condițiile în care România era ocupată de Armata Roșie, iar Stalin primise acordul Aliaților de a-și extinde sfera de influență în Europa de Est. La 23 august 1944, din ordinul regelui Mihai, mareșalul Antonescu a fost arestat. Se formează guvernul condus de Constantin Sănătescu (23 august-5 noiembrie 1944), din care făcea parte şi un reprezentant al PCR, Lucreţiu Pătrăşcanu. S-a semnat Convenţia de armistiţiu (în septembrie). Activitatea guvernului era îngreunată de activitatea Comisiei Aliate de Control (pentru România formată din sovietici). Trupele Armatei Roşii acţionau ca trupe de ocupaţie, măsurile de reorganizare internă erau subminate de comandamentul sovietic. În octombrie, 1944 PCR, Frontul Plugarilor, PSD, Uniunea Sindicatelor şi Uniunea Patrioţilor a format Frontul Naţional Democrat (FND). În urma unei susţinute campanii antiguvernamentale guvernul Sănătescu avea să demisioneze. S-a format al doilea guvern Sănătescu, la 4 noiembrie 1944. Din acesta fac parte mai mulţi comunişti membri ai FND. La 7 noiembrie venea în ţară comisarul sovietic Vîşinski; acesta a exercitat presiuni asupra guvernului şi asupra regelui, în vederea acceptării comuniştilor la putere. Guvernul Rădescu (6 decembrie 1944-5 martie 1945) s-a confruntat cu problemele legate de diferenţele ideologice dintre membri guvernului, diferenţe între PNL şi PNŢ pe de- o parte şi FND pe de altă parte. În februarie liderii FND, urmărind răsturnarea guvernului şi formarea unui guvern propriu, au inițiat acţiuni de stradă şi au continuat cu ocuparea abuzivă a prefecturilor şi a primăriilor. Deoarece cabinetul nu şi-a prezentat demisia, FND a continuat agitaţiile. Comisarul sovietic Vîşinski a sosit în ţară şi a impus guvernul condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. La 23 martie 1945 a fost publicat Decretul-lege pentru înfăptuirea reformei agrare. Prin intermediul acestuia guvernul Petru Groza îşi asigura un important capital electoral. Foto: Vișinski, Petru Groza, Gheorghiu Dej Iniţial, guvernul condus de Petru Groza nu a fost recunoscut de către SUA şi Anglia. Mai mult, pentru a atrage atenţia asupra situaţiei grave din ţară, regele a refuzat să colaboreze cu noul guvern, dar „greva regală“, actul de rezistenţă al suveranului faţă de cabinetul pe care a fost nevoit să-l accepte, nu a avut rezultatul scontat. Situaţia României a fost analizată la Conferinţa de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945. Hotărârea miniştrilor de externe ai SUA, Marii Britanii şi URSS-ului a fost favorabilă comuniştilor. Petru Groza şi miniştrii săi primeau legitimarea, cu condiţia acceptării câte unui ministru PNL şi PNŢ. Pentru a prelua „legal“ puterea, au fost organizate alegeri la 19 noiembrie 1946. Ultimul moment al instaurării puterii comuniste a fost înlăturarea monarhiei. Aceasta era lipsită de orice putere, suveranul fiind nevoit să stea mai mult la Sinaia. El avea să fie chemat la Bucureşti şi obligat să semneze actul de abdicare pe 30 decembrie 1947. Imediat după abdicarea regelui, a fost proclamată Republica Populară Română, de un Parlament întrunit de urgenţă. Formaţiunea politică aflată la putere era Partidul Muncitoresc Român, născut din fuziunea PCR cu acea parte din PSD dispusă să-i recunoască întâietatea. În anul 1948, comuniştii au încheiat preluarea puterii politice o dată cu Constituţia din 13 aprilie şi au început lupta împotriva proprietăţii private, prin naţionalizarea (etatizarea) a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri (înfiinţate încă din 1945, sovromurile erau întreprinderi româno-sovietice care permiteau exploatarea directă de căre URSS a resurselor ţării). Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe, care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole. Începând cu 1948, comuniştii au introdus modelul stalinist în toate sectoarele vieţii economice şi politice, conform acestui model, ca adepţi ai centralismului economic, au trecut la desfiinţarea proprietăţii private, prin naţionalizare şi colectivizare. Lor li se adăuga lichidarea, vechilor elite politice şi culturale, şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei din interiorul partidului, folosind ca metode arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică, începute cu liderii şi funcţionarii regimului antonescian (1946). În august 1948 a fost organizată „Direcţia Generală a Securităţii Poporului“. În 1949 Securitatea se completa cu Miliţia populară (Direcţia Generală a Miliţiei) Foto: Proces Iuliu Maniu ra Colectivizarea începe din martie 1949 (după Plena CC al PCR din 3-5 martie 1949). După două reforme agrare semnificative, 57% dintre comuniştii gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar sate“ prin protestau ,,împotriva exploatării capitaliste la spodăriilor distrugerea chiaburilor şi înfiinţarea go agricole colective (GAC). r Metodele folosite pentru înfiinţarea GAC-urilo deportări, mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări, până la corupere, campanii de presă şi izolare, , A fost declanşată rezistenţa ţărănească, concretizată 1962, pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi nele ţării într-un lung şir de răscoale în toate zo , Vrancea, (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov). Dacă prima etapă a regimului comunist a fost caracterizată prin stalinizarea ţării, a doua etapă a îmbrăcat forma naţionalism-comunismului. Între 30 noiembrie-5 decembrie 1961, a avut loc Plenara CC al PMR convocată, pentru a dezbate învăţămintele Congresului al XXII-lea al PCUS, important jalon în campania de destalinizare, lansată de N.S. Hruşciov în 1956. Destalinizarea s-a limitat doar la condamnarea exceselor lui Stalin, ignorate în perioada precedentă, fără să se abandoneze instituţiile şi mecanismele totalitare. În cadrul Plenarei CC, Gheorghiu-Dej a arătat că foştii adversari, eliminaţi, Ana Pauker, Vasile Luca, erau exponenţi ai practicilor staliniste, ei fiind învinuiţi, printre altele, de arestările în exces realizate în timpul colectivizării. Foto: Ana Pauker, Gheorghiu Dej În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit. Locul lui a fost luat de către Nicolae Ceauşescu. În iulie 1965 a avut loc Congresul al IX-lea al PCR în cadrul căruia s-a afirmat răspicat independenţa, omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, s-a introdus principiul conducerii colective, s-a cerut neamestecul în treburile interne şi consolidarea unităţii de monolit în jurul Partidului şi al secretarului său general (funcţie care o înlocuia pe aceea de prim-secretar). În anii următori, noul regim a continuat cu gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei: a cerut restituirea tezaurului, a pus în discuţie structura militară a Pactului de la Varşovia, a refuzat să se conformeze consemnului Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul, în 1967 etc. Totodată, a continuat să existe o largă deschidere către Occident. Perioada 1965-1974 a fost cea mai prielnică pentru viaţa culturală. Învăţământul a cunoscut o perioadă de modernizare şi deschidere. A crescut numărul elevilor şi al studenţilor. Cerinţele impuse de dogmele „realismului socialist“ au fost, pentru moment, abandonate, modelele occidentale au reintrat în atenţie prin nenumărate traduceri de opere fundamentale şi contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, traiul la limita mijloacelor de subzistenţă a fost înlocuit treptat cu o viaţă decentă. A devenit posibilă cumpărarea unei locuinţe sau a unui autoturism, mobilarea casei sau petrecerea unei vacanţe în ţară sau în străinătate. Venitul mediu pe cap de locuitor s-a mărit. A crescut durata medie de viaţă şi, de asemenea, s-a îmbunătăţit sistemul sanitar. Schimbările nu anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau o revenire la pluralism politic sau la democraţie. În urma Tezelor din iulie 1971a fost lansată o „revoluţie culturală“ ce pune capăt relativei liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Ceauşescu nu se pronunţase niciodată împotriva practicilor regimului comunist, ci doar împotriva dreptului URSS de a-şi subordona toate statele din sistem. Liberalizarea internă a stagnat. Explicaţia cea mai frecventă: influenţa chineză şi coreană. Aceastea constau într-un control ideologic riguros, concentrarea puterii, regim autoritar axat pe cultul liderului suprem. În 1974 Ceauşescu a devenit preşedinte al țării. Foto: Ștefan Voitec, Nicolae Ceaușescu, 1974 La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase deja pe o pantă descendentă. După 1974, cultul personalităţii „conducătorului“ a câştigat din ce în ce mai mult teren, istoria fiind aservită acestei practici. Erau organizate ample ceremonii oficiale, în cadrul cărora „fiii patriei“ îşi manifestau recunoştinţa faţă de „conducătorul iubit“. O parte a intelectualilor străluciţi au emigrat sau au refuzat să ia parte la paradele oficiale. În ceea ce priveşte economia, după 1970, Nicolae Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care, pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv. Industrializărea forţată, căreia îi era repartizat 30% din venitul naţional, a determinat construirea unor coloşi precum combinatele de la Galaţi, Slatina, Călăraşi etc. Au fost realizate construcţii mari, precum: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, care solicitau eforturi financiare uriaşe. Nevoia de fonduri a determinat colaborarea cu o serie de organisme financiare internaţionale. În martie 1972 a fost obţinut un tarif vamal favorizant din partea Comunităţii Economice Europene, iar în decembrie, România a aderat la Fondul Monetar Internaţional. Din partea SUA a obţinut clauza naţiunii celei mai favorizate. Agricultura se afla într-o situaţie dificilă, din cauza faptului că se confrunta cu depopularea satelor, cu lipsa forţei de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industriale), insuficienta mecanizare şi cu îmbătrânirea populaţiei rămase. Alături de ţărani erau aduşi să strângă recolta de pe câmp soldaţii, elevii şi, uneori, funcţionarii publici. Foto: Șantier Canal Dunăre-Marea Neagră În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele împrumutate şi, la recomandarea Fondului Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi să sporească exporturile. S-a ţinut de cuvânt, însă consecinţele au fost nefaste pentru populaţie: de pe piaţă au dispărut produsele de primă necesitate, trecându-se treptat la cartelizarea alimentelor de bază şi, implicit, la raţionalizarea lor. Energia electrică şi gazele naturale erau economisite în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice. Lipsurile în plan material au continuat să se asocieze în acei ani cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti. În 1989, România anunţa rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele, puterea politică era concentrată în mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena, populaţia era nemulţumită de sacrificiile impuse. DISIDENŢA ANTICOMUNISTĂ În România, represiunea a operat în valuri succesive. În 1945 măsurile PCR îndreptate împotriva opoziţiei democratice s-au limitat la intimidarea şi manipularea opiniei publice. În condiţiile organizării alegerilor din 1946, s-a încercat în primul rând eliminarea principalilor contracandidaţi. Aceştia au fost acuzaţi că sunt ,,colaboraţionişti“, ,,duşmani de clasă“, ,,duşmani ai poporului“, ,,fascişti“. Un alt mare val de arestări a fost în 1947, atunci au fost închişi lideri şi foarte mulţi membri ai PNL şi PNŢ, social- democraţi şi, o dată cu ei, au fost arestaţi şi foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi. Comuniştii erau atenţi şi la membrii propriului partid, între 1948-1950 au fost verificaţi membrii PMR (Partidul Muncitoresc Român), 200 000 au fost excluşi, acuzaţi fiind de oportunism. Un alt val de arestări a fost în 1949, o dată cu începerea procesului de colectivizare şi în 1951. Primele manifestări ale opoziţiei faţă de politica de comunizare a fost rezistenţa în munţi. Ea a fost specifică anilor 1944-1960, în această perioadă fiind organizate grupuri înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, studenţi, ţărani. Partizanii anticomunişti au apărut în primăvara anului 1944 în Bucovina şi nordul Moldovei, iar după 23 august 1944 mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional. În noiembrie 1944 grupuri de partizani au fost semnalate în Gorj, Mehedinţi, Braşov, Hunedoara; mişcarea s-a extins formându-se alte grupuri în Banat şi Oltenia, Dobrogea, Maramureş,Vrancea. Dintre aceste grupuri menţionăm: în zona Muscel- Făgăraş, grupul ,,Haiducii Muscelului“ al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu, iar rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. Între 1950-1951 au fost identificate 39 asemenea grupuri numite de către comunişti „bande“. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă (Maria Plop, Maria Jumbleanu, Elisabeta Rizea). În noiembrie 1944, comandamentul sovietic din Braşov a fost aruncat în aer. În 1946 Ministerul de Interne anunţa descoperirea şi arestarea unui număr important de persoane – generalii Aldea, Moşoiu, C. Eftimiu, N. Rădescu etc. – implicate în mişcarea de rezistenţă anticomunistă. Siguranţa Statului capturase depozite de armament din zonele: Bucegi, Călimani, Vatra Dornei. Treptat mişcarea de rezistenţă a fost înfrântă, fiind reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist. Grupuri de partizani din Bucovina au rezistat până în ianuarie 1958. Foto: Elisabeta Rizea În paralel cu mişcarea de rezistenţă în munţi au avut loc numeroase mişcări de protest la sate, ţăranii ridicîndu-se la luptă împotriva colectivizării în perioadele 1949-1950 şi 1958- 1959 şi refuzând să dea pământul sau cotele impuse. Au fost bătuţi activişti comunişti sau miliţieni. Incidente au avut loc în Bihor (unde 16 ţărani au fost împuşcaţi pe loc), Arad (12 ţărani împuşcaţi) Galaţi, Tulcea, Braşov, Dâmboviţa, Vrancea, Argeş, Braşov etc. Între 1959-1960 orice rezistenţă anticomunistă a fost eliminată. În 1977 a avut loc revolta minerilor din Valea Jiului, împotriva condiţiilor precare de viaţă. 10 000 de mineri de la mina Lupeni au întrerupt lucrul timp de o săptămână. În 1979 s-a încercat înfiinţarea unui Sindicat Liber al Oamenilor Muncii. În 1987, a avut loc o mişcare de protest la Braşov: în ziua alegerilor pentru desemnarea autorităţilor locale, câteva sute de muncitori de la uzinele „Steagul Roşu“ şi „Tractorul“ au organizat o demonstraţie împotriva reducerilor salariale. Sediul comitetului judeţean de partid a fost devastat, s-au auzit lozinci anti-ceauşiste, iar portretele secretarului general al partidului au fost aruncate. Foto: Protest la Brașov În ceea ce priveşte disidenţa intelectualilor, aceasta a fost motivată de nerespectarea drepturilor omului, de izolarea culturală, suprimarea oricăror contacte în afară, de tergiversările nesfârşite pentru obţinerea unei vize şi de controlul strict al opiniilor critice. În general, mişcarea de protest faţă de regimul comunist s-a manifestat prin adresarea de scrisori sau memorii posturilor de radio sau oficialităţilor occidentale, prin interviuri în publicaţii de mare tiraj din vest, răspândirea de manifeste, sau părăsirea ţării. Protestele intelectualilor – de exemplu Mihai Botez, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. – au fost mai mult individuale. În 1977, Paul Goma şi alte câteva persoane s-au declarat solidare cu mişcarea intelectuală reformatoare din Cehoslovacia, „Carta 77“. Abia în 1989 au fost formulate primele scrisori comune de protest – Scrisorile „celor şase“ şi „ale celor 18“ . În 1989 au început proteste în Timișoara. Ceauşescu nu le-a acordat suficientă atenţie evenimentelor, considerând că va reprima revolta şi va speria mulţimea, dar în noaptea de 17-18 decembrie forţele locale nu au reuşit să restabilească ordinea. Pentru a linişti populaţia şi a evita răspândirea revoltei, Ceauşescu a organizat un miting în Bucureşti la 21 decembrie 1989, dar în urma acestuia au început manifestaţiile împotriva regimului comunist. S-a făcut din nou apel la armată şi la trupele de Securitate. În contextul în care în aproape toate statele estice comunismul a fost eliminat soții Ceaușescu au fost judecaţi sumar şi executaţi la 25 decembrie 1989. La putere a ajuns Frontul Salvării Naţionale, al cărui conducător era Ion Iliescu. După căderea regimului comunist s-a revenit la vechiul regim democratic. Au fost reînfiinţate vechile partide politice: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat, s-au constituit partide şi formaţiuni politice noi: Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc. S-a revenit la principiul împărţirii puterilor în stat şi a fost reînfiinţat Parlamentul, s-a revenit la respectarea drepturilor omului. În 1990 au avut loc alegeri libere, soldate cu victoria Frontului Salvării Naţionale, din 1991 a fost adoptată o nouă Constituţie. Reforma instituţională, realizată cu deosebire în justiţie şi administraţie a progresat destul de lent. Impulsul a fost dat mai cu seamă de cerinţele imperative ale UE. În domeniul economic, după o evoluţie negativă înregistrată după 1989, în ultimii ani s-au înregistrat rezultate bune, deşi privatizarea şi corupţia au mers de multe ori mână în mână. De-a lungul timpului, au alternat la guvernare Frontul Salvării Naţionale, coaliţia CDR (Convenţia Democrată), urmată apoi de FDSN, devenit PSD. În 2000, forţele de stânga s-au reîntors la conducerea ţării, pentru ca în 2004 să lase loc Alianţei „Dreptate şi Adevăr“. Ulterior puterea este preluată de PSD. Președinți au fost: Ion Iliescu (1990-1996, 2000-2004), Emil Constantinescu (1996-2000), Traian Băsescu (2004-2014), din 2014 președinte a devenit Klaus Iohannis, iar alegerile din 2016 au fost câștigate de PSD. Revenirea la regimul democratic a fost marcată de momente tensionate: conflictul interetnic de la Târgu-Mureş (martie 1990), fenomenul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti (1990), descinderile minerilor în Capitală (1990 și 1991) etc. În politica externă, după prăbuşirea blocului sovietic, România a urmărit integrarea euro-atlantică. În anul 2004 România a fost acceptată în NATO, iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană. În dezvoltarea relaţiilor bilaterale, o atenţie deosebită a fost acordată Republicii Moldova. Foto: Cursuri pregătire Bacalaureat, martie 2017