II. ROMÂNIA POSTBELICĂ.

STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM
ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranziţia spre comunism. Iniţial, actul de la 23 august 1944, prin care România a ieşit din războiul
împotriva Naţiunilor Unite, a reprezentat o speranţă în perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic
interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele
Armatei Roşii. Principalii artizani ai arestării mareşalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai şi generalul
Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o asemenea consecinţă, cu atât mai
mult cu cât doi dintre liderii comunişti, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost la curent cu desfăşurarea
acţiunii. Sistematic şi organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în
toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale ţării. Dacă în primul guvern, format în
seara zilei de 23 august 1944 şi condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur comunist (Lucreţiu
Pătrăşcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu, Frontul Naţional Democrat (o alianţă de mici partide de stânga
aflate sub controlul total al comuniştilor) deţinea mai multe portofolii, printre care şi cel de vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul
Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereuşită, de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Şi în acest
guvern, comuniştii şi aliaţii lor erau bine reprezentaţi; mai mult chiar, deţineau unele ministere cheie (ministerele
justiţiei, muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri.
Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internaţională favorizantă. La
începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite devenise inevitabilă. În aceste condiţii, liderii PCR au fost chemaţi
la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne guvernul Rădescu. Deşi conferinţa de la Ialta adopta Declaraţia cu
privire la Europa eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. PCR a
trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca obiective imediate
crearea unor puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă
funciară), înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve
spontane” de către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă
îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. În urma intervenţiei directe a comisarului sovietic
Andrei Vişinski la regele Mihai, în fapt, un adevărat act de forţă în relaţiile internaţionale, s-a obţinut şi rezultatul
urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat şi proprietar
care afişase în perioada interbelică idei naţionaliste şi democratice, Groza era şi liderul unui minuscul partid
ţărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care comuniştii aveau majoritatea, dar nu deţineau funcţia de
prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autorităţi au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata
română încă din octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest moment drumul
comunizării României era deschis. În toate judeţele au fost numiţi prefecţi din rândul comuniştilor, fără
reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Cu ajutorul ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost elaborată o nouă
legislaţie, în mare parte de inspiraţie sovietică, pentru a epura din viaţa publică pe toţi cei ce se opuneau
acaparării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor statului, prin care, sub
pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian şi cu Germania nazistă, au fost excluse din
instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării). Această legislaţie, apărută încă din toamna
anului 1944, a facilitat înlăturarea din viaţa publică a elitei intelectuale şi a fost dublată abil de o agresivă
campanie de demascare în presă a „elementelor reacţionare”. Este adevărat că PCR s-a folosit de un amplu
curent de opinie, existent şi în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu
regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat iniţial de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu
neapărat comuniste), dispuşi la diferite compromisuri cu puterea nou instalată.
Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstacole: monarhia şi
partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către SUA şi Marea Britanie şi luând act
de numeroasele încălcări ale prevederilor constituţionale, regele Mihai intră, în august 1945, în „greva regală”,
cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia
Aliată, condusă de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa
politică, refuzând să mai semneze actele emise de guvern, în speranţa că va determina astfel înlăturarea
acestuia. Iluzorie speranţă, deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul regelui Mihai nu a
avut astfel consecinţe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele
legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestaţie organizată de partidele politice
istorice şi de tineretul universitar. Singura consecinţă concretă a grevei regale a fost condiţionarea, de către SUA
şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfăşurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei
(hotărâre luată la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, aşadar, desemnaţi doi miniştri secretari
de stat: Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.
Următorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe eşichierul politic a vechiului sistem multipartinic.
Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi
desfiinţa Senatul, reconstruind Reprezentanţa Naţională în aşa fel încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin
diverse metode, comuniştii au reuşit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare
postbelice), câştigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianţă condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a
legitima prin vot puterea comunistă, care de acum controla şi puterea legislativă. Deşi SUA şi Marea Britanie au
denunţat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. După acest eveniment, influenţa
occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a
noului Parlament. Dominând de o manieră categorică legislativul şi controlând celelalte două puteri în stat, puterea
executivă şi judecătorească, comuniştii au trecut la eliminarea PNŢ, PNL şi PSD. Această acţiune s-a desfăşurat pe
mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă ţărăniste şi liberale pe diferite perioade, campanii
agresive în oficioasele comuniste Scânteia şi România liberă împotriva vechilor lideri politici (nu însă şi împotriva
regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNŢ şi PNL, declanşarea unor incidente
violente la diverse manifestaţii.
Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a sistemului
unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, în situaţia în
care României nu i se accepta beligeranţa, iar guvernul comunist nu accepta să participe la Planul Marshall, a
accelerat schimbarea vechiului regim. În acest context, a fost organizată, în iulie 1947, diversiunea de la
Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNŢ. Încercarea eşuată de a părăsi ţara a unor lideri ai PNŢ, în
scopul informării Occidentului despre adevărata stare de lucruri din ţară, a fost urmată de arestarea întregii
conduceri a partidului. Cum era şi de aşteptat în condiţiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru ţărănişti. Unul
dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare şi
conspiraţie cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la
închisoare pe viaţă şi şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot
pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi a murit, în 1963, în puşcăria de la Râmnicul Sărat. În faţa furiei comuniste,
PNL-Brătianu şi-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost
eliminaţi din guvern membrii grupării Tătărescu, tovarăşi de drum păstraţi doar atâta vreme cât aparenţele unui
guvern de coaliţie trebuiau menţinute. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalităţii interbelice, monarhia, era
înlăturat - regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 şi apoi să părăsească România. Chiar în
seara înlăturării forţate a regelui a fost dată publicităţii Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia şi se
proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbţie a PSD de către PCR, desfăşurat în februarie
1948 şi în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu
exerciţiu de imagine şi a confirmat acţiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.
Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic şi a principalelor sale instituţii, PCR a continuat
sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi a controlului complet asupra societăţii. Constituţiile din 1948
şi 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autorităţi a fost aceea de a reprima
orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS şi cu cadre sovietice, a fost organizată, în
august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care avea ca principală îndatorire „apărarea cuceririlor
democratice ale poporului”, adică a poziţiilor câştigate în anii postbelici de comunişti. În decembrie 1948, Securitatea
şi-a constituit propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia
Poliţia şi Jandarmeria. Aceeaşi misiune a primit-o şi justiţia, complet subordonată autorităţii partidului şi a statului.
Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformităţii ideologice.
Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzaţi de „naţionalism” sau „cosmopolitism”, eliminarea din expoziţii a
tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente şi interzicerea compozitorilor care nu prezentau viaţa nouă a
ţării a devenit o normă curentă. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate,
oameni de ştiinţă unanim recunoscuţi fiind îndepărtaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi chiar viaţa după ani
grei de detenţie.
1.2. Lupta pentru putere. Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru controlul absolut,
purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice. Prima victimă, în 1946, a constituit-o fostul

2
conducător comunist din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ştefan Foriş. A urmat fostul ministru de justiţie,
Lucreţiu Pătrăşcanu. Ideolog comunist şcolit în Occident, acesta putea deveni oricând un contracandidat pentru Dej,
fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii
fanteziste vizând trădarea sa. După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un plan de destalinizare parţială,
vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din ţările satelizate Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin,
Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful
PCR, după 1944, care se afla în rivalitate cu liderul atotputernic. O altă etapă a luptei pentru putere s-a desfăşurat în
1957, când au fost îndepărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Demn de
remarcat este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări pe
viaţă (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de partid.
Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hruşciov determină o schimbare şi în România. Se
încearcă o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativă distanţare faţă de Moscova. În anul
1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice din România. În cele din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns şi la
Bucureşti. Problema lui Gheorghiu-Dej era să continue programul stalinist, ceea ce a şi decis Congresul al III-lea al
PMR. Pentru prima oară, în anii ’60 a început să se vorbească de autonomie, independenţă şi neamestec în
treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile naţionale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la
Bucureşti la Beijing şi de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicităţii Declaraţia din aprilie 1964, prin care se
pronunţau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independenţă şi egalitate, pentru neamestec şi pentru cooperare
în spiritul avantajului reciproc. Ca să arate că noua orientare nu este doar formală, autorităţile comuniste au eliberat
mii de deţinuţi politici şi a fost iniţiat un vast program de reconsiderare a valorilor naţionale, fiind readuşi în prim-plan
mari oameni de cultură complet ignoraţi până atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea
comuniştilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe nimeni, deoarece nimic esenţial nu se schimbase
în structura politică a sistemului.
1.3. Naţional-comunismul ceauşist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea
denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al
PCR din 1965) nu au oprit acţiunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucureşti i-a înlocuit treptat pe vechii
apropiaţi ai predecesorului cu noii săi fideli (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu
etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la Bucureşti pentru a se prezenta în ipostaza
de mare reformator, afirmând răspicat independenţa (întemeiată însă tot pe industrializare şi resurse proprii),
omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, neamestecul în treburile interne şi deci neutralitatea activă în marile
dispute ideologice, precum şi unitatea de monolit în jurul partidului şi a secretarului său general. În anii care au
urmat, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei au fost însoţite de o largă deschidere spre Occident.
În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu
(preşedinte al României din 1974), aducea grave acuzaţii lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa în cazurile
Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi în crimele săvârşite de Securitate în timpul său. Această acţiune
făcea parte dintr-o vendetă politică, menită să ducă la eliminarea lui Alexandru Drăghici (fost ministru de interne),
bănuit că vrea să-i ia locul, şi a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciţiu de
imagine publică realizat de Nicolae Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel încât cei
înlocuiţi şi pensionaţi au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol,
aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituţie din 1965, statul primea denumirea de
Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971, politica internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor
de desovietizare şi destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958; promovarea unei culturi axate
pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populaţiei prin
exploatarea sentimentelor naţionale; atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici. Toate
aceste măsuri nu au pus niciodată în discuţie monopolul puterii deţinut de P.C.R. şi de conducătorul statului.
La toate acestea s-a adăugat şi o importantă relaxare în viaţa culturală, unde dogmele „realismului
socialist” au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrând în atenţie prin numeroase traduceri
de opere fundamentale şi prin contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. Viaţa de fiecare zi s-a schimbat,
traiul la limita mijloacelor de subzistenţă fiind înlocuit treptat cu o viaţă ceva mai decentă, în care a devenit
posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacanţe în ţară sau în străinătate
etc. Bucureştiul a devenit un spaţiu frecventat de liderii lumii: de la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la
preşedinţii americani Nixon şi Ford. Ceauşescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA şi
Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate aceste schimbări nu

3
anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau pluralismul şi democraţia. Avea să fie o scurtă
deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile practici, Ceauşescu pronunţându-se chiar şi în momentul
său cel mai fast (condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968) doar
împotriva dreptului URSS de a-şi subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic şi nici înlocuirea
economiei centralizate cu economia de piaţă nu s-au bucurat de susţinere din partea sa.
În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care acumulează cele mai înalte funcţii de partid
şi de stat: în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controlează şi Consiliul Apărării. Din 1971,
inspirată din realităţile din China şi Coreea de Nord, ţări pe care Ceauşescu tocmai le vizitase, a început „revoluţia
culturală”, manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii lui N.
Ceauşescu. Direcţiile principale ale „revoluţiei culturale” au fost cuprinse în „ tezele din iulie”, care semnifică, de
fapt, reîntoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost
lansat Programul partidului ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre
comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investiţiile şi ritmul de dezvoltare fiind
stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui Ceauşescu. Tot în acest an debutează aşa-numitul socialism
dinastic, la Congresul al XI-lea soţia lui Ceauşescu, Elena, devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu această
evoluţie, a fost înlăturată vechea gardă din timpul lui Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii cadrelor” şi la fuziunea dintre
responsabilităţile administrative şi cele de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi anihila orice rival sau
nemulţumire.
Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, după 1980, la sărăcirea accentuată a
populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca urmare a efortului de a se plăti marile datorii
externe ale ţării. Încurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros şi concentrarea puterii), Ceauşescu se
considera suficient de popular ca să-şi însuşească şi funcţia de preşedinte al Republicii (în 1974), oficializând şi
prin persoana sa autoritatea supremă a partidului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase deja
pe o pantă descendentă. Obsesia continuă neabătută a industrializării forţate, căreia îi era repartizat 30% din
venitul naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi care produceau în afara cerinţelor pieţei şi cu enorme
consumuri de energie mărfuri de slabă calitate, abia înghiţite de celelalte ţări socialiste, care la rândul lor vindeau
marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situaţie mai bună. Lipsită de forţă de muncă (ani
de zile canalizată spre oraşele industriale), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau să strângă de
pe câmp soldaţii, elevii şi funcţionarii publici. Mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din 1970, 1975, 1977,
1980, 1981, dar mai cu seamă cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit şi ele la această situaţie.
În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981 ajunsese la
10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. În cele din urmă, Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele
împrumutate şi, la recomandarea Fondului Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi să sporească
exporturile. Consecinţele au devenit imediat evidente. De pe piaţă au dispărut produsele de primă necesitate
(între timp, în culisele propagandei de partid era pregătit un „program de alimentaţie raţională”, din care erau
aproape excluse chiar alimentele cu pricina). În câţiva ani, penuria a ajuns atât de mare, încât singura soluţie a
rămas cartelizarea alimentelor de bază şi, implicit, raţionalizarea lor. A urmat energia electrică, la rândul ei
economisită în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice. În iernile grele ale anilor
'80, lipsa luminii şi a căldurii se combătea în apartamentele de la bloc cu „o haină în plus”, cum recomandase
Ceauşescu. Dacă în Bucureşti nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul
la orele serii nu te luminau până acasă decât luna şi stelele. Eşecurile anilor '80 nu i-au făcut mai înţelepţi pe
conducătorii ţării. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze şi în acei ani cu lipsa celor mai elementare libertăţi
cetăţeneşti, societatea fiind în continuare supravegheată şi controlată: Desigur, nu mai era vorba de teroarea
anilor '50, dar Securitatea veghea neclintită. O adevărată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese
întreaga societate. O armată de informatori (nu puţini atraşi de avantajele acestei situaţii ignobile - un post mai
bun, o călătorie în străinătate, un salariu preferenţial) zăbovea ceasuri întregi ca să umple sute de pagini cu
descrierea amănunţită a tot ce făceau zilnic „obiectivele” încredinţate. Pe măsură ce situaţia României devenea
din ce în ce mai complicată, se dezvolta până la proporţii aberante cultul conducătorului. Chiar dacă funcţionase
încă din primii ani ai „epocii Ceauşescu”, proporţiile cultului persoanei sale au crescut odată cu trecerea timpului,
în completă contradicţie cu starea ţării şi ai locuitorilor ei şi cu rolul politic real pe care Ceauşescu îl mai juca în
lume în anii ’80.

2. TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII

4
 2.1. Noile realităţi social-economice. Politica de industrializare . O dată cu înlăturarea monarhiei, România a
devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mânia unui singur
partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economică impusă forţat de Moscova, cu sprijinul
guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagandă, dublată de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea
modelului sovietic (sovietizarea) în economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea proprietăţii
private cu proprietatea de stat prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea
bancară, centralizarea economică şi planificarea cincinală (mai întâi s-au impus două planuri anuale, în 1949 şi
1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de dezvoltare centralizată şi de
control asupra economiei şi societăţii). Unele realizări au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula
munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost şantierele tineretului
(Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu etc.) şi munca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În
1951 s-a instituit distincţia Erou al Muncii Socialiste.
Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care
se înfiinţau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în realitate forme mascate de spoliere
a ţării, funcţionând exclusiv în favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie, au fost confiscate, într-o primă etapă, peste 1.000 de întreprinderi industriale
şi miniere, cu capital românesc sau străin. Practic, de acum înainte, proprietatea privată în industrie era trecută
în administrarea statului, care schiţa, prin intermediul planurilor unice şi al Comisiei de Stat pentru Planificare,
obiectivele de realizat. Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de
încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar o
furnizoare de produse agrare pentru ţările CAER (organism de cooperare economică a ţărilor comuniste înfiinţat
în 1949, prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea
devenea o necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecinţe dramatice după 1980, industrializarea
având un caracter voluntarist, care nu ţinea cont de nevoile şi resursele reale ale ţării. Investiţiile au început să fie
orientate precumpănitor spre industria grea, infrastructură şi petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste
investiţii a fost dublată însă de raţionalizări drastice ale consumului populaţiei, astfel încât asistăm lent, dar sigur,
la conturarea unui decalaj evident, în ceea ce priveşte nivelul de trai, între România şi alte state comuniste.
Împrumuturile financiare contractate la diferite organisme internaţionale au fost rambursate cu mari eforturi, mai
ales datorită ambiţiei regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu de a le finaliza în scurt timp. Deşi
România anunţase, ca pe o mare victorie, încheierea plăţii datoriei externe în martie 1989, criza la toate nivelurile
se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică, chiar în cadrul blocului comunist.
2.2. Colectivizarea şi lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reformă agrară,
prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării), cu care erau împroprietărite
917.777 familii de ţărani. Foştii proprietari îşi puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu
care erau de acord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlăturarea marilor
proprietari de pământ, încercându-se astfel o atragere a ţărănimii de partea comuniştilor. Plenara CC al PMR din 3-5
martie 1949 a decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi rurale
prin colectivizarea agriculturii după model sovietic. În rezoluţia acestei plenare se afirma: „politica noastră faţă de
ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o
luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Acum au luat naştere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile
agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de producţie (CAP), precum şi „întovărăşirile”, ca formă intermediară,
între cele două forme de proprietate. Cu toată campania de ameninţări, intimidări şi abuzuri comise pentru a
convinge micii proprietari rurali să-şi cedeze pământurile, rezistenţa ţărănimii la colectivizare a fost mare. Pentru
realizarea colectivizării, după anul 1953, autorităţile comuniste au făcut apel la organele de represiune, justiţie,
administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă, în scopul convingerii ţăranilor de „binefacerile” sistemului
comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite promisiuni. Această politică, de brutalitate şi concesii
temporare, a fost dublată de o continuă presiune fiscală, în privinţa plăţii cotelor, din ce în ce mai mari, şi de măsuri
punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii,
3.201.000 de familii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din
suprafaţa agricolă a ţării. Consecinţele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un adevărat „exod rural”
(migraţia masivă a ţăranilor spre oraşe). În acelaşi timp, concentrarea pământului a creat premise pentru
modernizarea agriculturii.
2.3. Economie şi viaţă cotidiană în statul comunist . A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat pentru
societatea românească perioada unui experiment eşuat: comunismul. Acesta a marcat însă viaţa a milioane de

5
oameni şi a determinat înapoierea economică a ţării, distrugerea valorilor tradiţionale, mutaţii profunde în plan
psihologic şi social în general. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu naţionalizarea
întreprinderilor, băncilor, societăţilor de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale şi spitalelor, circa 10 000 de
obiective economice fiind expropriate fără despăgubire. Locuinţele, îndeosebi cele aparţinând categoriilor medii şi
înstărite nu au făcut, de asemenea, excepţie de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea
comunistă a urmărit vulnerabilizarea ţăranilor în faţa noilor structuri politice, precum şi exploatarea acestui domeniu
în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii procesului de industrializare a ţării, Industrializarea forţată a creat
adevăraţi „coloşi” industriali (combinatele de la Galaţi, Slatina. Călăraşi etc.), mari consumatori de materii prime şi
energie. Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o mişcare de amploare de
reducere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile satului. După
1970, continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic mondial şi iniţierea unor
construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe (Canalul Dunăre-Marea Neagră,
Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier, Casa Poporului din Bucureşti), au determinat creşterea fără
precedent a datoriei externe a ţării, achitată cu preţul raţionalizării drastice a tuturor produselor ce ţineau de
consumul populaţiei (alimente, medicamente, energie electrică şi termică, gaze naturale) şi sacrificării nivelului de
trai al populaţiei.
2.4. O societate controlată. Fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era supravegheat de
instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel copiii din grădiniţe erau
cuprinşi intr-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul
devotamentului faţă de partid şi conducătorul acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie,
membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii
ale organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a membrilor
societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului
Comunist (U.T.C.) pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să ii creeze. După vârsta de
18 ani, adulţii puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locul de muncă, erau încadraţi în
organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viaţa privată era supravegheată îndeaproape,
prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, aşa cum au fost cele privind controlul naşterilor. Alimentaţia
populaţiei era stabilită prin măsuri „raţionale”, instituite prin legi speciale. Munca „voluntară” sau „patriotică” în
folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. Construirea marilor
cartiere de locuinţe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori,
era şi o formă de a ţine sub supraveghere, în spaţii limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea
unor sate şi comasarea forţată a locuitorilor in centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit acelaşi scop.

3. REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

3.1. Represiunea comunistă. Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de
intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea
puterii depline. Ulterior, sub acuzaţiile de „colaboraţionism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”, au
fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri şi industriaşi.
Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (după modelul
poliţiei politice sovietice), în cadrul căreia erau plasaţi în funcţii-cheie vechii agenţi de la Moscova Gheorghe
Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru. Această structură represivă a instaurat un
regim de teroare internă. Ei i se vor adăuga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului
de Interne (decembrie 1948) şi Miliţia populară (ianuarie 1949). Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de
către organele de represiune comuniste, au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu
Maniu, lon Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş, Mihail
Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii
(monseniorul Vladimir Ghica) şi mulţi alţii. Majoritatea celor care au avut o funcţie publică, în orice domeniu, până
în 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor şi coloniilor de muncă (constituite prin
Decretul din 1950 privind înfiinţarea coloniilor de muncă şi administrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat
măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita „reeducare” (fenomenul Piteşti). Se poate vorbi, aşadar, de existenţa,
până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul
Sărat, Aiud, Piteşti şi Miercurea Ciuc, al şantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum şi al coloniilor
de muncă forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste în

6
perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportării unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania,
imediat după război, şi sârbii din Banat, începând cu 1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito).
Deportările în zonele aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase cămine, familii şi destine. Iniţial,
deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Deportaţilor li s-a permis să-şi ia doar bunurile pe
care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumpărat de comisii special constituite, care plăteau mult mai
puţin decât preţul real. Mai mult, întreaga societate a fost trecută sub un strict control, prin intermediul reţelelor de
informatori, pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici
(proces care se încheie în 1964), fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi la reprimarea opozanţilor.
După 1964, represiunea comunistă se adaptează la noile realităţi, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare
a opozanţilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, utilizarea spitalelor de
psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea şi anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.
Ultimul obstacol în calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor din 1948, statul
cerea Bisericii să se alăture industrializării şi colectivizării şi să promoveze politica sa externă. În 1948, 600 de
preoţi uniţi au fost arestaţi iar Biserica greco-catolică a fost desfiinţată. Biserica a fost deposedată de toate
bunurile sale, devenind dependentă de stat. O victimă a regimului comunist a fost şi Academia Română,
transformată în Academia Republicii Populare Române, în care au fost primite personaje minore ca poetul
Dumitru Theodor Neculuţă sau istoricul Mihai Roller. La baza învăţământului au fost puse manualele unice, de
inspiraţie marxist-leninistă, adevărate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul
dosarului şi al originii sănătoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii într-o unitate de
învăţământ superior.
3.2. Forme de rezistenţă anticomunistă. Mişcarea de rezistenţă armată împotriva regimului comunist, care
a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional, constituie un aspect relativ necunoscut al
istoriei contemporane româneşti. Istoriografia occidentală nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu
celelalte state din fostul lagăr socialist. Partizanii anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui 1944, în
momentul în care trupele sovietice pătrundeau în Bucovina şi în nordul Moldovei. După 23 august 1944, deşi
armata sovietică a preluat controlul unei mari părţi din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel
naţional. Grupuri compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări. În noiembrie 1944 erau
semnalate astfel de grupări în Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în sectorul Braşov-
Hunedoara, dar şi în Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub
conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, în Bucovina, zonă în care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma
Pătrăucean şi Dimitrie Rusu. În mai 1946, organele N.K.V.D. şi ale Siguranţei, sub comanda lui Manole
Bodnăraş, arestează conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, în frunte cu Gavrilă Olteanu. Aceste prime
mişcări de rezistenţă împotriva comunizării au acţionat până în iunie 1946, dată la care Ministerul de Interne
anunţa descoperirea organizaţiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui,
Mişcarea de Rezistenţă Naţională şi arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul
Gheorghe Moşoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Grupările de partizani
din Bucovina vor rezista, totuşi, până în ianuarie 1958. Din acest motiv, în deceniile cinci şi şase, trupele de
securitate au avut misiunea de a anihila rezistenţa puternică de partizani din zonele de munte şi de a păzi
lagărele de muncă.
Între 1948-1959, în Munţii Carpaţi a existat o activă rezistenţă anticomunistă armată. Grupările organizate
după legile conspiraţiei, destul de mici, s-au constituit în zonele de deal şi munte şi erau alcătuite din foşti ofiţeri
din armată, legionari, foşti membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc, ţărani, intelectuali
etc. Formaţiunile cu supravieţuire mai mare au fost „Haiducii Muscelului”, organizat pe versantul sudic al Munţilor
Făgăraş de doi foşti ofiţeri (Gheorghe Arsenescu, arestat în 1960, şi Toma Arnăuţoiu, arestat în 1958), şi cea
condusă de Ion Gavrilă Ogoreanu, pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. În Dobrogea, partizanii anticomunişti
au acţionat în pădurile Babadagului sau în Deltă, remarcându-se fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru şi Ghiţă
Tomoşoiu. În Transilvania (Munţii Apuseni), acţionau partizanii conduşi de maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat în
octombrie 1949. Armamentul lor era, în general, cel folosit în al doilea război mondial. Toate aceste grupări au
fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-le alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că, „în
curând” va izbucni un război între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie, pe de altă
parte, care va avea ca rezultat eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului
român, aflat sub ocupaţie sovietică. Intervenţia sovietică în Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe
partizani, ducând la încetarea mişcării spre sfârşitul deceniului şase (1956-1959). De asemenea, eşecul luptei
anticomuniste desfăşurate de partizani a fost determinat şi de inexistenţa unui organism de coordonare a

7
acţiunilor diverselor grupări la nivel naţional, încercarea generalului Aurel Aldea în acest sens, concretizată în
constituirea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, eşuând în 1946, prin desfiinţarea mişcării şi arestarea generalului.
La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă a poporului român. Sunt cunoscute numele Mariei Pop şi
al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu – Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara
(Muscel). Depăşite numeric şi fără prea multe provizii şi muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către puterea
comunistă. În mediul rural, rezistenţa a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor
estimări, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecaţi în procese publice. În
1964, după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide să pună capăt calvarului deţinuţilor politici din
penitenciarele româneşti. Prin decretele nr. 176 şi nr. 411 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi politici, însă până la
libertatea totală, în cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi
domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de muncă, verificările periodice, dar şi încercările de şantaj din partea
organelor de Securitate.
Comunismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu se raportează la cu totul alte coordonate decât cel al lui
Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmărit rămânând acelaşi: menţinerea sistemului
comunist la putere şi implicit a noului secretar general al PCR. Fenomenul disidenţei în perioada Ceauşescu, fără să fie
prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziţii majore,
venite din interiorul ţării. În prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de
solidaritate cu mişcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. Disidenţii, precum
Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. au
opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi ’80, adresând scrisori deschise către posturile de radio occidentale Vocea
Americii, Europa Liberă sau BBC. Împotriva lor s-au luat măsuri cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi.
În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste 10.000 de
mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână, cerând condiţii decente de viată şi muncă. Minerii nu
reiau lucrul decât în urma sosirii lui Nicolae Ceauşescu în zonă şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea
revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcării. La 15 noiembrie 1987,
asistăm la cea mai cunoscută acţiune de protest din timpul lui Nicolae Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a
muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au
traversat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judeţean al PCR. Numeroşi participanţi au fost
arestaţi şi judecaţi (peste 300, din care 88 au fost deportaţi în alte zone ale ţării, s-au li s-a instituit domiciliul
obligatoriu).
Disidenţa împotriva lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat şi în rândul foştilor demnitari comunişti, cu toate
că aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului. Reproşurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-
lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan,
Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu) nu reprezintă altceva
decât încercări ale veteranilor ilegalişti de a critica evoluţia nefastă a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică
reală a sistemului.

a abroga – a suprima o lege sau o dispoziţie oficială.

clasă politică – clasa conducătoare care există în organismele politice şi căreia n revine sarcina conducerii vieţii
politico-sociale.
extremism politic – atitudinea unor curente sau partide politice care pe baza doctrinei lor unilaterale sau extreme
urmăresc prin măsuri radicale şi violente să impună propriul program.
proces electoral – totalitatea etapelor care se succed în pregătirea şi organizarea alegerilor.
radicalism politic – ansamblu de atitudini şi concepte care preconizează practicarea metodelor radicale în
soluţionarea problemelor politice.
Consiliu de Coroană – consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii
României îl convocau în situaţii deosebite.
„prin noi înşine” – concepţie liberală care considera că evoluţia ţării se putea realiza prin valorificarea potenţialului
economic şi uman intern şi punerea de stavile în calea capitalului străin.
„porţile deschise” – concepţie naţional-ţărănistă, care socotea că, România trebuia să recurgă la sprijin financiar extern
pentru a se dezvolta.
stat ţărănesc – obiectiv naţional-ţărănist formulat la congresul din aprilie 1935, întemeiat pe primatul ţărănimii şi
pe colaborarea ţărănimii cu alte categorii sociale în cadrul „democraţiei rurale”.

8
pact de neagresiune – înţelegere, tratat între două state sau grupări politice pe bază de reciprocitate, prin care
semnatarii se angajează să se abţină de la atacuri militare sau politice.
Comintern = Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, denumire sub care este cunoscută Internaţionala a
III-a (1919-1943), organizaţie a partidelor comuniste patronată de Moscova.
totalitarism = formă de organizare şi funcţionare a societăţii în care statul controlează toate aspectele vieţii sociale şi
individuale.
protecţionism = politică economică de protejare şi de promovare a unor activităţi economice indigene prin măsuri
de îngrădire a puterii concurenţilor externi pe piaţa internă.
brigadier – conducătorul şi organizatorul unei brigăzi; membru al unei brigăzi.
centralism economic – sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.
chiabur – ţăran înstărit, fruntaş al satului, apreciat de comunişti ca fiind un „element exploatator” care trebuie să
dispară în noua orânduire socialistă.
colectivizare (cooperativizare) – acţiunea de a cooperativiza agricultura după principii socialiste; proces prin care
gospodăriile agricole colective au luat locul celor individuale. Cooperativizarea agriculturii a fost considerată „o
necesitate obiectivă şi o parte inseparabilă a planului de construire a socialismului”.
mic-burghez – 1) deţinătorul unei poziţii sociale intermediare între burghezie şi proletariat, care îşi întemeiază
activitatea pe mica producţie de mărfuri; 2) pentru regimul comunist, persoană cu vederi înguste.
naţionalizare – acţiunea de a trece în proprietatea statului unele întreprinderi, zăcăminte etc. aflate în proprietate
particulară; în România aceasta s-a făcut fără despăgubirea vechilor proprietari, fiind considerată „un act
revoluţionar prin care a fost lichidată dominaţia economică a marii burghezii şi s-a creat baza economică a puterii
politice a proletariatului”.
plan cincinal – instrumentul principal de realizare a conducerii planificate a economiei şi societăţii.
proprietatea întregului popor – sintagmă desemnând proprietatea socialistă.
sovrom – societate mixtă româno-sovietică.
C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc; organizaţie internaţională de colaborare economică între
statele socialiste, creată la iniţiativa Uniunii Sovietice în ianuarie 1949.
erou al muncii socialiste – înaltă distincţie a statului comunist român, instituită în 1951; se acorda „persoanelor
care s-au distins în mod deosebit în opera de construire a socialismului”.
sector cooperatist – parte a unei economii care cuprinde proprietatea cooperatistă.
societate socialistă multilateral dezvoltată – ultima etapă înaintea transformării societăţii socialiste în societate
comunistă. Conform documentelor de partid, etapă atinsă de România în timpul regimului Ceauşescu şi care trebuia
depăşită în jurul anului 2000.
cenzură – putere dată unei autorităţi sau persoane de a exercita un control asupra conţinutului corespondenţei,
publicaţiilor etc., de a interzice sau suprima apariţia unor articole sau publicaţii în numele protejării anumitor
valori.
activist – membru al Partidului Comunist care se consacra exclusiv muncii de partid.
proletcultism – curent cultural ale cărui principii estetice erau reduse la ideea formării unei culturi proletare cu
respingerea moştenirii culturale a trecutului; s-a dezvoltat, cu precădere, la începutul anilor 1950.
disidenţă – deosebire de opinii, dezacord în raport cu majoritatea, care poate provoca sciziuni în interiorul unui partid sau
în societate.
revoluţie culturală – concept aplicat în China maoistă şi transpus în practică prin tezele plenarei P.C.R. din iulie
1971.
disident – persoană care avea opinii contrare regimului.
rezistenţă anticomunistă – mişcare anticomunistă care viza revenirea la regimul democratic.
deportare – a condamna pe cineva, dislocându-l din locul de baştină.
gulag – sistem concentraţionar dintr-un stat comunist (închisori, lagăre, şantiere care foloseau munca forţată etc.)
economie de piaţă – tip de economie bazată pe proprietate privată, piaţă liberă acţionată de cerere şi ofertă,
mişcarea liberă a preţurilor, competitivitate etc.
pluralism politic – ordine politică şi juridică în care existenţa mai multor partide politice permite cetăţenilor unui
stat să-şi afirme opinii şi interese diferite într-o confruntare liberă.
privatizare – proces de revenire în proprietatea privată a unităţilor economice şi a terenurilor aflate în proprietatea
socialistă.
stat de drept – stat în care raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni se bazează pe drept (sistemul de legi compus
din instituţie, legislaţie, regulamente) şi care se supune controlului unor instituţii juridice independente.