Regimul comunist în România

Regimul comunist în România s-a manifestat puternic după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, pentru România postbelică specifice sunt numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae
Ceaușescu. Primul a urmat la început cu strictețe linia moscovită de impunere a regimului
comunist în România, dar a încercat să se îndepărteze în ultimii ani de viață. Nicolae Ceaușescu
a preluat conducerea după moartea lui Dej, urmând exemplul acestuia și creând un „național-
comunism”, cu mare deschidere spre statele din Vest.

Acest lucru va avea o durata scurtă, întrucât începând cu anul 1974, național-comunismul
alunecă din nou pe panta totalitarismului.

Regimul comunist în România va lua în cele din urmă sfârșit în anul 1989, țara noastră
revenind la democrație după acest eveniment.

Cuprins

 Începuturile comunismului
 Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Colectivizarea.
Industrializarea.
o Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste
 Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

Începuturile comunismului

Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia mareșalul Ion Antonescu este arestat,
întoarcerea armelor împotriva Germaniei și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite vor face
să mijească zorii democrației, fapt care însă va fi repede umbrit de ocuparea teritoriului
românesc de către trupele sovietice și de procesul „sovietizării” ce avea să ia amploare.

Pentru a afla mai multe despre Comunismul în România îți recomandăm să citești și următorul
referat:

Partidul Comunist, care în 1944 nu însuma mai mult de 1000 de membri, va ascensiona prin
toate mijloacele posibile, culminând cu fraudarea alegerilor în 1946. Strategia comuniștilor a
vizat pătrunderea treptată a reprezentanților Partidului Comunist în guvernele ce aveau să se
formeze după înlăturarea lui Antonescu. Guvernul format și condus de generalul Constantin
Sănătescu la 23 august 1944 avea în componența sa un singur membru comunist în
persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu; al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu
va înmâna mai multe portofolii comuniștilor prin intermediul Frontului Național Democrat (o
alianță a partidelor de stânga aflată sub dominanța comuniștilor), iar vicepreședintele consiliului
de miniștri era nimeni altul decât Petru Groza; în al treilea guvern și ultimul creat în scopul
opririi sovietizării, comuniștii vor acapara ministerele cele mai importante, precum ministerul
justiției, ministerul muncii, ministerul educației ș.a. La 6 martie 1945, consecință a agitațiilor și
grevelor din țară (în spatele cărora se aflau comuniștii) și a presiunilor ministrului adjunct de
externe sovietic, Andrei Vîșinski, lumea politică românească va asista la instaurarea
guvernului procomunist condus de Petru Groza. Din guvernul lui Petru Groza nu făcea parte
nici un membru al PNL sau PNȚ, ceea ce le-a permis comuniștilor să-și îndeplinească fără
obstacole planurile.

Constantin Sănătescu

Regele Mihai va protesta față de abuzurile comise de guvernul Groza prin „greva regală”
din august-decembrie 1945, perioadă în care regele va refuza să mai semneze actele emise
de guvernul comunist.Statele Unite și Marea Britanie nu recunoșteau guvernul lui Petru Groza,
însă întrucât Moscova susținea cu toate forțele acest guvern, greva regelui va avea ca rezultat
doar includerea în guvern a doi miniștri din partea opoziției, unul din partea PNL (Mihai
Romniceanu) și celălalt din partea PNȚ (Emil Hațieganu). Fraudarea alegerilor din 19
noiembrie 1946 a demonstrat o dată în plus că nu mai putem vorbi de democrație în România, ci
că, dimpotrivă, aceasta se adâncea tot mai tare în negura comunismului. Deși PNL și PNȚ au fost
adevăratele câștigătoare ale alegerilor, Blocul Partidelor Democratice condus de PCR a întors
prin falsificare rezultatul în favoarea comuniștilor.

Monarhia și partidele politice erau cele două obstacole în calea sovietizării României și spre
înlăturarea acestora și-au canalizat comuniștii toate eforturile în perioada ce a urmat. A început
astfel înlăturarea adversarilor politici pe toate căile și prin toate modurile avute la îndemână:
interzicerea presei liberale și țărăniste pe de o parte și denigrarea lor prin campaniile din presa
comunistă - „Scânteia”, „România liberă”, pe de altă parte; apoi membrii opoziției au început
să fie arestați. Nu trebuie uitată organizarea în iulie 1947 a „diversiunii de la Tămădău”,
cunoscută și ca „fuga peste graniță”, în fapt o conspiraţie a ministerului de Interne, sub controlul
Partidului Comunist, care a reprezentat pretextul dizolvării și interzicerii PNŢ inițial și ulterior al
întregii opoziţii. Au fost arestați mai mulți lideri ai țărăniștilor, între care Iuliu Maniu, condamnat
la detenție pe viață, murind în închisoarea comunistă de la Sighet în 3 februarie 1953; de
asemenea, Ion Mihalache a fost întemnițat pe viață și a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat
în 1963. Tot în 1947, în noiembrie, avea să fie dizolvat și PNL, liderii săi fiind de asemenea
închiși sau forțați să ia drumul exilului. Președintele PNL Constantin I.C. Brătianu a fost închis
la Sighet, găsindu-și și el sfârșitul în închisoarea comunistă.

Odată rezolvată problema partidelor politice, a mai rămas cea a monarhiei: la 30

decembrie 1947 regele Mihai I a fost silit să abdice, monarhia a fost abolită și imediat
proclamată - prin legea nr. 363 – Republica Populară Română.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). . Industrializarea.

În februarie 1948 este creat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (PMR), al cărui
conducător – secretar general al partidului - a fost Gheorghe Gheorghiu Dej, cel care va prelua
cârma țării între 1948-1965 și care va instaura regimul comunist de factură stalinistă în
România. În perioada sa România va fi condusă pe baza constituțiilor de certă inspirație
stalinistă din 1948 și 1952. Potrivit acestora, PMR deținea întreaga putere politică și statul
controla toate sectoarele societății.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite și în general mai mult figurau scrise decât
erau respectate, iar începând cu 1948 se trece la procesul naționalizării băncilor și al fabricilor, la
aplicarea cenzurii, supravegherea cultelor, interzicerea bisericii greco-catolice (1948),
distrugerea elitelor intelectuale și organizarea învățământului după modelul sovietic; între 1949-
1962 se petrece colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților agricole private și crearea
unor ferme sub administrația statului numite G.A.C.(gospodării agricole colective – create
după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S. (gospodării agricole de stat – create după modelul
sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite C.A.P.-uri (cooperative agricole de producţie)
şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de stat). Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape
principale: 1949-1953 şi 1953-1962, colectivizarea afectând populația rurală a României și fiind
una dintre cele mai violente reforme din timpul comunismului; pentru realizarea scopurilor lor,
în special după 1953, comuniștii recurgând la organele de represiune și apelând la tactici dure. În
aprilie 1962 era anunțată oficial finalizarea procesului de colectivizare, aproximativ 95% din
suprafața agricolă a țării fiind încorporată în structurile de tip colectivist.

Un alt domeniu important în care s-a procedat după modelul sovietic a fost industria,
urmărindu-se transformarea României într-un stat industrial-agrar. Modelul marxist de
modernizare avea în vedere un proces de industrializare forţată, punând accent pe industria
grea, industria chimică, petrol şi gaze etc. Acest proces a dus la înlocuirea proprietății private cu
cea de stat prin procesul de naționalizare în industrie, astfel încât naționalizarea mijloacelor de
producție și colectivizarea din agricultură au pus la dispoziția statului o serie de resurse ce puteau
fi exploatate în atingerea scopurilor comuniștilor. România a încheiat un acord cu U.R.S.S. (mai
1945) prin care au fost înființate sovromurile - companii mixte româno-sovietice care între anii
1945-1946 au funcționat exclusiv în profitul economic al U.R.S.S. În 1964 Rusia a încercat să
impună un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene, cunoscut sub
numele de „Planul Valev”, după economistul care l-a întocmit, Emil Borisovici
Valev.Întrucât acest plan prevedea pentru România un statut de țară preponderent agrară și
furnizor de produse agrare pentru țările CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc înființat
în 1949 de U.R.S.S. ca o organizație economică a statelor comuniste, ca alternativă la
Comunitatea Economica Europeană), a fost contestat și respins de România.

Statul și-a extins investițiile în industria grea, în petrochimie sau infrastructură.Procesul

industrializării a determinat totodată migrarea populației din lumea rurală spre cea
urbană, ceea ce a dus în perioada 1950-1960 la construirea unui număr mare de locuințe.
Nevoia crescândă de fonduri pentru realizarea tuturor construcțiilor și investițiilor a dus la
contractarea de către statul român a unor împrumuturi financiare în timpul lui Nicolae Ceaușescu
(1965-1989); rambursarea acestor datorii s-a făcut pe seama populației, care a fost supusă așa-
numitului proces de „raționalizare” a consumului. Deși agricultura era prosperă, cantități
imense de produse erau trimise la export, în timp ce populația ajungea să consume marfa refuzată
la export, în rații din ce în ce mai mici; în plus, apa caldă menajeră și căldura din locuințe au
ajuns și ele să fie restricționate. Industrializarea a ajuns să fie supradimensionată, datoria externă
achitată la începutul lui 1989 și, cu toate acestea, țara se afla într-o criză generalizată și într-o
dramatică izolare diplomatică.
Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri, cel „național” al lui Gh. Gheorghiu Dej și cel
„moscovit” al Anei Pauker. Venit la putere, una din preocupările principale a lui Gheorghiu Dej
a fost deținerea controlului absolut și lichidarea foștilor lideri ai comuniștilor, care puteau deveni
oricând un adversar politic. Astfel, în 1946 a fost anihilat Ștefan Foriș (fostul lider comunist
din perioada 1940-1944), urmat de Lucrețiu Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în 1954. În
1952 reușește să înlăture gruparea moscovită condusă de Ana Pauker, aceasta fiind exclusă
din PMR și ținută în arest la domiciliu. În 1957, sunt îndepărtați din conducerea
partidului Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, doi dintre apropiații lui Dej.

În plan extern perioada guvernării staliniste a lui Gheoghiu Dej a fost fidelă Moscovei. Din 1949
România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului de la Varșovia, participând la
intervenția din 1956 de la Budapesta.

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965, PMR revine la denumirea anterioară de PCR și este
ales secretar general al partidului Nicolae Ceaușescu. Dacă guvernarea lui Gheorghiu Dej a
primit apelativul de „stalinistă”, cea a lui Ceaușescu va rămâne cunoscută în istorie ca
perioada „național-comunismului”, perioadă în care se încearcă desprinderea de Moscova și
realizarea „socialismului prin forțe proprii”, reluarea relațiilor cu țările occidentale întrucât
noul lider dorea ca România să obțină o poziție cât mai vizibilă pe plan internațional etc. Se reiau
astfel legăturile politice, economice, culturale cu statele occidentale, Ceaușescu efectuând
numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea, președinți precum Charles
de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.) au vizitat România.

Comunismul în România/Attribution/Prim-ministrul Franței Jacques Chirac (stânga) împreună

cu Nicolae Ceaușescu (dreapta) în Neptun

Perioada 1945-1990 a rămas cunoscută în istorie ca perioada „Războiului rece”, în fapt o

confruntare între lumea democratică susținută de Statele Unite și lumea comunistă ce gravita în
jurul U.R.S.S. Datorită îmbunătățirilor relațiilor cu Statele Unite în timpul lui Nicolae
Ceaușescu, România a fost implicată ca mediator în timpul războiului din Vietnam (1964-1975)
în negocierile cu regimul comunist din Vietnamul de Nord (până în 1968 când Vietnamul de Sud
este cucerit de cel de Nord). În 1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă, prin care
România devenea Republică Socialistă. Sunt eliberaţi deţinuţii politici, iar în învăţământ este
permis studiul şi altor limbi străine în afară de limba rusă, precum limbile franceză, engleză,
germană.

În 1968 Ceaușescu, cu ocazia unei ședințe plenare a PCR, va condamna crimele și abuzurile
săvârșite de Gheorghiu Dej pentru lichidarea adversarilor săi politici; de asemenea, va
condamna intervenția Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. În timpul său România a
încercat să se implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a devenit membra a G.A.T.T.
(Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a F.M.I. (Fondului Monetar Internațional)
în 1972.

În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și devine

președintele Republicii Socialiste România. De la această dată regimul național-comunist
dobândește din nou valențe totalitariste, numit chiar de unii istorici o adevărată afacere de
familie a lui Ceaușescu. Asistăm la exacerbarea „cultului personalității” lui Ceaușescu și
totodată la un „socialism dinastic”, membrii familiei Ceaușescu fiind promovați în funcții
importante. Procesul industrializării forțate continuă, se inițiază construcția Canalului Dunăre-
Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului – care au necesitat fonduri importante și care
au dus la secătuirea resurselor țării și la creșterea datoriilor externe. Din 1980 începe achitarea
acestor datorii externe prin restrângerea drastică a consumului populației – alimentele au fost
„raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce se reflectă în scăderea nivelului de trai al populației.

Asistăm la încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama revoltelor, a încălcat

dreptul la intimitate interceptând convorbirile telefonice și corespondența populației. Cei
considerați suspecți erau supravegheați îndeaproape și arestați la domiciliu. Toate aceste traume
sociale, economice, politice și de orice natură vor duce la izbucnirea Revoluției din 16-17
decembrie 1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi în toată țara și care în 21-22 decembrie va
înlătura regimul comunist, va deschide porțile democrației și va reintegra România în rândul
țărilor europene. Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați și apoi executați în 25 decembrie
1989 la Târgoviște. Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale
care a luat naștere în 22 decembrie 1989 și de către guvernul înființat în 26 decembrie. Primele
alegeri libere au avut loc anul următor, pe 20 mai.

Disidența anticomunistă

În acestă parte a lecției te vei informa cu privire la disidența anticomunistă. Expresia „disidență
anticomunistă” se referă la lupta împotriva regimului comunist pe care oameni din diferite clase
sociale - țărani, studenți, intelectuali - au purtat-o prin diferite mijloace - greve, revolte, proteste,
rezistențe armate în munți - .

Pentru mai multe detalii despre acest subiect important, care intră la examenul de Bacalaureat,
citește în continuare „Disidența anticomunistă.”

Pentru a reuși să pună în practică măsurile

precum colectivizarea,industrializarea etc. comuniștii au înființat în august 1948 Direcția
Generală a Securității Poporului (DGSP) – Securitatea – care era de fapt poliția politică
comunistă. Scopul principal al acestei instituții era identificarea și eliminarea „dușmanilor
poporului”: persoanele considerate suspecte erau supravegheate îndeaproape, urmărite, li se
interceptau convorbirile și corespondența, iar dacă erau catalogate drept „dușmani” ai regimului
erau supuse la muncă silnică, bătăi, internați în spitale de psihiatrie, ani grei de temniță în
închisorile comuniste de la Sighet, Râmnicu-Sărat, Gherla, Aiud, Pitești etc.. Cu toate acestea,
comunismul a avut dintotdeauna opozanții săi, fenomen cunoscut ca „disidența anticomunistă”;
înăsprirea condițiilor de viață și a restricțiilor regimului a făcut ca rezistența anticomunistă să ia
amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Au existat numeroase greve ale muncitorilor,
revolte țărănești, rezistența armată din munți, protestul intelectualilor ș.a.

Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost închiși și executați trebuie să amintim membrii
partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu ș.a. Alături de ei au avut de
suferit numeroși intelectuali și oameni de cultură sau slujitori ai bisericii precum
monseniorul Vladimir Ghika. De altfel, închisorile din perioada comunistă pot fi catalogate
după tipul de personalități pe care le-au adăpostit. Putem vorbi astfel de:

1. închisori comuniste de anchetă: Rahova;

2. închisori comuniste de tranzit: Jilava, Văcărești;
3. închisori comuniste folosite ca lăgare de muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea
Neagră și cele din Balta Brăilei: închisoarea Poarta Albă, Periprava, Constanța, Midia,
Cernavodă;
4. închisorile de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele
Mari și multe altele;
5. închisorile comuniste de exterminare a elitei politice și intelectuale: Sighet, Râmnicu
Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.

De asemenea, comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități întregi – deportările.

Trecătorul răcit / CC BY-SA 4.0 / Bărăganul ca zonă de deportare

În noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din Banat şi din sud-
vestul Olteniei au pătruns trupe de Securitate, militari, grăniceri, miliţie şi pompieri, care au bătut
la porţile localnicilor și i-au forțat să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele. Au fost
astfel urcați în vagoane în care înainte fuseseră transportate animale numeroși tineri şi bătrâni,
femei şi bărbaţi și duși în zonele pustii din Bărăgan, abandonați pe câmp, departe alte localități.
Terenul fusese deja parcelat în loturi pentru fiecare familie. Cu puţinele lucruri aduse de acasă,
căci li s-a permis să ia cu ei doar ce puteau căra cu propriile mâini, oamenii au fost nevoiţi să-şi
ridice un adăpost cu materialele puține ce le-au fost date de către autorităţi. Datorită condițiilor
de viață grele, a lipsurilor de tot felul, mulți dintre ei au murit. După eliberarea deportaţilor în
1956, localitățile din Bărăgan au devenit „domicilii forțate“ pentru deţinuţii politici care îşi
executaseră anii de condamnare. După graţierea generală din 1964, casele de aici au fost
demolate și pământul arat.

Un alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul comunist a fost mișcarea de

rezistență armată din munți. „Partizanii” anticomuniști s-au grupat deja în primăvara lui
1944 pe când trupele sovietice intrau în Bucovina și în nordul Moldovei. După 23 august
1944, mișcarea armată s-a extins în toată țara: în Gorj, Mehedinți, în munții Transilvanei, în
Banat. Grupurile de rezistență armată - Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul
Sângelui, Mișcarea de Rezistență Națională - erau alcătuite din legionari, foști ofițeri din armată,
foști membri ai Partidului Național Liberal și ai Partidului Național Țărănesc, intelectuali, țărani
și mulți alții care au uitat toate diferențele dintre ei și și-au unit forțele împotriva
comunismului. În Munții Făgăraș s-au remarcat gruparea „Haiducii Muscelului”, condusă
de doi foști ofițeri: Gheorghe Arsenescu (arestat în 1960) și Toma Arnăuțoiu (arestat în 1958),
precum și gruparea condusă de Ion Gavrilă Ogoreanu. Femeile nu sunt nici ele străine de această
mișcare, fiind demne de amintit Maria Pop și Maria Jumbleanu (membre ale grupului Arsenescu
– Arnăuțoiu) sau Elena Rizea (Muscel). Aceste grupuri au fost însă încet-încet decimate de către
comuniști.

Manifestarea rezistenței anticomuniste s-a manifestat și în rândurile țărănimii, aceștia

refuzând colectivizarea și fiind supuși din această cauză la numeroase represalii.

Un aspect aparte în lupta anticomunistă îl are lupta intelectualilor, care își unesc țelurile, fie că
pleacă peste hotare: Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, fie rămânând în
țară: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a.

Momentul naşterii dizidenţei în România îl reprezintă o scrisoare a lui Paul Goma din
ianuarie 1977, către reprezentanţii a ceea ce avea să rămână în istorie Primăvara de la
Praga – Charta 77. Paul Goma a fost deţinut politic în perioada 1956-1963 (doi ani de
închisoare la Jilava şi Gherla şi restul cu domiciliu forțat la Lăteşti); din 1970 este catalogat drept
scriitor interzis la publicare. La sfârșitul anului 1977 va pleca în exil la Paris, de unde va
continua să lupte împotriva comunismului. Minerii din Valea Jiului s-au revoltat în data de 1
august 1977 și l-au luat ca model pe Paul Goma; în 2 august 1977 la Lupeni organele de partid și
conducerea minei au încercat să aplaneze revolta și să discute cu minerii care erau pregătiți să
plece la București; un număr de peste 10000 de mineri vor întrerupe lucrul în mine, cerând
condiții mai bune de muncă și de viață și își vor relua activitatea doar după vizita lui Nicolae
Ceaușescu care le promite soluționarea revendicărilor. Acestea au fost însă îndeplinite doar în
parte: programul de 6 ore (cu 4 schimburi pe zi), masă gratuită la intrarea în schimb, construirea
de cămine și cantine pentru nefamiliști, înființarea unor întreprinderi care să asigure locuri de
muncă pentru femei (precum Țesătoria Lupeni, Tricotaje Petroșani, Confecții Vulcan
etc.). Revolta s-a finalizat însă cu arestarea a în jur de 15 persoane, considerate instigatoare la
dezordine publică.

Cea mai cunoscută mișcare de protest a muncitorilor a rămas însă cea de la Uzina de
autocamioane „Steagul Roșu” din Brașov din luna noiembrie 1987. Ea a fost semnalul că
oamenii nu mai puteau îndura persecuțiile și lipsurile și că prăbușirea regimului era aproape. În
noaptea de 14/15 noiembrie muncitorii au început o grevă pe care au continuat-o cu marșul
din 15 noiembrie, muncitorii îndreptându-se spre Comitetul Judeţean al P.C.R. și
scandând:

„Hoții”, „Vrem pâine fără cartelă”, „Vrem lumină și căldură”, „Vrem duminica înapoi”, „Vrem
mâncare la copii” etc. Pe drum muncitorilor li s-au alăturat și alți cetățeni iar lozincile
revendicative s-au transformat în lozinci anticomuniste: „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”,
„Jos dictatorul!” etc. Manifestanții au cântat „Deșteaptă-te române” și au devastat sediile
Consiliului Județean și al Primăriei, însă au fost opriți de forțele securității și de arestările ce au
urmat (peste 50 de muncitori au fost arestați și li s-a desfăcut contractul de muncă).
Împotriva regimului au protestat însă nu numai muncitorii, țăranii sau intelectualii, ci și foștii
demnitari comuniști. A rămas celebră „Scrisoarea celor șase” concepută de Gheorghe Apostol
și semnată de Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu și
Grigore Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul de radio „Europa Liberă” în martie 1989,
post de radio înființat de Congresul Națiunilor Unite care emitea în Europa de Est, care a fost
bruiat și interzis de comuniști deoarece prin intermediul său disidenții își manifestau opoziția față
de regimul comunist – fenomenul a mai fost numit și „opoziția pe unde scurte”. Semnatarii
scrisorii au fost arestați, anchetați și puși apoi în arest la domiciliu.

Perioada 1945-1989 va rămâne în istoria românilor o pagină neagră scrisă cu suferințele a

numeroși oameni. Oricare a fost forma de protest aleasă și oricare a fost categoria socială a
protestatarilor, ceea ce i-a unit a fost lupta împotriva comunismului și a represiunilor lui, reușind
până la urmă să răstoarne regimul cu prețul vieților pierdute în anii de închisori și în Revoluția
din decembrie 1989.
 Sinteză

Cuprins

 Începuturile comunismului
 Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Perioada stalinismului
 Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste
 Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Perioada național-comunismului
 Disidența anticomunistă

Începuturile comunismului

Lovitura de stat de la 23 august 1944 = mareșalul Ion Antonescu este arestat, întoarcerea armelor
împotriva Germaniei și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite

6 martie 1945 = instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza.

August-decembrie 1945 = „greva regală”: regele Mihai va protesta față de abuzurile comise de
guvernul Groza și va refuza să mai semneze actele emise de guvernul comunist.

19 noiembrie 1946 = Fraudarea alegerilor de către comuniști

Monarhia și partidele politice = obstacole în calea sovietizării României

Înlăturarea adversarilor politici

 interzicerea presei liberale și țărăniste

 denigrarea presei liberale și țărăniste prin campaniile din presa comunistă - „Scânteia”,
„România liberă”
 membrii opoziției au început să fie arestați.

30 decembrie 1947 = abdicarea regelui Mihai I: monarhia a fost abolită și imediat proclamată -
prin legea nr. 363 – Republica Populară Română.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Perioada stalinismului

 februarie 1948 este creat partidul unic Partidul Muncitoresc Român (PMR)
 secretar general al partidului a fost Gheorghe Gheorghiu Dej
 Gheorghe Gheorghiu Dej va prelua cârma țării între 1948-1965 și va instaura regimul
comunist de factură stalinistă în România.
 În perioada sa România va fi condusă pe baza constituțiilor de inspirație stalinistă din
1948 și 1952.
 PMR deținea întreaga putere politică și statul controla toate sectoarele societății.
 Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite
  din 1948 se trece la procesul naționalizării băncilor și al fabricilor, la aplicarea cenzurii,
supravegherea cultelor, interzicerea bisericii greco-catolice (1948), distrugerea elitelor
intelectuale și organizarea învățământului după modelul sovietic
 între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților agricole
private și crearea unor ferme sub administrația statului numite G.A.C. (gospodării
agricole colective – create după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S. (gospodării
agricole de stat – create după modelul sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite
C.A.P.-uri (cooperative agricole de producţie) şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de
stat).
 Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953 şi 1953-1962,
 Procesul de naționalizare în industrie: naționalizarea mijloacelor de producție și
colectivizarea din agricultură au pus la dispoziția statului o serie de resurse ce puteau fi
exploatate în atingerea scopurilor comuniștilor.
 Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului de la Varșovia,
participând la intervenția din 1956 de la Budapesta.

Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri

 cel „național” al lui Gh. Gheorghiu Dej

 cel „moscovit” al Anei Pauker.

Venit la putere Gheorghiu Dej a urmărit deținerea controlului absolut și lichidarea foștilor lideri
ai comuniștilor, care puteau deveni oricând un adversar politic.

În 1946 a fost anihilat Ștefan Foriș (fostul lider comunist din perioada 1940-1944), urmat de
Lucrețiu Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în 1954. În 1952 reușește să înlăture gruparea
moscovită condusă de Ana Pauker, aceasta fiind exclusă din PMR și ținută în arest la domiciliu.
În 1957, sunt îndepărtați din conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi,
doi dintre apropiații lui Dej.

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Perioada național-comunismului

 PMR revine la denumirea anterioară de PCR după moartea lui Gheorghiu-Dej

 1945-1990 = perioada „Războiului rece”
 Se reiau legăturile politice, economice, culturale cu statele occidentale, Ceaușescu
efectuând numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea,
președinți precum Charles de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.)
au vizitat România.
 Datorită îmbunătățirilor relațiilor cu Statele Unite, România a fost implicată ca mediator
în timpul războiului din Vietnam (1964-1975) în negocierile cu regimul comunist din
Vietnamul de Nord (până în 1968 când Vietnamul de Sud este cucerit de cel de Nord).
 1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă: România devine Republică Socialistă.
  1968 Ceaușescu condamnă crimele și abuzurile săvârșite de Gheorghiu Dej pentru
lichidarea adversarilor săi politici și intervenția Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.
 România a încercat să se implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a devenit
membra a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a F.M.I.
(Fondului Monetar Internațional) în 1972.
 În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și devine
președintele Republicii Socialiste România.
 Din 1974 regimul național-comunist dobândește din nou valențe totalitariste.
 „cultului personalității” lui Ceaușescu și „socialismul dinastic”
 se inițiază construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa
Poporului – care au necesitat fonduri importante și care au dus la secătuirea resurselor
țării și la creșterea datoriilor externe.
 Din 1980 începe achitarea acestor datorii externe prin restrângerea drastică a consumului
populației – alimentele au fost „raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce se reflectă în
scăderea nivelului de trai al populației.
 încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama revoltelor, a încălcat dreptul la
intimitate interceptând convorbirile telefonice și corespondența populației. Cei
considerați suspecți erau supravegheați îndeaproape și arestați la domiciliu.
 izbucnirea Revoluției din 16-17 decembrie 1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi în
toată țara și care în 21-22 decembrie va înlătura regimul comunist, va deschide porțile
democrației și va reintegra România în rândul țărilor europene.
 Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale care a luat
naștere în 22 decembrie 1989 și de către guvernul înființat în 26 decembrie.
 Primele alegeri libere au avut loc pe 20 mai 1990.

Disidența anticomunistă

 în august 1948 comuniștii înființează Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) –

Securitatea – poliția politică comunistă.
 Scopul principal al acestei insituții era identificarea și eliminarea „dușmanilor poporului”.
 Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost închiși și executați trebuie să amintim
membrii partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu
 închisori comuniste de anchetă: Rahova; închisori comuniste de tranzit: Jilava, Văcărești;
închisori comuniste folosite ca lăgare de muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră
și cele din Balta Brăilei: închisoarea Poarta Albă, Periprava, Constanța, Midia,
Cernavodă; închisori de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor,
Brașov, Ocnele Mari; închisori comuniste de exterminare a elitei politice și intelectuale:
Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.
 comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități întregi – deportările. În
noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din Banat şi din sud-
vestul Olteniei au păstruns trupe de Securitate, militari, grăniceri, miliţie şi pompieri, care
au bătut la porţile localnicilor și i-au forțat să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească
locuinţele, deportându-i în zonele pustii din Bărăgan.
 alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul comunist a fost mișcarea de
rezistență armată din munți - „partizanii”, "Haiducii Muscelului"
 lupta intelectualilor, de peste hotare (Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa)
sau din țară (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a. )
 noiembrie 1987: mișcarea de protest a muncitorilor de la Uzina de autocamioane „Steagul
Roșu” din Brașov.
 foști demnitari comuniști protestează și ei: „Scrisoarea celor șase” concepută de
Gheorghe Apostol și semnată de Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu
Brucan, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul de
radio „Europa Liberă” în martie 1989, post de radio înființat de Congresul Națiunilor
Unite care emitea în Europa de Est, care a fost bruiat și interzis de comuniști deoarece
prin intermediul său disidenții își manifestau opoziția față de regimul comunist –
fenomenul a mai fost numit și „opoziția pe unde scurte”. Semnatarii scrisorii au fost
arestați, anchetați și puși apoi în arest la domiciliu.
Referat – communism in Romania

Comunism în România

Referatul despre „Comunismul în România” dezbate pe larg această temă, oferindu-ți detalii utile
și interesante, care te vor ajuta să aprofundezi mai bine subiectul. Aici vei afla multe despre
marxism, modalitatea în care comunismul a ajuns în România și care au fost evenimentele care
au determinat apariția, desfășurarea și principalele urmări ale deceniilor de îndoctrinare și
orientare comunistă.

Referat despre comunismul în România

Comunismul este o ideologie de extremă stânga, antidemocratică, ale cărei origini se găsesc în
lucrările lui Marx de la jumătatea secolului al XIX-lea, unde este fundamentat principiul luptei
de clasă. Marx considera că noua societate comunistă (egalitaristă, bazată pe desființarea
proprietății private) se poate edifica mai întâi în țările dezvoltate, în care proletariatul va prelua
conducerea.

La începutul secolului al XX-lea, Lenin a susținut construirea comunismului și în țări mai puțin
dezvoltate, cum era Rusia. Astfel, prima țară comunistă din lumea a fost Rusia, devenită ulterior
URSS. După al Doilea Război Mondial, comunismul s-a răspândit în întreaga Europă estică și
centrală, înglobând țări precum Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania, România, Iugoslavia
etc.

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost atât interni, cât și
externi. Relevante în acest sens sunt angajamentele diplomatice dintre marile puteri învingătoare
în război și crearea sferei de influență sovietică în estul Europei. Astfel, la 9 octombrie 1944, la
Moscova, se semnează acordul procentajelor între Stalin și Churchill, admițându-se pentru
România o influență sovietică de 90%, occidentalii dorind salvarea Greciei sacrificând România.
Conferința de la Yalta din februarie 1945 și Conferința de la Postdam din august 1945 au
confirmat acordul occidentalilor privind sfera de influență. Din punct de vedere intern,
instaurarea regimului comunist a fost favorizată de prezența Armatei Roșii pe teritoriul României
încă din primăvara anului 1944.

Odată instaurat, regimul comunist a caracterizat România aproximativ jumătate de secol. În

această perioadă, la cârma țării s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) și ulterior
Nicolae Ceaușescu (1965-1989), care s-au impus poporului prin teroare și opresiune.

Perioada lui Dej este caracterizată de preluarea modelului sovietic în toate domeniile de
activitate. În fapt, se procedează în vederea rusificării României, fapt care dinspre Occident era
privit ca o „strânsă legătură de prietenie româno-sovietică”. Acest lucru s-a realizat prin
înființarea unor edituri și a sovromurilor – întreprinderi mixte româno-sovietice. În vederea
sovietizării au fost adoptate reforme în toate domeniile de activitate: economic, social, politic,
cultural. Limba rusă devine limbă obligatorie de studiu, punându-se accent totodată pe materiile
reale. Pe de altă parte, sunt interzise numeroase opere și autori, considerați a fi în opoziție cu
regimul.
În plan politic, scopul a fost înființarea monopartidismului. Exista un singur partid politic, al
cărui conducător era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Celelalte partide din perioada interbelică au fost
desființate până în vara anului 1947, liderii acestora fiind închiși în lagăre. După ce au fost
eliminați opozanții partidului, Dej dorește eliminarea și a celor care îi amenințau prima poziție în
partid. Sunt eliminați astfel Ștefan Floris, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca ( acesta
fiind închis în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, unde a beneficiat de unele privilegii față de
ceilalți deținuți). După eliminarea celor care îi amenințau poziția în partid, Dej a acționat în
sensul eliminării tuturor opozanților regimului, a celor care exprimau idei contrare interesului
partidului. Acest fapt a fost dus la îndeplinire cu ajutorul Securității și al Miliției. Se formează în
România un adevărat gulag, funcționând numeroase lagăre și închisori precum Suceava, Jilava,
Aiud, Pitești, unde sunt închiși studenți, preoți greco-catolici ( în august 1948 fusese dată legea
cultelor prin care a fost desființată biserica greco-catolică), miniștri și diplomați din perioada
interbelică etc.

În plan economic s-a acționat în sensul desființării proprietății private. Astfel, are loc
industrializarea și colectivizarea, dorindu-se crearea unei economii centralizate și planificate. La
11 iunie 1948 are loc naționalizarea întreprinderilor, care trec astfel în proprietatea statului. În
iulie ia naștere și Comisia de Stat a Planificării, iar în 1949 se conturează primul plan anual.
Copiindu-se modelul sovietic al stahanovismului, în 1951 este introdus titlul de „erou al muncii
socialiste”, aceasta fiind cea mai înaltă distincție acordată pentru realizările excepționale în
economie și cultură. El era acordat de Prezidiu cetățenilor care contribuiau la dezvoltarea
industriei sovietice, agriculturii, transportului, comerțului etc.

În mediul rural are loc colectivizarea – transformarea socialistă a agriculturii. În fapt, țăranii erau
obligați să-și cedeze pământurile GAC-urilor, devenite ulterior CAP-uri. Colectivizarea începe în
martie 1949 și se încheie în 1962, perioada în care 96% din pământul arabil al țării trece în
proprietatea statului. Unul dintre obiectivele colectivizării a fost distrugerea chiaburimii (a
țăranilor înstăriți), mijloacele folosite fiind campaniile de presă, arestările, confiscările etc.
Colectivizarea a avut numeroase consecințe, printre care: distrugerea satului tradițional
românesc, exodul de la sat la oraș, producție foarte mare, dar de calitate îndoielnică, mecanizarea
agriculturii etc.

Dacă inițial în plan intern s-a dorit constituirea unei societăți după modelul sovietic, ulterior are
loc o distanțare față de Moscova, marcată de părăsirea teritoriului țării de către Armata Roșie,
fapt realizat în anul 1958. Până la acest eveniment, România a fost pe deplin subordonată
Kremlinului, acționând și planul relațiilor externe în conformitate cu interesele acestuia. După
1958 se produce o ușoară schimbare, în sensul în care Dej acționează spre o treptată distanțare
față de Moscova, o dovadă în acest sens fiind refuzul Planului Valev, conform căruia România
alături de Bulgaria și sudul URSS trebuia să constituie o imensă zonă agricolă pentru țările aflate
în sfera de influență sovietică.

Dej moare în 1965, moartea să lăsând loc numeroaselor teorii formulate ulterior. Chiar dacă
varianta oficială este cea conform căreia acesta ar fi murit în urma unei boli necruțătoare,
cancerul, în cercul politic de la acea vreme s-a speculat faptul că Dej ar fi fost victima unei
iradieri, în timpul unei vizite la Moscova, aceasta fiind consecința politicii tot mai independente.
După moartea lui Dej, conducerea partidului este preluată de Nicolae Ceaușescu (1965-1989). În
primă etapă, acesta acționează în sensul unei ușoare liberalizării, se conturează un început de
revenire la proprietatea privată, însă toate acestea sunt stopate după vizita liderului român în
China și Coreea de Nord, de unde se inspiră, și în 1971 lansează „Tezele din Iulie” , în fapt o
revoluție culturală, caracterizată de o puternică ideologizare a conducătorului, acesta dorind să
apară supușilor ca fiind singurul capabil să le asigure fericirea și bunăstarea. Ceaușescu
acționează în sensul unui aspru control al societății, iar cultul personalității ia dimensiuni
grotești.

Astfel, după o perioadă de apropiere de Occident și o întoarcere la valorile naționale, care au loc
în prima etapă a regimului ceaușist, după 1971 asistăm la dezechilibre economice și o
concentrare a funcțiilor politice în mâinile familiei Ceaușescu. Se declanșează o puternică
propagandă în favoarea ideologiei comuniste.

În plan extern, în ciuda faptului că România semnase actul final al Conferinței pentru Securitate
și Cooperare economică de la Helsinki, unde a promis respectarea drepturilor omului în
România, acest lucru nu se va aplica, motiv pentru care SUA retrage clauza națiunii celei mai
favorizate, pe care o acordase anterior României. Constrânsă fiind atât din partea Occidentului,
pentru că nu respectă principiile democratice, cât și din partea URSS, pentru că nu participase la
intervenția militară din Cehoslovacia, ba chiar criticase public acest lucru, Ceaușescu se
orientează în planul politicii externe spre țările din Lumea a III-a și Liga Arabă.

Este cert faptul că regimul a nemulțumit poporul, fapt care a determinat existența unei disidențe
anticomuniste; aceasta s-a manifestate în toate păturile societății: țărani, muncitori, intelectuali,
membri ai partidului. Disidența reprezintă formele de opoziție ale românilor față de regimul
comunist. Formele represiunii au fost variate: anihilarea fizică, închisorile și lagărele de muncă,
domiciliul forțat, deportarea, internarea forțată în spitalele psihiatrice. O formă eroică de
disidență este rezistența grupărilor de partizani în munți (1945-1961). Se formau grupuri de 30-
40 de persoane care se opuneau regimului comunist, alegând lupta în munți, sperând într-o venire
a americanilor. Acestea au fost susținute de o parte a țărănimii, nemulțumită de desfășurarea
procesului de colectivizare. Un exemplu în acest sens este Elisabeta Rizea din Nucșoara care a
fost un simbol al luptei anticomuniste, soțul ei făcând parte dintr-un astfel de grup al partizanilor.

Forme de rezistență s-au manifestat și ca revolte muncitorești, a unor scrisori publice, toate
acestea ducând la erodarea regimului, care oricum era într-o perioadă de criză. Acestea au
culminat cu data de 16 decembrie 1989, când încep revoltele de la Timișoara care se răspândesc
rapid și în alte regiuni ale țării. În urma revoluției are loc înlăturarea regimului comunist și
revenirea la democrație, care va fi legitimată prin constituția adoptată în 1991.

Mii de oameni au murit sau au fost răniți în timpul revoluției decembriste, având un sigur ideal:
democrația, pentru că așa cum afirma și Churchill „Democrația este un sistem politic prost, însă
cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.
Referat – NC

Nicolae Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu a fost una dintre cele mai marcante personalități din Istoria României, în
special cea a secolului al XX-lea.

În pagina „Referat despre Nicolae Ceaușescu” ne-am propus să-ți oferim o serie de informații
mai mult sau mai puțin cunoscute despre viața privată și politică a liderului comunist. Aici vei
găsi informații începând de la copilăria din satul Scornicești, ascensiunea politică a comuniștilor,
funcția de Secretar la Uniunii Tineretului Comunist, criticarea Uniunii Sovietice în legătura cu
invazia Cehoslovaciei, dezvoltarea Bucureștiului, rolul acestuia în plătirea datoriei externe a
României și sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu în urma Revoluției din Decembrie 1989.
Referatul nostru despre Nicolae Ceaușescu, redactat de profesori cu experiență, urmărește
evenimentele din viața lui Ceaușescu în ordine cronologică și logică. Citește „Referat despre
Nicolae Ceaușescu” pentru a afla mai multe detalii despre conducătorul comunist și pentru a găsi
inspirația necesară redactării propriului tău referat de nota 10 pe tema conducătorului țării din
perioada comunistă.

Referat despre Nicolae Ceaușescu

Din galeria celor mai importante personalități istorice din perioada recentă face parte și ultimul
lider comunist român, Nicolae Ceaușescu; cel care a cunoscut treptat, atât o perioadă de
popularitate, cât și de decadență care s-a încheiat cu o condamnare la moarte prin împușcare, atât
pentru el, cât și pentru soția sa, Elena Ceaușescu. „Geniul din Carpați”, așa cum era adesea numit
în cercurile comuniste din străinătate, s-a născut la 26 ianuarie 1918 în satul Scornicești din
județul Olt într-o familie de țărani cu 10 copii, fiind neglijat de părinții care se ocupau cu
întreținerea familiei. După ce termină cele patru clase primare, acesta se angajează ca ucenic de
cizmar unde intră în contact cu ceea ce înseamnă comunismul, preluând diverse idei și fiind
împins de la spate în săvârșirea unor misiuni conspirative și ilegale de către Alexandru
Săndulescu. Alexandru Săndulescu a fost un membru activ al PCR care era în același timp
angajatorul viitorului președinte al României.

Începând cu 1933 Ceaușescu se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist din România, aflată în
ilegalitate. La scurt timp este arestat datorită agitațiilor și scandărilor de tip comunist din cadrul
unor greve. Deși este pus rapid în libertate, Siguranța îl cataloghează drept un „agitator comunist
periculos”. Trei ani mai târziu este arestat din nou, de data asta la Doftana, din cauza faptului că
s-a descoperit că Nicolae Ceaușescu împreună cu un comunist polonez au încercat să coaguleze
grupurile comuniste de pe teritoriul României. În detenție îi întâlnește pe viitorii membrii
importanți ai partidului: Vasile Luca, Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe
Apostol. Deși a fost eliberat la timp, în 1940 este arestat din nou, de data aceasta la Jilava. În
perioada de scurtă libertate a cunoscut-o pe cea care urma să-i fie soție Elena Petrescu. Pornind
de la relația lor din această perioadă s-au născut o serie de legende urbane cu privire la întâlnirile
acestora din timpul detenției.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial situația a fost favorabilă comuniștilor care au
ieșit din ilegalitate la cererea Moscovei, mai mult chiar, aceștia au început să facă parte din
structurile de conducere a țării, având membri nu doar în Parlament, ci și în Guvern, infiltrându-
se ușor și în aparatul de supraveghere al statului. Dacă la început Ceaușescu a fost secretar al
Uniunii Tineretului Comunist, până în 1950 va deține, pe rând următoarele funcții: subsecretar
de stat în Ministerul Agriculturii, ministru adjunct în cadrul Ministerului Apărării Naționale și
Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. Datorită funcțiilor pe care acesta le ocupă, se va
implica direct în marile evenimente din timpul lui Dej. Face parte din cei care aprobă politica de
colectivizare, mai mult chiar urmărește de aproape procesul și intervine cu trupe înarmate atunci
când țăranii se opun. O coincidență sau nu, în timpul Revoluției din Ungaria din 1956, Ceaușescu
se găsea la Cluj. De acolo va lua măsuri represive împotriva tinerilor studenți români din Cluj,
care cuprinși de euforia momentului, scandau împotriva comunismului lozinci dedicate ideii de
libertate, de respectare a drepturilor și libertăților cetățeanului.

Prin acțiunile sale și datorită activității intense dedicate Partidului și Statului comunist, odată cu
înlăturarea facțiunii moscovite condusă de Ana Pauker, Ceaușescu înaintează în acest cursus
honorum comunist devenind în cele din urmă membru deplin al Biroului Politic al Partidului
Muncitoresc Român.

Se cunoaște deja faptul că Dej, odată cu implicarea sa în Revoluția din Ungaria din 1956 obține
retragerea Armatei Roșii de pe teritoriul României. În anii ce au urmat, ideile sale se vor afla în
contradicție cu cele ale lui Hrușciov, liderul de la Moscova. Gheorghiu-Dej devine nemulțumit
de procentul produselor agricole și industriale pe care România trebuie să îl ofere CAER-ului,
neacceptând implicarea URSS-ului în politica economică a țării. După expunerea tezelor sale, în
aprilie 1964, liderul Republicii Populare Române s-a distanțat de Moscova, mișcare ce va fi
adoptată și de urmașul lui Dej, Nicolae Ceaușescu.

La scurt timp după poziția pe care o adoptă față de URSS, Dej moare în urma unei complicații
apărute la boala de care suferea, cancer la ficat. O parte din oamenii politici au fost de părere că
moartea a fost una comandată de sovietici. Ceaușescu, ales în locul lui Dej, preia puterea în
martie 1965. Acum, din ordinele sale, Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist
Român, Republica Populară devine Republică Socialistă, iar o nouă Constituție statuează
principiile după care se ghidează statul. Din punct de vedere al politicii externe, el s-a îndepărtat
de linia obedientă față de Moscova. Un stat independent în politica externă nu poate să existe
dacă nu este susținut economic. În mintea sa, Ceaușescu vedea economia drept un lucru palpabil.
Ea nu putea exista fără mulți oameni, drept urmare, el introduce o politică natală prin care sunt
interzise avorturile astfel încât populația să crească și să fie absorbită de piața de muncă.

În august 1968 va critica invazia Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia care încercau
să răstoarne regimul instituit de Dubcek. Ideea emisă de el, de respectare a principiului
suveranității fiecărui stat i-a adus popularitatea. Statele din Occident și-au îndreptat atenția
asupra României, a micului stat aflat în spatele Cortinei de Fier care a îndrăznit să critice
acțiunea condusă de una din marile puteri ale lumii, Uniunea Sovietică.

Cu timpul, Consiliul de Stat acaparează din puterea guvernului, devenind un organ de conducere,
iar primul ministru, Gheorghe Maurer, este pus în umbră. El va fi scos treptat de pe scena
politică după soluționarea conflictului dintre el și Ceaușescu cu privire la industrializarea țării.
Primul Ministru era conștient de faptul că România nu putea suporta din punct de vedere
economic finanțarea unei industrii grele. Ceaușescu nu dorea să audă așa ceva și a început să
critice poziția „liberală” a lui Maurer acuzat în 1971 de neîncredere în politica partidului și de
defetism economic. Pentru a evita formarea unor grupulețe care să fie poli de putere în cadrul
partidului, Secretarul General al PCR hotărăște ideea de rotire a cadrelor. Demnitarii statului și
activiștii erau schimbați periodic, astfel conducătorul României își statua puterea. În această
perioadă, după vizitele din China, Coreea de Nord și Iran, va lua naștere cultul personalității
conducătorului în care el și familia sa sunt ovaționați, asemănați cu diverse personaje istorice,
amintiți în cântece, poezii și ode, guvernând un stat cu o istorie din timpuri vechi, încă de pe
vremea lui Burebista.

După o vizită în Italia în 1973, Ceaușescu își readaptează politica față de Biserica Greco-
Catolică. Într-o întâlnire avută cu papa Paul al VI-lea s-a pus în discuție tratamentul aplicat
greco-catolicilor din România, iar conducătorul devine mai permisiv. La 28 martie 1974 Marea
Adunare Națională instituie funcția de președinte al Republicii Socialiste România ocupată de
Nicolae Ceaușescu. În ciuda unei deschideri destul de mari în relațiile internaționale, el se opune
oricăror reforme liberale pe plan intern. România va fi vizitată de Charles de Gaulle, președintele
Franței, de Richard Nixon, președintele SUA. La rândul său, Ceaușescu vizitează Marea Britanie
și este un partener economic al Comunității Europene. În 1975 participă la Conferința de la
Helsinki unde se adoptă Actul Final cu privire la respectarea drepturilor și libertăților tuturor
oamenilor, indiferent de regimul politic al țării.

Începând cu anii ’70, Ceaușescu își pune în practică ideile arhitecturale. Acum se construiesc
Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de blocuri, fabrici, timp în
care sunt demolate biserici prin nevoia de a fi creat un spațiu nou care să fie ocupat de blocuri.
Pentru că nu dispunea de mijloacele necesare susținerii unui asemenea proiect, Ceaușescu a
contractat împrumuturi externe, datoria sa ridicându-se la 13 miliarde de dolari. Președintele
României a dispus achitarea imediată a datoriilor fără contractarea unor alte credite. Astfel, cei
care aveau de suferit au fost oamenii de rând, poporul care a fost nevoit să suporte rechizițiile de
produse, să nu depășească rația alocată familiei, să micșoreze consumul de apă sau energie
electrică. O mare parte a datoriilor au fost plătite prin intermediul sașilor. RFG-ul era dispus să
plătească cantități enorme de bani pentru repatrierea populației germane ce se afla pe teritoriul
României.

Plata întregii datorii este finalizată în 1989. Cu toate acestea, populația nemulțumită atât de
restricțiile alimentare, cât și de îngrădirea drepturilor, de teroarea pe care o exercita Securitatea,
alege să răbufnească în decembrie 1989, văzând un precedent în ceea ce se întâmpla atunci în
Germania de Est și Ungaria. Începută în Timișoara și continuată mai apoi în toată țara, revolta s-
a transformat într-o revoluție. Pentru a scăpa de furia mulțimii Ceaușescu, împreună cu soția sa, a
fost nevoit să se retragă la Târgoviște, loc în care a fost şi arestat. În ziua de Crăciun președintele
Republicii Socialiste România a fost executat, punându-se punct unui regim aspru care a
măcinat, terorizat și distrus România timp de aproape 50 de ani.

Referat despre democrație și totalitarism în secolul XX

Democrația europeană a cunoscut în secolul al XX-lea o evoluție sinuoasă. În primul deceniu

interbelic numărul statelor cu regim democratic a crescut, dar acest tip de regim a intrat în declin
pe fondul marii crize economice, astfel încât multe state au cunoscut în deceniul patru forme
autoritare sau totalitare de conducere. După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa de Est a
intrat în sfera de influență sovietică, impunându-se regimul comunist care s-a menținut până în
ultimul deceniu al secolului al XX-lea.

În secolul al XX-lea, după Primul Război Mondial, democrația ca regim politic s-a instaurat
aproape în toate statele Europei, fie în sisteme de guvernare monarhice parlamentare (model
Marea Britanie), fie în sisteme de guvernare republicane parlamentare (model fiind Germania. de
vest în perioada 1945-1990 și Germania de astăzi) sau prezidențiale (model fiind Franța).
Confruntate cu ascensiunea unor regimuri totalitare, înainte și după Al Doilea Război Mondial,
la sfârșitul perioadei „războiului rece” (1946-1991) regimurile democratice s-au consolidat.
Bazate pe principiul separării puterilor în stat, pluripartitism, vot universal, alegeri libere,
respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, regimurile democratice din secolul XX s-au
deosebit în problema redefinirii rolului statului In viața economică și al raporturilor dintre stat și
cetățeni.
Experiența interbelică a S.U.A. (politica New Deal, promovată de președintele F.D. Roosevelt,
neoliberalismul, teoretizat de J.M. Keynes) au servit practicii politice din statele Europei
postbelice unde s-a trecut la o nouă etapă a „statului-providență” sau „statului bunăstării”. Astfel,
o caracteristică a statului democratic european a fost intervenția economică, fără a știrbi
proprietatea privată și libertatea economică, prin investiții de stat și legislație în asigurarea de
locuri de muncă, în sprijinirea retehnologizării activității private, în probleme legate de poluare.
Altfel, în relație cu cetățenii, statul-providență și-a asumat o mai mare responsabilitate în
educa(ie, asistență socială, mijloace de transport și comunicare, problema timpului liber (loisir).

După Marea Britanie și Suedia, modelul „statului-providență” a fost aplicat și în alte țări. În
cazul Marii Britanii, alternarea modelelor neoliberale cu cele liberale clasice a evidențiat
eficiența modelului neoliberal.
Practica democrației liberale implica existența regimurilor constituționale în care contractul
social dintre popor și putere era înscris în constituții. Regimurile democratice sunt fondate pe
regimuri reprezentative și pe separația puterilor în stat.

Națiunea este sursa suveranității; constituția prevedea alegerea de către cetățeni prin sufragiu
universal a deputaților reuniți în adunări, care votează legile, bugetul, controlează activitatea
puterii legislative (Adunarea Națională — Franța, Camera Comunelor — Marea Britanie). Două
caracteristici ale democrație (iei contemporane ar fi: separarea puterilor în stat și garantarea
drepturilor și libertăților cetățenești. Aceste caracteristici se regăsesc și în Constituția României,
adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 și revizuită în 2003.

Referitor la separarea puterilor statului: puterea executivă aparține președintelui și guvernului,

puterea legislativă este încredințată unui parlament bicameral format din Senat și Camera
Deputaților și puterea judecătorească, care se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin
celelalte instanțe judecătorești.

Parlamentul bicameral este organul reprezentativ al poporului roman și unica autoritate

legiuitoare a țării. Inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor iar legile
adoptate de Parlament se trimit spre promulgare președintelui României.

Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților

publice. În acest scop, președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și
între stat și societate.
Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a tării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Puterea judecătorească este exercitată de către instanțele judecătorești. Acestea includ Curtea
Supremă de Justiție, care are un statut constituțional, celelalte instanțe urmând a fi stabilite prin
lege.

Prin legea fundamentală sunt garantate drepturile și libertățile românilor: dreptul la viață și
dreptul la integritate fizică și psihică sunt garantate, pedeapsa cu moartea, tortura sunt interzise.
Mai sunt garantate: libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, dreptul la liberă
circulație în tară și străinătate, secretul corespondenței, libertatea de exprimare, dreptul la
informație, dreptul la învățătură; se garantează gratuitatea învățământului de stat în condițiile
legii, dreptul la vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor, inclusiv dreptul de a fi
ales, libertatea întrunirilor, libertatea de opinie, dreptul de proprietate este inviolabil, dreptul de a
fi ales în Parlamentul European.

Nazismul, ca ideologie, a fost fundamentat de Adolf Hitler În lucrarea „Mein Kampf”. La baza
acestei ideologii au stat naționalismul exacerbat, rasismul și antisemitismul.

Nazismul a apărut în Germania pe fondul nemulțumirilor provocate de înfrângerea Germaniei în

Primul Război Mondial și a prevederilor Tratatului de la Versailles considerat un „dictat”:
naziștii au pus accent pe naționalism și pe promisiunile de restaurare a onoarei naționale. Hitler a
fost adversarul democrației parlamentare și s-a pronunțat pentru dictatura unui singur partid
condus de un lider care să supună întreaga națiune în numele binelui general. El dorea crearea
unui imperiu care să cuprindă pe toți germanii, deoarece Germania avea nevoie de „spațiu
vital” pentru rasa ariană, considerată superioară.

Hitler a făcut din antisemitism o problemă esențială a programului său. Evreii erau considerați
vinovați de toate relele și de aceea naziștii doreau exterminarea lor. Comunismul reprezintă
varianta radicală a socialismului, find ideologia care a stat la baza regimului totalitar de stânga,
având la bază ideile marxist-leniniste. Comuniștii considerau că sistemul capitalist și doctrina
liberală constituie sursele răului, deoarece bunurile se împart în mod inegal și se formează doua
clase: exploatații și exploatatorii, primi transformându-i pe ceilalți în adevărați sclavi. Burghezia,
care domina viața economică și politică, exploata munca proletariatului pentru a se îmbogăți.
Pentru a se ajunge la o oarecare uniformizare au transformat proprietățile private în proprietăți de
stat prin colectivizarea pământurilor, naționalizarea industriei, etatizarea băncilor.
Susținătorii acestui sistem considerau că numai printr-o revoluție violentă pot să-i înlăture pe
burghezi, iar puterea să fie preluată de proletariat. „Dictatura proletariatului” era considerată
mult mai democratică decât cea burgheză. Conducerea acestui regim se realiza prin intermediul
partidului comunist, unicul legal deoarece celelalte nu-și justificau existența dacă reprezintă o
clasă, o etnie etc. Cea mai mare putere în stat avea conducerea partidului formată din: Secretarul
General, Biroul Politic, Comitetul Central și Congresul.

Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viață prin realizarea
unei societăți fără clase, bazată pe egalitate și dreptate. Prima etapă urma să fie cea a
socialismului care să promită progresul economic și prosperitatea cetățenilor, apoi să se treacă la
comunismul propriu-zis. Ideologia justifică măsurile represive în numele luptei de clasă care
trebuia să ducă Pa edificarea societății ideal comuniste.

Fiind regimuri totalitare, regimurile comuniste au avut ca scop impunerea, prin activiști, a
controlului total asupra vieții politice, economice, culturale și spirituale. Regimul comunist din
România a apelat la diverse mijloace pentru restructurarea radicală a vechiului sistem (monarhic)
și a instituțiilor de cultură, având ca finalitate construirea „omului nou”. Regimul comunist a
impus prin forța o nouă direcție în cultura română, prin întreruperea legăturilor cu Europa
Occidentală și desființarea în iunie 1948 a Academiei Române și înlocuirea acesteia cu una de tip
„nou”, Academia Republicii Populare Române, subordonată politicii partidului unic, Ia acea
dată, Partidul Muncitoresc Roman.
Regimul comunist și-a impus autoritatea asupra învățământului prin Legea învățământului, din
1948 și asupra Bisericii, prin Legea cultelor, tot din anul 1948. Aceste politici culturale, aplicate
de către regimul comunist în secolul XX, au fost însoțite și de folosirea cenzurii. Scopul folosirii
cenzurii era de a scoate din circuitul public a oricăror informații, cărți sau idei care ar putea să
contrazică politica oficială. În anul 1948, peste 8000 de autori și titluri au fost interzise de către
regimul comunist, autorii și lucrările interzise au fost publicate în lucrarea, „Publicații Interzise”.

Regimul comunist a încercat și prin cultură să își impună monopolul ideologic.

Cultul personalității definește venerarea excesivă a unui singur conducător, aflat în viață. Nicolae
Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității exagerat după 1970, ca urmare a vizitei în
Coreea de Nord și China. Portretul lui Nicolae Ceaușescu este omniprezent, lozincile și citatele
din „operele” lui acoperă pancarte uriașe, iar cărțile cuprinzând discursurile și scrierile lui umplu
librăriile și rafturile bibliotecilor. Nivelul lingușelii atinge cote paranoice, Ceaușescu fiind
gratulat cu expresii ca „geniul Carpaților”, „conducătorul iubit”, iar Elena Ceaușescu drept
„savantă de renume mondial”. Nu lipsesc manifestările omagiale, un rol important în toate
acestea revenind poeților proletcultiști și cadrelor de partid. Nu există domeniu de activitate, care
să nu beneficieze de indicațiile prețioase ale „Marelui Conducător”. În 1974, Nicolae Ceaușescu
devine președinte al R.S. România, purtând în mână un sceptru asemănător celor ale monarhilor.
Exagerarea cultului personalității, promovarea rudelor în funcțiile de conducere și decăderea
economică și morală vor conduce la Revoluția din decembrie 1989, în urma căreia Nicolae
Ceaușescu a fost arestat și executat.

Din anul 1965, la conducerea României s-a aflat Nicolae Ceaușescu, care va continua politica de
detașare în raport cu Uniunea Sovietică. În 1967, România este singura țară care refuză să rupă
relațiile diplomatice cu Israelul. Tot în această perioadă, se stabilesc contacte la nivel înalt cu
S.U.A. și este criticată intervenția condusă de U.R.S.S. împotriva regimului comunist din
Cehoslovacia. În anul 1969 a avut loc vizita la București a președintelui american Richard
Nixon, iar în 1975 a președintelui Gerald Ford. Pe plan extern, diplomația românească a jucat un
rol important în medierea conflictului din Orientul Mijlociu și în restabilirea relațiilor
diplomatice dintre S.U.A. și China. Legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și liderul sovietic,
Leonid Brejnev, au cunoscut o oarecare îmbunătățire după 1974. Această îmbunătățire nu a durat
mult, deoarece au apărut neînțelegeri în probleme cum ar fi integrarea militară în ,cadrul
Tratatului de la Varșovia și cooperarea economică în cadrul Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (C.A.E.R.).

În 1975, prin Acordurile de Ia Helsinki, preocuparea comunității internaționale a fost de

a examina evenimentele din România în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și a
drepturilor minorităților. Această respectare a drepturilor omului a condiționat acordarea
creditelor și comerțul. După anul 1971, relațiile cu S.U.A. s-au răcit datorită impunerii cultului
personalității, nerespectarea acordurilor de la Helsinki și încălcările drepturilor omului. În
preajma anilor '80, relațiile cu Occidental au devenit și mai reci. S.U.A. au votat pentru
suspendarea clauzei națiunii cele mai favorizate în raporturile comerciale cu România. Astfel, în
1988, românii au pierdut statutul preferențial.

În a doua jumătate a anului 1989, în Europa se declanșaseră mișcări care au dus la lichidarea
succesivă a regimurilor în fruntea cărora se aflau partidele comuniste. În acest context, devenise
clar că regimul Ceaușescu nu mai putea rezista. Prăbușirea regimurilor socialist-totalitare a
pregătit calea pentru începutul procesului de unificare europeană și, totodată, a pus capăt
războiului rece. În 1991, Tratatul de la Varșovia își înceta existenta în mod oficial, fostele state
comuniste pornind pe drumul integrării în Uniunea European.

Disidența anticomunistă

Disidența anticomunistă reprezintă acțiunea unui grup de persoane care încetează să se mai
supună unei autorități, ajungând a se separa de o comunitate. În cazul de față discutăm despre
lupta unor anumite grupuri sociale față de comunism. Fie că vorbim de intelectuali, țărani sau
fețe bisericești, cu toții au contribuit la ceea ce reprezintă în istorie rezistența față de regimul
comunist din România. Aparatul de stat nu a reușit să supună întreaga populație, existând voci
curajoase care au reușit să se facă auzite chiar și în cele mai grele momente. Firește că acești
disidenți au fost nevoiți să se retragă din sânul societății în care activau.

Mulți s-au refugiat în munți, alții au luat calea străinătății, o parte au fost urmăriți zi și noapte de
Securitate, în timp ce o parte, cea mai ghinionistă, a ajuns în închisorile comuniste. Dacă ar
trebui să comparăm mișcarea de rezistență din România, cu cele existente la nivel European,
sentimentul este unul de dezamăgire. Se observă lipsa de coeziune a luptătorilor și speranțele
false pe care aceștia și le-au pus în mitul apărut odată cu căderea Cortinei de Fier: „Vin
americanii!”. Dar aceștia nu au mai venit.

În categoria rezistenței intră întregile forme de opoziție față de regim, fie că vorbim de lupătorii
din munți, proteste, emisiuni în cadrul programului Europa Liberă, lucrări artistice sau
manifestări religioase, noi ideologii, lupta împotriva colectivizării sau proteste ale muncitorimii.

Lupta împotriva noului regim a pornit timid în vara anului 1944 odată cu invadarea României de
către trupele Armatei Roșii. Atunci, un număr important de soldați din armata regelui au pornit
lupta împotriva rușilor. Situația s-a amplificat după 1947 când foști simpatizanți ai legionarilor s-
au refugiat în munți, în grupuri, încercând să saboteze măsurile luate de regimul comunist. Ei
aveau să activeze în zona Munților Făgăraș și a Munților Banatului până la începutul anilor ’60.

În perioada anilor ’50, profitând de situația existentă în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria,

studenții din cadrul universităților de la Timișoara și Cluj-Napoca au organizați câteva
manifestații unde au împărțit broșuri cu privire la ce era necesar să se schimbe în țară. Mai mult
chiar, au încercat să contacteze prin diferite moduri televiziunea din Occident spre a face public
calvarul prin care trecea poporul român. Drept „răsplată”, Securitatea a făcut sute de mii de
arestări, tinerii fiind supuși la un regim de tortură, după care erau obligați să lucreze în lagărele
de muncă, putându-se astfel inaugura cu brio Canalul Dunăre-Marea Neagră. Jilava, Sighet și
Aiud reprezintă câteva din închisorile unde s-a încercat dezumanizarea „dușmanilor poporului”.

Probabil cea mai cumplită pată din istoria comunismului o reprezintă fenomenul Pitești. În
închisoarea de acolo erau aduși studenții și intelectualii care încercau să lupte cu îndârjire
împotriva sistemului chiar și din închisoare. Aceștia erau supuși la chinuri groaznice, urmărindu-
se distrugerea condiției lor de oameni prin aplicarea unor pedepse inumane care depășesc orice
imaginație. Conform comuniștilor, se încerca reeducarea lor, astfel încât să accepte ideea statului
comunist, mai mult chiar se miza și pe transformarea lor în homo sovieticus. Per total, în jur de
500 000 de luptători anticomuniști și-au pierdut viața în lagăre de muncă și închisori.

Cei care au reușit să scape de închisoare își manifestau dezgustul față de regim prin intermediul
operelor, fie ele literare sau artistice. Numeroși intelectuali au reușit să scape de cenzură, nu doar
datorită alegoriilor prezentate, ci și pentru că unele creații nu erau tipărite, ci date mai departe,
din mână în mână, sub formă de manifeste.

Inamicii principali ai comunismului, conform lui Marx însuși, erau cultele religioase. Acestea,
pare-se, puneau în discuție puterea creației lui Dumnezeu și a mântuirii prin Iisus Christos, ori
aceasta contravine cultului personalității conducătorului care reprezenta nu doar centrul lumii, ci
și cel fără de care lumea nu ar fi posibilă. În anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost interzisă,
iar lăcașele de cult au intrat în folosința Bisericii Ortodoxe. Numeroși prelați uniți cu Roma au
sfârșit în închisoare pentru că au încercat să se opună măsurii guvernamentale. La mijlocul anilor
’70 când Ceaușescu își îmbunătățește relația cu Vaticanul, situația greco-catolicilor se schimbă,
aceștia fiind oarecum tolerați. Nici cultele neoprotestante nu au scăpat de persecuția regimului.
La fel ca și în cazul greco-catolicilor, situația în care se aflau avea să se schimbe după vizitele pe
care Ceaușescu le-a făcut în America în timpul mandatului președintelui Jimmy Carter.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe a fost diferită și puternic discutată. Patriarhul Justinian a acceptat
să colaboreze cu regimul, astfel că în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost permise
oficializările de slujbe în interiorul lăcașelor de cult. Acest lucru nu înseamnă, firește, că toți
preoții au urmat direcția inaugurată de patriarh. O mare parte din ei s-au împotrivit demolărilor
de biserici din perioada lui Ceaușescu când se căuta să se construiască un număr impresionant de
blocuri, ajungând în închisori.

Marea majoritate a țăranilor a avut de suferit. Acțiunea comuniștilor i-a nemulțumit pe mulți
dintre ei, de aceea apar proteste și chiar intervenții violente ale sătenilor îndreptate împotriva
oamenilor sistemului care au venit să aplice legea, luându-le oamenilor întreaga agoniseală. Pe
lângă acestea, două revolte muncitorești au scandalizat România: cea din 1977 din Valea Jiului și
cea din 1987 de la Brașov care a stat, oarecum la baza celor petrecute în decembrie 1989.

La începutul anilor ’70 se înregistrează și o serie de politicieni care aparțin de sistem și care se
distanțează de ideile comunismului, criticându-le. Pentru opinia sa față de politica economică a
țării, primul ministru Gheorghe Maurer avea să fie îndepărtat din partid. Firește, acesta nu poate
fi considerat un disident, ci mai mult un om al sistemului care abandonează o parte a ideilor care
au încercat a-i fi inculcate (a inculca = a întipări în mintea unei persoane o idee, un eveniment,
prin repetare). La rândul lor, profesorii universitari care încercau să trezească sentimentul
conștiinței naționale la studenții lor au devenit prizonieri în propria locuință. Din această
categorie face parte Doina Cornea și poeta Ana Blandiana.

La sfârșitul anilor ’80 sute, poate chiar mii de oameni au încercat să scape de comunism, găsind
consolare în afara țării. Tonul l-a dat Pacepa, omul de încredere al liderului comunist Nicolae
Ceaușescu. Curând, mândria României, gimnasta Nadia Comăneci a ieșit ilegal din țară,
ajungând în final pe meleagurile transatlantice, trăind și astăzi „visul american”.

Indiferent de categoria socială, oamenii nu au fost în totalitatea lor orbiți de mirajul lumii
comuniste de a dispune în mod egal de orice. Nimicul, pe lângă faptul că nu se poate împărți, la
rându-i cauzează nemulțumire. Regimul de teroare nu poate neutraliza întregile proteste pentru
că acolo unde sunt principii și curaj apare o ruptură față de vechi, de rău și astfel ia naștere
disidența.