Drepturile si obligatiile constitutionale in perioada regimului comunist

Tema mea este denumită Drepturile si obligatiile constitutionale in perioada regimului comunist
și este rezultatul curiozității mele și a unei provocări.
Motivul alegerii acestei teme derivă din dorinţa de documentare în legatură cu acest subiect,
deoarece este unul extrem de important, atât la nivelul statului mostru, România, al tuturor
statelor membre care au fost puse sub acest sistem care a adus atâtea pagube si nefericiri națiunii.
Măsurile luate in acea perioada, referitoare la drepturile si obligatiile constitutionale in perioada
regimului comunism îi vizează pe cetatenii romani care doresc sa- si afle istoria, dupa cum
afirma Nicolae Iorga: “ Un popor care nu-si cunoaste istoria, e ca un copil care nu-si cunoaste
parintii”.
Primul guvern comunist s-a format in 1945, dar, pentru ca seful statului era inca regele Mihai,
comunistii nu au reusit sa instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost
silit sa abdice, Romania fiind proclamata republica. Noile conditii politice, dar mai ales
schimbarea formei de guvernare, au facut necesara adoptarea altei constitutii, fapt realizat in
1948. Conform acesteia, numele tarii era Republica Populara Romana.
Conducerea statului era impartita intre Marea Adunare Nationala si Guvern. Marea Adunare
Nationala, de fapt noul parlament, este considerata „organul suprem al puterii de stat”. Ea are
atat atributii legislative, cat si executive: voteaza legile si bugetul, se ocupa de problemele de
pace si de razboi, dar formeaza si guvernul si stabileste atributiile ministerelor. Marea Adunare
Nationala este condusa de Prezidiul Marii Adunari Nationale. Prezidiul are atributii pe care de
obicei le detine un sef de stat cu puteri sporite: emite decrete, interpreteaza legi, numeste in unele
functii publice, are drept de gratiere, confera decoratii, reprezinta tara in relatiile internationale,
numeste ambasadorii etc. Guvernul coordoneaza si planifica economia nationala, realizeaza
bugetul si asigura ordinea publica si securitatea statului.
După 1985, Ceauşescu, cel care reuşise pe vremuri să-i păcălească pe jurnaliştii occidentali şi să
pozeze în promotor al „marxismului luminat”, era stigmatizat ca fiind „omul bolnav al
comunismului” şi descris ca o ruşine pentru noua elită comunistă sovietică.

A. Legalitatea cauzei rezistentei anticomuniste

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii
Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul
1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până
la mijlocul anilor ’70. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate
forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în
decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă
românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda
comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind
deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul
mare, în solda puterilor imperialiste externe.
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-
denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața
autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp
ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre
mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic. Este important de subliniat
că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a
arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute
istoricilor înainte de anul 2005.În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor
este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut. Cercetările și descoperirile recente
vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru
istorici.
La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori
chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse
puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane.
Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt
independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite de
manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în
rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de
nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de
armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței, intervenția americanilor era consecința logică a
unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără
precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor a fost un factor major în motivația lor
era un element major al motivației de care dădeau dovadă. Șefii grupurilor erau însă lucizi în
evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac
american împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei
reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure la care se
adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i
combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.
Factorii tentativelor rezistenței anti-comuniste:
 Aplicare brutală a politicii comuniste
 Valurile masive de arestări și epurări
 Opoziția țăranilor la colectivizare
 Forța mișcării legionare
 Refuzul dictaturii comuniste
 Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Rezistența acoperea aproape exclusiv zonele muntoase, dar și alte regiuni cu păduri dese, acesta
fiind singurul tip de relief care le permitea să se ascundă și să supraviețuiască[156]. Orice tip de
rezistență urbană ar fi fost foarte dificilă, din cauza prezenței descurajante a sutele de mii de
soldați ruși și a omniprezenței poliției politice și a informatorilor săi. Mulți dintre rezistenți nu își
mai puteau exersa profesia (adeseori urbană) din cauza interdicțiilor sau a abolirilor decretate și
erau obligați să fugă la țară. Pentru aceștia din urmă, rezistența reprezenta răspunsul la problema
supraviețuirii în fața unei administrații care le devenise ostilă dar și, pentru cei mai curajoși,
răspunsul la dorința de a se lupta cu dictatura.
B. Argumentul invocat de represiunea comunista
Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția
politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații și prin
manipulare. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod
sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de
la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate,
artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind
victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați.
Metodică, Securitatea aplica 7 tehnici diferite:
1. Crearea unei rețele de informare. Informatorii erau recrutați sub tortură, dar și prin
corupție, șantaj, sau prin utilizarea resentimentelor personale față de partizani.
2. Deportarea familiilor celor fugiți în munți.
3. Infiltrarea de informatori sau de ofițeri de Securitate în grupurile de rezistenți. Astfel,
agenții se infiltrau în mănăstiri sau în sate de munte, deghizați în fugari, tăietori de lemne,
păstori sau vânători.
4. Trimiterea de grupuri întregi de ofițeri de Securitate care se dădeau drept localnici.
5. Supravegherea electronică.
6. Defăimarea partizanilor în fața populației și utilizarea masivă a propagandei.
7. Utilizarea a numeroase trupe de Securitate pentru prinderea și blocarea grupurilor de
rezistenți, ceea ce însemna trimiterea a sute de oameni pentru 5 sau 6 luptători pentru
libertate.

Amestecul de tehnici de infiltrare și atac frontal masiv era combinația cel mai frecvent utilizată
de poliția politică. Pe de altă parte, în perioada de 1945-1947, regimul comunist s-a folosit de
foști legionari în lupta împotriva rezistenței. Astfel, au existat grupări fantomă, organizate de
NKVD și Siguranță, constituite din ex-legionari, utilizate de autorități în depistarea și prinderea
celor care se aflau în munți.
Rebelii arestați și cei care îi sprijineau erau fie uciși în interogatorii, fie judecați în procese
publice sau cu ușile închise. Condamnările erau foarte mari: moartea, sau ani lungi de pușcărie
sau de muncă silnică. Au fost pronunțate mai multe mii de condamnări. Unele penitenciare sau
colonii de muncă sunt cunoscute pentru numărul mare de morți și pentru practicarea curentă a
torturii. Astfel, mulți rezistenți au murit de epuizare, din cauza torturii sau a tratamentelor la care
au fost supuși în sistemul carceral comunist. Pedepsele cu moartea erau executate discret, iar
cadavrele se aruncau în gropi comune sau în păduri, sau în public, pentru a intimida localnicii.
Un număr important de deținuți care nu au fost executați au fost omorâți în afara pușcăriilor, în
condiții ce nu au fost explicate și în totală ilegalitate. În zonele în care rebelii erau activi, țăranii
sufereau în mod sistematic de pe urma intimidării și a terorii impuse de autoritățile comuniste.
Numărul de victime ucise din rândul rezistenților poate fi stabilit după studierea arhivelor dar și a
numeroaselor memorii publicate după 1990. Arhivele oficiale indică mai multe sute de
condamnări la moarte și totuși un număr mult mai mare de rezistenți au fost uciși în luptele cu
autoritățile sau în diferitele etape ale detenției. Se estimează că au murit în jur de 2000 de
persoane.
Vânătoarea implacabilă la care erau supuși rezistenții de către autorități, dar și tăcerea absolută
cu privire la existența vreunei rezistențe demonstrează preocuparea exacerbată a regimului și
teama ca nu cumva un simbol al nesupunerii să devină contagios. Renumitul luptător
anticomunist, și fostul legionar, Gavrilă Ogoranu relatează discursul pe care rezistenții l-au ținut
unor turiști din munți în anii 1950.

Concluzii
In concluzie, pot spune că legalitatea cauzei rezistentei anticomuniste și represiunea comunista
au avut o mare importanță când vine vorba despre țara noastră, România, deoarece au dus la
eliberarea țării de sub comunism, regim totalitar care a adus multă suferintă poporului român cu
ajutorul acestora putem învăța din trecut pentru a avea un viitor mai bun pentru copii României si
totodată pentru bunăstarea statului.

Propuneri
Consider că Ministerul Educației ar trebui sa pună un accent mare pe istoria predată în școlile din țară
pentru a putea forma copii și învăța din greselile din aceste mari întâmplări istorice.

Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom
%C3%A2nia#%C3%8Enceputul_mi%C8%99c%C4%83rii_de_rezisten%C8%9B
%C4%83_armat%C4%83
2. Dorin Dobrincu 2006, pp. 186-192, 202-206 și 209, capitol 4 „Un balon minuscul:
‘Mișcarea Națională de Rezistență’ (1945-1946)”. ; de asemenea, publicat în două
articole
3. Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 317, 333-334, Dorin Dobrincu: „The discovery of a
historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.