile date la infractiunea de omor.
In legatura cu aceasta calitate a subiectilor si cu pozitia psihica a faptuitorului,
este de evidentiat ca doctrina292 si practica juridica au considerat, pe de o parte, ca furtul
este savarsit ,,intre soti" chiar daca acestia sunt despartiti in fapt2 , iar pe de alta parte,
ca infractiunea se realizeaza - in lumina celor explicate la infractiunea de furt - numai in
masura in care luarea bunului de catre autor se face in scopul de a si-1 insusi pe nedrept
si deci de a-1 pagubi pe celalalt sot.
Dimpotriva - s-a decis constant in jurisprudents - in situatia in care sotul sustrage
bunuri comune fara intentia de a si le insusi pe nedrept, ci in alt scop -conservarea
acestora294, procurarea mijloacelor materiale necesare intretinerii copilului295 -, fapta nu
constituie infractiunea de furt intre soti.
Intre rude apropiate. A se vedea dispozitiile art. 149 din Codul penal.
De catre un minor in paguba tutorelui sau. A se vedea explicatiile de la
infractiunea de act sexual cu un minor.
De catre eel ce locuieste impreuna cu persoana vatamata.
Prin ,,a locui", in sensul art. 210 din Codul penal, s-a inteles - deopotriva in
doctrina si practica judiciara - folosirea in comun a unui spatiu de locuit, in
intregime sau in parte, permanent sau pe o perioada de timp limitata, in ultima
situatie durata folosirii fiind atat cat sa-i imprime caracter de stabilitate296. In
aceasta ipoteza, bunul sustras trebuie sa se afle intr-o zona folosita in comun, unde
au acces, deopotriva, faptuitorul si persoana vatamata.

208
S-au considerat in situatii de acest tip: persoanele care loeuiese in
dormitoarele comune ale unor unitati militare, camine, internate, precum si ale
organizarilor de santier ori ale unor organizari prilejuite de lucrari sezoniere;
concubinii care convietuiesc intr-o locuinta comuna; fostii soti care, dupa divort,
continua sa locuiasca impreuna297.
Nu au fost asimilate acestei conditii persoanele care ocupa temporar un spatiu de
locuit (cabina unui vapor, cuseta unui vagon de tren, camera unui hotel)298.
Infractiunea de furt savarsita de persoanele limitativ mentionate in textul art.
210 din Codul penal se urmareste exclusiv la plangerea prealabila a persoanei
vatamate, indiferent daca infractiunea este aceea tip, ori modalitatea ei agravata299.
In cazul ca s-a introdus o asemenea plangere, textul ofera posibilitatea
stingerii litigiului penal pe cale amiabila, prin impacarea partilor.
De catre eel care este gazduit de persoana vatamata.
Intelesul conceptului de ,,gazduire" este acela de a beneficia de adapostirea, de
ospitalitatea persoanei vatamate, care-i ofera faptuitorului posibilitatea persoanei
de a locui impreuna vremelnic.
Intr-o asemenea situatie nu pot fi considerate persoanele care se gasesc
intamplator in locuinta celui de la care au furat - vizita ocazionala300, sau eel care a
condus acasa persoana vatamata aflata intr-o stare avansata de ebrietate - ori cele
care detin, cu titlul de chirias, o camera mobilata in locuinta victimei301, sau
persoanele carora le-a incetat gazduirea302.
Este de observat ca sunt incidente dispozitiile acestui text numai cand furtul este
comis de catre eel gazduit in paguba celui care gazduieste, dar nu si cand furtul a fost
comis de persoana care a gazduit.
Top of the Document

c. TALHARIA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infractiunii este complex - ca si structura
infractiunii -, el fiind constituit, pe de o parte, din relatiile sociale cu caracter
patrimonial referitoare la posesia si detentia bunurilor mobile, iar pe de alta parte,
din relatiile sociale referitoare la viata, integritatea corporals, sanatatea, libertatea
-fizica sau psihica - a individului

Infractiunea de talharie este o infractiune complexa, alcatuita, prin vointa


legiuitorului, din doua sau mai multe fapte incriminate de legea penala.

Independent de faptele ilicit penale din expresia ce defineste talharia, vom distinge,
in structura acesteia, doua tipuri de infractiuni:
209
a) infractiunea scop, care, intotdeauna, este o infractiune de furt, pentru ca,
finalmente, deposedarea unei persoane - fizice sau juridice - de un bun reprezinta
obiectivul central si principal urmarit de faptuitor si,
b) infractiunea mijloc, ce poate fi de mai multe genuri - lovire, lipsire de
libertate in mod ilegal, amenintare etc. -, savarsita de autor cu diferite motivatii -
pentru a pastra bunul, pentru a sterge urmele samavolniciei sale etc. -, dar care este
infaptuita, intotdeauna, in legatura cu infractiunea scop.
Obiectul material al infractiunii este, in principal, bunul la care atenteaza autorul
faptei, dar, in aceeasi masura, obiect material poate fi si corpul persoanei asupra careia
se indreapta actiunea violenta - persoane care sunt deposedate de bun, ori care intervin
pentru a-1 prinde pe faptuitor etc. -, cat si unele lucruri apartinand acestora
(imbracaminte, alte bunuri distruse in cadrul actiunii violente).
Subiectii infractiunii
Nici subiectul activ nemijlocit (autor) si nici subiectul pasiv nu sunt
circumstantiati de text, deci orice persoana poate avea calitatea de subiect al
infractiunii.
Sunt subiecti activi nemijlociti (autori) ai infractiunii de talharie toti participants
la comiterea faptei, indifferent daca unii dintre acestia doar au molestat victima, iar altii s-
au limitat la deposedarea acesteia de bun303.
Persoana juridica poate fi subiect activ al acestei infractiuni, in conditiile art.
l^C.pen.
Infractiunea de talharie este susceptibila de savarsire, in afara coautoratului, si in
modalitatile instigare si complicitate.
Subiecti pasivi sunt toate persoanele prejudiciate - fizic, psihic sau material -de pe
urma infractiunii304.
In cazul unei pluralitati de subiecti pasivi, deposedati de bunuri printr-o actiune
unica de violenta sau amenintare, vor exista tot atatea infractiuni de talharie, in
concurs ideal, cate persoane au fost vatamate - fizic si/sau psihic305.
Latura obiectiva
Elementul material - prin efectul ,,reactiei in lant" imprimat de continutul infractiunii
- are, frreste, caracter complex, el fiind exprimat prin actiuni, conjugate, de deposedare a
victimei de bun, cat si de violentare - fizica sau psihica - a persoanei (persoanelor).
Actiunile, din al doilea tip, sunt intreprinse de autor pentru a obtine sau pastra bunul
detinut de persoana vatamata306, ori pentru a inlatura urmele infractiunii sau pentru a-si
asigura scaparea de raspundere307. Intre cele doua tipuri de actiuni exista o indispensabila
relatie de interconditionare, in absenta acestei relatii constructia juridica complexa a
talhariei dezintegrandu-se in infractiunea de furt, pe de o parte, si infractiunea de
lovire/vatamare corporala, amenintare etc., pe de alta parte368.

210
Actiunilor violente, de natura celor mai sus explicate, le sunt asimilate si actiunile
prin care victima infractiunii este pusa in stare de inconstienta ori in neputinta de a se
apara.
In raport cu mijloacele folosite in cadrul infractiunii de talharie se disting trei
modalitati normative:
1. Furt prin amenintare. Conceptul amenintare a fost explicat la analiza
infractiunii prevazute de art. 193. Amenintarea precede deposedarea victimei de
bun, aceasta cedandu-1 sub imperiul constrangerii psihice exercitate de autor309.
2. Furt prin violente. Despre violentele fizice sau psihice, care au ca urmare
provocarea unor vatamari ale integritatii corporate sau sanatatii, ce necesita ingrijiri
medicale ori care cauzeaza diferite alte consecinte - infirmitate, slutire, avort etc. -
s-au dat explicatiile cuvenite la infractiunile prevazute de art. 180-182 Cod penal,
explicatii care isi pastreaza integral valabilitatea si la infractiunea de talharie.
Actiunile violente subsumate elementului material al infractiunii de talharie
prevazute in alin. (1) sunt cele care au urmarile aratate in art. 180 si 181 Cod penal.
Violentele, ca si amenintarile, sunt exercitate de autor fie in scopul comiterii furtului
- anterior sau concomitent sustragerii bunului -, fie pentru a-si pastra bunul sustras, a
sterge urmele infractiunii, ori a-si asigura scaparea310 - posterior comiterii furtului.
Este insa de precizat ca violentele - fizice sau psihice - sunt indreptate asupra
persoanei - indiferent daca aceasta este insasi victima, sau cea care pazeste bunul, ori
care intervine pentru a captura faptuitorul - si nu asupra lucrului. Va exista totusi
infractiunea de talharie daca violenta este indreptata impotriva bunului in scopul de a
infricosa victima311.
In cazul insa in care bunul, chiar aflat asupra victimei, este sustras fara ca autorul sa
exercite agresiuni fizice sau psihice si, in consecinta, fara ca victimei sa i se produca o
suferinta - ca, de pilda, smulgerea caciulii purtate de aceasta -, fapta nu va constitui
infractiunea de talharie - a decis instanta suprema, in compunerea de 7 magistrati312 -, ci
infractiunea de furt.
3.Furt prin punerea victimei in stare de inconstienta sau in neputinta de a se
apara.
Asemenea stari au fost examinate pe larg la infractiunea de viol si ele au inteles
identic la infractiunea de talharie, cu precizarea insa ca autorul faptei, prin actiunea lui,
produce una sau alta din starile mentionate in text.
In ipoteza ca victima se afla intr-o asemenea stare datorata propriei vointe (este in
stare de inconstienta din cauza consumului voluntar de bauturi alcoolice ori de
stupefiante), sau din cauza actiunii intreprinse de alte persoane, iar autorul doar a
profitat de acea stare preexistenta interventiei sale, fapta nu constituie infractiunea
de talharie, ci aceea de furt313.
Violentele se pot savarsi fie asupra persoanei prejudiciate, fie a oricarei alte
persoane, ca, de pilda, aceea care detine - in posesie sau detentie - bunul, care pazeste
bunul ori care incearca sa-1 impiedice pe autor sa comita furtul, ori sa-si
211
asigure p&strarea bunului, scSparea314 sau stergerea urmelor infractiunii. In opinia noastrS,
infractiunea de talhSrie este realizata si atunci cand violentele sunt exercitate asupra
unui membru al familiei partii vStSmate, ori a unei persoane de care aceasta este legata
sufleteste, pentru a sili astfel victima sa cedeze bunul.
Modalitatile agravate ale variantei tipice a talhariei sunt prevazute in alin.
(2)-(3).
Circumstantele agravante prevazute in alin. (2)-(2 ) se suprapun, in mare masurS,
acelora analizate la infractiunea de furt calificat. Asa fiind, vor fi puse in evidentS
identitatile, dupa caz deosebirile in redactarea textelor.
Agravantele reglementate in alin. (1) lit. a)-c) sunt identice cu cele examinate la
infractiunea prevazutS de art. 209 alin. (1) lit. c), g), e) si f) cu precizarea insa ca in
vreme ce furtul este calificat in cazul in care este comis intr-un mijloc de transport in
comun, talharia este agravatS, potrivit prevederilor alin. (2) lit. c) teza a Il-a, cand este
comisa in oricare mijloc de transport.
Imprejurarile agravante prevazute in art. 211 alin. (21) lit. a), b) si d) au acelasi
continut si inteles cu eel aratat cu ocazia explicatiilor dispozitiilor din art. 209 alin. (1)
lit. a), b) si h). Ceea ce apare in plus la infractiunea de talharie este si folosirea unei
substante paralizante la realizarea infractiunii de furt.
,,Substantele paralizante" fac incapabila victima a actiona, a se misca, a se
manifesta in orice mod.
In afara agravantelor comune cuprinse in textele incriminatorii citate, talharia mai
este agravata in ipotezele ca aceasta este comisa ,,intr-o locuinta sau in dependinte ale
acesteia" -, sau ,,a avut vreuna din urmarile arState in art. 182". In ipoteza normativa
reglementatS in alin. (22) lit. c), infractiunea de violare de domiciliu este absorbita in
continutul infractiunii de talharie315.
In sfarsit, agravanta stabilita in alin. (3) este incidents in cazurile in care
talharia ,,a produs consecinte deosebit de grave" - a se vedea dispozitiile art. 146 C.
pen. - sau ,,a avut ca urmare moartea victimei".
Urmarea imediata si legatura de cauzalitate privesc doar actiunea principals si sunt
identice cu cele de la furt, fiind indiferent daca actiunea adiacenta si-a atins sau nu
scopul. Este deci necesar numai ca actiunea principals (de furt) sa fie efectiva.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv al infractiunii de talharie este, de asemenea, complex, el
exprimandu-se in forma intentiei, la ambele tipuri de actiuni - principals si secundara
(adiacenta).
Intentia care caracterizeaza infractiunea de talharie, in intregul ei, este calificata,
incluzand si elementul scop - spre care se indreapta actiunea adiacenta -, iar acest scop
este acela de a obtine sau pastra bunul, ori de a inlatura urmele infractiunii, sau de a
facilita faptuitorului exonerarea de raspundere.

212
Intentia cu care se comit ambele tipuri de actiuni - furt si violente - poate fi
concomitenta, dar intentiile care caracterizeaza fiecare actiune pot fi si succesive, deci
una premerge celeilalte316.
Este insa de precizat ca urmarile aratate in art. 182 (vatamarea corporals grava) si
art. 174 (moartea victimei) sunt praeterintentionate, autorul neprevazand producerea lor,
ori socotind fara temei ca acestea nu se vor produce, astfel incat ele
ii sunt atribuite sub forma culpei317. In ipoteza insS in care autorul a prevSzut si urmarit
producerea unor astfel de urmSri, suntem in prezenta unui concurs de infractiuni, intre
aceea de talharie prevazuta in art. 211 alin. (2) si aceea de omor calificat prevazuta de
art. 176 lit. d) C. pen.318
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa infractiunii de talharie este realizata - identic aceleia de furt -
atunci cand actiunea principals - de furt - este intreruptS, din motive independente de
vointa fSptuitorului, mai inainte de deposedarea victimei de bun, cu conditia, absolut
obligatorie, ca sa fie insotita de actiunea adiacenta - de violenta (lovire, amenintare
etc.)319, in absenta actiunii adiacente, tentativa de deposedare a victimei de bun este la
infractiunea de furt si nu la aceea de talharie.
Exists tentativa la infractiunea de talharie - respectiv, infractiune consumata - si in
cazul cand violentele se exercitS in scopul sustragerii unui vehicul pentru a-1 folosi pe
nedrept320.
Consumarea infractiunii de talharie survine, aidoma infractiunii de furt, in
momentul imposedarii autorului cu bunul sustras, actiune asociata, desigur, la actiunea
violenta - anterioara, concomitenta sau posterioara actului de deposedare321 -
intreprinsa in legSturS cu furtul.
Sanctiuni. Infractiunea de talharie se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 18 ani, in
varianta tip. Pedeapsa prevazuta in alin. (2) este inchisoarea de la 5 la 20 ani, iar in
alin. (2 ) inchisoarea de la 7 la 20 ani. Fapta prevazuta in alin. (3) este pedepsita cu
inchisoarea de la 15 la 25 ani si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridicS se sanctioneaza, in toate ipotezele de incriminare, cu amenda
de la 10.000 la 900.000 lei.
Top of the Document

d. ABUZUL DE INCREDERE
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din acele relatii sociale privitoare la
patrimoniu - privat sau public -, relatii statornicite pe temeiul increderii (probitatii)
interpersonale referitoare la transmiterea detentiei unor bunuri mobile.
Ceea ce caracterizeaza aceasta infractiune, si o deosebeste, in principal, de aceea de
fiirt, este ca transferul bunului mobil din detentia unei persoane (victima) in detentia altei
213
persoane (autor al infractiunii) se realizeaza licit (sub un titlu legal), dar, ulterior,
faptuitorul, cu rea-credinta, interverteste detentia sa temporara asupra bunului intr-o
deplina stapanire a acestuia. Deci el se comporta fata de bunul ce i-a fost incredintat ca un
veritabil proprietar, evident in mod abuziv, privand persoana - fizica sau juridica -ce i-a
incredintat bunul de drepturile pe care le avea asupra acestuia si provocandu-i, pe aceasta
cale, un prejudiciu material.
Obiectul material al infractiunii este insusi bunul mobil - aflat in patrimoniul privat
sau public - transmis in detentia faptuitorului, pe care acesta si-1 instapaneste.
Bunul mobil, obiect material al infractiunii, are intelesul explicat la infractiunea
de furt. Acest bun mobil este detinut cu orice titlu de victima, situatie care necesita insa
unele precizari.
Aidoma infractiunii de furt, textul infractiunii prevazute in art. 213 din Codul penal
acorda protectie impotriva actiunii frauduloase acolo mentionate nu numai persoanei
care este proprietar al bunului, ci oricaror persoane care detin, sub orice titlu, un bun.
Asadar, textul pretinde doar ca bunul sa fie detinut de o alta persoana decat faptuitorul.
Transferul detentiei asupra bunului de la victima la infractor se realizeaza, de regula,
in virtutea unui raport juridic - contract de depozit, transport, comodat, gaj, credit - insa
nu lipsesc din practica judiciara nici cazurile in care transferul bunului -implicit titlul sub
care autorul preia detentia bunului - provine dintr-o dispozitie a legii, dintr-un act al unei
autoritati326 sau chiar dintr-o situatie de fapt in baza careia se transmite stapanirea bunului.
In doctrina327 si jurisprudenta328 s-a considerat ca refuzul de a restitui o suma
imprumutata nu constituie infractiunea de abuz de incredere, cu motivarea ca in
cazul imprumutului de consumatie, care se refera la bunuri consumabile, o data cu
acestea se transmite si dreptul de proprietate asupra lor, ceea ce determina, in cazul
refuzului restituirii la scadenta a imprumutului (o suma de bani), nasterea unui litigiu
civil si nu incidenta art. 213 C. pen.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ si subiectulpasiv al infractiunii sunt circumstantiati de text.
Subiect activ nemijlocit (autorul) poate fi numai persoana careia i se incredinteaza
un bun mobil - in virtutea unui raport juridic ori a altor situatii examinate -, iar subiect
pasiv (victima) poate fi doar acea persoana - fizica sau juridica - care a incredintat bunul
detinut cu orice titlu.
Potrivit dispozitiilor art. 191 C. pen. subiect activ al infractiunii poate fi si persoana
juridica.
Participatia penala la savarsirea infractiunii este posibila in toate formele ei
-coautorat, instigare, complicitate -, in cazul instigarii ori complicitatii nemaifiind insa
necesar ca faptuitorii sa aiba calitatea pretinsa de text.
Latura obiectiva

214
Elemental material al infractiunii se exprima printr-o actiune sau inactiune, din cele
limitativ si altemativ enuntate in text, si anume: a) insusirea bunului mobil al altei persoane;
b) dispunerea pe nedrept de acest bun; c) refuzul de a restitui bunul.
Insusirea bunului. Conceptul insusire are intelesul intrucatva asemanator aceluia
de la infractiunea de furt. Spre deosebire insa de infractiunea in comparatie, deposedarea
de bun, in cazul abuzului de incredere, se face cu consimtamantul (acordul) persoanei
care il detine - de fapt, chiar aceasta incredinteaza bunul -, iar imposedarea autorului
infractiunii are loc intr-un al doilea timp - uneori chiar departat de primul timp - si
este realizata, asa cum aratam, in mod fraudulos (abuziv), prin intervertirea titlului
legal de detentor in situatia de proprietar uzurpator al bunului.
Acesta este intelesul conceptului de insusire in sensul art. 213 alin. (1) Cod penal.
A dispune pe nedrept de bun. Conceptul a dispune exprima acea conduita a
persoanei fata de bun admisa legal doar proprietarului acestuia, conduita in cadrul careia
persoana are dreptul de a face ce doreste cu bunul sau - sa il vanda, consume,
imprumute, distruga - daca distrugerea nu este prohibits prin dispozitiile art. 219 alin. (1)
si (3) - abandoneze, prelucreze.
A dispune pe nedrept. Actul de dispozitie, potrivit textului, trebuie sa fie ,,pe
nedrept" pentru a constitui infractiunea analizata, adica autorul actiunii sa nu aiba
dreptul - in virtutea conditiilor stabilite in cadrul raportului juridic - sa se comporte
cu bunul in maniera in care a facut-o.
Refuzul de a restitui bunul. Prin aceasta sintagma se intelege refuzul persoanei
careia i s-a incredintat bunul de a-1 restitui persoanei care i 1-a incredintat.
Refuzul autorului infractiunii trebuie exprimat in mod manifest (expres) - nu este
astfel considerate cererea de a amana remiterea bunului - si el succede solicitarii, de
menea, manaseifests (somativa), a partii vatamate de a i se restitui bunul329.
Solicitarea de a se restitui bunul se poate face si prin mandatar ori de catre succesorul
330
persoanei vatamate care a decedat .
Nepredarea bunului la termenul scadent nu echivaleaza cu o atitudine impotrivire de
a persoanei de a-1 restitui, dar, asa cum s-a statornicit cu temei practica in judiciara,
neremiterea bunului la un alt termen, convenit de parti dupa expirarea primului termen, va
putea fi considerate ca refuz de restituirea bunului.
Tot astfel, nu echivaleaza cu un refuz, in sensul infractiunii de abuz incredere, de
nerestituirea bunului din pricina faptului ca acesta a fost sustras ori distrus de o terta
persoana, imposibilitatea justificata a persoanei careia i s-a incredintat bunul de a-si
indeplini obligatia constituind temei doar pentru antrenarea raspunderii civile - si nu
penale -, deoarece lipseste intentia de fraudare.
Urmarea imediataconsta, pe de o parte, in imposedarea frauduloasa autorului a cu
bunuri care constituie obiect material al infractiunii, iar pe de alta parte, in lipsirea partii
vatamate de posibilitatea exercitarii drepturilor ei asupra bunului in cauza si in producerea,
prin consecinta, a unui prejudiciu material.

215
Legatura de cauzalitatedintre actiune/inactiune si consecintele acestora
rezulta din
insasi materialitatea faptelor ex
- re.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie.Infractiunea de abuz de incredere se savarseste exclusiv cu intentie
- ca forma a vinovatiei - in ambele ei modalitati directa
- ori indirecta. Asadar, autorul
infractiunii trebuie sa realizeze ca prin actiunea/inactiunea sa de apropriere frauduloasa a
bunului persoanei vatamate, o priveaza pe aceasta de exer- citarea drepturilor legitime pe care
le are asupra bunurilor in cauza, si sa urmareasca ori sa accepte producerea rezultatului.
Savarsirea infractiunii din culpa este exclusa.
Textul nu pretinde, pentru realizarea infractiunii, existenta unui
scop sau mobil.
Forme. Sanctiuni
Forme. Desi posibila, ca realizare faptica,tentativa nu este sanctionata de lege.
Consumarea infractiunii survine, instantaneu, intr-unul dintre cele momente 3 in
care se materializeaza actiunea-inactiunea: insusirea bunului, dispunerea pe nedrept de
acesta, refuzul de a-1 restitui.
Sanctiuni. Abuzul de incredere se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni laani 4 sau
cu amenda.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, potrivit art.
l
71 alin. (2) C. pen.
Top of the Document

e. GESTIUNEA FRAUDULOASA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic specialeste identic cu eel al infractiunii de abuz de incredere, iar
obiectul material al infractiunii este constituit din bunurile insumate in masa
patrimoniului gestionat (o universalitate de bunuri mobile si/sau imobile) care si-au
pierdut total sau partial valoarea din cauza gestionarii lor frauduloase, pricinuindu-se
astfel o paguba persoanei care le-a incredintat spre conservare ori administrare.
Subiectii infractiunii
Aidoma infractiunii de abuz de incredere, subiectii infractiunii de gestiune
frauduloasa sunt circumstantiati de text.
Astfel, subiect activ nemijlocit (autor) va fi doar acea persoana careia i s-au
incredintat bunuri spre conservare sau administrare.
Subiect activ poate fi si persoana juridica, in conditiile art. 191 C. pen.
Infractiunea este susceptibila de savarsire in participate. In cazul coautoratului
- mai multe persoane se angajeaza sa gestioneze, in comun, un patrimoniu -, fiecare
dintre autori trebuie sa aiba calitatea ceruta de text, dar in cazul instigarii ori al
complicitatii, subiectii nu mai sunt calificati.

216
Subiectul pasiv este acea persoana - fizica sau juridica - care incredinteaza bunuri -
din patrimoniul privat sau public - spre conservare sau administrare unei persoane fizice.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii consta dintr-o actiune sau dintr-o inactiune331
prin care sunt lezate bunurile aflate in administrarea sau conservarea autorului faptei. Pot
constitui actiuni de acest tip, spre exemplu, vanzarea unui bun din patrimoniu la un pret
inferior celui practicat pe piata, sau degradarea autoturismului primit spre conservare
din cauza folosirii lui de catre faptuitor in interes propriu, ori acordarea unor salarizari
exagerate; iar inactiuni de acest tip -neincasarea unor datorii, sau tolerarea furturilor in
paguba patrimoniului gestionat, ori neluarea masurilor de ingradire a unei culturi pentru
a o proteja de actiunile distrugatoare ale animalelor etc.
In ipoteza in care actiunile/inactiunile pagubitoare patrimonial nu sunt in legatura
cu activitatea de administrare sau conservare a bunurilor, fapta nu va constitui
infractiunea de gestiune frauduloasa, ci, eventual, o alta infractiune332.
Gestiune. Conceptul defineste o activitate complexa intreprinsa de o persoana in
legatura cu patrimoniul - privat sau public - apartinand altei persoane - fizice saujuridice.
Conservarea bunurilor. Potrivit obligatiilor asumate, prin contract sau prin efectul
legii, persoana desfasoara activitati de pazire a bunurilor, de mentinere a valorii lor si, in
general, orice activitati necesare si menite a conserva integralitatea cantitativa si
calitativa a patrimoniului astfel gestionat.
In literatura de specialitate sunt asimilate unor asemenea acte de gestiune si actele
utile pentru dobandirea unui drept cu privire la acele bunuri sau pentru evitarea
stingerii unui astfel de drept333 (inscriptia unei ipoteci, intreruperea unei prescripts etc.).
Administrarea bunurilor. Activitatile de ,,administrare" a bunurilor sunt mult mai
numeroase si complexe decat cele de ,,conservare" - pe care, de altfel, le si includ -,
obligatiile administratorului, asumate evident tot printr-un contract sau prin efectul
legii, putand consta in: primirea (sub orice titlu), evidentierea, manuirea, eliberarea
(sub orice titlu, deci si vanzarea sau donarea) bunurilor primite in gestiune.
Drepturile si obligatiile persoanei referitoare la patrimoniul incredintat spre
gestionare sunt cele stabilite prin contractul incheiat cu persoana care i-a incredintat
in acest scop patrimoniul, sau cele stabilite prin actul emis in virtutea si in aplicarea
dispozitiei legale.
Patrimoniul incredintat spre gestionare cuprinde o universalitate de bunuri -si nu
numai un bun sau altul determinat, cum este in cazul infractiunii de abuz de incredere -
universalitate ce poate cuprinde bunuri mobile si/sau imobile, fungibile si/sau
nefungibile, consumptibile si/sau neconsumptibile, precum si drepturi (reale, de creanta
etc.).
Este lipsit de importanta pentru realizarea infractiunii daca mandatul dat pentru
gestionarea patrimoniului este exprimat intr-o forma scrisa sau orala, ori daca este cu
titlu gratuit sau oneros.

217
Urmarea imediata consta in producerea unei pagube persoanei care i-a incredintat
autorului bunurile spre administrare sau conservare.
Intre actiunea/inactiunea faptuitorului si urmarea imediata trebuie stability o
legdturd de cauzalitate, adica trebuie demonstrat ca paguba inregistrata de partea
vatamata este consecinta actelor frauduloase prin care i s-au gestionat bunurile.
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie. Infractiunea de gestiune frauduloasa se savarseste exclusiv
cu intentie, in ambele ei forme - directd sau indirectd. Asadar, faptuitorul realizeaza, in
toate cazurile, ca prin conduita sa fata de bunurile gestionate creeaza un prejudiciu
material persoanei care i le-a incredintat, si el urmareste ori accepts producerea acestui
rezultat. Prin expresia ,,cu rea-credinta", prezenta in text, legiuitorul si-a marcat
limpede vointa de a exclude posibilitatea sanctionarii penale a unei asemenea fapte
atunci cand ea este comisa din culpa.
La modalitatea agravata, prevazuta in alin. (2) intentia este chiar calificatd, intrucat
insumeaza elementul scop, care consta in urmarirea obtinerii unui profit material prin
savarsirea infractiunii.
Textul nu pretinde ca autorul sa fi urmarit un anume scop - la modalitatea tip
reglementata in alin. (1) -, ori sa fi fost animat de un mobil.
Forme. Sanctiuni
Forme. Legea nu prevede sanctionarea tentativei, desi aceasta este posibila.
Consumarea infractiunii are loc in momentul aparitiei urmarii imediate, respectiv
in momentul producerii efective a pagubei in dauna patrimoniului privat ori public.
Sanctiuni. In forma tip, infractiunea este pedepsita cu inchisoare de la 6 luni la 5
ani, iar in varianta agravata pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani, daca fapta nu
constituie o infractiune mai grava.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei.
Top of the Document

f. INSELACIUNEA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din fasciculul de relatii sociale privitoare
la patrimoniu, privat si public, formate pe temeiul bunei-credinte si al increderii
reciproce a subiectilor acestor raporturi.
Obiectul material al infractiunii poate fi un bun mobil sau imobil si, in general,
orice valoare materials, cum este, de pilda, un inscris care incorporeaza o asemenea
valoare (libret334 sau obligatiune CEC, adeverinta de castigarea unui premiu la loterie,
actiune la o banca etc.).

218
In varianta prevazuta in alin. (3), obiectul material consta in contractul prin a carui
valorificare - executare este prejudicial material victima, iar la varianta agravata de la
alin. (4), obiectul material este cecul335.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii este necircumstantiat de text, el
putand deci fi oricare persoana.
Poate fi subiect activ si persoana juridica, in conditiile art. 191 C. pen.
Infractiunea este susceptibila de participate in toate formele acesteia -coautorat,
instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infractiunii este insa circumstantiat, si anume, poate fi doar acea
persoana, fizica sau juridica, prejudicial materialmente prin fapta inselatoare.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii consta intr-o actiune - rar intr-o inactiune -de
inducere in eroare a unei persoane, careia i se prezinta in mod distorsionat o situatie ori
o imprejurare de fapt - prin alterarea adevarului -, cu alte cuvinte, asa cum o spune chiar
textul - fie este prezentata ca mincinoasa o fapta adevarata, fie o fapta adevarata este
prezentata ca mincinoasa.
Acesta difera in raport cu modalitatile normative ale infractiunii.
Astfel, in alin. (1) al art. 215 este prevazuta modalitatea tip (simpla) a infractiunii,
al carei element material consta dintr-o actiune/inactiune vicleana, de inducere in eroare
(de pacalire), exprimata oral sau in scris.
In alin. (3) al articolului este prevazuta o varianta speciala a modalitatii tip -asa
numita inselaciune in conventii - al carei element material consta in actiunea sau
omisiunea din contract care induce in eroare partea contractanta. In cazul acestei
variante speciale, partenerul contractual este indus in eroare fie cu ocazia incheierii
contractului336 - adica in faza negocierii pana la intervenirea acordului si semnarea actului
-, fie in faza executarii contractului - adica in faza derularii acestuia (la livrarea marfii,
care poate fi inferioara calitativ, la plata pretului etc.). Este esential de retinut la
inselaciunea in conventii ca - asa cum pretinde textul - in absenta erorii in care a fost
indusa ori mentinuta victima, aceasta nu s-ar fi angajat la incheierea ori executarea
contractului in conditiile acolo stipulate.
Inselaciunea in modalitatea tip, ca si varianta ei speciala - inselaciunea in conventii
- pot avea cate o varianta agravata, atunci cand ele sunt savarsite in anumite conditii,
prevazute in alin. (2) al textului. Deci modalitatea agravata a infractiunii de inselaciune
are ca obiect material actiunea/inactiunea de inducere in eroare a unei persoane (aceea
caracteristica modalitatii tip) savarsita insa prin folosirea de: a) nume mincinoase, b)
calitati mincinoase33 sau c) alte mijloace frauduloase338.
a) Nume mincinoase. Este un nume care nu apartine faptuitorului. Numele este
,,imprumutat" de la alta persoana - in locul careia se prezinta, pretinzand ca este acea
persoana -, sau este imaginar - pentru a-si ascunde reala identitate si a zadarnici astfel
219
descoperirea sa, ori pentru ca numai in acest mod reusea inducerea in eroare a victimei
(se prezinta sub nume de rezonanta germanica si vorbeste romana cu accent german
spre a convinge victima ca este ,,agentul" unei firme mtincheneze).
b) Calitati mincinoase. A se vedea explicatiile date la infractiunea de violare
de domiciliu.
c) Mijloace frauduloase. Actiunea de inselare a unei persoane se realizeaza, in
regula generala, prin prezentarea de catre autorul infractiunii a unor stari de fapt
neconfonne realitktii, adica prin vorbe amagitoare, mincinoase, rostite339 ori scrise3 °.
Deseori insa aceasta actiune, principals, este sustinuta cu anumite ,,mijloace
frauduloase", folosite de autor pentru a spori sansele de reusita ale activitatii de
plasmuire a adevarului, pentru a-i conferi un grad de credibilitate ridicat.
Din dispozitiile art. 215 alin. (2) rezulta ca inselaciunea, in varianta agravata
prevazuta in acest text, nu poate fi niciodata o infractiune complexa 41. In consecinta,
daca mijlocul fraudulos prezinta el insusi elementele unei infractiuni -fals material in
inscrisuri oficiale, fals in inscrisuri sub semnatura privata, fals privind identitatea, uz
de fals, uzurparea de calitati oficiale -, sunt incidente regulile privitoare la concursul
de infractiuni intre inselaciune si aceea care a constituit mijlocul fraudulos342.
In alin. (4) este prevazuta a doua modalitate agravata a infractiunii de inselaciune,
care se exprima prin urmatoarele actiuni: a) emiterea unui cec asupra unei institutii de credit
sau unei persoane, stiind ca pentru valorifrcarea lui nu exista provizia sau acoperirea
necesara343; b) retragerea, dupa emiterea cecului, a proviziei, in total sau in parte; c)
interzicerea trasului de a plati inainte de expirarea termenului de prezentare. Actiunile
incriminate in cele trei variante in alin. (4) sunt intreprinse in scopul aratat in alin. (1), adica
de a produce o paguba posesorului cecului344.
,,Trasul" este persoana care are mandat sau ordin de la o alta persoana numita
,,tragator" sa execute obligatia de plata a unei sume determinate in favoarea unei a treia
persoane, numita beneficiar, la scadenta si locul mentionate.
Instanta suprema, in sectii unite, a decis ca in cazul in care beneficiarul cecului
are cunostinta, in momentul emiterii, ca nu exista disponibilul necesar acoperirii
acestuia la tras, fapta constituie infractiunea prevazuta in art. 84 alin. (1) pet. 2 din Legea
nr. 59/1934 si nu aceea prevazuta in art. 215 alin. (4) C. pen.345.
Urmarea imediata. Indiferent de modalitatea normativa in care se savarseste
infractiunea, urmarea imediata a laturii obiective consta in producerea unui prejudiciu
material persoanei inselate. In absenta unor actiuni menite a produce o paguba, fapta nu
constituie infractiunea de inselaciune.346
Nu constituie urmarea imediata a infractiunii de inselaciune prejudiciul moral produs
persoanei inselate (compromiterea victimei fata de vecini, colegi etc.).
Pentru realizarea laturii obiective, este necesar a se demonstra ca intre actiunea
de inducere in eroare si consecinta pagubitoare material rasfranta asupra victimei exista
un raport de cauzalitate.

220
In ce priveste ,,folosul material" obtinut de faptuitor, acesta este, aidoma aceluia
de la infractiunea de furt, un folos injust, un folos la care el nu este indreptatit.
Latura subiectiva
Infractiunea de inselaciune se savarseste exclusiv cu intentie, si anume cu intentie
directa. Intentia este calificatd, deoarece insumeaza si elementul scop, care, potrivit
textului, este acela de a obtine un folos material injust347.
Nu intereseaza, pentru realizarea infractiunii, mobilul de care este animat faptuitorul.
Forme. Sanctiuni
Forme. Fapta de inselaciune este susceptibila de desfasurare in timp. Tentativa
se pedepseste. Infractiunea ramane in faza de tentativa atunci cand actiunile de
inducere in eroare sunt intrerupte, independent de vointa faptuitorului -mai inainte de
producerea rezultatului pagubitor pentru victima -, cat si atunci cand actiunile specifice
de inselare au fost epuizate, fara insa ca urmarea imediata -prejudiciul material - sa
apara348.
Nu va constitui totusi tentativa la aceasta infractiune fapta de a incerca inducerea
in eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace total improprii -falsuri grosiere,
deghizari usor sesizabile - deoarece acestea nu au aptitudinea de a insela pe cineva349.
Consumarea infractiunii intervine in momentul aparitiei urmarii imediate, adica al
producerii efective a pagubei350.
In practica judiciara s-a considerat ca inselaciunea in conventii se consuma
intotdeauna la incheierea contractului351.
Consimtind, in parte, ca infractiunea se poate consuma in acel moment, ne
exprimam opinia - usor distantata de aceea a instantei supreme - ca momentele nu se
suprapun, obligatoriu si intotdeauna, deoarece, pe de o parte, actiunea/inactiunea de
inducere in eroare poate incepe nu neaparat in faza incheierii, ci si in aceea de executare
a contractului - astfel ca raportarea la momentul stabilirii acordului partilor apare
nejustificata de vreme ce actiunea inselatoare nici nu a debutat -, iar pe de alta parte,
deoarece este posibila epuizarea actiunii de inducere in eroare a persoanei - in una ori in
ambele faze ale contractului - fara insa ca rezultatul pagubitor sa se fi produs.
Asa fiind, consideram ca infractiunea de inselaciune, indifferent de modalitatea
normativa in care este savarsita, se consuma doar la provocarea unei pagube persoanei
yatamate.
Sanctiuni. In raport cu pericolul social prezentat de fiecare modalitate normativa,
legiuitorul a stabilit un regim sanctionator diferentiat, astfel:
- inchisoarea de la 6 luni la 12 ani - alin. (1) si (3);
- inchisoarea de la 3 la 15 ani - alin. (2), (3) si (4);
- inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi - alin. (5).
Persoana juridica se sanctioneaza, in toate ipotezele de incriminare, cu
amenda de la 10.000 la 900.000 lei potrivit art. 71x alin. (3) C. pen.
Top of the Document
221
g. DELAPIDAREA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din fasciculul de relatii sociale cu caracter
patrimonial care reclama, pentru existenta si dezvoltarea lor, din partea gestionarilor sau
administratorilor patrimoniului unei persoane juridice, sa nu sustragS bunuri din cele
gestionate ori administrate352. Protectia penalS se extinde insa si asupra relatiilor de
serviciu din cadrul acelei unitati, optima desfasurare a acestor relatii fiind intr-un raport
de interconditionare cu starea (integralitatea sau neintegralitatea) bunurilor detinute de
unitate.
Obiectul material. Infractiunea de delapidare are totdeauna un obiect material,
adica un obiect asupra cSruia se exercita direct si nemijlocit actiunea ilicita de
sustragere, obiect care apartine unei persoane de drept public sau privat. Prin concept,
notiunea de sustragere implica existenta unui obiect material, obiect care este sustras,
fara de care actiunea de sustragere nu ar fi posibila.
Obiect material al infractiunii de delapidare poate sa fie, in primul rand, orice bun
mobil, aceasta fiind, oarecum, de la sine inteles, deoarece numai un bun mobil, este
susceptibil de sustragere. Se considers, de asemenea, bun mobil, bunul ce poate fi desprins
de un bun imobil (de exemplu: usile, ferestrele unei clSdiri, fructele unui teren). In al
doilea rand, bunul trebuie sa aiba o existenta materials, deoarece numai un astfel de bun
poate fi sustras. Acest lucru devine mai evident in cazul creantelor sau al altor valori, caci
existenta lor se reflects material in documentul care le constatS. In al treilea rand, bunul
material trebuie sa aiba o valoare economics, valoare care se exprima intr-un pret, intr-un
tarif sau intr-o lists de valori. Valoarea economics este un element important, deoarece, in
bunS mSsurS, de aceasta depinde cuantumul pagubei si prin aceasta, gradul de pericol social
al faptei53.
Bunurile care formeaza obiectul material al delapidarii trebuie sa indeplineasca
douS conditii:
- sa apartina unei persoane juridice de drept public sau de drept privat;
- sS se gSseascS in gestionarea sau administrarea autorului.
Sfera bunurilor care pot forma obiectul material al infractiunii de delapidare este
delimitatS chiar de norma de incriminare prin sintagma ,,bani, valori sau alte bunuri".
Prin bani se intelege moneda de hartie sau metalica si biletele de banca.
Prin valori se inteleg inscrisurile de orice fel: titlurile de credit, creanta sau alte
valori economice (cum sunt cecurile, hartiile de virament, obligatii etc.)
Prin bunuri se inteleg orice fel de obiecte mobile care au o valoare economics,
cum sunt obiectele produse industriale, obiectele agricole, obiectele casnice etc.
Plusurile in gestiune, oricare ar fi originea lor, formeaza obiect material al
infractiunii de delapidare, iar fapta de creare a plusurilor prin mijloace frauduloase,

222
constituie infractiune potrivit art. 35 din Legea nr. 22/1969. In aceasta ipotezS cele doua
infractiuni se vor refine in concurs real54.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni proprii este calificat si nu
poate fi decat un ,,functionar public" sau ,,functionar", care este ins&rcinat cu
gestionarea sau administrarea bunurilor unei persoane juridice de drept public sau
privat. Aceste cerinte care afecteaza calitatea subiectului activ nemijlocit sunt
cumulative. Daca una dintre acestea nu este indeplinita, fapta nu mai poate constitui
delapidare.
Prin ,,functionar public", in sensul legii penale - art. 147 alin. (1) C. pen. -, se
intelege orice persoana care exercita permanent sau temporal", cu orice titlu, indiferent
cum a fost investita, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul unei
unitati dintre cele la care se refera art. 145 C. pen. (autoritatile publice, institutiile
publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public).
Prin ,,functionar" se intelege functionarul public, precum si orice salariat care
exercita o insarcinare in serviciul unei alte persoane juridice decat cele la care se refera
art. 145 C. pen.
In cazul infractiunii de delapidare insa, calitatea de functionar public sau privat nu
este suficienta pentru comiterea acesteia. Se cere ca acestia sa aiba atributii de
gestionare sau administrare a bunurilor unei persoane juridice de drept public sau privat.
Gestionarul355 este acel angajat al unui agent economic, autoritate sau institutie
publica care are ca atributii principale de serviciu, primirea, pastrarea si eliberarea de
bunuri aflate in administrarea, folosinta sau detinerea, chiar temporara, a unui agent
economic, autoritate sau institutie publica, indiferent de modul de dobandire si locul
unde se afla bunurile.
Este considerat gestionar orice persoana care gestioneaza in fapt anumite bunuri.
Un functionar public, care accepts sa faca acte de gestiune sau isi asuma rolul de
gestionar, desi nu are atributii de serviciu in acest sens este gestionar de fapt si, daca isi
insuseste din bunurile gestionate, comite infractiunea de delapidare.
O conditie minimala, absolut necesara pentru existenta unei ,,gestionari de fapt",
este aceea ca persoana juridica de drept public sa aiba cunostinta despre exercitarea in
fapt a activitatii de gestionare. Altfel, persoana in cauza nu poate fi privita ca avand
vreo ,,insarcinare" in serviciul unei persoane juridice de drept public si deci
considerate ca avand in vreun fel oarecare calitatea de functionar public3*.
Legea nr. 22/1969 nu defineste notiunea de gestionar de fapt, insa prevede in art. 31
ca persoana care primeste, pastreaza si elibereaza bunuri, fara a avea calitatea de
gestionar in intelesul art. 1, raspunde integral ca si gestionarul de drept.
Autor al infractiunii de delapidare poate fi si functionarul public sau functionarul
care administreaza asemenea bunuri. Administrarea, spre deosebire de gestionare, consta
dintr-un complex de acte de dispozitie (planificarea, aprovizionarea, desfacerea,

223
platile catre terti etc.) care privesc efectuarea de operatii asupra bunurilor ce apartin
unui agent economic, autoritate sau institutie publica, potrivit cu natura si scopul
patrimoniului unitatii respective. Actele de dispozitie ale unui administrator (persoana
din conducerea unitatii), prin care s-ar insusi, folosi ori trafica bunuri ale persoanei
juridice de drept public sau de drept privat constituie, de asemenea, infractiune de
delapidare.
Daca gestionarul vine in contact direct si material cu bunurile, date fiind atributiile
lui legate de primirea, pastrarea sau eliberarea bunurilor, administratorul are un contact
posibil, virtual. Delapidarea deci nu presupune in mod obligatoriu un contact direct si
material cu bunul persoanei juridice de drept public sau privat,
deoarece se poate ajunge sa se sustraga sau sa se instraineze un bun si printr-o dispozitie
privind miscarea bunurilor3 .
Persoana juridica poate fi subiect activ al infractiunii de delapidare, potrivit art. 19!
C. pen.
Participatia penala este posibila in toate formele sale: coautorat, instigare,
complicitate. Fiind o infractiune proprie, coautoratul nu este posibil decat daca toti
coautorii au dubla calitate ceruta de lege la data savarsirii faptei. Daca una dintre cele
doua calitati sau chiar ambele lipsesc, activitatea acelui participant va fi considerate
drept complicitate la delapidare chiar daca in concret acesta a comis acte de executare
nemijlocita a acesteia358.
Subiectul pasiv este o unitate din cele aratate la art. 145 C. pen. (autoritate publica,
institutie publica, institutiile sau alte persoane juridice de interes public) sau o persoana
de drept privat.
In ipoteza in care bunurile care au facut obiectul delapidarii au fost incredintate
unitatii respective spre transport, reparare etc., proprietarul acestor bunuri are calitatea
de subiect pasiv secundar35 .
Latura obiectiva
Elemental material al acestei incriminari consta intr-o actiune de sustragere, care se
realizeaza prin trei modalitati normative: ,,insusirea", ,,folosirea" sau ,,traficarea" de
bani, valori sau alte bunuri.
Savarsirea oricareia dintre aceste modalitati conduce la realizarea elementului
material al infractiunii de delapidare. Nu intereseaza, pentru existenta infractiunii daca
actiunea de sustragere s-a savarsit in interesul faptuitorului sau al unei alte persoane.
,Jnsusired\ ca modalitate a sustragerii unui bun, consta, pe de o parte, dintr-un
act initial de scoatere a unui bun din posesiunea sau detentiunea unei persoane juridice
de drept public sau privat si, pe de alta parte, dintr-un act subsecvent de trecere a
acestuia in stapanire proprie. Aceasta modalitate de sustragere este legal exprimata
prin actul de ,,insusire", de luare in stapanire, care implica insa actul de luare, de
scoatere a bunului din posesiunea sau detentiunea unei persoane juridice de drept public
sau privat.

224
Un bun se socoteste insusit in momentul in care faptuitorul il ia in stapanire si poate
dispune de el, adica poate sa-1 consume, sa-1 foloseasca sau sa-1 instraineze360.
Insusirea de catre factorul postal a unor sume de bani reprezentand pensii si alte
drepturi banesti pe care trebuia sa le achite destinatarilor constituie infractiunea de
delapidare, iar nu aceea de gestiune frauduloasa361.
Fapta inculpatului, inspector de impozite si taxe in cadrul unei administratii
financiare, de a-si insusi sume de bani din incasarile facute in aceasta calitate, constituie
infractiunea de delapidare si nu infractiunea de gestiune frauduloasa, deoarece
inculpatul are calitatea de functionar, iar in cadrul atributiilor sale de serviciu ii revenea
si obligatia de a gestiona sumele incasate. Gestiunea frauduloasa
se comite de orice persoana ce are bunuri in conservare sau administrare, nefiind necesar
ca subiectul activ sa aiba calitatea de functional"362.
Insusirea de sume de bani sau alte bunuri apartinand avutului public de catre
functionarul care le gestioneaza sau administreaza constituie infractiunea de
delapidare si nu cea de gestiune frauduloasa in acest din urma caz nefiind necesar ca
bunul sa faca parte din avutul public, iar subiectul activ al infractiunii sa fie functionar363.
,Folosirea\ ca modalitate de sustragere a unui bun din posesiunea sau detentiunea
unei persoane juridice de drept public sau privat, consta intr-un act initial de luare sau
scoatere a unui bun din sfera patrimoniala a unei persoane juridice de drept public sau
privat si apoi intr-un act subsecvent de intrebuintare a bunului sustras. Concret,
,,folosirea" unui bun inseamna tragerea de foloase, de exemplu, scoaterea dintr-un
magazin sau depozit a unei masini si folosirea ei, scoaterea unui costum de haine si
folosirea lui. In acest caz, Mosul este tras fie chiar de magaziner, de gestionar, fie de o
alta persoana (ruda, prieten).
Spre deosebire de insusire, in cazul careia bunul luat ramane la faptuitor, in cazul
folosirii bunului, acesta este readus in unitatea publica sau privata, fiind vorba de o
scoatere temporara a bunului din acea unitate3 .
Constituie delapidare prin folosire luarea din gestiune a unui televizor pentru a-1
folosi pentru o perioada de timp365.
,,TraficarecT, ca modalitate de realizare a infractiuni de delapidare, este tot o forma
de sustragere, care consta, mai intai, din actul de scoatere a bunului de la o persoana
juridica de drept public sau de drept privat si apoi din actul de traficare, de speculare, in
vederea obtinerii unui profit. Ca si in cazul celorlalte modalitati, aceasta modalitate de
sustragere este exprimata prin actul subsecvent al ,,traficarii" (specularii), act care
presupune si actiunea de deposedare a unitatii publice sau private de acel bun, de
scoatere a bunului de la unitatea respectiva.
Scoaterea bunului de la unitatea publica sau privata este, si in cazul traficarii,
temporara, adica pentru timpul cat a fost necesar specularii, dupa care bunul este readus
in unitate. Traficarea se deosebeste de folosire prin aceea ca traficarea este o speculare,
adica o folosire care aduce profit, pe cand folosirea satisface o nevoie personals si nu
aduce un profit, exprimat in bani sau alte avantaje366.
225
Exista delapidare prin traficare in cazul in care magazionerul imprumuta un bun din
gestiune in schimbul unei sume de bani367, ori in ipoteza in care gestionarul unui bufet
scoate temporar sume de bani din gestiune pentru a cumpara din comert bauturi alcoolice
si a le vinde in unitate la pretul de desfacere in unitatile de alimentatie publica368.
Urmarea imediata. Actiunea de sustragere are ca urmare imediata, scoaterea bunului
din sfera patrimoniala in care se gasea si deci deposedarea sau lipsirea unitatii publice
sau private de bunul sustras. Aceasta inseamna si pricinuirea unei pagube persoanei
juridice de drept public sau de drept privat.
In caz de delapidare comisa prin insusire de bunuri, pentru stabilirea pagubei, trebuie
avute in vedere preturile in vigoare la data savarsirii infractiunii, iar daca este vorba de
o delapidare continuata, de la data savarsirii fiecarei actiuniventualele majorari de
preturi vor fi avute in vedere numai la stabilirea despagubirilor De asemenea, in
cazul sustragerii unor sume de bani, autorul delapidarii va fi obligat sa acopere atat
prejudiciul efectiv, cat si dobanda aferenta, pe durata de timp de la data savarsirii
infractiunii si pana la achitarea sumei datorate370.

In caz de delapidare prin folosire sau traficare, paguba consta in uzura bunului
pe timpul cat a fost scos din gestiune371 sau, daca obiectul material este o suma de bani,
in echivalentul dobanzii legale pe durata folosirii sumei372.
Pagubele produse prin infractiuni de delapidare concurente nu se totalizeaza, ci
raman de sine statatoare373.
Impozitele platite la sumele delapidate nu pot fi considerate ca delapidate374.
Delapidarea prevazuta in art. 2151 alin. (2) C. pen. are ca urmare producerea unor
consecinte deosebit de grave.
Prin ,,consecinte deosebit de grave", in sensul legii penale, se intelege o paguba
materials mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de grava a activitatii,
cauzate unei autoritati publice, institutii publice sau altei persoane juridice de drept
public ori altei persoane juridice sau fizice.
Legatura de cauzalitate intre actiunea incriminata si urmarea imediata trebuie sa
existe si sa fie dovedita. Daca deposedarea nu se datoreaza unei actiuni de sustragere,
ci altei cauze (pierderii bunului, perisabilitatea lui, furt etc.), nu poate fi vorba de legatura
de cauzalitate si nici de infractiunea de delapidare.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Delapidarea se poate comite numai cu intentie directa sau
indirecta.
Este indiferent daca faptuitorul a savarsit fapta pentru satisfacerea unui interes
propriu sau pentru interesul altei persoane. Scopul urmarit de faptuitor este satisfacerea
unui interes. De aceea, existenta acestui scop este prezumata, iar faptuitorul nu se poate
apara sustinand ca nu a urmarit un interes propriu, fiind indiferent in interesul cui a fost
savarsita delapidarea375.
226
Forme. Sanctiuni
Forme. Delapidarea fiind o infractiune comisiva cu executie lenta, savarsirea sa
poate trece prin toate fazele de desfasurare a activitatii infractionalek
Actele preparatorii, desi posibile, nu sunt insa incriminate. In principiu, crearea
de plusuri in gestiune nu constituie un act de executare a infractiunii de delapidare, ci un
act pregatitor376.
Exists tentativa de delapidare atunci cand hotararea faptuitorului de a sustrage
un bun de la o unitate publica sau privata a fost pusa in executare, dar executarea a fost
intrerupta sau nu si-a produs efectul.
Tentativa la delapidare se pedepseste potrivit art. 222 C. pen.
Infractiunea de delapidare se consuma in momentul in care executarea actiunii
de sustragere a fost dusa pana la capat si s-a produs urmarea imediata, adica scoaterea
bunului din sfera patrimoniala a persoanei juridice de drept public sau privat si trecerea
lui in stapanirea faptuitorului.
Este posibil ca actiunea de sustragere sa se prelungeasca in timp dupa consumare
in cazul folosirii sau traficarii (infractiune continua) sau actele de sustragere sa se
repete (infractiune continuata). Alteori este posibil ca urmarea imediata sa se agraveze
sau sa i se adauge o alta urmare, generata de aceeasi actiune de sustragere. In toate
aceste cazuri, infractiunea se va socoti epuizata in momentul in care se va efectua
ultimul act al actiunii de sustragere sau in care producerea urmarilor se va termina377.
Instanta suprema378 a decis ca pentru a se refine caracterul de infractiune continuata a
unei delapidari, nu este necesar ca actele materiale repetate savarsite in realizarea aceleiasi
rezolutii sa fie de aceeasi natura - insusire, folosire, traficare - ci si de natura diferita,
cerinta legii fiind satisfacuta din moment ce fiecare act in parte constituie o modalitate
de comitere a uneia si aceleiasi infractiuni, aceea de delapidare.
Sanctiuni. Delapidarea, in varianta tip, se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 15
anL
In varianta agravata, pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de la 10 la 20 de
ani si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridica, in ambele ipoteze de incriminare, se sanctioneaza cu amendade
la 10.000 la 900. 000 lei.
Top of the Document

h. DISTRUGEREA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic specialeste constituit din acele relatii sociale de ordinpatrimonial,
referitoare la ocrotirea bunurilor sub aspectul integritatii si/sauinsusirilor acestora
necesare spre a fi utilizate.
Obiectul material al infractiunii este bunul - mobil sau imobil -, apartinandaltei
persoane - fizice ori juridice, sau insusi autorului infractiunii in cazurile prevazute de
227
text - si care este efectiv distrus, degradat ori adus in stare deneintrebuintare prin fapta
comisa.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit(autor) nu a fost circumstantiat de text, asadar elpoate fi
oricare persoana. Este insa de observat ca in variantele normative agravate prevazute de
alin. (2), (3) si (4), subiect activ poate fi chiar proprietarul bunului
distrus.
1
Subiect activ poate fi si persoana juridica in conditiile art. 19C. pen.
385
Participatia penala este posibila in toate formele ei - coautorat, instigare ,
complicitate.
Subiectul pasiv este persoana, frzica sau juridica, careia ii apartine bunul distrus,
degradat ori adus in stare de neintrebuintare prin fapta autorului infractiunii.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii se exprima, de regula, printr-oactiune si, mai rar,
printr-o inactiune, in urma carora se aduce atingere integritatii materiale unui
a bun.
Aceste actiuni/inactiuni pot fi, asa cum se prevede in alin. (1) al textului, de: a)
distrugere, b) degradare si c) aducere in stare de neintrebuintare a unui bun apartinand
altei persoane, sau d) impiedicarea luarii masurilor de conservare ori salvare a unui bun si
e) inlaturare a masurilor de conservare sau salvare a unui bun al altei persoane.
Distrugere. Este actiunea purtata impotriva unui bun, in urma caruia acestaeste
dezintegrat, nimicit, daramat, ruinat, iar atunci cand se indreapta impotriva animalelor,
consecinta consta in uciderea sau infirmizarea acestora. De pilda, prin naruirea pilonilor
de rezistenta ai unui pod, efect al actiunii de minare a acestora, podul este distrus.
Prin degradare se intelege acea actiune indreptata impotriva unui bun, in urma
caruia acesta pierde una sau mai multe din calitatile sale, este deteriorat, stricat. In
exemplul anterior, deteriorarea suprafetei de rulare prin provocarea unor sparturi in
aceasta, va determina degradarea podului. Spre deosebire de primul caz, in care podul va
trebui reconstruit, in acest caz sunt indestulatoare lucrari de reparatie.
Sintagma aducere in stare de neintrebuintare vizeaza cu precadere aspectul
functional al bunului, adica acea actiune prin care bunul devine impropriu folosirii
potrivit destinatiei sale, fara a provoca distrugerea sau degradarea acestuia. In exemplul
de mai sus, este suficienta sustragerea buloanelor de fixare a suprafetei de rulare pe
structura podului, pentru ca acesta sa devina inutilizabil datorita vaditei insecuritati
pentru circulatia vehiculelor.
Impiedicarea luarii masurilor de conservare ori de salvare a bunului. Prin aceasta
formulare trebuie intelese acele actiuni de obstructionare a activitatii unor persoane -
desfasurata individual ori in cadrul unor echipe de interventie ale serviciilor publice -,
menite a preveni distrugerea unui bun, sau de a inlatura pericolul efectiv distrugator
care planeaza asupra bunului (zadarnicirea actiunii de consolidare a unui imobil avariat
de trecerea timpului ori de cutremur -, sau a actiunii de inlaturarea unei avarii la o
sonda ori mina sau dig, ori a actiunii de stingere a unui incendiu386).
228
Inlaturarea masurilor de conservare sau salvare a bunului. Se inteleg acele actiuni
intreprinse de faptuitor pentru a anihila ori a face ineficiente masurile de tipul celor
mentionate anterior - inlaturarea sudurii aplicate pe conducta sparta, dezgroparea gurii
de put prin care sonda erupea necontrolat s.a.
Bunul are o deosebita valoare artistica, stiintifica, istorica, arhivistica. Bunurile
mobile, de asemenea valori, sunt cele cuprinse in patrimoniul cultural mobil387, iar
bunurile imobile, cu valori identice, sunt cele cuprinse in patrimoniul cultural national388.
In alin. (3) este prevazuta forma agravata a faptei de distrugere, degradare ori
aducere in stare de neintrebuintare a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu
de inalta tensiune, a echipamentelor si instalatiilor de telecomunicatii389 sau pentru
difuzarea programelor de radio si televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apa si a
conductelor magistrate de alimentare cu apa. Pericolul major - pentru indivizi si
societate - degajat prin distrugerea unor asemenea bunuri apare de ordinul evidentei.
In sfarsit, alin. (4) prevede, in forma agravata, fapta de distrugere a unui bun prin
actiuni de incendiere, explozie ori alte actiuni de acest tip, pretinzand, concomitent,
producerea unui pericol public in urma folosirii acestor mijloace.
Prin ,,pericol public" trebuie sa se inteleaga acea primejdie care ameninta o
colectivitate de persoane sau/si bunuri.
In legatura cu modul de redactare a textului este de observat si retinut caracterul
enuntiativ (explicativ) - si nu exhaustiv (limitativ) - prin care legiuitorul a denumit
mijloacele periculoase folosite de autor pentru distrugerea bunului.
In consecinta, magistratul poate constata, in cazul instrumental ca si ,,alte mijloace"
-aidoma incendiilor si exploziilor - prezinta o incarcatura de pericol apropiata de cele
expres enuntate in text.
Cerinta textului, de a rezulta pericol public, este satisfacuta in ipoteza, de pilda, a unei
actiuni de braconare cu substante puternic toxice390, intrucat, concomitent omorarii
pestilor din acea zona, este poluata apa pe o intindere insemnata, sau a incendierii unui
apartament din structura unui imobil cu mai multe apartamente3 \
Spre deosebire de modalitatea tip, prevazuta in alin. (1) - la care bunul distrus
apartine, intotdeauna, altei persoane -, la modalitatile agravate prevazute in alin. (2),
(3) si (4) bunul la a carui integritate se atenteaza poate fi chiar al autorului infractiunii.
Ratiunea pentru care s-a incriminat si fapta de distrugere a unui bun propriu, este ca prin
disparitia unui bun de valoare ori de insemnatate pentru colectivitate - si nu numai
pentru proprietar -, sau prin distrugerea acestuia cu mijloace ce creeaza efectiv pericol
public, sunt afectate interesele legitime ale unui numar indeterminat de persoane.
Urmarea imediatd a infractiunii consta in distrugerea, degradarea ori aducerea in stare
de neintrebuintare a unui bun aflat in patrimoniul public ori privat.
Pentru realizarea laturii obiective a infractiunii este necesar sa se stabileasca
legatura de cauzalitate intre actiunea/inactiunea faptuitorului si consecinta produsa,
care este aceea de afectare a integritatii bunului.

229
Latura subiectiva
Forma de vinovatie a infractiunii prevazute in art. 217 din Codul penal se exprima
exclusiv prin intentie, in ambele ei modalitati - directa si indirecta. Savarsita din culpa
fapta constituie infractiunea prevazuta in art. 219 Codul penal.
Nu prezinta interes pentru realizarea infractiunii elementele scop si mobil.
Forme. Sanctiuni
Forme. Tentativa la infractiunea de distrugere se pedepseste de lege -art. 222
C. pen.
Consumarea infractiunii survine in momentul in care se produce distrugerea bunului,
degradarea sau aducerea acestuia in stare de neintrebuintare ca efect al oricareia dintre
actiunile ce alcatuiesc elementul material. In absenta unei pagube effective provocate de
actiunea - inactiunea autorului, infractiunea nu este consumata, putand fi eventual analizata
prin prisma formei sale imperfecte - tentativa.
Sanctiuni. Fapta savarsita in forma tip - alin. (1) - este pedepsita cu inchispare
de la o luna la 3 luni sau amenda.
In cazul modalitatilor agravate reglementate in alin. (2) si (3), pedeapsa este
inchisoarea de la un an la 10 ani, iar la aceea din alin. (4), sanctiunea este inchisoarea
de la 3 ani la 15 ani.
Persoana juridica se sanctioneaza, in cazul faptelor prevazute in alin. (l)-(3), cu
amenda de la 5.000 la 600.000 lei, iar in cazul agravantei din alin. (4), cu amenda de
la 10.000 la 900.000 lei.
Top of the Document

DISTRUGEREA CALIFICATA
Dupa cum se poate sesiza cu usurinta, chiar si numai prin citirea titlului infractiunii,
distrugerea calificata este o forma agravata a infractiunii de distrugere prevazuta in art.
217 Cod penal.
Deosebirea dintre cele doua infractiuni rezida, in principal, in urmarile
(consecintele) provocate prin fapta penala, urmari care, in cazul infractiunii de
distrugere calificata, sunt fie ,,deosebit de grave", fie constau intr-un ,,dezastru".
In afara acestei deosebiri principale, intre infractiunile comparativ examinate mai
apar deosebiri in ce priveste latura subiectiva si regimul sanctionator.
Retinand ca toate explicatiile oferite la infractiunea de distrugere isi pastreaza
valabilitatea la infractiunea de distrugere calificata, ne vom cantona doar in aspectele
particulare ale acesteia.
Latura obiectiva
Urmarea imediata consta, alternativ, in:
a. Producerea de „ consecinte deosebit de grave". In legatura cu aceasta
prima modalitate in care se exprima urmarea imediata - a se vedea art. 146.
230
b.Dezastru. Conceptul este definit in alin. (2) al art. 218 C. pen. Limpezimea
enuntului face inutil orice adaus de explicatii. Se cuvine a sublinia ca, pentru a
califica un eveniment ca ,,dezastru", este necesara producerea ambelor tipuri de
consecinte mentionate de text - deci consecintele sunt cumulative -, respectiv,
bi) distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport in comun, de marfuri
sau persoane, ori a unor instalatii sau lucrari aflate in patrimoniul privat sau public si
b2) moartea sau vatamarea grava a integritatii corporate ori sanatatii mai multor
persoane.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv al infractiunii de distrugere calificata este complex. Fapta de
distrugere este comisa, evident, cu intentie - directa ori indirecta -, dar pozitia autorului
in ce priveste consecintele acesteia - deosebit de grave ori dezastru - se caracterizeaza
prin culpa.
Asadar, forma de vinovatie la infractiunea de distrugere calificata este
praeterintentia.
Sanctiuni. Consecintele deosebit de periculoase pentru societate impun un
tratament sanctionator mai aspru. Astfel, in cazul in care infractiunea are consecinte
deosebit de grave, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor
drepturi, iar daca urmarea acesteia consta intr-un dezastru, pedeapsa este detentiunea
pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei, potrivit
art. 71l alin. (3) C. pen.
Top of the Document

DISTRUGEREA DIN CULPA


Analiza infractiunii de distrugere din culpa nu implica explicatii nici ample si nici
speciale, deoarece aceasta corespunde - sub raportul actiunilor/inactiunilor prin care
este infaptuit, cat si al urmarilor (consecintelor) provocate - continutului infractiunilor de
distrugere (prevazuta de art. 217 C. pen.), respectiv de distrugere calificata (prevazuta
de art. 218 C. pen.). Ceea ce o particularizeaza fata de precedentele infractiuni de
distrugere este forma de vinovatie prin care se exprima atitudinea autorului faptei, si
anume - culpa, caci aceasta este insumata categoriei de infractiuni patrimoniale
savarsite fara de intentie delictuala.
si totusi, sunt unele aspecte ale infractiunii de distrugere din culpa ce se impun a fi
evidentiate, eel putin pentru a nu fi omise observarii si examinarii in procesul de aplicare
in concret a acestor dispozitii legale.
Latura obiectiva
Similitudinea textelor - cu usoare nuante de particular - este evidenta, insa
structurarea textelor apare asimetrica fata de modelele anterioare, astfel:
231
Dispozitiile cuprinse in art. 219 alin. (1) C. pen. corespund acelora din art. 217
alin. (4) si (5) C. pen. adica, este incriminata fapta culpoasa de distrugere, degradare ori
aducere in stare de neintrebuintare a unui bun, chiar daca apartine faptuitorului - in
cazul in care bunul este afectat in urma unui incendiu, unei explozii ori unui alt
asemenea mijloc392 - cu conditia, cumulativa, a producerii pericolului public.
Prevederile art. 219 alin. (2) C. pen. calchiaza prevederile art. 217 alin. (3) C.
pen., dar, in deosebire de acestea, actiunile-inactiunile de distrugere, degradare ori aducere
in stare de neintrebuintare a bunului nu mai reprezinta modalitati normative echivalente in
grad si alternative, ci aceste actiuni/inactiuni sunt situate intr-o anumita relatie de
conditionare. Este de observat, astfel, ca s-a incriminat in art. 219 alin. (2) fapta de
distrugere sau degradare numai daca aceasta a avut ca urmare scoaterea din starea de
intrebuintare a unuia dintre bunurile enuntate in text. Rezulta deci ca fapta de distrugere sau
degradare a unui asemenea bun neurmata si de aducerea acestuia in stare de neintrebuintare,
nu va constitui infractiunea comentata. La aceeasi modalitate normativa mai trebuie
remarcata absenta din text a precizarii potrivit careia fapta constituie infractiune si in cazul
ca bunul distrus apartine faptuitorului.
Dispozitiile art. 219 alin. (3) C. pen. sunt identice acelora cuprinse in art. 218 alin.
(1) C. pen., respectiv sunt agravate actiunile - inactiunile din culpa care au provocat
consecinte deosebit de grave, ori dezastru, prin distrugerea, degradarea ori aducerea in
stare de neintrebuintare a unui bun, chiar daca acesta apartine faptuitorului.
Singurul element material nou, original fata de textele infractiunilor de referinta,
s-a introdus prin alineatul final al art. 219 C. pen., care agraveaza fapta din culpa ce are
drept urmare provocarea unui dezastru ori a unor consecinte deosebit de grave, in cazul
in care acea fapta comisa este in contextul ,,parasirii postului sau a savarsirii oricarei
alte fapte de catre personalul de conducere al unui mijloc de transport in comun, ori de
catre personalul care asigura direct securitatea unor astfel de transporturi".
La aceasta modalitate normativa, subiectul activ nemijlocit este deci calificat
-functionar ori alt angajat al agentului economic caruia ii apartine ori care
exploateaza mijlocul de transport in comun -, iar culpa lui este o culpa profesionala,
aparuta in cadrul si in legatura cu exercitarea atributiilor de serviciu ce revin
subiectului potrivit regulamentului sau statutului de organizare si functionare al
respectivului agent.
Numitor comun al modalitatilor agravate ale infractiunii de distrugere din culpa -
alin. (2)-(4) - este absenta din text a cerintei ,,pericolului public", deoarece acest pericol -
care este implicit urmarilor provocate prin faptele acolo incriminate -nu mai era necesar a
fi explicit pretins.
Sanctiuni. Faptele prevazute in alin. (1) si (2) sunt sanctionate cu inchisoare de la o
luna la 2 ani sau cu amenda.
La alin. (3), teza I, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 6 ani, iar la teza II -este
inchisoarea de la 3 la 12 ani.

232
Pedeapsa pentru modalitatea agravata prevazuta in alin. (4) este inchisoarea de la 5
la 15 ani.
Persoana juridica pentru faptele prevazute in alin. (l)-(3) teza I, se sanctioneaza
cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, iar in celelalte ipoteze de incriminare amenda
este de la 10.000 la 900.000 lei.
Top of the Document

i.TULBURAREA DE POSESIE
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special este constituit din acele relatii sociale privitoare la
securitatea bunurilor imobile, la starea lor de pasnica posesie, imobile aflate in detentia
sau posesia persoanelor fizice sau juridice si care apartin patrimoniului privat ori public.
Obiectul material al infractiunii este insusi bunul imobil asupra caruia se exercita
actiunea samavolnica. Acesta este insa, de regula, complex, fiind alcatuit -osebit bunului
imobil - si din corpul persoanei asupra careia se exercita violentele fizice, ori din
bunurile distruse prin actele violente, sau bunurile (semne de hotar, repere de marcare)
desfiintate.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstantiat de text. El poate fi orice
persoana si chiar proprietarul acelui bun, daca actiunea este indreptata impotriva
bunului imobil legitim posedat ori detinut de alta persoana.
Potrivit dispozitiilor art. 191 C. pen., subiectul activ poate fi si persoana juridica.
Infractiunea este susceptibila de savarsire in toate formele de participate penala -
coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este, in principal, persoana - fizica sau juridica - care poseda ori
detine bunul imobil asupra caruia este indreptata actiunea samavolnica, ori persoana -
fizica sau juridica - careia i se desfiinteaza semnele de hotar sau reperele de marcare
aferente terenurilor respective.
In ipoteza ca bunul imobil ce formeaza obiect al proprietatii private sau publice se
afla in posesia sau detentia altei persoane decat a proprietarului, calitatea de subiect pasiv
al infractiunii o are si proprietarul acelui bun.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii se constituie, intr-o prima modalitate, dintr-o
actiune de ocupare a unui imobil, sau o actiune/inactiune de refuz a elibera terenul astfel
ocupat.
Ocuparea unui imobil. In sensul art. 220 din Codul penal, sintagma este inteleasa
ca acea patrundere a autorului faptei intr-un imobil - constructie, teren -in scopul de a
si-1 instapani. Asadar, faptuitorul, cunoscand ca imobilul este in posesia unei persoane -
fizica sau juridica -, il ocupa samavolnic, erijandu-se in posesorul acestuia.
233
Intrarea in imobil trebuie sa fie efectiva. Este indiferent, pentru realizarea
infractiunii, daca imobilul a fost ocupat partial sau in intregime, dupa cum este
indiferent timpul cat a durat instapanirea imobilului.
Fara drept. Prin aceasta se intelege ca autorul nu are un titlu care sa-i legitimeze
intrarea in imobil, el nu este deci in situatia de a-si exercita un drept propriu sau de a
aduce la indeplinire o dispozitie legala.
Dar nu numai atat. Si in ipoteza unui drept de intrare in stapanirea imobilului fapta
va constitui infractiune daca acel imobil se afla deja in posesia unei persoane, chiar daca
titlul acesteia din urma este inferior celui detinut de faptuitor 3. Legea penala
proteguieste pasnica posesia a imobilului si nimanui nu-i este ingaduit sa-si faca singur
dreptate, mai ales folosind si violenta - deci autorul faptei ocupa imobilul tot ,,fara
drept" -, litigiul astfel nascut din conflictul dintre titlurile detinute de fiecare parte
urmand a fi solutionat de autoritatile administrative sau judiciare competente394.
Instantele de judecata395 au considerat insa ca nu este realizata infractiunea
examinata in cazul in care faptuitorii au ocupat un teren mostenit impreuna cu partea
vatamata si preluat de acesta anterior, bun pentru care nu se facuse iesirea din
indiviziune. S-a motivat ca atata vreme cat nu s-a cerut iesirea din indiviziune, fiecare
mostenitor-proprietar are dreptul de a poseda terenul si ca deci ocuparea acestuia nu s-a
facut fara drept396.
In modalitatile agravate, actiunile de ocupare fara drept a unui imobil sau actiunile
de desfiintare a semnelor de hotar si a reperelor de marcare sunt purtate prin violenta
sau amenintare.
Violenta. Conceptul are intelesul determinat prin dispozitiile art. 180 din Codul
penal, respectiv de actiuni provocatoare de suferinte fizice sau de vatamari ce necesita
penlru vindecare ingrijiri medicale de eel mult 20 de zile. Asadar, infractiunea de
tulburare de posesie - in variantele agravate de la alin. (2) si (3) -absoarbe in continutul
sau pe acela al infractiunii prevazute de art. 180 din Codul penal.
Violenta poate fi indreptata si impotriva lucrurilor sau animalelor -efractionarea
sistemelor de inchidere sau incuiere a imobilelor, uciderea cainelui de paza etc.
In ipoteza insa in care consecintele actelor violente exced pe acelea prevazute in art.
180 din Codul penal, fapta va constitui infractiunea de vatamare corporala sau
vatamare corporala grava, savarsita in concurs cu aceea prevazuta in art. 220 din Codul
penal.
Dupa cum, daca violentele exercitate asupra lucrurilor sunt efectuate prin mijloace
periculoase pentru colectivitate (incendiu, explozie etc.), fapta va constitui infractiunea
de distrugere in concurs cu aceea de tulburare de posesie.
Amenintarea. si acest concept are intelesul deja explicat la infractiunea prevazuta
de art. 193 din Codul penal, infractiune al carei continut este absorbit in acela al
infractiunii de tulburare de posesie.
Desfiintarea semnelor de hotar si a reperelor de marcare.

234
Semn de hotar. Sunt semne de demarcare a terenurilor, adica semne prin care se
vizualizeaza limitele acestora. Ele sunt statornicite potrivit conventiei persoanelor
care au terenurile invecinate ori prin dispozitie a autoritatilor competente (Comisia
de atribuire a titlurilor de proprietate - art. 11 din Legea nr. 18/1991,- primaria - art.
30 din aceeasi lege -, instanta de judecata).
Semnele de hotar pot fi reprezentate prin imprejmuiri (ziduri, garduri), pietre sau
borne de hotar, copaci, spatiu nearat etc.
Desfiintarea semnelor. Se intelege actiunea de nimicire, de a face sa dispara in
orice mod - ardere, spargere, ridicare sau smulgere si aruncare - a obiectelor (lucrurilor)
care reprezinta, servesc ori simbolizeaza granitele terenului397.
Urmarea imediata consta in transferul ilicit al imobilului din posesia sau detentia
partii vatamate in aceea a autorului, dupa caz, in modificarea situatiei semnelor de hotar
si a reperelor de marcare.
Legatura de cauzalitate dintre actiunea intreprinsa si consecinta produsa rezulta
ex re.
Latura subiectiva
Elementul subiectiv al infractiunii se exprima, exclusiv, prin intentie, in ambele
modalitati ale acesteia - directd ori indirecta. Savarsirea infractiunii in contra unui bun
imobil proprietate publica implica stiinta si vointa autorului faptei de a ocupa ilegal acel
imobil si, cumulativ, stiinta ca bunul pe care vrea sa-1 ocupe este proprietate publica.
Ocuparea din eroare a unui imobil nu constituie infractiunea de tulburare de posesie,
dar pot fi retinute si tratate penal actiunile insotitoare - lovirea sau amenintarea unei
persoane, distrugerea de bunuri - in masura in care sunt intrunite elementele constihitive
ale acestor infractiuni.
Textul nu pretinde existenta unui scop sau mobil al infractiunii.
Forme. Sanctiuni
Forme. Infractiunea este susceptibila de savarsirea in forma imperfects a tentativei,
dar tentativa nu se pedepseste de text.
Consumarea infractiunii prevazute in art. 220 din Codul penal survine in momentul
in care faptuitorul, prin una din modalitatile normative prevazute in text, patrunde si
ramane, fara drept, in imobil, respectiv, in momentul modificarii situatiei semnelor de
hotar si a reperelor de marcare.
Infractiunea - care este continua - se epuizeazd fie la momentul cand faptuitorul
a incetat actiunea ilicita din proprie initiativa, fie la data pronuntarii hotararii de
condamnare398.
Sanctiuni. Forma tip a infractiunii - alin. (1) - are prevazuta inchisoarea de la 1 la
5 ani.
Faptele prevazute in alin. (2) si (3) sunt sanctionate cu pedeapsa inchisorii de la 2 la
7 ani, respectiv inchisoarea de la 3 la 15 ani.

235
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, in cazul
faptelor prevazute in alin. (1) si (2) si cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei, pentru fapta
prevazuta in alin. (3).
Top of the Document

j. TAINUIREA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infractiunii de tainuire este complex. El este constituit,
pe de o parte, din acele relatii sociale de ordin patrimonial ce se cer ocrotite impotriva
faptei de tainuire, iar pe de alta parte, din relatiile sociale referitoare la infaptuirea
justitiei. Caci, prin tainuirea bunurilor provenite din savarsirea unei infractiuni in dauna
patrimoniului este stanjenita - asa cum aratam - si activitatea de realizare a actului de
justitie.
Tainuirea este o infractiune subsecventa, ea se situeaza in trena altei infractiuni, relatie
ce poarta in literatura de specialitate denumirea de conexiune de corelatie3 9, cu alte cuvinte,
aparitia sa depinde de preexistenta unei infractiuni patrimoniale.
Dependenta inexorabila a tainuirii de infractiunea prima si principals se manifests
la nivelul obiectului material, care este comun ambelor infractiuni: bunurile (sau o
parte din acestea) dobandite prin savarsirea primei infractiuni sunt ascunse ori
valorificate in actiunea tainuitoare a infractiunii subsecvente.
,,Conexiunea de corelatie" dintre cele doua infractiuni si obiectul lor material comun
nu trebuie sa duca insa la gandul ca cea de a doua, tainuirea, este o ,,copie" a celei dintai,
ca ea ,,imprumuta" elementele constitutive ori circumstantele primei infractiuni.
Dimpotriva, odata aparuta - in urma savarsirii altei infractiuni - tainuirea are o existenta
autonoma, caracterizandu-se prin elemente proprii acesteia.
Autonomia tainuirii, ca infractiune, este usor sesizabila nu numai prin examinarea
comparative a structurii si a elementelor ei constitutive cu cele ale infractiunii
principale, ci si prin constatarea ca circumstantele infractiunii principale nu se
rasfrang asupra infractiunii de tainuire si nu o influenteaza. Astfel, lipsa raspunderii
penale a autorului primei infractiuni (fapta comisa de un minor sub 14 ani ori de un
alienat mintal) ori inlaturarea raspunderii sale penale (fapta amnistiata) nu va avea nici
un efect asupra tainuitorului. Dupa cum, nici existenta unei imprejurari legale care
impiedica punerea in miscare a actiunii penale in cauza privind infractiunea principals -
art. 10 lit.b1), c), f), h) C. proc. pen. - nu are rezonanta penala asupra infractiunii de
tainuire.
Nu va constitui insa infractiunea examinata fapta de tainuire a unui bun ce provine
dintr-o fapta neprevazuta de legea penala.

236
Obiectul material al infractiunii este acelasi bun care a format obiect material al
primei infractiuni, adica este bunul provenit - sau unul din bunurile provenite -prin
savarsirea infractiunii principale.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstantiat de text, prin urmare acesta
poate fi orice persoana.
Cu toate acestea, prin insusi textul incriminator, este exclusa raspunderea penala a
sotului sau a rudei apropiate participantului - indiferent de forma de participare - la
savarsirea infractiunii prime si principale, deci aceste persoane nu pot avea calitatea de
subiect activ al infractiunii.
Subiectul activ poate fi si persoana juridica, in conditiile art. 191 C. pen.
Participatia penala la infractiunea de tainuire este posibila in toate formele ei
-coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infractiunii este persoana fizica sau juridica, din al carei
patrimoniu - privat ori public - provine bunul dobandit printr-o infractiune anterioara
si care face obiectul infractiunii de tainuire.
Latura obiectiva
Elementul material al infractiunii este constituit dintr-o actiune, si anume din acea
actiune de tainuire a unui bun provenit dintr-o alta infractiune prin care este lezat
patrimoniul privat ori public. Din aceasta formulare nu trebuie inteles ca infractiunea de
tainuire este subsecventa exclusiv infractiunilor prevazute in Titlul III al Codului
penal, prima infractiune putand fi oricare alta infractiune cu
consecinte de asemenea natura - infractiuni silvice, santaj (cand bunul pretins a fost si
dobandit de faptuitor), luare de mita s.a.
Textul de lege prevede mai multe modalitati normative in care se poate comite
actiunea incriminata, respectiv: a) primire, b) dobandire, c) transformare a bunului si d)
inlesnire a valorificarii bunului. Infractiunea poate fi savarsita, alternativ, intr-una
dintre aceste modalitati, dar ea poate fi savarsita si in prezenta concomitenta a doua sau
mai multe modalitati (de pilda, ascunde si apoi transforms bunul), in acest din urma caz
actiunile, cumulate, constituind elementul material al unei infractiuni unice de tainuire.
Primirea. Conceptul, in sensul art. 221 din Codul penal, defineste actiunea de a
prelua, sub orice titlu (depozit, gaj etc.), adica de a lua in stapanire temporara un bun
mobil provenit din savarsirea unei infractiuni400. In acelasi concept este insumata si
actiunea de ascundere a bunului, pentru ca actiunea de preluare (de primire) a bunului
precede firesc aceleia de ascundere.
Este de remarcat si de retinut ca actiunea de primire - ca de altfel toate celelalte actiuni
prin care se exprima infractiunea de tainuire - are ca obiect exclusiv bunul mobil. Bunul
imobil, prin natura si caracteristicile lui, nu poate fi tainuit.
Dobdndirea. Prin acest concept se intelege primirea si luarea in stapanire definitive
a bunului provenit din infractiune401. In acest caz, autorul se comporta fata de bunul
237
tainuit ca un veritabil proprietar, atitudine ce se poate concretiza in utilizarea,
consumarea, vanzarea, distrugerea, abandonarea sau donarea bunului, ori in schimbarea
acestuia cu un alt bun.
Transformarea bunului. Actiunea de transformare a bunului - astfel cum este explicate
in literatura de specialitate si admisa in practica judiciara - consta intr-o modificare
(metamorfozare) adusa bunului in ce priveste forma (exteriorul) acestuia -vopsire,
remodelare, reambalare -, ,,cosmetizarea" avand drept scop nerecunoasterea bunului de
catre eel in patrimoniul caruia s-a aflat ori de catre agentii autoritatilor judiciare care il
urmaresc pentru a proba fapta penala principala si a dezdauna persoana vatamata. Actiunea
de transformare poate viza insa si continutul (interiorul) bunului -topire, prelucrare,
demontare etc. - fie in scopul sus aratat, fie in scopul de a fi valorificat mai lesnicios sau
profitabil (topirea unor monede de aur si prelucrarea materialului sub forma de bijuterii,
demontarea pieselor unui autoturism sustras si comercializarea bucata cu bucata a
subansamblurilor s.a.).
Inlesnirea valorificarii bunului. Este acea actiune de ajutorare a participantilor
la infractiunea principala de a instraina bunul, fie prin vanzarea lui directa ori
schimbarea cu un alt bun, fie prin intermedierea unor asemenea operatiuni. De regula,
,,tainuitorii de profesie" isi formeaza si intretin relatii permanente cu persoane amatoare
a cumpara bunuri de provenienta indoielnica, iar in numeroase cazuri acest tip de
tainuitori nici nu intra in contact cu bunul sustras, limitandu-se la ,,a vinde pontul",
adica la a indica - fireste contra unui beneficiu -persoana cumparatorului.
In cazul primirii, in etape, a unor bunuri sustrase in mod repetat de aceeasi
persoana, fapta aceluia care le ascunde ori le vinde nu va mai constitui infractiunea de
tainuire, ci aceea de complicitate la infractiunea prima si principala402.
Urmarea imediata consta in aparitia unei stari de pericol pentru relatiile
patrimoniale afectate prin savarsirea primei fapte penale - primejdia fiind ca bunul
material sa fie pierdut efectiv si definitiv (nerecuperat) - si, concomitent, in aparitia starii
de pericol pentru buna infaptuire a actului de justitie. Dar urmarea imediata (consecinta)
poate consta si dintr-o paguba provocata patrimoniului privat ori public prin
transformarea, distrugerea etc. a bunului tainuit
Raportul de cauzalitate dintre actiune si consecinte rezulta, de regula, din insasi
materialitatea faptei, adica din chiar fapta de primire, transfonnare etc. a bunului.
Din punctul de vedere al raspunderii civile, tainuitorul este insa tinut sa raspunda
doar in limitele valorice ale bunului tainuit, si nu ale intregului prejudiciu provocat prin
prima fapta penala403.
Latura subiectiva
Infractiunea de tainuire se savarseste exclusiv cu intentie, directa ori indirecta.
Intentia este calificata, deoarece ea include si elementul scop, iar scopul autorului este
acela de a obtine un folos material, pentru sine ori pentru alta persoana. In eventualitatea
ca prin fapta comisa in una dintre modalitatile normative nu s-a urmarit realizarea de

238
catre autor a unui profit material (de pilda autorul actioneaza din sentimente de amicitie),
aceasta fapta va putea fi examinata si tratata, eventual, prin prisma prevederilor ce
reglementeaza infractiunea de favorizare.
Asadar, este definitoriu pentru infractiunea de tainuire ca autorul acesteia sa
urmareasca dobandirea unui folos material (sa actioneze in acest scop). Pentru realizarea
infractiunii, textul insa nu cere ca faptuitorul sa-si fi apropiat efectiv un astfel de folos, ci doar
ca el sa fi procedat la tainuirea bunului in vederea obtinerii acestuia.
Desi s-a retinut ca intelegerea dintre autorul primei fapte penale si autorul tainuirii
este intotdeauna posterioara infractiunii principale, este de subliniat inca o data acest
aspect caracteristic404, cu mentiunea ca in ipoteza in care intelegerea dintre faptuitori
este anterioara sau concomitenta primei infractiuni, actiunea de tainuire a bunului va
constitui complicitate la acea infractiune, si nu o infractiune distincta de tainuire405.
Forme. Sanctiuni
Forme. Actiunea de tainuire a unui bun este susceptibila de desfasurare in timp. Cu
toate acestea tentativa la infractiunea de tainuire nu este sanctionata de lege, ea nefiind
prevazuta in art. 222 Cod penal.
Consumarea infractiunii survine in momentul efectuarii uneia dintre actiunile
prevazute de text, si anume - al primirii, al dobandirii, al transformarii ori al inlesnirii
valorificarii bunului provenit dintr-o infractiune -, actiuni purtate in scopul dobandirii
unui folos material.
Infractiunea de tainuire poate fi savarsita si in forma continuata406.
Sanctiuni. Infractiunea de tainuire este pedepsita cu inchisoare de la 3 luni la 7 ani,
fara ca sanctiunea aplicata sa poata depasi pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea
din care provine bunul tainuit. Aceasta conditionare a textului nu trebuie interpretata
in sensul ca sanctionarea tainuitorului nu poate fi mai aspra decat aceea a autorului
infractiunii principale - daca magistratul face o asemenea judecata -, ci doar ca
pedeapsa tainuitorului sa nu depaseasca pe aceea prevazuta de lege pentru infractiunea
din care provine bunul.
Tainuirea savarsita de sot sau de o ruda apropriata nu se pedepseste.
Persoana juridica se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, conform
art. 71 alin. (2) C. pen.
Top of the Document

(B /III)

INFRACTIUNI CONTRA AUTORITATII


a. ultrajul,

239
b. uzurparea de calităti oficiale
c. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.

a. ULTRA JUL
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special principal al infractiunii de ultraj il formeazS acele relatii
sociale referitoare la autoritatea de stat a cSror existenta si normals formare si
desfSsurare ar fi periclitate continuu, fara ap&rarea integritatii si prestigiului persoanelor
care indeplinesc o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat in exercitarea acelei
functii sau in indeplinirea actelor legate de acea functie.
Fiind o infractiune complexa, fapta incriminata are si un obiect juridic special
secundar care consta in relatiile sociale referitoare la libertatea psihicS ori la
integritatea corporals sau sanatatea functionarului public.
Obiectul material. In varianta de tip a incriminarii obiectul material lipseste.
In cazul savarsirii ultrajului prin loviri, alte violente sau vatamari, obiectul material
este corpul persoanei asupra careia se savarsesc actiunile incriminate.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de ultraj poate fi orice persoana,
cetatean roman sau strain, persoana fara cetStenie, domiciliata sau nu pe teritoriul tarii.
Aceasta poate fi o persoana din afara serviciului in care isi exercita functia persoana
ultragiata sau dinauntrul ei.
Subiect activ al acestei infractiuni poate fi si o persoana juridica, in conditiile si cu
limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Participatia penala la aceasta infractiune este posibila in toate formele sale:
coautorat, instigare, complicitate.
Exista si pSrerea415, care a ramas izolatS, potrivit careia participatia penalS la ultraj
este posibila numai sub forma instigSrii si a complicitStii.
Subiectul pasiv principal al infractiunii de ultraj este autoritatea publica, institutia
publics sau o altS persoana juridica de drept public in care isi desfasoara activitatea
functionarul public ultragiat.
Subiect pasiv adiacent este functionarul public care indeplineste o functie ce implica
exercitiul autoritatii de stat, persoana fata de care s-a comis fapta.
Prin ,,functionar public", in sensul legii penale - art. 147 alin. (1) C. pen. -, se
intelege orice persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent
cum a fost investitS, o insarcinare de orice natura, retribuitS sau nu, in serviciul unei
unitati dintre cele la care se refers art. 145 C. pen. (autorit&tile publice, institutiile
publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public).
Prin functie ce implica exercitiul autoritatii de stat se intelege acea functie care
confers functionarului public unele atributii care nu ar putea fi indeplinite fara

240
exercitarea autoritatii de stat, adica fara competenta de a da dispozitii si de a lua
m&surile necesare pentru respectarea lor416.
Aceste atributii sunt specifice autorit&tilor publice care fac parte dintr-una din
urmStoarele puteri: legislativa, executiva sau judecatoreascS.
In doctrina417, se considers ca este subiect pasiv adiacent al ultrajului si functionarul
care are ca atributii de serviciu executarea dispozitiilor emise de catre un organ al
autoritatii de stat. In cazul in care un astfel de functionar beneficiaza de o asemenea
ocrotire printr-o norma speciala si cata vreme urmarea prevazuta la ultraj o regasim in
urmarea mentionata si in textul special se va aplica numai acest din urma text de lege
penala. Spre exemplu, executorul judecatoresc asupra caruia se savarseste o amenintare
sau o violenta, existand in acest sens o dispozitie speciala care incrimineaza savarsirea
de acte de violenta sau amenintare impotriva organelor care asigura executarea
hotararilor judecatoresti, vor opera in acest caz prevederile art. 271 C. pen. si nu cele
referitoare la ultraj. Daca impotriva executorului judecatoresc se savarseste o alta fapta
atunci opereaza prevederile art. 239alin. (1)C. pen.418
Fapta inculpatului, care, cu aceeasi ocazie, a insultat si amenintat in mod succesiv
trei lucratori de politie, aflati in exercitiul functiunii, realizeaza continutul constitutiv al
trei infractiuni autonome de ultraj aflate in concurs real, iar nu o singura infractiune sub
forma continuata419. Solutia concursului de infractiuni, intr-o astfel de ipoteza, este
insusita de doctrina420 si este justificata prin aceea ca autoritatea de stat este protejata
prin intermediul protectiei acordate fiecarui reprezentant al sau.
Faptele de insulta, calomnie si amenintare savarsite impotriva primarului, in timp ce
acesta se afla in exercitiul functiunii si pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii
constituie infractiunea de ultraj prevazuta in art. 239 C. pen., deoarece primarul are
calitatea de functionar public, iar functia sa implica exercitiul autoritatii de stat421.
Latura obiectiva
Elemental material al infractiunii de ultraj consta in mai multe actiuni alternative,
fiecare din ele fiind suficienta pentru realizarea acestui element. Aceste actiuni se gasesc
incriminate ca fapte de sine statatoare in cadrul grupului de infractiuni contra persoanei.
In varianta tip422 a ultrajului, elementul material consta intr-o actiune de amenintare
savarsita contra unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul
autoritatii de stat. Asadar, elementul material al infractiunii de ultraj absoarbe, in
varianta simpla, fapta de amenintare. Actiunea de amenintare are intelesul aratat in art.
193 C. pen.
Inlaturarea din continutul infractiunii de ultraj a modalitatilor normative referitoare
la insulta si calomnie a fost primita cu rezerve in doctrina deoarece o astfel de solutie
va duce la o diminuare sensibila a protectiei de care trebuie sa se bu-cure persoanele care
indeplinesc o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat423. Cerinte esentiale:
1.Amenintarea sa fie savarsita contra unui functionar public care indeplineste
o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitiul functiunii ori
241
pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii4 4. Aceasta cerinta esentiala este
comuna tuturor ipotezelor de incriminare prevazute in art. 239 C. pen.
Fiecare dintre aceste doua situatii alternative poate realiza cerinta esentiala in
continutul laturii obiective.
Cerinta este indeplinita din moment ce functionarul public se afla in exercitiul
fiinctiei, indifferent daca actiunea indreptata impotriva sa priveste acte ale functiunii sau
fapte de ordin extrafunctional (viata particulars a acestuia, familia etc.).
Pentru existenta cerintei esentiale in cazul faptelor indeplinite in exercitiul
functiunii este necesar ca actiunea indreptata contra functionarului public sa priveasca
fapte sau acte ce au fost efectuate de acesta in exercitiul functiunii, potrivit atributiilor
sale si cu respectarea formelor legale. In cazul in care functionarul public isi
depaseste atributiile de serviciu, le incalca ori le exercita abuziv, actele sale nu mai pot
fi considerate ca acte ale autoritatii, el situandu-se in asemenea imprejurari, in afara
protectiei pe care legea i-o acorda prin dispozitiile din art. 239 C. pen.425
2.Amenintarea sa fie savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directa. Asadar, amenintarea poate fi comisa fie nemijlocit, deci in prezenta
subiectului pasiv al infractiunii, fie prin mijloace care prin natura lor sunt
susceptibile de a realiza un contact direct intre autor si subiectul pasiv (in aceasta
ipoteza subiectul pasiv este absent). Prezenta subiectului pasiv trebuie sa fie
efectiva, reals. Nu s-ar putea concepe, de pilda, un ultraj asupra unei fotografii a
functionarului public ori a unei semnaturi a acestuia.
Amenintarea trebuie sa aiba ca obiect savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte
pagubitoare indreptata impotriva functionarului public ultragiat si sa fie de natura sa-1
alarmeze pe acesta.
Mijloacele de comunicare directa sunt acelea care creeaza situatii echivalente
prezentei (de ex., comunicarea telefonica, telegrafica, radio, tv, scrisoare, email etc.).
In variantele agravate prevazute in art. 239 alin. (2), (3) si (4) C. pen., elementul
material consta in lovirea sau orice alte violente, vatamarea corporala sau vatamarea
corporala grava savarsita impotriva persoanei care indeplineste o functie ce implica
exercitiul autoritatii de stat.
Prin urmare, in elementul material al variantelor agravate a ultrajului sunt absorbite
faptele de lovire sau alte violente, de vatamare corporala si de vatamare corporala grava
care au intelesul aratat in art. 180-182 C. pen. Pentru existenta elementului material al
acestor variante sunt indiferente mijloacele si modul in care s-a savarsit actiunea
incriminata.
In cazul ultrajului calificat, daca s-a cauzat victimei moartea, fapta nu va constitui
infractiune complexa, ca in Codulpenal Carol al II-lea (art. 255), ci vor fi aplicabile
regulile generate privind concursul de infractiuni426. In sustinerea acestui punct de vedere,
Virgil Ramureanu a aratat ca solutia care se impune este cea a concursului ideal intre
ultraj si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeasi activitate

242
materials s-au produs urmari diferite, ce au adus atingere unor valori sociale distinct
ocrotite de legea penala.
Atunci cand o persoana savarseste cu aceeasi ocazie atat insulte si amenintari, cat si
loviri contra unui functionar public aflat in exercitiul functiei, nu i se pot refine in
sarcina doua infractiuni de ultraj in concurs, una in forma simpla si alta in forma
agravata, ci numai o singura fapta de ultraj, forma calificata absorbind si forma simpla a
acestei infractiuni427.
Actele de agresiune indreptate impotriva unui politist aflat in misiunea de a sprijini
activitatea executorului judecatoresc, de punere in executare, pe cale silita, a unei
hotarari judecatoresti, constituie infractiunea de ultraj. Prin participarea sa la executarea
unei hotarari politistul nu-si pierde calitatea de agent al ordinii publice, el nefiind
asimilat cu organul de executare a hotararii judecatoresti, in sensul prevederilor art. 271
alin. (1) C. pen.428
Fapta inculpatului, de a aplica o lovitura de cutit in abdomen unui ofiter de politie
aflat in exercitiul atributiilor de serviciu, punandu-i viata in pericol, constituie
infractiunea unica de tentativa la omor calificat prevazuta in art. 20 raportat la art. 174
si 175 lit. f) din Codul penal, iar nu doua infractiune distincte, respectiv tentativa la
infractiunea de ultraj prevazuta in art. 239 alin. (2) din Codul penal429.
Urmarea imediata consta intr-o stare de pericol pentru autoritatea cu care este
investita unitatea din care face parte functionarul public ultragiat.
In afara de urmare imediata, corespunzatoare obiectului ocrotirii penale, fiecare
varianta are ca urmare adiacenta si producerea unei vatamari morale sau fizice a
subiectului pasiv.
Legatura de cauzalitate intre savarsirea vreuneia dintre actiunile care pot constitui
elementul material al infractiunii de ultraj si urmarea imediata trebuie sa existe.
Existenta legaturii de cauzalitate este, in general, presupusa fiindca urmarea imediata
constdnd intr-o stare de pericol, realizarea elementului material implica, de regula,
producerea urmarii imediate.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie. Infractiunea de ultraj se comite intotdeauna cu intentie directa
sau indirecta. Savarsirea faptei din culpa nu este incriminata.
Pentru existenta intentiei este necesar ca infractorul sa cunoasca atat situatia
persoanei impotriva careia isi indreapta actiunea sa, cat si imprejurarea ca aceasta
se afla in exercitiul functiunii, sau ca faptele la care se refera actiunea au fost indeplinite
in exercitiul functiunii. Necunoasterea de catre faptuitor a acestor imprejurari, exclude
existenta infractiunii de ultraj.
Exista si parerea430 potrivit careia infractiunea de ultraj nu se poate comite decat cu
intentie directd, in timp ce alti autori sustin ca forma de vinovatie cu care se poate
comite ultrajul este si praeterintentiam.

243
In textul art. 239 C. pen., nu sunt prevazute cerinte esentiale referitoare la mobil
sau scop, dar cunoasterea lor este totdeauna utila pentru stabilirea gradului de pericol
social concret al faptei comise si la individualizarea judiciara a pedepsei.
Forme. Sanctiuni
Forme. Actiunile care pot constitui elementul material al infractiunii de ultraj sunt
susceptibile de a fi realizate printr-o activitate care se desfasoara in timp si pot parcurge
fazele inerente unei astfel de desfasurari: preparare, incercare, consumare, epuizare.
Actele preparatorii posibile la infractiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot
deveni insa acte de complicitate - in ipoteza savarsirii infractiunii - atunci cand au fost
efectuate de o alta persoana decat autorul sau se pot insuma in contributia autorului432.
Tentativa, de asemenea posibila, nu este incriminata.
Ultrajul se consuma in momentul in care actiunea incriminata a fost savarsita si a
produs urmarea imediata a infractiunii.
Sanctiuni. In varianta tip, infractiunea de ultraj se pedepseste cu inchisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amenda.
In varianta agravata prevazuta in alin. (2), pedeapsa prevazuta de lege este
inchisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pedeapsa aplicabila este inchisoarea de la 6 luni la 6 ani, in cazul variantei
prevazute in alin. (3) si inchisoarea de la 3 la 12 ani, in cazul ultrajului prevazut in alin.
(4).
Pentru faptele prevazute in alin. (1) - (3), persoana juridica se sanctioneaza cu
pedeapsa amenzii cuprinsa intre 5.000 lei si 600.000 lei.
In ipoteza prevazuta in alin. (4), persoana juridica se sanctioneaza cu pedeapsa
amenzii cuprinsa intre 10.000 lei si 900.000 lei.
Cazuri speciale de pedepsire
Legiuitorul a considerat ca asupra persoanelor ce indeplinesc o functie importanta
de stat ori publica sau care implica exercitiul autoritatii de stat se pot realiza acte
indirecte de intimidare, indreptate impotriva sotilor, copiilor ori parintilor. De aceea,
legiuitorul a simtit nevoia ca aceste acte sa fie reprimate mai aspru deoarece se ocroteste
in acest fel si autoritatea.
Potrivit art. 2391 C. pen., ,,in cazul infractiunilor prevazute in art. 180 - 182, art. 189 si
193, savarsite impotriva sotului, copiilor sau panntilor unui judecator, procuror, politist,
jandarm ori militar, in scop de intimidare sau de razbunare pentru acte sau fapte indeplinite
in exercitiul functiunii, maximul pedepsei se majoreaza cu 2 ani". Este vorba de infractiunile
de loviri sau alte violente, vatamarea corporala, vatamarea corporala grava, lipsirea de
libertate in mod ilegal si amenintarea.
Cu privire la intelesul notiunilor de judecator, procuror, politist, jandarm ori militar
facem trimitere la cele aratate cu ocazia explicarii elementului circumstantial de
agravare al infractiunii de omor, prevazut in art. 176 lit. f) Cod penal.
Top of the Document
244
b. UZURPAREA DE CALITATI OFICIALE
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infractiunii de uzurpare de calitati oficiale il constituie
acele relatii sociale a caror normals formare si desfasurare sunt asigurate de exercitarea
numai de catre cei indreptatiti a calitatilor oficiale.
Calitatile oficiale implica la fel ca si unele functii, prezenta sau exercitiul functiunii,
in persoana celui investit cu o calitate oficiala. Aceasta inseamna ca dreptul de a folosi
o calitate oficiala si de a indeplini acte legate de acea calitate apartine exclusiv persoanei
care este investita cu acea calitate, iar uzurparea acesteia aduce atingere autoritatii
respective, tulburand bunul mers al activitatii autoritatilor publice, institutiilor publice sau
altor persoane juridice de drept public4 3.
Obiectul material. Infractiunea de uzurpare de calitati oficiale nu are un obiect
material.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni poate fi orice persoana
particulars, care indeplineste conditiile generate pentru a rSspunde penal si care foloseste
fara drept o calitate oficiala. Aceasta nu exclude ipoteza ca o persoana investita cu o
anumita calitate oficiala sa foloseasca fara drept o alta calitate oficiala, si deci sa fie
subiect activ nemijlocit al infractiunii in ce priveste aceasta ultima calitate. De
asemenea, poate fi autor al acestei infractiuni persoana care continuS sa foloseasca o
calitate oficiala, dupS ce a pierdut-o definitiv (prin pensionare, inlocuire, desfacerea
contractului de muncS etc.) sau temporar (prin suspendare)434.
Subiect activ al acestei infractiuni poate fi si o persoana juridica, in conditiile si cu
limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Participatia penala este posibila in toate formele sale: coautorat, instigare,
complicitate.
Intr-o alta parere435, care a ramas izolata, se considers ca participatia penala este
posibila numai sub forma instigarii si a complicitatii.
Subiectul pasiv principal este intotdeauna statul.
Subiecti pasivi secundari pot fi unitatile publice aratate la art. 145 C. pen. sau
persoanele prejudiciate prin actele indeplinite de catre autorul infractiunii.
Latura obiectiva
Elementul material consta in doua actiuni conjugate ce trebuie realizate cumulativ
si anume: actiunea de folosire a unei calitati oficiale si actiunea de indeplinire a vreunui
act legat de acea calitate436. Savarsirea acestor doua actiuni este indispensabila pentru
existenta elementului material al infractiunii de uzurpare de calitati oficiale.

245
Daca o persoana foloseste fara drept o calitate oficiala, dar nu indeplineste vreun
act legat de acea calitate, fapta nu constituie infractiunea de uzurpare de calitati
oficiale437.
Savarsirea infractiunii de uzurpare de calitati oficiale presupune preexistenta unor
calitati oficiale, adica a unor functii care sa confere functionarului public care o ocupa,
permanent sau temporar, o calitate oficiala.

Prin ,,calitate oficiala" se intelege deci abilitarea legala a unei persoane de a


indeplini anumite acte producatoare de consecinte juridice 38.
Dupa alt autor43 , prin ,,calitate oficiala" se intelege aceea pe care o implica
exercitarea unei functii sau insarcinari in serviciul unei organizatii de stat sau obstesti.
,,Calitatea oficiala", intr-o alta conceptie 440, este acea calitate care da persoanei
dreptul de a reprezenta autoritatea de stat si de a actiona in numele acesteia.
In practica judiciara, s-a decis441 ca sintagma ,,calitate oficiala" presupune o functie
care, prin natura sa, implica exercitiul autoritatii, adica puterea de a lua dispozitii cu
caracter obligatoriu si de a asigura respectarea acestora.
Instanta suprema44 a decis ca oficierea de slujbe religioase de catre o persoana
care a pierdut calitatea de preot nu constituie infractiunea prevazuta in art. 240 C. pen.,
deoarece activitatea preotului nu presupune o calitate oficiala in sensul legii, ci o
activitate cu caracter spiritual.
Calitatea oficiala implica deci o anumita competenta functionala: judecatorul,
procurorul, organul de cercetare penala, secretarul consiliului judetean sau local, ofiterul
starii civile etc.
Prin folosirea unei calitati oficiale se intelege actul prin care faptuitorul isi atribuie o
calitate oficiala pe care nu o are sau nu o mai are. Este suficient ca faptuitorul sa-si
atribuie calitatea pe care nu o are printr-o simpla afirmatie. Daca faptuitorul recurge la
folosirea unor mijloace frauduloase care constituie prin ele insele infractiuni (port
nelegal de uniforms, fals in inscrisuri etc.), in sarcina acestuia va fi retinut un concurs
de infractiuni. Nu intereseaza pentru existenta infractiunii analizate daca persoana fata
de care faptuitorul a folosit fara drept calitatea oficiala a fost sau nu indusa in eroare.
Fara a fi legata de o anumita durata de timp, ,,folosirea" presupune insusirea pe un
interval minim de timp necesar indeplinirii celei de a doua actiuni, adica indeplinirea
unui act legat de calitatea oficiala uzurpata.
Prin indeplinirea unui act legat de calitatea uzurpata se intelege efectuarea unui act
care intra in competenta celui legal investit cu acea calitate (ex. intocmeste un proces-
verbal de constatare sau un act de stare civila). Nu intra in categoria acestor acte cele
care nu au nici o legatura cu functia uzurpata (de exemplu, furtul savarsit de falsul
politist din camera perchezitionata de acesta, in acesta caz existand un concurs de
infractiuni).

246
Nu are importanta - pentru existenta infractiunii - daca actul a fost sau nu indeplinit
in formele prevazute de lege, ori daca faptuitorul indeplineste acel act intr-un loc public
sau intr-un loc privat.

247
Cerinta esentiala. Cu privire la actiunea de folosire, legea cere pentru intregirea
laturii obiective a infractiunii indeplinirea unei anumite cerinte esentiale. Aceasta cerinta
esentiala consta in folosirea ,,fara drept" a unei calitati oficiale.
Prin folosirea ,,fara drept" a unei calitati oficiale se intelege insusirea sau atribuirea
acesteia fara un titlu legitim (numire, delegare, alegere etc.) sau continuarea folosirii
calitatii dupa ce titlul legitim a incetat (iesire la pensie, destituire, revocare).
In cazul simplei depasiri a limitelor competentei ce o confers calitatea oficiala pe
care o are faptuitorul, cerinta folosirii fara drept nu va fi indeplinita, fapta constituind
eventual un abuz in serviciu443.
Urmarea imediata consta in provocarea unei stari de pericol pentru valoarea sociala
a ,,autoritatii" si deci pentru relatiile sociale ce constituie obiectul juridic al infractiunii
analizate.
Actele indeplinite de catre faptuitor pot produce si consecinte pagubitoare pentru
persoanele juridice (de drept public sau privat) sau fizice. Legea nu conditioneaza insa
existenta infractiunii de producerea unui asemenea rezultat, esentiala fiind crearea unei
stari de pericol ce se produce prin comiterea actiunilor incriminate444.
Legatura de cauzalitate intre actiunile care constituie elementul material al
infractiunii prevazute in art. 240 C. pen. si urmarea imediata trebuie sa existe si rezulta
ex re.
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie cu care se poate comite aceasta infractiune este intentia directa
sau indirecta. Intentia priveste elementul material in totalitatea sa, adica cele doua
actiuni incriminate. Elementul subiectiv consta deci in vointa si intentia de a efectua
atat actiunea de folosire, cat si actiunea de indeplinire. Aceasta dualitate in cuprinsul
elementului subiectiv poate exista de la inceput, sau poate aparea ulterior, in timpul
actiunii de folosire4 .
Exista intentie cand faptuitorul stia ca isi insuseste pe nedrept o calitate oficiala si
ca efectueaza un act legat de aceasta calitate, prevazand acest rezultat, pe care 1-a urmarit
(intentie directa), sau 1-a acceptat (intentie indirecta).
Dupa alti autori446, insa, uzurparea de calitati oficiale nu se poate comite decat cu
intentie directa.
Nu sunt prevazute cerinte esentiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoasterea
lor este totdeauna utila pentru individualizarea pedepsei.
Forme. Sanctiuni
Forme. Fiind o infractiune cu executare lenta, uzurparea de calitati oficiale poate fi
realizata printr-o activitate infractionala susceptibila de a parcurge fazele obisnuite ale
desfasurarii unei astfel de activitati: acte de pregatire, tentativa, consumare, epuizare.
Actele pregatitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate. In cazul cand fapta a fost
savarsita, aceste acte effectuate de altcineva decat autorul, pot deveni acte de complicitate
anterioara.
248
Tentativa neterminata este posibila, dar nu este incriminata si implicit pedepsita.
Uzurparea de calitati oficiale este o infractiune formala care se consumd in
momentul in care au fost savarsite cele doua actiuni care constituie elementul material
si s-a produs urmarea imediata, adica crearea starii de pericol pentru valoarea sociala a
autoritatii si pentru relatiile sociale ocrotite. Pana in acest moment, indiferent cat timp
o persoana s-a folosit de o calitate oficiala pe care nu o avea, daca nu a trecut la
indeplinirea vreunui act legat de acea calitate, fapta se gaseste in stare de tentativa, care
nu este incriminata44 .
Actiunea de folosire de calitati oficiale, urmata sau insotita de actiunea de
indeplinire a unor acte legate de acea calitate, poate continua si dupa momentul
consumativ, prin repetarea activitatii infractionale in baza rezolutiei unice. In acest caz,
infractiunea se va epuiza odata cu indeplinirea ultimului act, ca urmare a folosirii unei
calitati oficiale.
Sanctiuni. Uzurparea de calitati oficiale, comisa de o persoana fizica, se pedepseste
cu inchisoare 6 luni la 3 ani.
Persoana juridica va fi sanctionata cu amenda intre 5.000 lei si 600.000 lei, potrivit
art. 71l alin. (2) C. pen.
Top of the Document

c. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE INSCRISURI


Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al sustragerii sau distrugerii de inscrisuri consta in acele
relatii sociale a caror formare si desfasurare sunt asigurate prin apararea autoritatii
impotriva faptelor care pun in primejdie securitatea inscrisurilor si
documentelor aflate in pastrarea sau detinerea unei autoritati publice, institutii publice
sau alte persoane juridice de drept public.
Obiectul material al primei variante a infractiunii va fi dosarul, registrul,
documentul sau orice alt inscris sustras sau distrus, care se afla in pastrarea sau in
detinerea unei unitati din cele prevazute in art. 145 C. pen.
Enumerarea facuta in dispozitia din art. 242 C. pen. este cuprinzatoare, iar
expresia ,,orice alt inscris" este destul de generals si poate cuprinde orice inscris
original sau copie, manuscrise sau imprimate etc., dupa felul activitatii fiecarei institutii
de stat ori persoane juridice de drept public.
Sunt indiferente natura, valoarea, eficienta, veridicitatea documentului sau
inscrisului sustras sau distrus.
,,Dosarul" este constituit din totalitatea actelor privind aceeasi problema, afacere,
persoana etc. (de exemplu, dosarul unei judecatorii privind o anumita pricina, dosarul
unei circumscriptii financiare privind situatia unui imobil etc.)460.

249
Prin ,,registru" se intelege o condica cu un numar de foi, legate sau volante, in care
sunt trecute, inregistrate anumite hartii, acte, fapte juridice etc. (de exemplu, registre de
intrare si iesire a corespondentei).
,,Documentul" constituie un inscris de o valoare deosebita (de exemplu, un act
constitutiv, un tratat, un protocol de colaborare etc.).
In sfera notiunii de ,,orice alt inscris" intra inscrisurile care prezinta o valoare
(semnificatie juridica), adica orice declaratie despre un act juridic facuta sau
constatata in scris, cum sunt inscrisurile sub semnatura privata sau autentice, scrisorile,
procesele verbale etc.
Prin inscrisuri nu se inteleg cele care incorporeaza o valoare materials certa, cum
sunt mijloacele de plata straine (in hartie), titlurile de valoare interna (obligatii),
monedele de hartie etc., sustragerea sau distrugerea acestora constituind infractiuni
contra patrimoniului461.
Inscrisurile eliberate de un organ de urmarire penala, de o instanta de judecata
sau de un alt organ de jurisdictie nu pot forma obiectul material al normei de incriminare
prevazute in art. 242 C. pen. deoarece sustragerea sau distrugerea acestora constituie o
alta infractiune de sine statatoare prevazuta in art. 272 C. pen.
In acelasi sens a decis si instanta suprema462 cand a stabilit ca distrugerea unor
procese-verbale de constatare a unui accident rutier si a probelor biologice recoltate
pentru analize se incadreaza in prevederile art. 272 C. pen. si nu in cele din art. 242 C.
pen.
In varianta prevazuta in art. 242 alin. (2) C. pen., obiectul material va fi un inscris
care prezinta o valoare artistica, stiintifica, istorica, arhivistica sau o alta asemenea
valoare. Nu intereseaza daca aceste inscrisuri prezinta sau nu mai prezinta vreun
interes juridic actual (daca produc sau nu consecinte juridice), ci exclusiv daca prezinta
o valoare din cele enumerate in continutul normei de incriminare.
Daca inscrisul distrus din culpa nu prezinta una din valorile enumerate, fapta nu
constituie infractiune, ci eventual poate atrage o sanctiune disciplinary a faptuitorului.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de sustragere sau distrugere de
inscrisuri poate fi orice persoana fizica ce intruneste conditiile generate ale raspunderii
penale.
In varianta de tip a incriminarii, participatia penala este posibila in toate formele
sale: coautorat, instigare, complicitate.
La savarsirea infractiunii prevazute in alin. (2) este posibila participarea cu intentie
a unor alti subiecti activi (participate improprie potrivit dispozitiei din art. 31 C. pen.),
situatie in care acestia vor raspunde insa potrivit dispozitiilor din art. 242 alin. (1) sau
(2) C. pen., dupa caz.
In varianta agravata prevazuta in alin. (3), sustragerea sau distrugerea de inscrisuri
este o infractiune proprie care nu poate fi comisa nemijlocit decat de catre un
functionar public in exercitarea atributiilor de serviciu. Functionarul public se afla in
250
exercitiul atributiilor de serviciu atunci cand indeplineste acte legate de aceste atributii.
De aici rezulta ca agravanta este aplicabila numai in cazul savarsirii faptei de catre un
functionar public care are atributii in legatura cu pastrarea sau detinerea inscrisurilor la
care se refera art. 242 C. pen., nu si in cazul savarsirii faptei de catre un functionar
public care nu are astfel de atributii463.
Prin ,,functionar public"464, in sensul legii penale - art. 147 alin. (1) C. pen. -, se
intelege orice persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent
cum a fost investita, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul unei
unitati dintre cele la care se refera art. 145 C. pen. (autoritatile publice, institutiile
publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public).
Fapta poate fi savarsita de mai multi autori, care au contribuit nemijlocit, in mod
simultan (comisie, colectiv, echipa) sau succesiv (verificare, control, aprobare) la
comiterea infractiunii in discutie.
Fiind o infractiune cu subiect activ nemijlocit calificat, coautoratul nu este posibil
decat daca toti coautorii au calitatea ceruta de lege la data savarsirii faptei. Daca aceasta
calitate ceruta de lege pentru autor lipseste, activitatea acelui participant va fi
considerate drept complicitate concomitenta la sustragerea sau distrugerea de inscrisuri
chiar daca in concret agentul a comis acte de executare nemijlocita a acestei infractiuni.
La savarsirea acestei infractiuni pot contribui insa si alti subiecti activi in afara de
autor sau coautori (instigatori, complici). Pentru acesti subiecti nu este necesara calitatea
de functionar public.
Subiect activ al infractiunii prevazute in art. 242 C. pen. poate fi si o persoana
juridica, in conditiile si cu limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Subiectul pasiv al faptei penale analizate este organul sau institutia de stat ori
persoana juridica de drept public in pastrarea sau in detinerea careia se afla
documentul sau inscrisul sustras ori distrus.
Infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri poate avea, eventual si un
subiect pasiv secundar in situatia in care inscrisul a fost lasat in pastrarea unei unitati
din cele aratate in art. 145 C. pen. Acesta va fi persoana (fizica sau juridica) caruia ii
apartine inscrisul respectiv.
Latura obiectiva
Elementul material al acestei infractiuni este diferentiat in functie de ipoteza de
incriminare la care ne raportam.
Elemental material al variantei de tip, corespunzatoare denumirii marginale (nomen
juris) a incriminarii, consta in actiunea de sustragere sau in actiunea de distrugere a unui
dosar, registru, document sau orice alt inscris.
,,Sustragerea" consta in scoaterea fizica a inscrisului din sfera de stapanire a
persoanei in posesia sau detentia careia se afla si trecerea sa in sfera de stapanire a
faptaitorului.

251
Instanta suprema a decis ca, in cadrul unui contract de privatizare, scoaterea din
incinta sediului vanzatorului actiunilor a unor documente de catre un delegat al
cumparatorului care, potrivit acordului dintre parti, avea dreptul sa le consulte numai
la sediul vanzatorului, savarsita dupa rezilierea contractului de vanzare cumparare,
constituie infractiunea prevazuta in art. 242 C. pen.465
,,Distrugerea", in sensul art. 242 C. pen., inseamna nimicirea, desfiintarea sau
suprimarea unui inscris astfel incat acesta devine total sau partial inutilizabil potrivit
destinatiei sale initiate.
Fiind o infractiune cu un continut deschis de incriminare, actiunea de sustragere
si de distrugere pot fi savarsite in orice mod si prin orice mijloace.
Distrugerea poate fi totals sau partiala (deteriorare sau aducere in stare de
neintrebuintare).
In doctrina466 s-a sustinut, pe drept cuvant, ca legiuitorul nu a inteles sa dea
infractiunii un caracter complex, astfel ca in continutul sustragerii sau distrugerii de
inscrisuri sa intre ca element constitutiv furtul sau distrugerea deoarece cele doua
categorii de infractiuni se exclud una pe alta, obiectul lor material fiind diferit. In timp
ce infractiunile de furt sau distrugere se refera la acele inscrisuri care constituie titluri
de valoare (moneda de hartie, obligatiuni de stat etc.), infractiunea de sustragere sau
distrugere de inscrisuri se refera la celelalte specii de inscrisuri. In sustinerea acestui
punct de vedere, s-a mai aratat ca ar fi greu de admis ca infractiunea absorbanta -
sustragerea de inscrisuri - sa fie sanctionata mai usor (inchisoare de la 3 luni la 5 ani)
decat infractiunea absorbita - furtul (inchisoare de la 1 la 12 ani). In consecinta, fapta
concrete va constitui una sau alta din cele doua categorii de infractiuni, in raport de
natura inscrisului asupra caruia a purtat actiunea de sustragere sau distrugere. In cazul
in care aceeasi actiune de sustragere sau distrugere poarta asupra unor inscrisuri de
natura diferita, inclusiv titluri de valoare, va exista un concurs ideal de infractiuni.
In ipoteza de incriminare prevazuta in alin. (2) verbum regens este reprezentat
de distrugerea vreunui inscris din cele prevazute in art. 242 alin. (1) C. pen., care
prezinta o valoare artistica, stiintifica, istorica, arhivistica sau o alta asemenea valoare,
deoarece prin concept sustragerea nu poate fi comisa din culpa.
Distrugerea are acelasi inteles cu eel aratat mai sus.
In varianta agravata comuna, elemental material consta alternativ in actiunea de
sustragere sau de distrugere a unui inscris din cele prevazute in alin. (1), ori in actiunea
de distrugere a unui inscris ce are o anumita valoare savarsita de un functipnar public,
in exercitiul atributiilor de serviciu.
In practica judiciara4 s-a decis ca fapta inculpatalui caruia i s-a prezentat de procuror
declaratia pe care a dat-o spre a o semna, de a o mototoli si a o rupe, ascunzand-o si
sustinand ca nu corespunde realitatii nu intruneste cerintele existentei infractiunii de
sustragere sau distrugere de inscrisuri, deoarece declaratia

252
ce i s-a prezentat de procurer nu se incadreaza in categoria ,,alte inscrisuri" pentru ca nu
era semnata de el si nu prezenta nici o valoare. Prin urmare, aceasta declaratie nu
poate fi asimilata cu nici un inscris.
Cerinte esentiale. In toate cele trei variante ale incriminarii prevazute in art. 242
C. pen., latura obiectiva se intregeste cu anumite cerinte esentiale.
1. Astfel, actiunea de sustragere sau actiunea de distrugere trebuie sa se
indrepte asupra unor scripte ce se afla in pastrarea ori in detinerea unei unitati din
cele prevazute in art. 145 C. pen. (autoritati publice, institutii publice, institutii sau
alte persoane juridice de interes public).
Prin ,,pastrare" se intelege o detinere in sensul unei detentii precare. Pastrarea are ca
substanta a sa caracterul vremelnic, temporar al detinerii inscrisului. Un inscris se afla
in ,,detinerea" unei unitati dintre cele la care se refera art. 145 C. pen., atunci cand
aceasta, fiind direct interesata, il poseda in mod definitiv468.
Nu este necesar deci, pentru existenta acestei cerinte esentiale a infractiunii, ca
inscrisul sustras sau distrus sa apartina unitatii la care se afla. Acesta poate fi incredintat
spre pastrare - cu titlu temporar - unitatii respective.
Dovada ca inscrisul se afla in pastrarea sau in detinerea unei unitati din cele
prevazute in art. 145 C. pen. se face cu mentiunile din registrele acesteia (de
inregistrare, de arhivare, de grefa etc.).
Nu imports daca in momentul sustragerii sau distrugerii, inscrisul se afla la sediul
persoanei juridice de drept public, in afara sediului, intr-un loc destinat arhivei sau in
mapa unui functionar public al acestei unitati.
Aceasta cerinta esentiala este comuna tuturor variantelor prevazute in art. 242 C. pen.
2. In ipoteza de incriminare prevazuta in alin. (2) se cere ca actiunea de
distrugere sa priveasca inscrisuri care prezinta o valoare artistica, stiintifica,
istorica, arhivistica sau o alta valoare sociala.
Urmarea imediata a infractiunii examinate consta intr-o stare de pericol pentru
,,autoritate", corespunzatoare obiectului ocrotirii penale. Aceasta urmare imediata
decurge din rezultatele vatamatoare produse prin savarsirea actiunilor de sustragere sau
de distrugere care constituie elementul material al infractiunii.
Rezultatul daunator consta fie in nimicirea, fie in punerea in stare de
neintrebuintare, sau in lipsirea unitatilor publice de inscrisurile sau documentele aflate
in pastrarea sau detinerea acestora.
Legdtura de cauzalitate intre actiunea incriminata si urmarea imediata trebuie sa
existe si aceasta legatura rezulta, in genere, din materialitatea faptelor si nu este nevoie
sa fie anume dovedita (ex re).
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie. Din punct de vedere subiectiv, fapta de sustragere sau
distrugere de inscrisuri este incriminata atat in cazul cand este savarsita cu forma de
vinovatie intentie, cat si in cazul savarsirii din culpa.

253
In cazul variantei tip si a variantei agravate corespunzatoare variantei tip, fapta
poate fi savarsita numai cu intentie. Intentia poate fi atat directd, cat si indirectd. Nu
sunt prevazute cerinte esentiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoasterea lor este
totdeauna utila pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise si la
individualizarea judiciara a pedepsei.
Exista si parerea potrivit careia, in modalitatea normativa a sustragerii, infractiunea
examinata nu poate fi comisa decat cu intentie directa.
In cazul variantei atenuate si a variantei agravate corespunzatoare acesteia, fapta
incriminata nu se poate comite decat din culpa, in ambele sale modalitati: culpa cu
previziune §i jam previziune sau simpla.
Forme. Sanctiuni
Forme. Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri fiind o infractiune de actiune
(comisiva), realizarea ei este susceptibila de o desfasurare in timp (are un Her criminis),
parcurgand toate fazele unei astfel de desfasurari.
Actele preparatorii la fapta intentionata de sustragere sau distrugere de inscrisuri
sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Distrugerea de inscrisuri din culpa nu poate avea o faza de pregatire.
Cand fapta a fost savarsita, actele preparatorii efectuate de catre alte persoane decat
autorul faptei devin acte de complicitate anterioara daca au contribuit la savarsirea
infractiunii.
Tentativa exista atunci cand hotararea de a savarsi actiunea de sustragere sau
distrugere a fost pusa in executare, dar aceasta a fost intrerupta sau a ramas fara rezultat.
Distrugerea unor inscrisuri din culpa nu poate avea tentativa fiindca faptele
savarsite din culpa nu au tentativa.
Tentativa infractiunii de sustragere sau distrugere de inscrisuri, savarsita cu intentie,
este incriminata potrivit dispozitiei exprese din art. 242 alin. (4) C. pen.
In doctrina470, s-a sustinut ca, desi nu este prevazut expres, implicit legiuitorul a
inteles sa incrimineze si tentativa variantei agravate a aceleiasi infractiuni intentionate.
Alti autori471 considera insa ca aceasta idee este discutabila, deoarece legea penala
este de stricta interpretare, iar principiul legalitatii se opune extinderii incriminarii pe
cale de interpretare.
Infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri se consuma in momentul
in care executarea a fost dusa pana la capat si s-au produs urmarea imediata si
rezultatul vatamator, care a contribuit la crearea acestei urmari.
Epuizarea are loc atunci cand fapta a luat forma unei infractiuni continuate si se
sfarseste la data realizarii ultimei actiuni.
Sanctiuni. Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri in varianta sa simpla se
pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani, iar in varianta sa atenuata se pedepseste
cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

254
In varianta agravata comuna, maximul pedepselor prevazute in alin. (1) si (2) se
majoreaza cu un an.
Tentativa infractiunii prevazute in alin. (1) se pedepseste.
Persoana juridica se sanctioneaza pentru comiterea faptelor prevazute in art. 242 C.
pen. cu amenda cuprinsa intre 5.000 lei si 600.000 lei, in temeiul art. 71l alin. (2) C.
pen. Top of the Document

IV. 1. Infractiuni care aduc atingere unor activităti de interes public sau altor
activităti reglementate de lege:
1 Infractiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul:
I-abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor,
II-abuzul în serviciu contra intereselor publice,
III-neglijenta în serviciu,
IV-purtarea abuzivă,
V-luarea de mită,
VI-darea de mită,
VII-primirea de foloase necuvenite,
VIII-traficul de influentă.

1. ABUZUL IN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR


Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al abuzului in serviciu contra intereselor persoanelor il
constituie acele relatii sociale referitoare la interesele publice a caror normals formare,
desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibile fara asigurarea bunului mers al activitatii
persoanelor juridice de drept public sau de drept privat si apararea intereselor legale ale
persoanelor impotriva abuzurilor functionarilor publici sau functionarilor.
Obiectul material. De regula, obiectul material lipseste la infractiunile de abuz in
serviciu. Daca insa actiunea care constituie elemental material s-a exercitat asupra unui
lucru (de ex.: confiscarea abuziva a unui lucru, redactarea defectuoasa a unui inscris), in
aceasta situatie exists un obiect material al infractiunii493.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni nu poate fi decat un
functionar public sau functionar. Asadar, la infractiunea de abuz in serviciu contra
intereselor persoanelor subiectul activ nemijlocit este calificat.
Prin ,,functionar public", in sensul legii penale - art. 147 alin. (1) C. pen. -, se
intelege orice persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent
cum a fost investita, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul unei
unitati dintre cele la care se refera art. 145 C. pen. (autoritatile publice, institutiile
publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public).
255
Autoritatile publice sunt cele prevazute in Titlul III din Constitutia Romaniei, iar
institutiile publice sunt, in principiu, calificate astfel prin actele normative ce le
reglementeaza activitatea.
In lipsa unei definitii legale in acest sens, prin sintagma ,,alte persoane juridice de
interes public" se intelege494 orice persoana juridica indiferent de forma de organizare -
asociatii, fundatii, sindicate etc. - indiferent de felul proprietatii pe care se intemeiaza si
indiferent daca sunt guvernamentale sau neguvernamentale, daca, prin actul constitutiv
legal aprobat, sunt destinate a organiza sau a servi o colectivitate mare de oameni, o
multime de oameni, fie din intreaga tara, fie dintr-o zona sau imitate administrativ-
teritoriala, fie dintr-un domeniu de activitate dintr-o anumita profesie.
Nu pot fi considerate ,,alte persoane juridice de interes public" acele persoane
juridice care au un caracter inchis, infiintate doar pentru satisfacerea unor interese ale
unui grup restrans de oameni, asociati, salariati, colaboratori si care urmaresc un profit.
Spre exemplu, o societate comerciala care are ca obiect de activitate comertul avand ca
partener alte persoane juridice nu putem spune ca aceasta este o persoana juridica de
interes public chiar daca bunurile pe care aceasta persoana juridica le desface ajung la
populatie495.
Dupa alti autori4 , se considera ca legiuitorul a intentionat ca prin expresia institutiile
sau alte persoane juridice de interes public sa le nominalizeze pe cele infiintate de
persoanele fizice sau juridice pentru satisfacerea unor interese publice, facand parte
dintre acestea partidele politice, organizatiile sindicale, patronale sau profesionale.
Sintagma serviciile de interes public este mai putin delimitabila decat celelalte,
incluzand regiile autonome si companiile nationale create prin reorganizarea unor
regii, cum ar fi: Posta Romana, CONEL, SNCFR si ROMTELECOM. Categoria
societatilor care desfasoara servicii de interes public este insa mult mai ampla,
incluzand societatile de transport, termoficare, distribuirea apei, prestarea serviciilor
medicale etc. Multe dintre acestea nu provin din fostele regii, au capital privat si
potential economic redus, insa nu pot fi separate de anterioarele societati numai pe
criteriul interesului public. Aceasta notiune nu este definita in Codul penal, in titlul
VIII intitulat ,,Intelesul unor termeni sau expresii in legea penala", ea nu poate fi
asimilata nici cu termenul public definit in art. 145 C. pen., intrucat nicio notiune nu se
poate defini prin ea insasi. Pe de alta parte, este evident faptul ca notiunea public din
dreptul penal a primit un inteles mai larg decat eel specific dreptului constitutional,
desi pe parcursul catorva ani s-a considerat in mod eronat ca ele sunt identice497.
In dreptul penal, termenul de functionar public are un inteles mai larg decat in alte
ramuri de drept (ex.: dreptul administrativ), fapt ce se justified prin nevoia de a se
realiza in mod corespunzator ocrotirea intereselor sociale prin mijloace de drept penal.
In doctrina498, s-a subliniat ca sunt asimilati functionarilor publici si cei care
indeplinesc ,,in fapt" o insarcinare in serviciul unei persoane juridice de drept public
cu conditia ca unitatea de drept public sa aiba stiinta de acest lucru. Aceeasi solutie se
impune in aceasta conceptie si in situatia in care functionarul public este angajat cu
256
incalcarea dispozitiilor legale (de ex.: nu are studiile necesare) ori urmeaza a fi
investit, fiind pe cale de a fi angajat (de ex.: cei aflati in termenul de incercare).
In raport cu noile prevederi in materie499, in cazul functionarului public, reputatul
profesor George Antoniu500 opineaza, in mod just, ca ar fi admisibila (in continuare) o
raspundere penala si a functionarului public ,,de fapt", deoarece sunt prejudiciate
interesele generale, ocrotite mai putin eficient decat in cazul celor individuale. Prin
urmare, severitatea legii trebuie sa fie mai mare. In aceasta conceptie, insa, se sustine,
pe drept cuvant, ca n-ar putea fi conceput sa existe un functionar privat ,,de fapt", adica
o persoana care sa exercite in fapt o insarcinare in cadrul unei unitati private fara stirea si
aprobarea patronului si totusi sa raspunda ca functionar. O asemenea persoana, daca ar
exista si daca a produs pagube patronului sau tertilor, va raspunde potrivit legii civile.
Definitiile legale date functionarului public si functionarului, in noul Cod penal,
sunt vadit superioare celor in vigoare, intre acestea nemaifiind o relatie de la parte la
intreg. In aceasta reglementare cele doua notiuni se deosebesc, in esenta, prin
beneficiarul insarcinarii acestor persoane (autoritatile publice, institutiile publice sau
alte persoane juridice de drept public, in ceea ce priveste functionarul public, respectiv
o persoana juridica de drept privat, in ceea ce priveste functionarul) si prin natura
insarcinarii pe care o exercita501.
Nu poate fi considerat insa functionar public persoana care, in mod sporadic, tine
locul unuia dintre acestia fara consimtamantul organelor de conducere caci intr-o
asemenea situatie, nu exista un raport de serviciu intre aceasta persoana si unitatea in
care activeaza502.
Fapta poate fi savarsita de mai multi autori, care au contribuit nemijlocit, in mod
simultan (comisie, colectiv, echipa) sau succesiv (verificare, control, aprobare) la
savarsirea abuzului in serviciu.
Fiind o infractiune proprie, coautoratul nu este posibil decat daca toti coautorii
au calitatea ceruta de lege la data savarsirii faptei. Daca aceasta calitate ceruta de lege
pentru autor lipseste, activitatea acelui participant va fi considerate drept complicitate
concomitenta la abuz in serviciu contra intereselor persoanelor chiar daca in concret
agentul a comis acte de executare nemijlocita a acestei fapte penale.
La savarsirea acestei infractiuni pot contribui insa si alti subiecti activi in afara de
autor sau coautori (instigatori, complici). Pentru acesti subiecti nu este necesara calitatea
de functionar public sau functionar. Cu alte cuvinte, abuzul in serviciu contra intereselor
persoanelor este imputabil participantilor chiar atunci cand acestia nu au calitatea ceruta
de lege pentru autor. In acest caz, nu este vorba de rasfrangerea circumstantei personale
de functionar public sau functionar la ceilalti participanti, ci de incadrarea contributiei
lor in dispozitia care prevede erga omnes fapta comisa de subiectul activ nemijlocit503.
Potrivit art. 258 C. pen., dispozitiile art. 246 C. pen. privitoare la functionari publici
se aplica si celorlalti functionari, in acest caz maximul pedepsei reducan-du-se cu o
treime.

257
Prin ,,functionar", in sensul legii penale, se intelege functionarul public, precum si
orice salariat care exercita o insarcinare in serviciul unei alte persoane juridice decat cele
la care se refera art. 145 C. pen.
Aceasta norma explicativa a fost considerate504 drept incorecta din punct de vedere al
logicii formale, deoarece sub aceeasi denumire include doua realitati antinomice: pe
aceea de functionar public si pe aceea de functionar privat, fiecare producand consecinte
juridice diferite. In realitate, posibilitatea de a inscrie doua notiuni sub un numitor
comun n-are nicio valoare cognitiva daca notiunile sunt antinomice. Societatile
comerciale private, chiar daca se afla in serviciul publicului, detin, folosesc, emit
inscrisuri private si nu inscrisuri oficiale. In acest sens sunt si prevederile Codului
comercial, potrivit carora, toate actele si celelalte documente emise de catre un
comerciant sunt considerate ,,inscrisuri sub semnatura privata", indiferent de persoana
juridica de la care emana - fie ea chiar si de interes public505.
Subiect activ al acestei fapte penale poate fi si o persoana juridica, in conditiile si
cu limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Subiectul pasiv special al acestei infractiuni este persoana careia i s-a cauzat o
vatamare a intereselor legale. Nefiind circumstantiat de text, subiect pasiv poate fi
oricine, chiar si un coleg al subiectului activ din cadrul aceluiasi serviciu.
Subiectul pasiv general este statul, ca titular al relatiilor sociale referitoare la
interesele publice si al valorii sociale care este bunul mers al activitatii persoanelor
juridice de drept public, valoare careia i se aduce atingere prin savarsirea abuzului.
Latura obiectiva
Elementul material al incriminarii consta alternativ intr-o inactiune (omisiune)
sau intr-o actiune (comisiune) si anume: fie neindeplinirea unui act, fie indeplinirea
actului in mod defectuos.
Termenul de ,,act" este folosit in continutul normei de incriminare in intelesul de
operatie care trebuie efectuata de functionarul public sau privat potrivit solicitarii
facute de o persoana si conform atributiilor acestora de serviciu. Solicitarea adresata
subiectului activ nemijlocit poate privi constatarea unui act juridic (de ex.: constatarea
unei manifestari de vointa privind crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui
drept sau obligatii), ori intocmirea sau confirmarea unui inscris privind un act juridic; ori
efectuarea unei constatari cu efecte juridice sau executarea unei hotarari si alte operatii
date in competenta unui serviciu al persoanelor juridice de drept public sau privat506.
Prin expresia ,,nu indeplineste un act" se intelege omiterea, neefectuarea unui act
care trebuia sa fie indeplinit in virtutea indatoririlor de serviciu, adica a unui act a carui
indeplinire cadea in sarcina functionarului public sau functionarului potrivit normelor
care reglementeaza activitatea acestora, ori care sunt inerente acelui serviciu.
Neindeplinirea unui act poate sa constea si in lasarea in nelucrare a unui act inceput si
care trebuia sa fie desavarsit sau in refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau

258
cererilor primite, ori in alte ramaneri in pasivitate contrare indatoririlor.
Neindeplinirea poate fi totala sau partiala507.
Prin expresia ,,indeplineste (actul) in mod defectuos" se intelege indeplinirea facuta
altfel decat se cuvenea sa fie efectuata, adica in alte conditii decat prevede legea.
Defectuozitatea in indeplinire poate privi continutul, forma sau intinderea indeplinirii,
momentul efectuarii, conditiile de efectuare etc.
Expresiile ,,nu indeplineste un act" si ,,indeplineste (actul) in mod defectuos" sunt
expresii sintetice care includ numeroase situatii ca: violarea sau nerespectarea obligatiilor
impuse prin dispozitii legale, depasirea atributiilor de serviciu, folosirea abuziva a
atributiilor de serviciu.
Cerinta esentiala: Pentru existenta elementului material este necesar ca omisiunea
de a indeplini un act sau comisiunea indeplinirii actului in mod defectuos sa fie savarsita de
un functionar public sau un functionar in exercitiul atributiilor sale.
Lipsa acestei cerinte esentiale duce la lipsa elementului material si implicit a
infractiunii insasi.
Urmarea imediata. Pentru ca neindeplinirea unui act sau indeplinirea lui in mod
defectuos de catre un functionar public sau un functionar, in exercitiul atributiilor sale
de serviciu, sa intregeasca latura obiectiva a infractiunii de abuz in serviciu contra
intereselor persoanelor, este necesar ca fapta omisiva sau comisiva sa aiba ca urmare
imediata cauzarea unei vatamari a intereselor legale ale unei persoane. Cauzarea
vatamarii constituie expresia materiala a atingerii aduse bunului mers al activitatii
serviciului respectiv.
Termenul ,,interes" este folosit in textul art. 246 C. pen., in intelesul lui uzual de
,,dorinta de a satisface anumite nevoi", ,,preocupare de a obtine un avantaj", ,,actiune de a
acoperi unele trebuinte", ,,folos", ,,profit". Prin expresia ,,interes legal" se intelege acel
interes care este ocrotit sau garantat printr-o dispozitie normativa.
Prin ,,vatamare" se intelege atingerea de orice fel: fizica, morala sau materiala
(art. 24 C. proc. pen.), adusa intereselor legale ale unei persoane. Dar, pentru ca fapta sa
aiba gradul de pericol social al infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor
persoanelor, este necesar ca vatamarea sa prezinte o anumita gravitate, sa constituie
violarea unui drept al persoanei (art. 18 C. pen. combinat cu art. 1 C. pen.). In lipsa
acestei sravitati, fapta poate atrage sanctiuni disciplinare sau administrative, dar nu
penale5 .
Abuzul in serviciu, prin transferarea ilegala a unor angajati in locuri de munca
unde nu puteau fi incadrati si refuzul de a-i reintegra in vechiul lor loc de munca dispusa
prin hotarari civile executorii, constituie fapte de natura a cauza suferinte morale
persoanelor vatamate, in principal ca urmare a lipsei locului de munca si a purtarii
proceselor timp de doi ani, implicand deplasari repetate in alte localitati si stresul
inerent. Ca atare, obligarea inculpatului condamnat pentru abuz in serviciu la plata unor
daune morale este justificata 09.

259
Exista infractiunea examinata si in cazul refuzului nejustificat al unui ofiter de
politie de a restitui permisul de conducere partii vatamate, asa cum s-a dispus prin
hotararea judecatoreasca definitive de anulare a procesului verbal de contraventie prin
care se ridicase acel permis de conducere51 sau daca ospatarul de la un restaurant vinde
bere si mici cu suprapret511.
Legatura de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea incriminata si urmarea
imediata este necesar sa existe si in genere, aceasta rezulta din insasi materialitatea faptei
{ex re)5U.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie este expres prevazuta in continutul normei de incriminare si
anume intentia directa sau indirecta. Aceasta inseamna ca faptuitorul, cu vointa, a
efectuat actiunea sa ori a ramas in pasivitate, a prevazut ca prin savarsirea acelei actiuni
sau inactiuni se cauzeaza o vatamare a intereselor legale ale unei persoane si a urmarit
acest rezultat (intentie directa), sau a acceptat producerea lui (intentie indirecta). Forma
de vinovatie specifics acestei infractiuni rezulta si din sintagma ,,cu stiinta" care
presupune intentia si in cazul modalitatii omisive a abuzului in serviciu contra
intereselor persoanelor.
Cand prin inactiunea sau actiunea savarsita din culpa s-a adus intereselor legale
ale unor persoane o vatamare importanta, fapta constituie infractiunea de neglijenta in
serviciu (art. 249 C. pen.).
Nu sunt prevazute cerinte esentiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoasterea
lor este totdeauna utila pentru individualizarea pedepsei.
Forme. Sanctiuni
Forme. Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor este o infractiune care se
poate savarsi atat prin actiune (indeplinirea in mod defectuos a unui act), cat si prin
inactiune (neindeplinirea unui act). Datorita urmarii imediate care trebuie sa constea in
vatamarea intereselor legale ale unei persoane, aceasta fapta mai poate fi caracterizata si
ca o infractiune de dauna.
In practica judiciara513 s-a stabilit, in mod just, ca abuzul in serviciu contra intereselor
persoanelor are caracter subsidiar numai in raport cu alte infractiuni al caror subiect activ
este, in mod obligatoriu, un functionar public sau functionar, iar nu in raport cu orice
infractiune.
Actele preparatorii la aceasta infractiune sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
La abuzul care se savarseste prin inactiune, nu este posibila tentativa. In modalitatea
normativa comisiva, tentativa este posibila, dar nu este incriminata.
Indatorirea de a face un act poate fi imediata ori poate fi supusa unui termen. In
ambele cazuri infractiunea se consuma instantaneu fie la data neindeplinirii actului, fie
la data expirarii termenului pentru efectuarea lui.
In modalitatea omisiva, infractiunea se consuma in momentul in care a expirat
termenul in care actul trebuia sa fie efectuat.
260
Sanctiuni. Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor se pedepseste cu
inchisoare de la 6 luni la 3 ani, daca este comis de un functionar public si cu cu
inchisoare de la 6 luni la 2 ani, daca este comis de un functionar.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si
sanctionarea faptelor de coruptie514, cu modificarile si completarile ulterioare,
infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor, daca functionarul
public a obtinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau
nepatrimonial, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani515.
Pentru persoana juridica, pedeapsa aplicabila, potrivit art. 71l alin. (2) si (3) C. pen.,
in cazul savarsirii infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor este,
dupa caz, amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei sau de la 10.000 la 900.000 lei, in situatia
prevazuta in 132 din Legea nr. 78/2000.
Top of the Document

2. ABUZUL IN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE


Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al abuzului in serviciu contra intereselor publice il
constituie acele relatii sociale referitoare la interesele publice a caror normals formare,
desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibile fara asigurarea bunului mers al activitatii
persoanelor juridice de drept public sau de drept privat prin exercitarea cu
corectitudine a atributiilor de serviciu de catre functionarii publici sau functionarii
acestora.
Prin aceasta incriminare sunt ocrotite si relatiile sociale referitoare la patrimoniul
persoanelor juridice de drept public sau privat.
Obiectul material, de regula, lipseste la aceasta fapta penala. Daca insa actiunea
care constituie elementul material s-a exercitat asupra unui lucru (de ex., produse sau
materii prime care, datorita unui abuz in serviciu, nu au fost predate unitatii
beneficiare), intr-o asemenea situatie exists obiect material al infractiunii
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni proprii nu poate fi decat o
persoana calificata si anume: un functionar public sau un functionar privat530. Prin
urmare, instigatori sau complici pot fi orice alte persoane.
Potrivit art. 258 C. pen., dispozitiile art. 248 C. pen. privitoare la functionari publici
se aplica si celorlalti functionari, in acest caz maximul pedepsei reducan-du-se cu o
treime.
Exista si opinia531, ramasa izolata, potrivit careia subiect activ nemijlocit al abuzului
in serviciu contra intereselor publice nu poate fi decat un functionar public deoarece
aceasta infractiune are ca obiect de ocrotire relatiile sociale privitoare la bunul mers al
unitati din cele la care se refera art. 145 C. pen.

261
Subiect activ al acestei fapte penale poate fi si o persoana juridica, in conditiile si
cu limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Subiectul pasiv special este persoana juridica (de drept public sau privat) careia i
s-a cauzat o tulburare insemnata bunului mers sau care a fost pagubita prin activitatea
subiectului activ.
Subiect pasiv general este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al
activitatii persoanelor juridice de drept public.
Latura obiectiva
Elemental material consta fie intr-o inactiune (omisiune), fie intr-o actiune
(comisiune) si anume: neindeplinirea unui act sau indeplinirea actului in mod defectuos
.
Pentru existenta infractiunii nu prezinta importanta daca autorul si-a incalcat una
sau mai multe indatoriri de serviciu, ori daca si le-a incalcat total sau numai partial.
Instanta suprema a stabilit ca, retinandu-se infractiunea de fals intelectual
caracterizat, potrivit art. 289 C. pen., prin calitatea de functionar a subiectului activ si
prin comiterea faptei in exercitiul atributiilor de serviciu, nu se poate retine si
infractiunea de abuz in serviciu prevazuta in art. 248 C. pen., nici in conditiile
concursului real si nici in cele ale concursului ideal de infractiuni533.
Cerinta esentiala. Pentru existenta elementului material este necesar ca omisiunea
de a indeplini un act sau indeplinirea actului in mod defectuos sa fie savarsita de un
functionar public sau functionar in exercitiul atributiilor sale.
Lipsa acestei cerinte esentiale duce la lipsa elementului material si implicit a
infractiunii insasi.
Urmarea imediatd in cazul abuzului in serviciu contra intereselor publice consta
intr-o tulburare insemnata a bunului mers al unei persoane juridice (de drept public sau
de drept privat) ori intr-o paguba pricinuita patrimoniului acesteia.
Pentru existenta infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice este
suficienta producerea uneia dintre aceste urmari care sunt alternative si nu cumulative.
In ipoteza in care printr-o activitate ilicita unica se produc ambele urmari prevazute in
continutul normei de incriminare, infractiunea va fi unica (cu pluralitate de urmari), iar
de acest aspect se va tine seama la individualizarea judiciara a pedepsei.
Termenul ,,tulburare" implica orice fel de atingere adusa bunului mers al unei
persoane juridice (de drept public sau de drept privat), adica regulatei si eficientei sale
functionari. Pentru existenta infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice
este necesar ca tulburarea sa fie ,,insemnata", adica de oarecare proportii. Fapta prin care
s-a produs o tulburare neinsemnata poate constitui o abatere disciplinara care atrage
sanctiuni disciplinare, nu penale5 4.
Constatarea ca, in cazul concret dedus judecatii, s-a cauzat o tulburare insemnata
bunului mers al unei persoane juridice este atributul exclusiv al instantei de judecata,
care va stabili existenta acestui element al continutului infractiunii din ansamblul
262
probelor efectuate, fara a fi obligate sa isi insuseasca punctul de vedere al partii civile535.
De asemenea, este necesar a se stabili si a se motiva concret in ce consta tulburarea
insemnata adusa bunului mers al persoanei juridice536.
Paguba pricinuita patrimoniului unei persoanei juridice trebuie sa fie efectiva si
certa.
Fapta directorului general al unei societati comerciale avand ca actionar unic
consiliul local care, in exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu stiinta, incheie in
numele acestei societati contracte, cu nerespectarea prevederilor legale si a hotararii
adunarii generate a actionarilor, si prin aceasta cauzeaza o paguba patrimoniului
societatii intruneste elementele constitutive ale infractiunii de abuz in serviciu contra
intereselor publice prevazuta in art. 248 C. pen.537
In cazul unui concurs de infractiuni, la caracterizarea juridica a faptelor este necesar
sa se tina seama de urmarile pe care le-a avut fiecare fapta in parte, nefiind posibil ca
incadrarea sa se faca in raport de suma prejudiciilor produse prin intreaga activitate
infractionala a inculpatului538.
Instanta suprema53 a decis ca acordarea de credite cu incalcarea normelor de
creditare, de catre un functionar al unei banci cu capital privat, constituie infractiunea
de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor, prevazuta in art. 246 C. pen. si nu
infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor publice, prevazuta in art. 248 C. pen.,
intrucat bancile cu capital privat sunt persoane juridice de drept privat, iar activitatea
abuziva a faptuitorului a cauzat o vatamare a intereselor legitime ale actionarilor
bancii private si nu unei unitati publice sau de interes public.
Daca prin activitatea ilicita a subiectului activ s-au pricinuit consecinte deosebit
de grave, fapta acestuia va fi incadrata in dispozitiile din art. 2481 C. pen. referitoare la
abuzul in serviciu in forma calificata.
Legatura de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea incriminata si urmarea
imediata este necesar sa existe si in principiu, aceasta rezulta din insasi
materialitatea faptei {ex re)540.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie este expres prevazuta in continutul normei de incriminare si
anume intentia (directa sau indirecta). Aceasta inseamna ca faptuitorul, cu vointa, a
efectuat actiunea sa, ori a ramas in pasivitate, a prevazut ca prin savarsirea acesteia se
cauzeaza o tulburare insemnata bunului mers al unei persoane juridice sau o paguba
patrimoniului acesteia, rezultat pe care 1-a urmarit (intentie directa) sau 1-a acceptat
(intentie indirecta). Sintagma ,,cu stiinta" reflects intentia, ca forma a vinovatiei in cazul
acestei infractiuni si in ipoteza in care fapta analizata este omisiva.
Pentru existenta infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice nu
intereseaza, de regula, nici mobilul, nici scopul urmarit de infractor, dar cunoasterea
lor este necesara intotdeauna pentru individualizarea pedepsei.

263
Savarsirea din culpa a faptei prevazuta in art. 248 C. pen. constituie o alta
infractiune si anume neglijenta in serviciu, daca sunt intrunite si celelalte conditii de
incriminare aratate in art. 249 C. pen.
Forme. Sanctiuni
Forme. Abuzul in serviciu contra intereselor publice se poate savarsi atat prin
actiune (indeplinirea in mod defectuos a unui act), cat si prin inactiune (neindeplinirea
unui act) si are caracter subsidiar numai in raport cu alte infractiuni al caror subiect activ
este, in mod obligatoriu, un functionar public sau functionar, iar nu in raport cu orice
infractiune541.
Actelepregdtitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
La abuzul care se savarseste prin inactiune, nu este posibila tentativa. In modalitatea
normativa comisiva, tentativa este posibila, dar nu este incriminata.
Legea nu incrimineaza decat faptul consumat. Abuzul in serviciu contra intereselor
publice fund o infractiune instantanee se consuma in momentul in care s-a savarsit
actiunea incriminata si s-a produs urmarea imediata, iar in caz de omisiune, in
momentul in care a expirat termenul in care actul trebuia sa fie efectuat.
Abuzul in serviciu contra intereselor publice se poate comite si in mod continuat
caz in care vom avea si un moment al epuizarii care va interveni la data savarsirii
ultimei actiuni sau inactiuni abuzive, data de la care se vor produce toate consecintele
juridice ale faptei concrete comisa de agent (de ex., legea aplicabila, incidenta unui act
de elements, termenul de prescriptie al raspunderii penale, varsta subiectului activ pentru
a se stabili daca raspunde sau nu penal etc.).
Sanctiuni. Abuzul in serviciu contra intereselor publice se pedepseste cu inchisoare
de la 6 luni la 5 ani, daca este comis de un functionar public, iar daca este comis de un
functionar, maximul special se reduce cu o treime.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si
sanctionarea faptelor de coruptie542, cu modificarile si completarile ulterioare,
infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor publice, daca functionarul public a
obtinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se
pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani543.
Pentru persoana juridica, pedeapsa aplicabila, potrivit art. 71l alin. (2) si (3) C. pen.,
in cazul savarsirii infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice este, dupa caz,
amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei sau de la 10.000 la 900.000 lei, in situatia prevazuta in
132 din Legea nr. 78/2000.
Top of the Document

3. NEGLIJENTA IN SERVICIU
Obiectul ocrotirii penale

264
Obiectul juridic special al infractiunii de neglijenta in serviciu il constituie acele
relatii sociale referitoare la interesele generate a caror normala formare, desfasurare si
dezvoltare nu ar fi posibile fara asigurarea bunului mers al activitatii persoanelor juridice
de drept public sau de drept privat prin exercitarea cu corectitudine si atentie a
atributiilor de serviciu de catre functionarii publici sau functionari si fara apararea
intereselor legale ale persoanelor impotriva abuzurilor functionarilor publici sau
functionarilor.
Prin aceasta incriminare sunt ocrotite si relatiile sociale referitoare la patrimoniul
persoanelor juridice de drept public sau privat.
Obiectul material la infractiunea de neglijenta in serviciu, de regula, lipseste. Daca
insa actiunea care constituie elementul material s-a exercitat asupra unui
lucru, de ex.: redactarea defectuoasa a unui inscris, neglijenta in intretinerea unor bunuri
(aparate, masini, animale etc.), in astfel de situatii exista un obiect material al
infractiunii.

Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni proprii nu poate fi decat p
persoana calificata, si anume, un functionar public sau un functional"551.
In cazul cand aceeasi atributiune cade in sarcina mai multor functionari publici, va
fi autor acel caruia i s-a repartizat efectuarea actului sau a operatiei respective, iar in
lipsa unor repartizari, autor va fi functionarul public care a omis sa faca repartizarea.
La savarsirea infractiunii este posibila participarea cu intentie a unor alti subiecti
activi (participate improprie potrivit dispozitiei din art. 31 C. pen.), situatie in care
acestia vor raspunde insa, dupa caz, potrivit dispozitiilor din art. 246 sau 248 C. pen.
Daca fapta a produs atat urmarea pe care o implica infractiunea prevazuta in art. 273
alin. (1) C. pen., cat si una dintre urmarile prevazute in art. 249 C. pen., se aplica regulile
referitoare la concursul de infractiuni552.
Potrivit art. 258 C. pen., dispozitiile art. 249 C. pen. privitoare la functionari publici
se aplica si celorlalti functionari, in acest caz maximul pedepsei reducan-du-se cu o
treime.
Subiect activ al acestei fapte penale poate fi si o persoana juridica, in conditiile si
cu limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Subiectul pasiv special este persoana juridica de drept public careia i s-a cauzat o
tulburare insemnata bunului mers sau care a fost pagubita prin activitatea subiectului
activ. Subiect pasiv special este, de asemenea, si persoana careia i s-a cauzat o vatamare
importanta a intereselor legale.
Subiect pasiv general este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al
activitatii persoanelor juridice de drept public.
Latura obiectiva
265
Elementul material consta intr-o incalcare culpabila a indatoririlor de serviciu de
catre un functionar public.
Prin ,,indatorire de serviciu" se intelege tot ceea ce cade in sarcina unui functionar
public potrivit normelor care reglementeaza serviciul respectiv, ori care sunt inerente
naturii acelui serviciu. Respectarea acestor norme de catre functionarii publici
constituie, pentru acestia, o obligatie de serviciu553.
Normele care reglementeaza activitatea de serviciu sunt foarte variate si pot fi
prevazute in legi, ordonante de urgenta, ordonante si hotarari de Guvern, ordine si
instructiuni ale ministrilor sau secretarilor de stat, statute si regulamente de organizare
si functionare, fisa postului ocupat de subiectul activ nemijlocit etc.
De asemenea, ordinul sau dispozitia legala a organului ierarhic superior se
converteste in indatorire de serviciu pentru functionarul public caruia ii este adresat
ordinul sau dispozitia respective, astfel incat nerespectarea ei din culpa angajeaza
raspunderea penala pentru infractiunea de neglijenta in serviciu554.
Prin ,,incalcarea" indatoririlor de serviciu se intelege nesocotirea, violarea,
nerespectarea, neobservarea unei sarcini impuse de serviciu. Aceasta incalcare poate fi
realizata alternativ fie prin neindeplinirea unei indatoriri de serviciu, fie prin
indeplinirea defectuoasa a acesteia.
Asadar, elemental material al infractiunii de neglijenta in serviciu consta alternativ,
fie intr-o inactiune (omisiune), fie intr-o actiune (comisiune).
Prin ,,neindeplinire" a unei indatoriri de serviciu se intelege omiterea, neefectuarea
unui act care trebuia sa fie indeplinit. Neindeplinirea poate fi totala sau partiala, poate
privi unul sau mai multe acte, una sau mai multe indatoriri de serviciu.
Prin ,,indeplinire defectuoasa" a unei indatoriri de serviciu se intelege indeplinirea
altfel decat se cuvenea sa fie efectuata. Indeplinirea defectuoasa poate privi continutul,
forma sau intinderea indatoririi, momentul efectuarii, conditiile de efectuare etc.
Fapta politistului, insarcinat cu evidenta proceselor-verbale de contraventie si
valorificarea lor prin dare in plata, de a nu-si indeplini timp de peste un an aceasta
obligatie, cu urmarea ca amenzi contraventionale de peste 150 milioane lei s-au
prescris, constituie infractiunea de neglijenta in serviciu, prevederile art. 18 1 C. pen.
nefiind incidente intr-un atare caz5 .
Cerinta esentiala. Incalcarea culpabila a indatoririlor de serviciu de catre un
functionar public sau functionar trebuie sa fie comisa in exercitiul atributiilor sale de
serviciu.
Urmarea imediata, in varianta de tip a incriminarii, consta intr-o tulburare
insemnata a bunului mers al unei persoane juridice de drept public ori intr-o paguba
pricinuita patrimoniului acesteia sau intr-o vatamare importanta a intereselor legale
ale unei persoane.
Pentru existenta infractiunii de neglijenta in serviciu este suficienta producerea
uneia dintre aceste urmari care sunt alternative si nu cumulative. In ipoteza in care
printr-o activitate ilicita unica se produc mai multe urmari din cele prevazute in
266
continutul normei de incriminare, infractiunea va fi unica (cu pluralitate de urmari),
iar de acest aspect se va tine seama la individualizarea judiciara a pedepsei.
Termenul ,,tulburare" si expresia ,,tulburare insemnata" au acelasi inteles cu eel
aratat cu ocazia comentariului elementului material al infractiunii de abuz in serviciu
contra intereselor publice, iar termenii ,,interes", ,,vatamare" si expresia ,,interes legal"
au acelasi inteles cu eel aratat cu ocazia comentariului elementului material al
infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor.
Sintagma ,,vatamari importante" intereselor legale ale unei persoane implica o
limitare in sensul ca legiuitorul a inteles sa restranga sfera de incidents a incriminarii
si deci campul de aplicare a sanctiunilor penale in materia faptelor de neglijenta in
serviciu, lasand faptele lipsite de caracter grav sub incidenta sanctiunilor disciplinare
sau administrative 56.
In varianta agravata a infractiunii de neglijenta in serviciu, urmarea imediata consta
in producerea de consecinte deosebit de grave557 in dauna unei persoane juridice de drept
public.
Legatura de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea incriminata si urmarea
imediata trebuie sa existe si sa fie dovedita.
Instanta suprema a decis ca neindeplinirea corespunzatoare de catre functionar,
timp de un an si jumatate, a obligatiei sale de serviciu de a efectua periodic controlul
gestiunilor din unitate se afla in raport de cauzalitate cu insusirea banilor de catre casierul
gestionar care, in cazul unor controale corespunzatoare efectuate la timp, nu ar fi avut
posibilitatea sa delapideze, in mod repetat si sistematic, importante sume de bani.
Prejudiciul, in atare situatie, fiind produs datorita concursului dintre culpa
functionarului cu atributii de control si fapta delapidatorului, ambii sunt tinuti sa
raspunda solidar pentru acoperirea acestuia5 .
Latura subiectiva
Forma de vinovdtie. Fapta de incalcare a unei indatoriri de serviciu constituie fapta
penala prevazuta in art. 249 C. pen., atunci cand este savarsita din culpa. Exista, in
principiu, culpa atunci cand ramanand intr-o atitudine pasiva (neindeplinirea
indatoririi) sau comportandu-se neatent (indeplinire defectuoasa) faptuitorul ar fi trebuit
si ar fi putut sa prevada ca prin aceasta se aduce o atingere bunului mers al activitatii
persoanei juridice de drept public respective si deci sa evite acest rezultat daca ar fi fost
mai prevazator559.
In legatura cu posibilitatea de prevedere, in doctrina560 s-a opinat, pe drept cuvant, ca
aceasta nu trebuie apreciata in raport cu o unitate de masura abstracts cum este aceea a
,,bunului gospodar" sau a ,,omului mijlociu", ci in raport de imprejurarile concrete in care
s-a savarsit fapta, precum si de persoana faptuitorului.
Forme. Sanctiuni
Forme. Neglijenta in serviciu poate fi savarsita atat prin activitati comisive, cat si
prin atitudini omisive.
267
Fiind o infractiune de culpa, actele preparatorii si tentativa nu sunt posibile.
Consumarea acestei infractiuni instantanee intervine in momentul cand s-a savarsit
actiunea incriminata si s-a produs urmarea imediata, iar in caz de omisiune, in momentul
in care a expirat termenul in care actul trebuia sa fie effectual
Sanctiuni. In varianta tip, neglijenta in serviciu se pedepseste cu inchisoare de la o
luna la 2 ani sau cu amenda. In varianta agravata, pedeapsa prevazuta de lege este
inchisoarea de la 2 la 10 ani.
Potrivit art. 258 C. pen., dispozitiile art. 249 C. pen. privitoare la functionarii publici
se aplica si celorlalti functionari, in acest caz maximul pedepsei reducan-du-se cu o
treime.
Pentru persoana juridica, pedeapsa aplicabila, potrivit art. 71 l alin. (2) C. pen.,
in cazul savarsirii infractiunii de neglijenta in serviciu este amenda de la 5.000 lei la
600.000 lei.
Top of the Document

268
4. PURTAREA ABUZIVA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al purtarii abuzive consta in acele relatii sociale referitoare
la interesele publice a caror normala formare, desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibile
fara asigurarea unei comportari corecte si cuviincioase din partea functionarilor publici
in efectuarea activitatii persoanelor juridice de drept public si fara punerea la adapost a
demnitatii persoanelor impotriva atitudinilor jignitoare ori a actelor de violenta savarsjte
de functionarii publici.
Obiectul material. In varianta tip si cea prevazuta in alin. (2) obiectul material
lipseste. In celelalte variante agravate insa exista un obiect material si anume corpul
victimei sau obiectele apartinand acesteia.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de purtare abuziva este calificat si
poate fi numai un functionar public.
Prin ,,functionar public", in sensul legii penale - art. 147 alin. (1) C. pen. -, se intelege
once persoana care exercita pennanent sau temporar, cu once titlu, indiferent cum a fost
investita, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul unei unitati dintre
cele la care se refera art. 145 C. pen. (autoritatile publice, institutiile publice, institutiile sau
alte persoane juridice de interes public)56 .
Potrivit art. 258 C. pen., dispozitiile art. 250 C. pen. privitoare la functionari publici
se aplica si celorlalti functionari, in acest caz maximul pedepsei reducan-du-se cu o
treime.
Subiect activ al purtarii abuzive poate fi si o persoana juridica, in conditiile si cu
limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Fapta poate fi comisa de mai multi autori care au contribuit nemijlocit, in mod
simultan (comisie, colectiv, echipa) sau succesiv, la savarsirea purtarii abuzive. La
savarsirea acestei infractiuni pot participa insa si alti subiecti activi in afara de autor sau
coautori (instigatori, complici). Pentru acesti subiecti activi nu este necesara calitatea de
functionar public. Cu alte cuvinte, infractiunea de purtare abuziva este imputabila
participantilor chiar atunci cand acestia nu au calitatea de functionar public. In acest caz,
nu este vorba de rasfrangerea circumstantei personate de functionar public la ceilalti
participanti, ci de incadrarea contributiei lor in dispozitia care prevede erga omnes fapta
comisa de subiectul activ nemijlocit562.
Subiect pasiv al infractiunii de purtare abuziva este autoritatea publica, institutia
publica sau o alta persoana juridica de drept public a carei activitate a fost tulburata prin
fapta fiinctionarului public. Acesta este, de asemenea, persoana careia i s-au adresat
expresiile jignitoare, a suferit lovirile ori alte violente sau careiaj-a fost vatamata
integritatea corporala sau sanatatea.
In ipoteza in care victima actelor de purtare abuziva avea calitatea de functionar
public care indeplinea o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat si se afla in
269
exercitiul functiei (sau pentru fapte indeplinite in exercitiul functiei) actele de purtare
abuziva constituie infractiunea de ultraj, daca sunt intrunite si celelalte conditii prevazute
in art. 239 C. pen.563
Latura obiectiva
Elemental material. In varianta tip a incriminarii elementul material consta in
intrebuintarea de expresii jignitoare, iar in variantele agravate acesta consta in actiunea
de amenintare, de lovire sau alte violente, de vatamare corporala sau de vatamare
corporala grava.
Termenul ,,expresii jignitoare" are o acceptiune larga. Prin acest termen se intelege
orice atingere adusa onoarei ori reputatiei unei persoane, prin gesturi sau prin alte
mijloace, ori prin expunerea la batjocura si folosirea de cuvinte care fara a fi insultatoare
exprima o desconsiderare si sunt de natura sa atinga demnitatea unei persoane, cum sunt
cuvintele de ocara sau umilitoare564
Persoana careia i s-au adresat cuvinte insultatoare trebuie sa fie prezenta in
momentul cand i se adreseaza asemenea cuvinte, altfel fapta nu constituie infractiunea
de purtare abuziva565
Termenul ,,amenintare" are acelasi inteles cu eel aratat cu ocazia comen-tariului
faptei prevazute in art. 193 C. pen.
Expresia ,,lovirea sau alte violente" corespunde denumirii infractiunii prevazute
in art. 180 C. pen. si are implicit continutul acestei fapte penale. Este vorba, deci, de
actiunea de lovire sau de efectuare a altei violente asupra corpului unei persoane,
cauzatoare de suferinte fizice. Cand o asemenea fapta este savarsita de un functionar
public in exercitiul atributiilor de serviciu, fapta de lovire sau alte violente este absorbita
in infractiunea de purtare abuziva. Termenul ,,violenta" are insa o sfera mai larga decat
cea din dispozitia art. 180 C. pen., intelegandu-se si violentele comise asupra obiectelor
apartinand unei persoane (ex.: imbrancirea unei persoane in asa fel incat i-au cazut
ochelarii si s-au spart sau i s-a descusut haina; ruperea unei petitii si aruncarea ei in fata
celui tratat abuziv)566.
In ipoteza in care prin actiunea faptuitorului se vor pricinui subiectului pasiv
vatamari mai grave decat cele prevazute in art. 180 C. pen., fapta va fi incadrata in una
din variantele calificate ale infractiunii de purtare abuziva in raport de gravitatea
urmarilor produse. Daca o persoana comite in concret una sau mai multe din faptele
prevazute in art. 250 C. pen., fapta acesteia se va incadra in acea varianta agravata
care prevede pedeapsa cea mai aspra, intrucat formele mai putin grave sau simple se
absorb in cele agravate. Cu alte cuvinte, intr-o astfel de situatie nu vor fi aplicabile
regulile concursului de infractiuni, fapta ramanand unica.
Savarsirea unor acte de violenta impotriva unei persoane de catre seful postului
de politie, pentru motivul ca nu s-a prezentat la chemarile anterioare pentru a fi
cercetat intr-o cauza aflata in curs de urmarire penala, constituie infractiunea de
purtare abuziva si in cazul in care este savarsita intr-o zi nelucratoare567.

270
Cerinta esentiald. Pentru ca actiunea sa constituie elementul material al infractiunii
de purtare abuziva, aceasta trebuie sa fie comisa de un functionar public in exercitiul
atributiilor de serviciu.
Lipsa acestei cerinte esentiale duce la lipsa elementului material si implicit a
infractiunii insasi.
Urmarea imediata. In varianta tip a incriminarii, savarsirea oricareia din actiunile
care constituie elementul material al infractiunii de purtare abuziva are ca urmare
imediata crearea unei stari care aduce atingere prestigiului si deci bunei desfasurari a
activitatii persoanei juridice de drept public in care functionarul public isi exercita
atributiile, precum si demnitatii persoanei impotriva careia a fost indreptata actiunea.
In cazul lovirilor sau altor violente, al vatamarii corporale sau al vatamarii corporale
grave, urmarea consta si intr-o vatamare materials adusa persoanei tratata abuziv.
Legatura de cauzalitate intre actiunea incriminata si urmarea imediata trebuie sa
existe si rezulta implicit din savarsirea faptei (ex re).
In cazul cand elementul material consta in loviri sau violente ori in vatamari
corporale simple sau grave legatura cauzala intre actiune si leziunile produse va trebui
sa fie dovedita.
Latura subiectiva
Forma de vinovatie specified acestei infractiuni este intentia. Aceasta inseamna
ca infractorul cu vointa a proferat expresii jignitoare sau a recurs la loviri ori alte violente
sau la vatamari corporale, a prevazut ca actiunea sa este de natura sa aduca atingere
demnitatii sau sa cauzeze vreo vatamare victimei si, implicit, sa puna intr-o lumina
defavorabila activitatea unitatii publice in serviciul careia s-a comis fapta, rezultat pe
care 1-a urmarit (intentie directa) sau 1-a acceptat (intentie indirecta).
Pentru existenta infractiunii de purtare abuziva nu intereseaza nici mobilul, nici
scopul urmarit de infractor, dar cunoasterea lor de catre organul judiciar este utila
pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise si la individualizarea
pedepsei.
Savarsirea din culpa a faptei prevazuta in art. 250 C. pen. nu se pedepseste.
Forme. Sanctiuni
Forme. Purtarea abuziva este o infractiune de actiune (comisiva) si momentana,
instantanee.
Actelepreparatorii si tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Legea nu incrimineaza decat faptul consumat. Consumarea are loc in momentul
in care s-au intrebuintat expresiile jignitoare ori s-a recurs la alte violente sau
vatamari corporale si s-a produs urmarea imediata.
In caz de repetare fata de aceeasi persoana a atitudinii abuzive, fapta va capata
forma infractiunii continuate si se va epuiza la data comiterii ultimei actiuni incriminate.
Aceasta solutie este corecta numai in masura in care intre actiunile incriminate exista o
oarecare durata de timp. Daca intre aceste acte ilicite intervalele de timp sunt foarte
271
scurte sau daca sunt comise in aceeasi imprejurare vom avea o unitate naturala de
infractiune sub forma infractiunii simple cu pluralitate de acte contextuale. Situatia se
schimba daca actiunea incriminata se realizeaza impotriva mai multor persoane. In
aceasta ipoteza vor fi tot atatea infractiuni cate persoane vatamate sunt, adica o
pluralitate de fapte penale sub forma concursului de infractiuni568.
De asemenea, vor fi incidente regulile de la concursul de infractiuni atunci cand cu
ocazia comiterii purtarii abuzive se cauzeaza o vatamare intereselor legale
ale unei persoane (art. 246 C. pen.) ori se ingradesc anumite drepturi ale unui cetatean
(art. 247,0. pen.)569.
Sanctiuni. In varianta tip, purtarea abuziva se pedepseste cu inchisoare de la o
lunS la un an sau cu amends. In varianta prevSzutS la alin. (2), pedeapsa aplicabilS
persoanei fizice este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda, iar in ipoteza de
incriminare de la alin. (3), aceasta este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Daca purtarea abuziva consta intr-o vatamare corporals a subiectului pasiv,
pedeapsa prevazuta de lege pentru persoana fizicS este inchisoarea de la 6 luni la 6 ani,
iar daca se realizeazS printr-o vatamare gravS a acelei persoane, pedeapsa va fi
inchisoarea de la 3 la 12 ani.
Daca purtarea abuziva este comisa de un functionar, maximul pedepselor prevazute
in art. 250 C. pen. se reduce cu o treime.
Pentru persoana juridica, pedeapsa aplicabila, in cazul savarsirii infractiunii de
purtarea abuziva, in toate ipotezele sale de incriminare, potrivit art. 71l alin. (2) si (3) C.
pen., este amenda de la 5.000 lei la 600.000 lei, iar pentru ipoteza prevazuta in alin.
(5), amenda va fi de la 10.000 lei la 900.000 lei.
Top of the Document

5. LUAREA DE MITA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al luarii de mita consta in acele relatii sociale referitoare
la interesele publice, a caror normals formare, desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibila
fara a asigura exercitarea cu cinste, probitate si corectitudine a atributiilor de serviciu a
functionarilor publici, a functionarilor, a persoanelor care exercita o functie de interes
public si a altor persoane prevazute in art. 1 si 81 din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie577, cu modificarile si
completarile ulterioare.
De asemenea, prin aceasta incriminare sunt protejate bunul mers al activitatii
unitatilor aratate la art. 145 C. pen., al persoanelor juridice de drept privat si interesele
legale ale persoanelor particulare.
Obiectul material. In legatura cu aceasta chestiune in literatura juridica penala s-
au conturat trei opinii contradictorii.

272
Obiectul material al acestei incriminari, intr-o prima opinie578, il constituie mita,
adica banii sau alte foloase care nu i se cuvin faptuitorului.
Intr-o alta parere579 s-a sustinut ca la aceasta infractiune, de regula, lipseste obiectul
material. Totusi, atunci cand autorul a efectuat actul pentru a carui indeplinire a primit
mita, daca acest act priveste un obiect material acesta va fi in acelasi timp si obiect
material al infractiunii (de ex., un functionar postal care acorda prioritate in remiterea
coletelor celor care ii ofera mita).
De asemenea, atunci cand folosul necuvenit consta in prestarea unei munci (ex.:
repararea unui imobil, efectuarea unor lucrari de instalatii electrice, zugravirea unor
incaperi), obiectul asupra caruia se efectueaza munca devine si obiect material al
infractiunii si poate servi ca proba pentru existenta infractiunii.
Alti autori sustin expres5 ° sau implicit581 (prin neabordarea acestei chestiuni) ca
luarea de mita nu are obiect material.
Profesorul Vasile Dobrinoiu582 sustine ca sumele de bani ori foloasele respective,
atunci cand constau in bunuri corporale, nu constituie decat ,,lucruri dobandite prin
savarsirea infractiunii", in sensul art. 118 lit. d) C. pen. si ca prima opinie confunda
obiectul material al infractiunii de luare de mita cu obiectul mitei. Cu privire la opinia
exprimata in lucrarea Explicatii teoretice, se considers ca actele efectuate de autor nu
sunt tipice infractiunii de luare de mita, pentru a se putea afirma ca bunurile asupra
carora poarta materialitatea lor constituie obiectul material al infractiunii, ci tipice sunt
faptele de pretindere, primire, acceptare sau nerespingere a promisiunii. Or, numai daca
acestea ar purta asupra unui bun s-ar putea jmne in discutie ca acesta sa fie obiect
material al infractiunii de luare de mita. In completarea acestui punct de vedere, se mai
face precizarea583 in doctrina ca efectuarea actului constituie scopul savarsirii actiunii,
scop de a carui realizare nici nu este conditional existenta infractiunii de luare de mita.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni, indiferent de ipoteza de
incriminare la care ne raportam, este calificat si nu poate fi decat un functionar public584
sau un functionar sau una din persoanele aratate in art. 1, 8 si 8x din Legea nr. 78/2000.
In varianta agravata prevazuta in art. 254 alin. (2) C. pen. si art. 7 din Legea nr.
78/2000, subiect activ nemijlocit nu poate fi decat un functionar cu atributii de control
sau o persoana care, potrivit legii, are atributii de constatare sau de sanctionare a
contraventiilor ori de constatare, urmarire sau judecare a infractiunilor.
Prin sintagma ,,atributii de control" se intelege o activitate complexa de verificare
permanenta sau inopinanta intr-un domeniu oarecare cu scopul de a cunoaste realitatile
si modul cum se desfasoara activitatea in domeniul respectiv spre a preintampina sau a
lichida eventualele lipsuri si a imbunatati activitatea585.
Exercitarea de ,,atributii de control" presupune examinarea sau analiza permanenta
ori periodica a unei activitati sau situatii, in vederea urmaririi evolutiei acesteia sau luarii
de masuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau inregistrare a unei

273
realitati586. In raport cu aceste criterii, seful de tren, in exercitarea indatoririi de a
,,verifica si emite legitimatiile de calatorie in tren", nu are ,,atributii de control" in
sensul agravantei prevazute in art. 254 alin. (2) din Codul penal, incat nu poate fi
subiect al infractiunii de luare de mita in aceasta.
Directorul general al unei societati comerciale avand ca actionar unic consiliul
local are calitatea de functionar cu atributii de control in sensul art. 254 alin. (2) C.
pen. si, prin urmare, poate fi subiect activ al infractiunii de luare de mita in forma
agravata587.
Luarea de mita savarsita de un inspector din cadrul oficiului de protectie a
consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societati comerciale, in
scopul de a nu aplica amenzi contraventionale pentru neregulile constatate, se
incadreaza in prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., deoarece faptuitorul a savarsit
infractiunea in calitatea sa de functionar cu atributii de control58 .
,,Persoana care potrivit legii are atributii de constatare sau de sanctionare a
contraventiilor", potrivit art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contraventiilor, este acea persoana anume prevazuta in actul normativ care stabileste si
sanctioneaza contraventia.
,,Persoanele care au ca atributii constatarea, urmarirea sau judecarea
infractiunilor" sunt cele prevazute in Codul de procedure penala.
Infractiunea de luare de mita se mai poate comite si de catre una dintre persoanele
aratate in art. 1 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea
infractiunilor de coruptie, si anume:
- care exercita o functie publica, indiferent de modul in care au fost
investite, in cadrul autoritatilor publice sau institutiilor publice;
- care indeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o functie sau o
insarcinare, in masura in care participa la luarea deciziilor sau le pot influenta, in
cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societatilor comerciale, companiilor
nationale, societatilor nationale, unitatilor cooperatiste sau al altor agenti
economici;
- care exercita atributii de control, potrivit legii;
- care acorda asistenta specializata unitatilor prevazute la lit. a) si b), in
masura in care participa la luarea deciziilor sau le pot influenta;
- care, indiferent de calitatea lor, realizeaza, controleaza sau acorda
asistenta specializata, in masura in care participa la luarea deciziilor sau le pot
influenta, cu privire la: operatiuni care antreneaza circulatia de capital, operatiuni
de banca, de schimb valutar sau de credit, operatiuni de plasament, in burse, in
asigurari, in plasament mutual ori privitor la conturile bancare si cele asimilate
acestora, tranzactii comerciale interne si internationale;
- care detin o functie de conducere intr-un partid sau intr-o formatiune
politica, intr-un sindicat, intr-o organizatie patronala ori intr-o asociatie fara scop
lucrativ sau fundatie;
274
- alte persoane fizice decat cele prevazute mai sus, in conditiile prevazute
de lege.
Categoriile de persoane prevazute in art. 1 din Legea nr. 78/2000 sunt obligate,
in temeiul art. 2 din acelasi act normativ, sa indeplineasca indatoririle ce le revin din
exercitarea functiilor, atributiilor sau insarcinarilor incredintate, cu respectarea stricta a
legilor si a normelor de conduita profesionala, si sa asigure ocrotirea si realizarea
drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, fara sa se foloseasca de functiile,
atributiile ori insarcinarile primite, pentru dobandirea pentru ele sau pentru alte
persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.
Mai pot fi autori ai infractiunii de luare de mita, potrivit art. 8 din Legea nr.
78/2000, managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau alte persoane cu
atributii de control la societatile comerciale, companiile si societatile nationale, regiile
autonome si la orice alti agenti economici.
Luarea de mita (coruptia pasiva) mai poate fi comisa, potrivit art. 81 din Legea nr.
78/2000, de una din urmatoarele categorii de persoane:
a) functionarii sau persoanele care isi desfasoara activitatea pe baza unui
contract de munca ori alte persoane care exercita atributii similare in cadrul unei
organizatii publice internationale la care Romania este parte;
b) membrii adunarilor parlamentare ale organizatiilor intemationale la care
Romania este parte;
c) functionarii sau persoanele care isi desfasoara activitatea pe baza unui
contract de munca ori alte persoane care exercita atributii similare in cadrul
Comunitatilor Europene;
d) persoanele care exercita functii judiciare in cadrul instantelor
intemationale a caror competenta este acceptata de Romania, precum si
functionarii de la grefele acestor instante;
e) functionarii unui stat strain;
f) membrii adunarilor parlamentare sau administrative ale unui stat strain.
Subiect activ al luarii de mita poate fi si o persoana juridica, in conditiile si
cu limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen. Raspunderea penala a persoanei juridice
nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice care a contribuit, in orice mod, la
savarsirea aceleiasi infractiuni de luare de mita.
In practica judiciara, s-a decis ca savarseste aceasta infractiune: expertul din cadrul
unui birou local de expertize tehnice, desemnat sa efectueze expertize in cauze
judiciare si retribuit sub forma onorariului prin biroul de expertize daca pretinde sume
de bani pentru reevaluarea bunurilor la un pret mai mic pentru a-1 ajuta pe mituitor sa
castige licitatia in conditii avantajoase 89; lichidatorul judiciar al unei societati
comerciale, numit prin hotarare judecatoreasca, care a pretins o suma de bani
mituitorului pentru subevaluarea unor bunuri ce urmau sa-i fie vandute acestuia590;
ofiterul de politie care primeste bani pentru a nu face acte de cercetare in legatura cu o
infractiune de specula descoperita591; subofiterul de politie care, in calitate de ajutor al
275
ofiterului de serviciu pe unitate, a primit de la infractori un ,,laptop" pentru a nu
intocmi actele necesare in vederea tragerii acestora la raspundere penala592; medicul
salariat al unei institutii sanitare care a pretins si acceptat bani ori diferite bunuri, in
sapte cazuri, pentru a-si exercita atributiile de serviciu, de acordare a asistentei
medicale copiilor nascuti prematur sau distrofici593; directorul unei banci594 care
pretinde sume de bani in scopul acordarii unui credit bancar; executorul judecatoresc
care a luat o suma de bani pentru a indeplini o indatorire de serviciu595; plutonierul de
politie care pretinde soferului de autotren o suma de bani pentru ca acesta sa poata sa-
si continue drumul, desi avea asupra sa o bicicleta pentru care nu a prezentat
documente justificative596; militarul in termen, aflat in postul de santinela la P.C.T.F.
Varna Veche, care a primit o suma de bani de la o persoana pentru a-i permite sa intre
in tara pe la postul sau, fara controlul vamal al bunurilor achizitionate in strainatate597.
Autor al infractiunii de luare de mita poate fi, pe langa functionarul public si un
functionar. Recent, s-a decis ca are calitatea de functionar, in sensul legii penale, si
poate fi subiect activ nemijlocit al infractiunii de luare de mita administratorul unei
societati comerciale598. De asemenea, instanta suprema a stabilit ca persoana avand
calitatea de asociat unic si administrator al unei societati comerciale are, in sensul art.
147 alin. (2) C. pen., calitatea de functionar si, prin urmare, poate fi subiect activ al
infractiunii de luare de mita599.
Recent600, s-a sustinut ca avocatul nu poate fi autor al infractiunii de luare de mita
deoarece nu indeplineste o insarcinare de serviciu. Desi avocatul exercita o profesie de
interes public, acesta nu poate fi incadrat nici in prevederile art. 163 din noul C. pen.,
deoarece pentru dobandirea calitatii de avocat nu este necesara o abilitare specials a
autoritatilor publice, ci a organizatiei profesionale din care va face parte (baroul) si nici
nu este supus controlului vreunei autoritati publice. Acesta ar putea fi totusi subiect
activ nemijlocit al infractiunii de luare de mita, daca activitatea sa ilicita se circumscrie
dispozitiilor din art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu modificarile ulterioare.
Toate aceste calitati cerute de norma de incriminare subiectului activ nemijlocit
trebuie sa existe la data savarsirii faptei. Lipsa acestei calitati la data comiterii faptei,
aspect ascuns mituitorului, va putea fi considerat un mijloc de inducere in eroare al
acestuia daca sunt indeplinite si celelalte conditii de incriminare prevazute in art. 215
C. pen.601. Exists si parerea602 ca ar putea totusi constitui si luare de mita in situatia in
care, dupa pretinderea sau acceptarea promisiunii foloaselor, subiectul a dobandit
calitatea de functionar si apoi in baza intelegerii anterioare, a primit foloasele pretinse
sau promise. Daca la data savarsirii actiunii tipice, faptuitorul era functionar, va exista
luare de mita chiar daca mai inainte de efectuarea actului in vederea caruia a savarsit
fapta, el a pierdut
calitatea respective si chiar daca banii sau foloasele pretinse ori promise anterior i s-au
dat efectiv dupa pierderea calitatii.
In doctrina s-a sustinut603 cS intermediarul nu poate fi decat complice sau instigator.
Chiar daca prin activitatea sa, intermediarul infaptuieste actiunea tipica a infractiunii de
276
luare de mitS, aceasta activitate fiind prestata pentru altul, iar nu pentru sine, fapta sa nu
poate fi caracterizata decat ca un act de ajutor, deci de complicitate.
Daca intermediarul efectueaza atat acte de instigare, cat si acte de complicitate
la aceeasi infractiune de luare de mita, acesta va fi tinut sa r&spundS numai pentru
instigare deoarece este o forma de participatie principals care absoarbe in continutul
sau complicitatea ca forma de participatie secundara604.
Luarea de mita poate fi savarsita de mai multi autori (avand calitatea ceruta de
lege), care au contribuit nemijlocit in mod simultan (comisie, colectiv, echipa) sau
succesiv la comiterea infractiunii. Participatia penala este posibila si sub forma instigarii
si a complicitStii.
Mituitorul nu este considerat participant la infractiunea de luare de mita, ci este
autor al unei infractiuni de sine statatoare, darea de mita - art. 255 C. pen.
Subiect activ al acestei infractiuni poate fi si o persoana juridica, in conditiile
prevazute in art. 191 din Codul penal.
Subiectul pasiv special al luarii de mita este autoritatea publica, institutia publics,
persoana juridica de interes public, persoana juridica privata, in serviciul careia agentul
isi exercita atributiile functionale.
In ipoteza in care luarea de mita este comisa de o persoana care exercita un serviciu
de interes public, subiect pasiv este statul ca titular al intereselor publice aparate prin
aceasta incriminare.
In varianta prevazuta in art. 81 din Legea nr. 78/2000, subiect pasiv va fi, dupa caz,
o autoritate publica a statului strain, o instants internationals sau o organizatie
internationals din care face parte subiectul activ al infractiunii.
DacS mituitorul este constrans prin orice mijloace de c&tre eel care a luat mita,
atunci acesta va fi subiect pasiv al infractiunii de luare de mita.
Latura obiectiva
Elementul material al normei de incriminare analizate constS, in mod alternativ,
intr-o actiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori in
acceptarea promisiunii unor astfel de foloase si intr-o nerespingere (inactiune) de catre
agent a unei astfel de promisiuni.
Acceptarea de promisiuni si nerespingerea acestora nu realizeaza elementul material
al incriminarii daca agentul denunta de indata celor in drept ca i s-au facut promisiuni de
dare de mitS605.
A ,,pretinde" inseamnS a cere ceva cuiva, a formula o anumitS pretentie, a solicita
ceva. In aceasta situatie, initiativa sSvarsirii luSrii de mita porneste de la faptuitor.
Pentru existenta elementului material al normei de incriminare nu este necesar ca
pretinderea banilor sau foloaselor, ori intelegerea in privinta primirii acestora sa fi fost
urmata de executare. Simplul fapt al pretinderii este suficient pentru consumarea
infractiunii.

277
Instanta supremS606 a decis c& fapta functionarului de a pretinde, direct sau indirect,
foloase materiale, constituie infractiunea de luare de mita indiferent daca a

278
dobandit sau nu, efectiv, folosul dupa indeplinirea actului privitor la indatoririle sale de
serviciu. Aceasta solutie a fost criticata in doctrina607 deoarece scopul prevazut in
norma de incriminare (indeplinirea actului privitor la indatoririle sale de serviciu, in
speta in discutie) are sensul de finalitate si nu de rezultat, astfel incat simplul fapt al
pretinderii consuma infractiunea chiar daca scopul urmarit de agent nu s-a realizat.
A ,,primi" inseamna a intra in posesia obiectului mitei, in orice mod.
Prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni primirea unei sume de bani de
catre un profesor pentru a promova o eleva la disciplina pe care o preda, prevederile art.
181 C. pen. nefiind aplicabile intr-un atare caz608.
Banii sau alte foloase pot fi pretinse sau primite de agent atat direct, cat si indirect,
adica prin persoana interpusa. Situatia este identica si in cazul acceptarii sau
nerespingerii promisiunii de foloase. Persoana interpusa, in functie de activitatea
ilicita executata, va raspunde ca instigator sau complice.
A ,,accepta" promisiunea inseamna a fi de acord cu aceasta.
Prin ,,nerespingerea" promisiunii se intelege acea atitudine a agentului care nu
refuza acea promisiune, care nu-si exprima dezacordul cu aceasta.
Legiuitorul a asezat pe acelasi plan nerespingerea promisiunii cu acceptarea
acesteia, deoarece a considerat ca nerespingerea promisiunii de foloase echivaleaza cu o
acceptare tacita. Agentul este astfel stimulat sa ia o pozitie activa (de refuz sau
denuntare) fata de persoana care desfasoara o activitate de corupere.
Actiunea sau inactiunea incriminata poate privi alternativ, fie efectuarea unui act
licit (atunci cand este vorba de indeplinirea unui act privitor la indatoririle de serviciu
ale faptuitorului), fie efectuarea unor acte ilicite (atunci cand e vorba de neindeplinirea
sau intarzierea in indeplinirea unui act privitor la indatoririle de serviciu, ori indeplinirea
unui act contrar indatoririlor de serviciu)609.
Prin ,,indatorire de serviciu" se intelege tot ceea ce cade in sarcina subiectului activ
nemijlocit al acestei incriminari potrivit normelor care reglementeaza serviciul
respectiv ori care sunt inerente naturii acestui serviciu. Indatorire de serviciu
reprezinta si executarea unui ordin (dispozitie) data de organul ierarhic superior
agentului, daca acesta este legal.
Infractiunea de luare de mita subzista si in situatia in care actul nu constituie decat
componenta unei activitati finale, la care participa si alti functional! avand atributii
legate de aceasta610.
De asemenea, instanta suprema611 a decis ca cerinta prevazuta in art. 254 alin. (1) C.
pen., ca fapta functionarului sa fie savarsita in legatura cu indeplinirea unui act privitor
la indatoririle sale de serviciu, este realizata si in situatia in care
indeplinirea actului cade in atributiile altui functionar, dar faptuitorul, prin modul in
care-si realizeaza propriile sarcini de serviciu, poate influenta indeplinirea actului de
catre functionarul competent.
Cerinte esentiale. Legiuitorul a atasat actiunii sau inactiunii incriminate mai multe
cerinte esentiale, in lipsa carora fapta nu va constitui infractiunea de luare de mita:
279
1. Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie sa aiba ca
obiect bani sau alte foloase.
Banii pot fi efectivi sau sub forma de valori ori titluri de orice fel echivaland bani.
Prin expresia ,,alte foloase" se inteleg orice fel de avantaje patrimoniale (bunuri,
imprumuturi612, premii, amanarea platii unei datorii, folosinta gratuita a unei locuinte,
prestari de servicii in mod gratuit, promovarea in serviciu) sau nepatrimoniale
(acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altei distinctii onorifice)613.
2. Banii sau celelalte foloase pretinse, primite, promise trebuie sa fie
necuvenite, sa nu fie legal datorate, sa aiba un caracter de retributie, adica sa
constituie plata sau rasplata in vederea efectuarii unui act determinat, un act aratat
in mod explicit. Cu alte cuvinte, pretinderea sau primirea foloaselor de catre autor,
acceptarea ori nerespingerea de catre acesta a promisiunii de foloase, trebuie sa
constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a celui care s-a
angajat sa indeplineasca sau sa intarzie indeplinirea unui anumit act privitor la
indatoririle sale de serviciu, ori sa efectueze un anumit act contrar acestor
indatoriri.
Caracterul de retributie implica existenta unei anumite proportii intre actul
determinat si rasplata si constiinta pentru autor ca este vorba de o retributie. Daca intre
folosul pretins, primit sau promis si actul determinat exista o vadita disproportie in
sensul ca actul determinat depaseste cu mult in valoare sau importanta folosul,
caracterul de retributie este exclus. Situatia este identica si atunci cand subiectul activ
nemijlocit are credinta ca este vorba de manifestarea unui sentiment de afectiune ori de
compasiune, iar nu de o retributie. De aceea, nu constituie infractiunea de luare de mita
primirea de mici daruri ocazionale (de ex., cadouri de Anul Nou) sau de daruri care
exprima (din partea celui care ofera sau promite) un sentiment de recunostinta ori de
respect personal614.
Aceasta opinie a fost insa criticata615 pe considerentul ca existenta unei proportii nu
este o cerinta a legii, chiar daca exista ca o realitate obiectiva implicate in structura
intima a raporturilor care se creeaza intre mituit si mituitor. Fapta exista chiar daca se
ofera agentului o suma excesiv de mare. In realitat, ,,cadoul" primit de agent confine
atat o valoare proportionals cu serviciul prestat, cat si o valoare suplimentara,
reprezentand fie o plata anticipate a celorlalte servicii ilicite, fie o donatie facuta
acestuia. Tot astfel, darurile ocazionale oferite agentului, daca sunt in legatura cu un
serviciu concret pe care mituitorul il solicits acestuia, vor avea si ele caracterul de mitS.
Numai daca i se ofera faptuitorului daruri simbolice (un buchet de flori, o fotografie, o
ilustratS etc.) pentru serviciile solicitate s-ar putea admite cS nu ne aflam in fata unor
foloase in sensul art. 254 C. pen., asemenea mici atentii excluzand ideea unei
retributii, a unei traficari a functiei, a unei rasplate pentru serviciul solicitat.
Banii sau celelalte foloase sunt necuvenite si atunci cand pentru indeplinirea unui
act care este gratuit se pretinde sau se primeste peste ceea ce este legalmente datorat sau
se accepts ori nu se refuzS o promisiune care depaseste ceea ce este datorat.
280
Banii sau foloasele pretinse, primite ori promise cu privire la un act ilicit sunt
intotdeauna necuvenite.
3. Actiunea sau inactiunea concreta a agentului sa fie anterioara indeplinirii,
neindeplinirii ori intarzierii in indeplinirea actului determinat privitor la indatoririle
de serviciu. In lipsa acestei conditii fapta concreta comisa de agent va putea fi
incadrata, daca sunt indeplinite si celelalte conditii de incriminare, in dispozitiile
din art. 256 C. pen. referitoare la primirea de foloase necuvenite616.
4. Dupa alti autori617, mai exists o cerinta esentiala potrivit careia actul ce
constituie scopul actiunii incriminate trebuie sa faca parte din sfera atributiilor de
serviciu ale functionarului. Nu are relevantS pentru existenta infractiunii daca actul
functionarului, in vederea caruia se da mita, priveste numai o indatorire de serviciu
specifica sau generals, deoarece legea penala are in vedere actul functionarului
privitor la indatoririle sale de serviciu, in genere.
Urmarea imediata in cazul infractiunii examinate consta intr-o stare de pericol,
dupa caz, pentru bunul mers al activitatii unitatilor aratate la art. 145 C. pen., al
persoanelor juridice de drept privat, al unor autoritati publice ale statului strain, al unei
instante internationale sau organizatii internationale din care face parte faptuitorul.
In ipoteza in care luarea de mita se savarseste in scopul indeplinirii unui act licit,
prin constrangerea mituitorului prin orice mijloace, urmarea imediata consta si in
vatamarea patrimoniala adusa mituitorului.
Legatura de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea incriminata si urmarea
imediata trebuie sa existe si rezulta ex re.
Atunci cand luarea de mita este realizata prin constrangere, legatura de cauzalitate
intre actiunea sau inactiunea comisa de agent si paguba pricinuita mituitorului trebuie sa
fie dovedita61 .
Latura subiectiva
Forma de vinovatie care caracterizeaza aceasta infractiune este intentia directa
calificata prin scop.
Cerinta esentiala a scopului consta in indeplinirea, neindeplinirea ori intarzierea
indeplinirii unui act privitor la indatoririle de serviciu ale agentului sau in efectuarea
unui act contrar acestor indatoriri.
Scopul prevazut in norma de incriminare are sensul de finalitate si nu de rezultat.
Prin urmare, pentru consumarea infractiunii va fi suficient ca el sa fi fost urmarit si nu
realizat.
In cazul in care scopul se realizeaza prin savarsirea unei fapte ce intruneste
trasaturile unei infractiuni, aceasta nu este absorbita in luarea de mita, ci constituie o
fapta penala distincta, cele doua infractiuni aflandu-se in concurs real619.
Exista si opinia, ramasa izolata si la care nu subscriem, ca aceasta infractiune se
poate comite si cu intentie indirecta620'.

281
Forme. Sanctiuni
Forme. Luarea de mita este o infractiune comisiva numai in primele trei modalitati
normative, iar in ipoteza nerespingerii promisiunii de foloase ea este o infractiune
omisiva62 .
Fiind o infractiune de pericol, luarea de mita se consuma in momentul realizarii
actiunii sau inactiunii incriminate, aparitia urmarii imediate a acestora fiind inerenta,
implicita.
Aceasta este o infractiune instantanee, dar poate in concret sa imbrace o forma
continuata de savarsire cand obiectul mitei este remis in rate succesive de catre mituitor,
nemijlocit sau prin persoane interpuse622. In aceasta situatie luarea de mita se va epuiza
la data platii ultimei rate.
Luarea de mita este si o infractiune cu consumare anticipate deoarece simplul act cu
caracter preparator al ,,pretinderii" sau al ,,acceptarii" ori ,,nerespingerii" de promisiuni
consuma infractiunea.
Tentativa nu este posibila la aceasta infractiune cu executie prompta. Existenta
tentativei s-ar putea pune insa in discutie la modalitatea normativa a primirii, dar
legiuitorul a inteles sa nu o incrimineze si implicit sa o sanctioneze.
Sanctiuni. In varianta tip luarea de mita se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani
si interzicerea unor drepturi, iar in varianta agravata si cea prevazuta in art. 7 din Legea
nr. 78/2000 cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.
Pentru persoana juridica, pedeapsa aplicabila, potrivit art. 71 l alin. (3) C. pen.,
in cazul savarsirii infractiunii de luare de mita, este amenda de la 10.000 lei la 900.000
lei.
Infractiunea de luare de mita are o varianta de tip, prevazuta in art. 7 din Legea nr.
78/2000, in ipoteza in care este comisa de o persoana care, potrivit legii, are atributii de
constatare sau de sanctionare a contraventiilor ori de constatare, urmarire sau judecare
a infractiunilor. Aceste dispozitii au abrogat implicit prevederile art. 7 din Legea nr.
12/1990, republicata in temeiul Legii nr. 42/1991.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 78/2000, daca infractiunea de luare de mita este
savarsita in interesul unei organizatii, asociatii sau grupari criminale ori al unuia
dintre membrii acesteia sau pentru a influenta negocierile tranzactiilor comerciale
internationale ori schimburile sau investitiile internationale, maximul pedepsei prevazute
de lege pentru aceasta fapta penala se majoreaza cu 5 ani.
Conform art. 254 alin. (3) C. pen. ,,banii, valorile sau orice alte bunuri care au facut
obiectul luarii de mita se confisca, iar daca acestea nu se gasesc, condamnatul este obligat
la plata echivalentului lor in bani."
Top of the Document

282
6. DAREA DE MITA
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al acestei incriminari consta in acele relatii sociale a caror
normals formare, desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibile fara asigurarea in activitatea
unitatilor prevazute in art. 145 C. pen., persoanelor juridice de drept privat,
organizatiilor publice internationale, unitatilor publice dintr-un stat strain, instantelor
internationale ori adunarilor parlamentare sau administrative ale unui stat strain, a unei
permanente probitati din partea angajatilor acestora si fara combaterea actiunilor de
corupere savarsite de anumite persoane fizice rau intentionate, actiuni care pun astfel in
pericol bunul mers al acestor entitati.
Obiectul material. Pentru controversele aparute in legatura cu existenta sau
nonexistenta obiectului material al acestei fapte penale facem trimitere la cele aratate
cu ocazia examinarii obiectului material al luarii de mita.
In plus insa, cu privire la aceasta chestiune, s-a mai spus623 ca desi la darea de mita
lipseste in genere obiectul material, atunci cand oferirea de mita a fost respinsa, banii
sau foloasele care trebuiau sa aiba rolul de mijloace de savarsire a faptei devin obiecte
materiale ale acesteia.
Subiectii infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni poate fi orice persoana fizica
ce indeplineste conditiile generale pentru a raspunde penal.
Darea de mita (coruptia activa) mai poate fi comisa, de una din categoriile de
persoane prevazute in art. 8 si 81 din Legea nr. 78/2000624:
Subiect activ al darii de mita poate fi si o persoana juridica, in conditiile si cu
limitarile aratate in art. 191 alin. (1) C. pen.
Participatia penala este posibila in toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
Dupa cum lesne se poate observa, in sistemul Codului penal roman, coruptia activa
si coruptia pasiva constituie incriminari distincte. Prin urmare, in aceste conditii de
incriminare, mituitorul (corupatorul) este autorul faptei de dare de mita si nu participant
la infractiunea de luare de mita.
Subiectul pasiv al darii de mita special este autoritatea publica, institutia publica,
persoana juridica de interes public, persoana juridica privata unde isi exercita
atributiile de serviciu eel caruia i se da mita.
Latura obiectiva
Elementul material al normei de incriminare prevazute in art. 255 C. pen. consta in
actiunea de corupere care se poate realiza alternativ prin una din urmatoarele
modalitati: promisiunea, oferirea sau darea unui functionar public sau
283
functional", ori unui functionar strain, de bani sau alte foloase in vreunul din scopurile
aratate in acest text.
,,Promisiunea" consta in fagaduiala pe care o face mituitorul unui functionar public
sau functionar, ori unui functionar strain cu privire la avantajele pe care le va avea
daca actioneaza in vreunul din scopurile prevazute in norma de incriminare. Darea
de mita subzista, in aceasta modalitate, chiar daca promisiunea, ca act unilateral al
corupatorului, nu este acceptata.
,,Oferirea" consta in prezentarea avantajelor pe care le-ar primi functionarul public
sau functionarul, ori functionarul strain, daca actioneaza in vreunul din scopurile
prevazute in norma de incriminare. Darea de mita se consuma chiar daca oferta nu este
acceptata.
Pentru existenta infractiunii de dare de mita este fara relevanta faptul ca organul
de cercetare penala, caruia inculpatul i-a oferit o suma de bani, nu putea, in mod direct,
sa dispuna scoaterea de sub urmarire penala, asa cum pretindea mituitorul, atata vreme
cat el ar fi putut denatura adevarul pentru a se ajunge la solutia ceruta de mituitor625.
,,A da" inseamna a inmana, a preda in mod efectiv, a remite banii sau orice alt
folos celui mituit.
Solutia instantei626 care a decis ca fapta de a da o suma de bani unui functionar ca
sa falsifice un inscris oficial constituie dare de mita si nu instigare la fals, a fost
criticata627, pe drept cuvant, deoarece, desi unica, fapta mituitorului, datorita urmarilor
multiple pe care le-a produs intruneste elementele ambelor infractiuni in discutie, aflate
in concurs ideal.
Promisiunea, oferirea sau darea se poate realiza in mod nemijlocit de catre mituitor
sau indirect, adica printr-o persoana interpusa. Intermediarul va fi sanctionat, dupa
caz, ca instigator sau complice la dare de mita.
Cerinte esentiale:
1. Actiunea incriminata este necesar sa aiba ca obiect bani sau alte foloase.
Notiunea de ,,alte foloase" are acelasi inteles cu eel aratat cu ocazia analizei
infractiunii de luare de mita .
2. Banii sau celelalte foloase promise, oferite sau date trebuie sa fie
necuvenite, sa aiba un caracter de retributie, adica sa fie plata sau rasplata in
vederea efectuarii unui act determinat care poate fi licit sau ilicit.
Fapta inculpatului de a oferi unui ofiter de politie un inel de aur pentru ca acesta
sa-i puna in libertate prietenul, constituie infractiunea de dare de mita, fiind fara
relevanta faptul ca ordonanta de retinere a fost intocmita de un alt ofiter de politie, atata
timp cat eel caruia i s-a inmanat inelul in scopul aratat, a efectuat acte de cercetare
penala in dosarul respectiv si avea posibilitatea eliberarii prietenului inculpatului6 .
3. Actiunea incriminata trebuie sa fie anterioara indeplinirii, neindeplinirii ori
intarzierii in indeplinirea unui act determinat, licit sau ilicit.
4. O ultima cerinta esentiala este aceea ca actul pentru a carei indeplinire,
neindeplinire etc., faptuitorul promite, ofera sau da bani ori alte foloase sa fie un
284
act privitor la indatoririle de serviciu ale functionarului ori un act contrar acestor

285
indatoriri630. Nu are relevanta, asadar, daca actul in vederea caruia se da mita este licit sau
ilicit.
Lipsa oricareia dintre cerintele esentiale aratate va duce la inexistenta elementului
material si implicit a infractiunii de dare de mita.
Nu intereseaza pentru existenta acestei infractiuni, care este deja consumata in
momentul realizarii actiunii incriminate de catre agent, conduita ulterioara a celui
mituit (ex.: restituirea mitei, neindeplinirea actului pentru care a acceptat promisiun