Prof. Dr.

Paul-Daniel NEDELOIU
Tema a VIII-a :
ROMÂNIA POSTBELICĂ: STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI REZISTENŢĂ
ANTICOMUNISTĂ. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

În perioada postbelică, România a cunoscut importante transformări de ordin politic, social,

economic şi cultural, aflându-se sub conducerea regimului comunist, instaurat prin directa intervenţie a
URSS-ului, la începutul anului 1945. Ceea ce a făcut ca România să fie repede transformată în stat
comunist a fost împărţirea lumii în sfere de influenţă, URSS-ul primind din partea Aliaţilor (SUA, Marea
Britanie, prin acordurile de la Moscova – octombrie 1944, Yalta – februarie 1945 şi Potsdam - iulie
1945) dreptul de a controla politic Europa Centrală şi de Est, spaţiu istoric şi geografic în care se află şi
statul român.
Cauzele instaurării regimului comunist în România:
A. De ordin extern:
1. Victoria URSS-ului în Al Doilea Război Mondial (1939-1945);
2. Prezența Armatei Roșii în România (1944-1958);
3. Împărțirea lumii în sfere de influență, Europa de Răsărit (inclusiv România) intrând în sfera de
influență a URSS-ului;
B. De ordin intern:
1. Ieșirea PCdR (Partidul Comunist din România) din ilegalitate (1924-1944), odată cu lovitura de
stat dată de regele Mihai I, la 23 august 1944;
2. Ascensiunea rapidă a PCdR la putere (în guvernele prezidate de generalii Constantin Sănătescu-
1944 și Nicolae Rădescu (1944-1945) capătă funcții de miniștri (Justiție, Transporturi) și vice-
prim-ministru (Dr. Petru Groza);
Etapele instaurării regimului comunist în România:
1. 6 martie 1945 – instaurarea guvernului Dr. Petru Groza (pro-comunist);
2. 19 noiembrie 1946 – alianța electorală controlată de comuniști (Blocul Partidelor Democratice-
BPD), câștigă alegerile parlamentare, prin falsificarea rezultatului acestora;
3. 30 decembrie 1947 – regele Mihai I este silit de către comuniști să abdice, România trecând de la
monarhie la republică (Republica Populară Română); comuniștii preiau complet puterea politică;
Cele mai frecvente cerințe din variantele de Bacalaureat pentru această temă:
 Prezentarea unui fapt istoric prin care se modifică regimul politic din România postbelică.
Un fapt istoric prin care se modifică regimul politic din România postbelică a fost instaurarea
treptată a regimului comunist, în anii 1945-1947.
Regimul comunist s-a impus treptat în România, începuturile datând încă dinainte de sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial în Europa: urmare a presiunilor exercitate de comisarul sovietic Andrei
Vâşinski (sosit în România la 28 februarie 1945 pentru a pune în aplicare hotărârile Conferinţei de la
Yalta), regele Mihai I (1940-1947) s-a văzut nevoit să-l numească, la 6 martie 1945, prim-ministru pe Dr.
Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor (până în 1953) şi simpatizant al comunismului. Ulterior,
guvernul Dr. Petru Groza se va implica în falsificarea rezultatului alegerilor parlamentare (19 noiembrie
1946), alianţa electorală a comuniştilor (Blocul Partidelor Democratice – B.P.D.) asumându-şi victoria
în alegeri, cu procentul de 69,81%. Ultima piedică în instaurarea completă a regimului comunist a fost
înlăturată la 30 decembrie 1947, când a fost abolită monarhia (abdicarea silită a regelui Mihai I), dată la
care va fi proclamată Republica Populară Română.
 Prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în România în perioada regimului stalinist.
Un fapt istoric desfăşurat în România, în timpul regimului stalinist, a fost şi colectivizarea în
agricultură, adoptându-se modelul sovietic.
La data de 3-5 martie 1949, în şedinţa Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, a fost
decisă transformarea socialistă a agriculturii româneşti, hotărârea aparţinându-i, în fapt, lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Astfel, în două etape succesive, anii 1949-1953 şi 1958-1962, apelându-se la toate
mijloacele de care dispunea statul (propagandă agresivă, Securitate, Miliţie, arestări, molestări, deportări,
judecăţi sumare, în regim de urgenţă), ţărănimea a fost deposedată de pământ. Opoziţia ţărănimii faţă de
procesul de colectivizare a fost mare, dovadă stând arestarea a peste 80.000 de ţărani. La data de 27
aprilie 1962, Dej anunţa încheierea procesului de colectivizare, peste 96% din suprafaţa agricolă a ţării
fiind înscrisă în fermele colectiviste de stat (G.A.S.-uri, ulterior I.A.S-uri) şi ţărăneşti (G.A.C.-uri, ulterior
C.A.P.-uri).
  Prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în România în perioada regimului naţional-comunist.
Un fapt istoric desfăşurat în România, în perioada regimului naţional-comunist, a fost impunerea
dictaturii ceauşiste, mai cu seamă din anul 1971, când au fost publicate celebrele „Teze din iulie”.
Dictatura ceauşistă (1971-1989), etapa nefastă a conducerii exercitate de Nicolae Ceauşescu, a fost
impusă după publicarea „Tezelor din Iulie” (6 iulie 1971, când N. Ceauşescu şi-a prezentat ideile de
organizare a noului tip comunist, de esenţă naţională, sub forma unui raport, cu 17 „propuneri”, în
şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român). Inspirându-se din realităţile comunismului
asiatic, în urma unei lungi vizite în Extremul Orient (1-24 iunie 1971, perioadă în care a vizitat China,
Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnamul de Nord), la data de 6 iulie 1971, N. Ceauşescu prezenta
plenarei partidului un raport prin care anunţa schimbările din planul politicii interne: „revoluţie culturală”
(revenirea la proletcultismul anilor ‘50), socialism dinastic, cultul personalităţii conducătorului.
 Prezentarea unei forme de rezistenţă anticomunistă, din timpul regimului comunist, în etapa
stalinistă (1948-1965).
O formă de rezistenţă anticomunistă, în etapa stalinistă (1948-1965) a regimului comunist din
România, a fost şi rezistenţa armată a grupurilor din munţi.
Rezistenţa armată a grupurilor din munţi este specifică anilor 1944-1961, fiind organizată de
grupurile de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie
(scoase în afara legii), ţărani ce luptau împotriva procesului de colectivizare din agricultură. Printre
acestea, s-au numărat grupurile înarmate din Banat şi Oltenia, cele din zona Muscel-Făgăraş („Haiducii
Muscelului”, lideri cunoscuţi fiind colonelul Gheorghe Arsenescu – executat în 1962 şi fraţii Toma şi
Petre Arnăuţoiu – executaţi în 1959, grupul din Făgăraş, condus de Ion Gavrilă-Ogoranu), rezistenţa din
Bucovina (reprezentată de grupurile conduse de Vladimir Macoveiciuc şi Gavril Vatamaniuc) etc. Toate
aceste grupări au fost lichidate de trupele de Securitate şi Miliţie, până în anul 1961, liderii lor fiind
capturaţi şi executaţi. Excepţia o reprezintă cazul lui Ion Gavrilă-Ogoranu, care a reuşit să scape,
ascunzându-se o vreme, până la jumătatea anilor ‘70, în judeţul Alba, la rude. Ulterior, a fost depistat de
Securitate (1976) şi capturat. Condamnarea la moarte, ce data din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a
fost anulată din ordinul lui N. Ceauşescu, la presiunile fostului preşedinte american Richard Nixon.
 Prezentarea unei forme de disidenţă anticomunistă din timpul regimului comunist.
O formă de disidenţă anticomunistă din timpul regimului comunist a fost şi disidenţa
intelectualilor, în anii ‘70-’80.
Astfel, în martie 1977, scriitorul Paul Goma aderă la mişcarea cehoslovacă pentru respectarea
drepturilor fundamentale ale omului, Charta ’77. La scurt timp, este arestat de către Securitate şi
anchetat. Va fi eliberat în toamna anului 1977, la insistenţele opiniei publice internaţionale, şi expulzat în
Franţa. În anul 1979, în Postul Paştelui, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în predicile sale, intitulate
Şapte cuvinte către tineri, critica abuzurile regimului ceauşist. A fost arestat în acelaşi an şi condamnat la
închisoare (1979-1985). Va fi eliberat la insistenţele preşedintelui american Roland Reagan, în 1985, şi
expulzat în SUA. Alţi intelectuali ce au avut curajul să critice regimul comunist în anii ‘80 au fost Ana
Blandiana şi Doina Cornea.
PRACTICI POLITICE NEDEMOCRATICE
în România postbelică
 Prezentarea unor practici politice totalitare din timpul regimului stalinist
(adică din timpul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1948-1965)

1. desfiinţarea partidelor politice (sistem politic monopartidist) – perioada stalinistă;

Partidele istorice româneşti au fost desfiinţate începând cu 1947 (PNŢ – în urma înscenării de la Tămădău,
din 14 iulie 1947, PNL s-a autodizolvat în august 1947). Impunându-şi controlul asupra întregii societăţi
româneşti, PCR a acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, ce trebuia să servească scopurile sale politice. În
februarie 1948 a desfiinţat Partidul Social Democrat, silindu-l să fuzioneze cu PCR, alcătuind Partidul
Muncitoresc Român (cea fiinţat până în 1965, când s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român). Astfel,
la 13 aprilie 1948, s-a votat o nouă Constituţie, care instituia, de fapt, sistemul monopartidismului politic în
România, chiar dacă, teoretic, Frontul Plugarilor, partidul condus de Dr. Petru Groza, va mai exista până în 1953,
când se autodizolvă.
2. arestarea opozanţilor politici şi a elitei intelectuale – perioada stalinistă;
În numele unei aşa-zise „ascuţiri a luptei de clasă”, a organizării şi manifestării dictaturii proletariatului, au
fost încălcate brutal drepturi şi libertăţi democratice elementare ale oamenilor. Orice formă de opoziţie a fost
reprimată violent de instituţiile terorii, Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului, creată la 30 august
1948) şi Miliţia (înfiinţată la 23 ianuarie 1949). Sub acuzaţii imaginare de trădare, sabotaj, spionaj, agenţi ai
imperialismului, a fost arestată şi condamnată la ani grei de închisoare elita politică şi culturală a României.
Astfel, între 1947 şi 1952 au fost înscenate numeroase procese politice, ca cel împotriva liderilor PNŢ, Iuliu Maniu
şi Ion Mihalache, ce s-au soldat cu pedepse grele la închisoare şi lagăre de muncă, unde au pierit mulţi adversari ai
comuniştilor. Acum sunt înfiinţate închisorile politice, celebre devenind Piteşti („fenomenul Piteşti” 1949-1952,
caracterizat prin torturarea deţinuţilor politici), Sighet (unde moare Iuliu Maniu – 1953) şi Râmnicu Sărat (unde
moare Ion Mihalache – 1963).
 Prezentarea unor practici politice totalitare din timpul regimului naţional-comunist
(adică din timpul liderului comunist Nicolae Ceaușescu, 1965-1989)

1. cultul personalităţii conducătorului (prin propagandă şi educaţia în şcoală) – perioada naţional-

comunistă;
Cultul personalităţii liderului suprem a fost o practică politică ce a corespuns regimului naţional-comunist
impus de Nicolae Ceauşescu după 1971 şi care s-a manifestat până la căderea regimului comunist în România (22
decembrie 1989). Această practică politică totalitară a fost impusă după publicarea Tezelor din Iulie (6 iulie 1971,
când Ceauşescu şi-a prezentat ideile de organizare a noului tip comunist, de esenţă naţională, sub forma unui
raport, în şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român). Inspirându-se din realităţile comunismului
asiatic, în urma unei lungi vizite în Extremul Orient (1-24 iunie 1971, perioadă în care a vizitat China, Coreea de
Nord, Mongolia şi Vietnamul de Nord), la 6 iulie 1971, Ceauşescu prezenta plenarei Partidului Comunist Român
un raport sub forma a 17 propuneri, cunoscut sub numele de „Tezele din iulie". Din acest punct de vedere,
teleconferinţa este extrem de semnificativă pentru că modul de adresare al vorbitorilor („iubite tovarăşe
Ceauşescu") denotă un incipient cult al personalităţii. Prin această practică se puneau la dispoziţie toate mijloacele
şi sursele de informare în slujba venerării conducătorului statului, care era considerat în afara oricărei critici. Se
blocau, în acest mod, eventualele critici sau opoziţii din interiorul PCR faţă de iniţiativele şi directivele date de
Ceauşescu.
2. socialismul dinastic (asocierea familiei prezidenţiale la putere) – perioada naţional-comunistă;
Socialismul dinastic a fost, de asemenea, o practică politică totalitară inspirată din comunismul asiatic (în
special cel nord-coreean). A fost introdusă de Nicolae Ceauşescu în regimul comunist român de factură naţională,
în anii ‘70 şi a fost valabilă până la căderea comunismului românesc. Ea presupunea asocierea membrilor familiei
la putere, aceştia obţinând funcţii importante în stat, ajungându-se la o dictatură de familie (socialism dinastic). De
exemplu, Elena Ceauşescu, soţia dictatorului, a primit funcţiile de membru al Comitetului Central al PCR (1972),
de prim viceprim-ministru, în anii ‘80 (1982-1989, în cele două guverne prezidate de Constantin Dăscălescu).
Nicu Ceauşescu, fiul mezin al dictatorului, a primit mai întâi funcţia de conducător al UTC-ului (Uniunii
Tineretului Comunist) pentru ca, la sfârşitul anilor ‘80, să devină lider al P.C.R. - filiala Sibiu. Ar fi succedat la
conducerea României lui Nicolae Ceauşescu dacă în decembrie 1989 nu ar fi fost înlăturat, pe cale violentă,
regimul comunist român. Ilie Ceauşescu, unul dintre fraţii dictatorului, a fost avansat în anii ‘70 la rangul de
general al Armatei Române, cu două stele.

Practici economice totalitare în România în perioada stalinistă (Gheorghe Gheorghiu Dej 1948-1965)
Prezentaţi/precizaţi două practici economice totalitare din România în perioada regimului comunist de
tip stalinist!
a. colectivizarea (1949-1953; 1958-1962)
Între 1949-1953 şi 1958-1962 în România s-a desfăşurat, după modelul sovietic, procesul de colectivizare
(care în URSS avusese loc în perioada interbelică, în timpul lui Stalin, făcând milioane de victime). A fost confiscat
pământul ţăranilor şi trecut în posesia statului (în 1962, 96% din terenul arabil era deja trecut în posesia statului),
înfiinţându-se cele două tipuri de ferme specifice comunismului sovietic: G.A.C. (Gospodării Agricole
Colectiviste), ulterior din 1966, în vremea lui N. Ceauşescu fiind redenumite C.A.P. (Cooperative Agricole de
Producţie – în fapt, gospodării colective, în URSS numindu-se colhozuri) şi G.A.S. (Gospodării Agricole de Stat,
adică gospodăriile în care produsele reveneau integral statului; în URSS se numeau sovhozuri; în timpul lui
Ceauşescu, din 1966, acestea vor fi redenumite I.A.S. – Întreprinderi Agricole de Stat). Procesul de colectivizare
a întâmpinat opoziţia ţărănimii, peste 80.000 de ţărani fiind arestaţi şi trimişi la închisoare sau deportaţi în lagăre de
muncă.
b. naţionalizarea întreprinderilor, băncilor, transporturilor şi afacerilor
Spre deosebire de politica de naţionalizare practicată de unele guverne vest-europene, democrate, imediat
după 1946, în contextul crizei economice provocată de urmările celui de-al Doilea Război Mondial, în România
naţionalizarea, ca şi industrializarea, de altfel, au avut la bază obsesia ideologică a comuniştilor de a controla tot:
naţionalizarea comunistă a avut, practic, un caracter de confiscare. Un pas semnificativ a fost realizat la 11 iunie
1948, când au fost trecute în posesia statului (etatizate) 1060 de întreprinderi industriale şi miniere. În noiembrie
1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra
farmaciilor, întreprinderilor chimice, băncilor, transporturilor şi a tuturor unităţilor economice şi social-culturale,
precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată).
c. industrializarea forţată – anii 50 şi 60
d. elaborarea planurilor cincinale de dezvoltare
 Practici economice totalitare în România în perioada naţional-comunistă (Nicolae Ceauşescu 1965-
1989)
Prezentaţi/precizaţi două practici economice totalitare din România în perioada regimului comunist de tip
naţional-comunist!
a. urbanizarea (sistematizarea urbană) – construirea blocurilor de locuinţe şi a carierelor industriale
(muncitoreşti); demolarea unor clădiri cu valoare istorică;

b. accentuarea industrializării
După 1970, Ceausescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a tine cont de indicatorii
economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal
1976-1980 a fost primul esec al acestei politici. Indicatorii economici principali, venit national, productie
industrială totală, nu au fost îndepliniti. Ca urmare, pentru prima dată în istoria comunismului românesc,
prevederile cincinalului următor au fost reduse. Pe termen scurt, acest permanent "salt înainte" în domeniul
economic s-a resimtit pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de muncă, urbanizarea localităilor, o bunăstare
relativă. Pe termen lung, s-a dovedit însă o politică falimentară, care a provocat specializarea industrială a unor
regiuni întregi, fără a oferi alternative, ca Valea Jiului, de exemplu, distrugerea accentuată a mediului (Copşa Mică,
Baia Mare) si depopularea satelor. Autoritătile au investit în trei domenii: industria grea (siderurgie, construcţii de
maşini, aeronautică, industrie extractivă şi industrie chimică); infrastructură: Canalul Dunăre- Marea Neagră,
Canalul Poarta Albă- Midia- Năvodari; proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic: Canalul
Bucuresti - Dunăre si transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic si Casa Poporului, transformarea
satelor, prin sistematizare, în orase agro-industriale. Administrării defectuoase a investiţiilor industriale i s-au
adăugat datorii externe împovorătoare (11 miliarde de dolari în 1983) si o severă criză de energie. După 1980,
economia românească produceea mărfuri scumpe si de calitate slabă. În plus, efortul urias din ultimul deceniu al
regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice si a actualizat lipsa de
resurse. Calitatea slabă a produselor românesti a reorientat în anii '80 exporturile în tările membre C.A.E.R., într-un
procent de 57% în 1985. Legăturile comerciale cu Moscova, atât de mult blamate în anii '60, au revenit în fortă în
anii '80. S-a permis exclusiv "dezvoltarea legăturilor directe dintre întreprinderi", un lucru evitat după 1958.
Eforturile administrativ-birocratice, permanenta reorganizare si rotire a cadrelor la toate nivelurile puterii,
accentuarea izolării economice si a stalinismului nu au fost capabile să rezolve problema performanelor economice
tot mai slabe. În 1989, desi România anunta rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate
sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai putin acces pe pietele occidentale, organismele financiare
internationale evitau România, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate în schimburile cu
Statele Unite.

c. „raţionalizarea” consumului prin introducerea cartelelor alimentare şi întreruperile de energie

electrică, apă caldă şi gaz metan;

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne, ouă, lapte. Lipsurile de tot felul,
mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981.Atunci sunt reintroduse cartelele
alimentare desființate în 1954, fiind raționalizate pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea. În magazine nu se
găseau în mod curent carne (pui, porc, vită, ouă, lapte). Ca produse din carne puteai găsi curent doar pește înghețat
sau proaspăt, conserve de pește (rusești), tacâmuri de pui (gheare și gâturi), picioare de porc, salam cu soia, scoici
albaneze, creveți în ulei. Din când în când, se mai găseau, cu coadă, unele conserve de carne de vită, organe
(pipote, inimi), oase pentru ciorbă și coaste de porc. Micii erau vânduți prin parcuri și piețe iar carnea roșie (pui,
porc, vită) putea fi consumată la restaurant la prețuri de 4-5 ori mai mari. În 1989, Ceaușescu părea a ignora total
situația dezastruoasă în care se afla țara. El făcea referință, în cuvântările sale, la „înaltul nivel de trai” atins sub
conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea națională arată imagini ale dictatorului vizitând
magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Ca să
mascheze criza de alimente, Dr. IULIAN MINCU, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un program de
„alimentație rațională”, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe
zi. Alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raționalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populația trece prin
momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în fața magazinelor
alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Motivul real: alimentele de bază erau exportate pentru a se obţine
dolarii necesari achitării datoriei externe. La acestea se vor adăuga, tot în anii ‘80, desele întreruperi de energie
electrică, apă caldă şi gaz metan, motivul fiind reducerea consumului, în vederea unei mai rapide achitări a datoriei
externe.