Represiune politică și rezistență anticomunistă

1. În timpul lui Dej (1948-1965)

a. Forme de represiune
Pentru a transforma radical societatea românească, dar și pentru a o controla, comuniştii
și- au creat instrumentele necesare.
În 1948, a fost înfiintată Securitatea, care era poliţia politică a regimului. Un rol
important, mai ales în cazul ţăranilor care se opuneau colectivizării, l-a avut şi Miliţia, înfiinţată
în 1949. Sistemul detenţionar a fost organizat în funcţie de numărul şi calitatea celor închişi.
Astfel, au existat închisori de tranzit (Jilava), dedicate elitei ţării (Sighet), pentru femei
(Miercurea Ciuc), studenţi (Piteşti).
Un val de teroare a fost iniţiat între 1948-1952, prima vizată fiind elita vieţii politice şi
culturale interbelice. Au fost înscenate numeroase procese politice, în urma cărora au fost
condamnaţi la ani grei de detenţie lideri politici, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe
Brătianu, iar cunoscuţi oameni de cultură, precum Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion
Mehedinţi, au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie.
O altă formă de represiune a fost deportarea. Au fost duși în Bărăgan români, germani,
sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei
gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia
Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan,
pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case.
Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă.
Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități
noi.
Pentru „construirea socialismului”, regimul a decis folosirea deţinuţilor la muncă
forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi în Delta Dunării. În acea perioadă, arestările se
făceau în funcţie de numărul deţinuţilor necesari pentru finalizarea unor anumite lucrări.
Condiţiile de viaţă de la Canal şi din Delta Dunării au fost dintre cele mai dure, astfel încât
numărul deceselor a fost de ordinul miilor.
Rămas în istorie sub formula „reeducarea prin tortură”, la închisoarea Piteşti s-a
petrecut unul dintre cele mai inumane experimente din România comunistă. Aici s-a realizat un
experiment inedit: reeducarea deţinuţilor prin punerea torţionarului în aceeaşi celulă cu cel
torturat, acesta nemaiavând nicio o clipă de odihnă (metoda torturii neîncetate). Esenţa
„fenomenului Piteşti”, iniţiat de Alexandru Nicolschi, a constat în transformarea victimei în
călău, torturarea unui deţinut de către alt deţinut şi dezumanizarea individului.
b. Forme de rezistenţă în timpul lui Dej
Măsurile luate pentru transformarea radicală a societăţii româneşti conform propriei
ideologii au întâmpinat de la început rezistenţa populaţiei româneşti.
Astfel, o primă formă de rezistenţă o întâlnim în cadrul procesului de colectivizare a
agriculturii, care a generat rezistenţa tărănimii, fapt ce a dus, conform propriilor mărturii ale lui
Dej, la arestarea şi judecarea a peste 80 000 de ţărani. De altfel, pentru impunerea proprietăţii
colective, statul a apelat masiv la armată şi celelalte instituţii de represiune, Securitatea şi Miliţia.
O formă originală de luptă împotriva sistemului comunist au fost grupările de partizani
din zonele de munte. Rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat între anii 1944-1961, însă
cu maximă intensitate până la începutul anilor 1950.
Începută ca o luptă contra ocupaţiei sovietice, rezistenţa s-a transformat repede şi a
continuat, mai bine de un deceniu şi jumătate, ca o luptă împotriva regimului comunist de la
Bucureşti. Între numeroasele grupuri de partizani, se remarcă Haiducii lui Avram Iancu,
Mişcarea Naţională de Rezistenţă, cele conduse de Gheorghe Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu din
Munţii Făgăraş. Alcătuite în medie din 10-40 de persoane, aceste grupări cuprindeau foşti ofiţeri
din armată, legionari, foşti membri ai PNŢ şi PNL, ţărani şi intelectuali. Toate aceste grupări au
fost sprijinite de locuitorii din zonele în care acţionau, cu alimente, îmbrăcăminte şi adăpost.
Etichetaţi de propaganda oficială drept „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, partizanii au
avut de înfruntat acţiunile masive ale Securităţii şi Miliţiei.
În timpul lui Ceauşescu (1965-1989)
a. Forme de represiune
Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu în 1965, precum şi eforturile sale de a
îmbunătăţi imaginea României pe plan internaţional au implicat şi renunţarea la măsurile de
teroare din timpul lui Dej, neajungându-se la excesele acestei perioade.
Mai mult, în 1968, el a denunţat anumite abuzuri şi crime comise de Securitate, însă fără
ca niciun vinovat să fie pedepsit. Faptul nu a însemnat renunţarea la controlul asupra societăţii, la
anihilarea oricărei opoziţii, Securitatea concentrându-şi activitatea mai mult pe crearea unei vaste
reţele de informatori, infiltraţi în toate instituţiile statului, ascultarea telefoanelor, instalarea de
microfoane în casele celor bănuiţi că au o atitudine critică la adresa regimului, internarea în azile
psihiatrice, condamnarea opozanţilor politici sub infracţiuni de drept comun etc.
b. Forme de rezistenţă
Scăderea dramatică a nivelului de trai, raţionalizările, lipsa alimentelor de bază,
accentuarea cultului personalităţii, fixarea unor norme de muncă dificile au determinat revolta
muncitorilor.
În România, se remarcă două acţiuni de protest ale muncitorilor: cea din august 1977, a
minerilor din Valea Jiului, însă cel mai important protest s-a desfăşurat la Braşov, în 15
noiembrie 1987. Ieşirea în stradă a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu”, determinată de
revendicări de ordin economic, a atras sprijinul populaţiei braşovene. Mărşăluind pe străzile
oraşului, peste 8000 de oameni au strigat lozinci explicit anticomuniste, precum „Jos
Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”.
În ambele cazuri, Securitatea a acţionat cu brutalitate: circa 4000 de mineri au fost obligaţi să
părăsească Valea Jiului, unii fiind arestaţi, condamnaţi, în vreme ce la Braşov 61 de muncitori au
fost judecaţi, condamnaţi şi deportaţi.
DISIDENŢA.
Cauzele apariţiei
În prima etapă a regimului său (1965-1971), urmărind creşterea prestigiului personal,
Ceauşescu a continuat politica de distanţare faţă de Moscova, procesul de destalinizare,
îmblânzind sistemul poliţienesc. S-a realizat o uşoară liberalizare a vieţii economice şi culturale,
o îmbunătăţire a nivelului de trai.
Din 1971, inspirat de vizitele efectuate în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a trecut la
aplicarea „revoluţiei culturale”, care s-a manifestat prin exacerbarea propagandei comuniste şi a
cultului personalităţii, punea capăt liberalizării regimului, încălcând sistematic drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
Faţă de aceste abuzuri au luat atitudine unii oameni, acţiunile lor punând bazele disidenţei
anticomuniste care a fost reprezentată în special de categoria intelectualilor.
Disidența a fost o formă de protest, specifică regimului național comunist al lui Nicolae
Ceaușescu.
Disident - persoană integrată într-un sistem politic, care la un moment dat își declară
dezacordul față de ideile și practicile acelui sistem.Exprimarea publică a acestei poziții constituie
o condiție esențială a statutului de disident.
Disidenţa intelectualilor
Momentul fondator şi totodată cel mai important al disidenţei româneşti este considerată
mişcarea lui Paul Goma din 1977. În ianuarie 1977, când în Cehoslovacia s-a constituit
mişcarea disidentă Carta 77, Goma a trimis o scrisoare de solidaritate. După doar o lună, Goma i-
a trimis o scrisoare şi lui Nicolae Ceauşescu, în care îl invita să semneze împreună documentul
programatic al Cartei 77.
Arestat şi interogat de Securitate, hărţuit după punerea în libertate, Goma a fost silit să
emigreze, ceea ce a însemnat şi sfârşitul mişcării sale.
In anii 80 împotriva regimului comunist s-au manifestat în mod individual diverse
persoane, precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Mina Dobzeu.
Ei au criticat prin creaţii literare, memorii, scrisori deschise regimul lui Ceauşescu şi au
cerut reformarea sistemului şi respectarea drepturilor omului.
Majoritatea acestor intelectuali au fost nevoiţi să suporte represiunea regimului, mai ales
sub forma urmăririi permanente de către Securitate, a intimidării, discreditării şi a impunerii
domiciliului forţat. Puţini dintre ei au reuşit să emigreze.
O altă formă de disidență față de regim a fost activitatea sectiei românești a postului de
Radio,, Europa Liberă”. Prin acest canal de comunicare se difuzau în România scrisorile de
protest ale disidenților români, diferite știri din Occident, comunismul fiind condamnat pentru
represiunea dusă împotriva propriilor cetățeni.