Universitatea „Danubius” Galați

Facultatea de Drept

Student - Ioniţă George

Disciplina – Dreptul Uniunii Europene
Anul – 2, Semestrul II
Frecvenţă studii – ID

TEMA 2 – DREPTUL UNIUNII EUROPENE

TC2:

Redactează un eseu de 60-70 rânduri (Font 12, Times New Roman la 1,5 rânduri), în
care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
-    principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
-   sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între instituţiile
UniuniiEuropene;
-      formele de control al legalităţii în cadrul Uniunii Europene;

Stabilirea competenţelor în cadrul Uniunii Europene reprezintă o problemă deosebit de

complexă, având în vedere atât caracterul eterogen al Uniunii, cât şi modalităţile de repartizare a
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre. Aceste competenţe nu sunt
reglementate de tratate în mod general, ci în funcţie de obiectul de activitate al Uniunii. Din
această cauză jurisprudenţa a trebuit să intervină în numeroase cazuri şi să rezolve neînţelegerile
apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi soluţii altor situaţii asemănătoare. În
vederea stabilirii competenţelor Uniunii Europene şi a statelor membre trebuie să se pornească
de la elementele de bază ale construcţiei comunitare. Un prim element care trebuie avut în vedere
este faptul că Uniunea Europeană exercită competenţe care îi sunt conferite de către tratatele
constitutive. În al doilea rând, trebuie să se ţină seama de faptul că statele membre ale Uniunii
continuă să-şi păstreze o serie de domenii în care au competenţe exclusive. Această situaţie duce
la necesitatea delimitării domeniilor de competenţă ale acestor entităţi, determinarea raporturilor
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

dintre ele şi stabilirea modalităţilor de soluţionare a diferendelor care pot apărea ca urmare a
activităţilor desfăşurate de către organele acestora. Principiile care guvernează repartizarea
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre au fost iniţial reglementate în art.3b
din Tratatul de la Maastricht (devenit ulterior art.5 TCE, prin modificările intervenite prin
Tratatul de la Amsterdam).

În prezent, prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, aceste principii sunt
prezentate în art.5 din Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE (ex.art.5 TCE). Conform
acestor dispoziţii, delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine
statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa
sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai
bine la nivelul Uniunii. În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. Din
analiza dispoziţiilor taratului se desprind trei principii care guvernează competenţele comunitare:
- principiul specializării; - principiul subsidiarităţii; - principiul proporţionalităţii.
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele ale statelor membre

Situaţia specifică a Uniunii europene determină existenţa unor diferenţe comparative cu

situaţia din cadrul statelor federale în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor. Astfel, dacă în
cazul unor state federale (ex. Germania) constituţia prevede modul de repartizare a
competenţelor, în cadrul tratatelor comunitare nu există dispoziţii exprese, motiv pentru care a
revenit Curţii de Justiţie sarcina de a statua unele principii în acest sens. Regula de bază este că
statele nu îşi pierd competenţele proprii prin atribuirea unor competenţe comunitare, dar apar
unele modificări în exercitarea acestora. Este vorba de o situaţie în care pot exista competenţe
concurente. De asemenea, există o complementaritate a competenţelor, sau aşanumitul
“federalism cooperativ”.

Astfel, în cazul atribuirii unor competenţe Uniunii, statele nu mai dispun de o competenţă
proprie, autonomă în acel domeniu, chiar în cazul în care Uniunea nu şi-a exercitat încă în mod
efectiv propria competenţă. Statele sunt deci obligate să respecte aceste reglementări generale şi
să acţioneze în conformitate cu prevederile lor. În situaţia în care Uniunea îşi exercită atribuţii
conferite prin tratate şi emit acte normative, statele nu mai au altă posibilitate decât să acţioneze
în cadrul prescris de acestea şi dacă eventual trebuie să adopte alte acte normative de aplicare,
acestea nu pot fi decât în concordanţă cu cele comunitare.

În cadrul acestei repartizări de competenţe există şi domenii în care statele îşi păstrează o
competenţă proprie, cum ar fi de exemplu adoptarea de reglementări privind apărarea ordinii
publice, a moralei şi securităţii publice, cooperarea în protecţia mediului înconjurător, precum şi
în domeniul dezvoltării. În alte cazuri, Uniunea are o competenţă exclusivă. Statele şi-au pierdut
competenţa proprie şi nu mai pot acţiona decât în baza unei abilitări speciale din partea Uniunii.
Este cazul domeniilor de interes colectiv, comunitar (exemplu: realizarea pieţei interne unice).
Această competenţă exclusivă se consideră a fi exercitată şi în domeniul relaţiilor Uniunii
Europene cu terţe state, sau în domeniul conservării resurselor marine.
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

Ordinea juridică a Uniunii Europene constituie fundamentul veritabil al Uniunii și îi

conferă caracterul de comunitate de drept, în baza căreia funcționează. Doar prin crearea unui
sistem juridic nou și prin protecția acestuia pot fi realizate obiectivele principale ale Uniunii.
Ordinea juridică a UE a înregistrat deja succese importante în acest sens. Nu în ultimul rând,
datorită acestei ordini juridice, piața internă europeană a devenit realitatea de zi cu zi a 510
milioane de cetățeni, ca rezultat al unui număr mare de progrese, cum ar fi deschiderea largă
a frontierelor, dezvoltarea considerabilă a schimburilor comerciale de bunuri și servicii, libera
circulație a lucrătorilor și stabilirea unui număr important de legături transnaționale între
întreprinderi. O altă caracteristică de importanță istorică a ordinii juridice a Uniunii constă în
rolul acesteia de instituire a păcii. Având ca obiectiv menținerea păcii și libertății, Uniunea
înlocuiește forța, ca modalitate de soluționare a conflictelor, cu normele de drept care unesc atât
cetățenii, cât și statele membre într-o comunitate solidară. În consecință, ordinea juridică
a Uniunii constituie un important instrument de instaurare și de menținere a păcii.

Comunitatea de drept a Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot

supraviețui atât timp cât cei doi piloni pe care se sprijină, și anume aplicabilitatea directă
a dreptului Uniunii și supremația acestuia față de dreptul național, asigură respectarea și apărarea
acestei ordini juridice. Aceste două principii, a căror existență și menținere este susținută
permanent de Curtea de Justiție, asigură aplicarea uniformă și cu prioritate a dreptului Uniunii în
toate statele membre.

Principiul specializării

Principiul specializării competenţelor Uniunii Europene se bazează pe dispoziţiile

tratatelor constitutive ale acestora, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în
consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate. Dacă în
cazul CECO şi CEEA tratatele au stabilit domenii de activitate foarte specializate, sectoriale, în
cazul CEE s-a avut în vedere o diversificare a domeniilor de activitate şi o extindere a
competenţelor. Acestea au fost în continuare extinse prin Actul Unic European, iar adoptarea
Tratatului de la Maastricht “a constituit un moment deosebit de important în lărgirea sferei de
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

activitate a acestei comunităţi nu numai prin înlăturarea calificativului “economic”, cât mai ales
prin instituirea Uniunii Economice şi Monetare, care are ca nucleu Uniunea Europeană.
Dispoziţiile art.5 par.2TUE(ex.art.5 TCE), statuează ca principiu general că „în temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite
de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate.

Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”.
Consecinţa acestor reglementări constă, pe de o parte, în faptul că statele pot să ceară anularea
acelor acte comunitare care au fost adoptate prin depăşirea de către state a competenţelor
atribuite Uniunii de către tratate, iar pe de altă parte, în faptul că statele nu pot să-şi depăşească
propria competenţă rezultată în urma ratificării sau aderării la aceste tratate, eventualele acţiuni
ale lor în acest sens putând fi sancţionate. Din activitatea jurisdicţională se constată că
interpretarea dispoziţiilor din tratate privind competenţa nu este restrictivă . Deşi este vorba de
organizaţii specializate, sunt recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care nu sunt
prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă,
globală şi având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută
atunci când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se
conferă competenţă Uniunii, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de exemplu, faptul că
dacă în sarcina Uniunii revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde competenţa
acestora şi în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt necesare bunei îndepliniri a
atribuţiilor pe plan intern . De asemenea, jurisprudenţa Curţii a statuat că dispoziţiilor tratatelor
privind competenţele Comunităţilor trebuie să li se dea o interpretare mai mult “extinsă” decât
“restrânsă” (de exemplu în domeniul formării profesionale, unde Uniunea nu are competenţe
expres prevăzute). Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie
să se facă însă doar în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă
anulării.

Se evidenţiază şi o diversitate de competenţe comunitare, respectiv: - competenţa

normativă; - competenţa executivă; - competenţa de control; - competenţa jurisdicţională. Fiecare
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate prin tratate şi alte acte
normative comunitare, sau de drept intern. Astfel, Uniunea are posibilitatea de a sancţiona
persoanele fizice sau agenţii economici pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu
dispun de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state,
prin organele lor competente, aceasta constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării
comunitare.

Principiul subsidiarităţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor Uniunii Europene presupune că

acesta nu intervine în domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă, decât în măsura în care
obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de către statele membre,
acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar. Raţionamentul de bază este acela că
ceea ce poate fi realizat în mod individual, de către fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar
dacă această realizare individuală nu este posibilă, se impune intervenţia colectivă. Competenţa
de drept comun este deci a statelor, iar intervenţia comunitară, în practică, este de natură să ducă
în suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor, fapt pentru
care în doctrină sau exprimat opinii controversate în legătură cu această problemă. În mod
concret este vorba de o acceptare din partea statului a limitării competenţelor sale, în vederea
acordării unor competenţe sporite Uniunii. Competenţa naţională constituie regula, iar
competenţa comunitară excepţia. Principiul subsidiarităţii a fost introdus ca principiu general
privind competenţele prin Tratatul de la Maastricht. El are însă atât precedente doctrinare, cât şi
constituţionale. Dintre sursele doctrinare se impun a fi menţionate acele teorii care încercau să
confere o protecţie individului faţă de intervenţiile publice nejustificate, prin luarea deciziilor la
nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu a cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului
superior numai atunci când cel inferior nu reuşea să aibă eficienţă în acţiunile sale. Conform
dispoz.art.5 par.3 TUE (ex.art.5 par.2.TCE), „în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile
care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”. Instituţiile Uniunii aplică principiul
subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. Principiul subsidiarităţii reprezintă
o formă de control asupra puterilor instituţiilor comunitare, prin crearea unei prezumţii în
favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat membru, în sectoarele în care Uniunea Europeană nu
are competenţă exclusivă. Acest principiu este perceput ca un instrument pentru descentralizarea
puterii politice. În cadrul Uniunii Europene statele membre au cedat parte din suveranitatea
naţională, structurilor comunitare dar în acelaşi timp, în cadrul fiecărui stat membru există
mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor naţionale. În general, principiul
subsidiarităţii înseamnă că deciziile ar trebui luate la cel mai jos nivel de competenţă în ierarhia
politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este absolut necesar. Subsidiaritatea este
deci un instrument al descentralizării. Democraţia trebuie bazată pe o clară separare între puterea
naţională şi cea supranaţională. Statele membre trebuie să beneficieze de o cât mai mare putere
în sectoarele în care nici Uniunea europeană şi nici statele membre nu au o competenţă
exclusivă. Comisia Europeană se bazează pe principiul că un domeniu este de competenţă
exclusivă a Uniunii Europene atunci când tratatul impune instituţiilor comunitare obligaţia de a
acţiona. Văzut de sus în jos, principiul subsidiarităţii este perceput ca fiind delegarea puterii de la
nivelul central al Uniunii Europene, la nivel al statelor membre. Astfel, nu trebuie să se impună o
prea mare greutate asupra instituţiilor comunitare. Văzut de jos în sus, statele membre, prin
intermediul acestui principiu, îşi aduc contribuţia pentru buna funcţionare a sistemului
comunitar. Acest lucru este evidenţiat şi de faptul că statele membre percep problemele dintr-o
perspectivă regională, şi sunt aproape de nevoile locale. În acest context, Uniunea Europeană
intervine pentru a aduce elementul de uniformitate şi armonizare a sistemelor naţionale. S-a
constatat însă de către jurisprudenţa comunitară şi de către statele membre că, în vederea
construcţiei comunitare, subsidiaritatea trebuie să devină un principiu al relaţiilor comunitare
generale. El a fost exprimat pentru prima oară în acest sens în proiectul de Uniune Europeană al
 Universitatea „Danubius” Galați
Facultatea de Drept

lui A. Spinelli, propus Parlamentului European (15 iulie 1983), iar din Actul Unic European
rezultă, fără să fie menţionat expres, din dispoziţiile privind mediul înconjurător. Tratatul de la
Maastricht a fost însă cel care i-a dat o formulare relativ clară şi precisă (prin dispoziţiile
introduse în art. 3 b – în prezent art.5 TUE).

Principiul proporţionalităţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că acţiunile Uniunii nu vor

depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Acest principiu a
fost aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă din anul 19569 , fiind considerat unul dintre
principiile care rezultă din natura comunităţilor şi care sunt inerente noţiunii de piaţă comună şi
doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazează. Potrivit acestui principiu, instituţiile
comunitare vor trebui să acţioneze în aşa fel încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor
ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate să
aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui
să o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile
în care se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.

Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri de sancţionare de
natură administrativă sau penală, precum şi în domeniul protecţiei consumatorilor interni din
statele membre, sau în cel al liberei circulaţii a persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce
priveşte măsurile comunitare, cât şi măsurilor naţionale care prevăd sancţionarea încălcărilor
normelor dreptului comunitar.