România postbelică

� La 23 august 1944, din ordinul regelui

Mihai, mareșalul Antonescu a fost
arestat.
Se formează guvernul condus de Constantin Sănătescu (23 august-5
noiembrie 1944), din care făcea parte şi un reprezentant al PCR, Lucreţiu
Pătrăşcanu. S-a semnat Convenţia de armistiţiu (în septembrie).
Activitatea guvernului era îngreunată de activitatea Comisiei Aliate de
Control (pentru România formată din sovietici).
Trupele Armatei Roşii acţionau ca trupe de ocupaţie, măsurile de reorganizare
internă erau subminate de comandamentul sovietic.
Guvernul Rădescu (6 decembrie 1944-5 martie 1945) s-a
confruntat cu problemele legate de diferenţele ideologice
dintre membri guvernului, diferenţe între PNL şi PNŢ pe de-
o parte şi FND pe de altă parte.
Foto: Vișinski, Petru Groza, Gheorghiu Dej
�Iniţial, guvernul condus de Petru Groza nu a fost
recunoscut de către SUA şi Anglia. Mai mult, pentru a
atrage atenţia asupra situaţiei grave din ţară, regele a
refuzat să colaboreze cu noul guvern, dar „greva regală“,
actul de rezistenţă al suveranului faţă de cabinetul pe care
a fost nevoit să-l accepte, nu a avut rezultatul scontat.
�Pentru a prelua „legal“ puterea, au fost organizate alegeri
la 19 noiembrie 1946.
�Ultimul moment al instaurării puterii comuniste a fost înlăturarea monarhiei.
Aceasta era lipsită de orice putere, suveranul fiind nevoit să stea mai mult la
Sinaia. El avea să fie chemat la Bucureşti şi obligat să semneze actul de
abdicare pe 30 decembrie 1947. Imediat după abdicarea regelui, a fost
proclamată Republica Populară Română, de un Parlament întrunit de urgenţă.
�Formaţiunea politică aflată la putere era Partidul Muncitoresc Român, născut
din fuziunea PCR cu acea parte din PSD dispusă să-i recunoască întâietatea.
�Începând cu 1948, comuniştii au introdus modelul stalinist în
toate sectoarele vieţii economice şi politice, conform acestui
model, ca adepţi ai centralismului economic, au trecut la
desfiinţarea proprietăţii private, prin naţionalizare şi
colectivizare.
�Foto: Proces Iuliu Maniu
 (după Plenara
�Colectivizarea începe din martie 1949
CC al PCR din 3-5 martie 1949).
do uă re fo rm e ag ra re se mn ifica tiv e, 57% dintre
�După
od ăr ii av ea u m ai pu ţin de 5 hectare, dar
gosp
işt ii pr otes tau ,,îm po tr iv a ex ploa tării capitaliste
comun
“ pr in di str ug er ea ch ia bu ril or şi înfiinţarea
la sa te
).
gospodăriilor agricole colective (GAC
�Dacă prima etapă a regimului comunist a fost
caracterizată prin stalinizarea ţării, a doua etapă a
îmbrăcat forma naţionalism-comunismului.
�Destalinizarea s-a limitat doar la condamnarea
exceselor lui Stalin, ignorate în perioada
precedentă, fără să se abandoneze instituţiile şi
mecanismele totalitare.
�Foto: Ana Pauker, Gheorghiu Dej
�În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit. Locul lui a
fost luat de către Nicolae Ceauşescu.
�În iulie 1965 a avut loc Congresul al IX-lea al PCR în
cadrul căruia s-a afirmat răspicat independenţa,
omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, s-a introdus
principiul conducerii colective, s-a cerut neamestecul în
treburile interne şi consolidarea unităţii de monolit în jurul
Partidului şi al secretarului său general (funcţie care o
înlocuia pe aceea de prim-secretar).
�Perioada 1965-1974 a fost cea mai prielnică pentru viaţa
culturală.
�Învăţământul a cunoscut o perioadă de modernizare şi
deschidere.
�A crescut numărul elevilor şi al studenţilor.
�Cerinţele impuse de dogmele „realismului socialist“ au fost,
pentru moment, abandonate, modelele occidentale au reintrat
în atenţie prin nenumărate traduceri de opere fundamentale şi
contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic.
�Schimbările nu anulau controlul partidului asupra
societăţii şi nu anunţau o revenire la pluralism
politic sau la democraţie.
�În urma Tezelor din iulie 1971a fost lansată o
„revoluţie culturală“ ce pune capăt relativei
liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Ceauşescu
nu se pronunţase niciodată împotriva practicilor
regimului comunist, ci doar împotriva dreptului
URSS de a-şi subordona toate statele din sistem.
�În 1974 Ceauşescu a devenit preşedinte al țării.
�Foto: Ștefan Voitec, Nicolae Ceaușescu, 1974
�La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase
deja pe o pantă descendentă. După 1974, cultul
personalităţii „conducătorului“ a câştigat din ce în ce
mai mult teren, istoria fiind aservită acestei practici.
�Erau organizate ample ceremonii oficiale, în cadrul
cărora „fiii patriei“ îşi manifestau recunoştinţa faţă de
„conducătorul iubit“. O parte a intelectualilor
străluciţi au emigrat sau au refuzat să ia parte la
paradele oficiale.
.
�Au fost realizate construcţii mari, precum: Canalul
Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului,
care solicitau eforturi financiare uriaşe. Nevoia de fonduri
a determinat colaborarea cu o serie de organisme
financiare internaţionale.
� În martie 1972 a fost obţinut un tarif vamal favorizant din
partea Comunităţii Economice Europene, iar în decembrie,
România a aderat la Fondul Monetar Internaţional. Din
partea SUA a obţinut clauza naţiunii celei mai favorizate.
�Foto: Șantier Canal Dunăre-Marea Neagră
� În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în
1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981
ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute
reeşalonări.
� Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele
împrumutate şi, la recomandarea Fondului
Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi
să sporească exporturile.
� Lipsurile în plan material au continuat să se
asocieze în acei ani cu lipsa celor mai
elementare libertăţi cetăţeneşti.
� În 1989, România anunţa rambursarea
datoriei externe,
� criza economică devenise acută în toate
sectoarele,
� puterea politică era concentrată în mâinile
lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena,
� populaţia era nemulţumită de sacrificiile
impuse.
� DISIDENŢA ANTICOMUNISTĂ
�În România, represiunea a operat în valuri succesive.
�În 1945 măsurile PCR îndreptate împotriva opoziţiei
democratice s-au limitat la intimidarea şi manipularea opiniei
publice.
�În condiţiile organizării alegerilor din 1946, s-a încercat în
primul rând eliminarea principalilor contracandidaţi. Aceştia
au fost acuzaţi că sunt ,,colaboraţionişti“, ,,duşmani de
clasă“, ,,duşmani ai poporului“, ,,fascişti“.
�Primele manifestări ale opoziţiei faţă de politica de
comunizare a fost rezistenţa în munţi. Ea a fost specifică
anilor 1944-1960, în această perioadă fiind organizate
grupuri înarmate de partizani alcătuite din foste cadre
militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie,
studenţi, ţărani. Partizanii anticomunişti au apărut în
primăvara anului 1944 în Bucovina şi nordul Moldovei,
iar după 23 august 1944 mişcarea de partizani s-a extins la
nivel naţional.
�În noiembrie 1944 grupuri de partizani au fost semnalate
în Gorj, Mehedinţi, Braşov, Hunedoara;
�Foto: Elisabeta Rizea
�În 1989 au început proteste în Timișoara. Ceauşescu nu
le-a acordat suficientă atenţie evenimentelor,
considerând că va reprima revolta şi va speria
mulţimea, dar în noaptea de 17-18 decembrie forţele
locale nu au reuşit să restabilească ordinea.
�Pentru a linişti populaţia şi a evita răspândirea revoltei,
Ceauşescu a organizat un miting în Bucureşti la 21
decembrie 1989, dar în urma acestuia au început
manifestaţiile împotriva regimului comunist. S-a făcut
din nou apel la armată şi la trupele de Securitate.
�În contextul în care în aproape toate statele estice
comunismul a fost eliminat soții Ceaușescu au fost
judecaţi sumar şi executaţi la 25 decembrie 1989.
�La putere a ajuns Frontul Salvării Naţionale, al cărui
conducător era Ion Iliescu.