Amanda Foody

Așii umbrelor
Volumul 1 din trilogia Jocul Umbrelor

Pentru Mama adoptivă

 Ziua întâi

„Ca să fiu sincer, cititorule, ar fi bine dacă nu ai vizita

deloc acest oraș”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

Dacă nu sunt acasă în două luni, sunt moartă.

Avertismentul mamei ei o bântuia în timp ce,
coborând de pe navă pe pasarelă, abia își smucea
cufărul de piele, învăluită cu un implacabil sentiment
de teamă.
Dacă nu sunt acasă în două luni, sunt moartă.
Se făcuseră patru.
Pentru prima dată în cincisprezece zile, pășea pe
uscat. Se dezechilibră, balansându-se ca și când s-ar fi
așteptat ca pietrele gri ale macadamului să se
unduiască precum marea, și apucă nervoasă
balustrada digului ca să se adune. Dacă nu ar fi fost
atât de plin de mizerie și de chiștoace de trabuce, s-ar fi
putut să sărute caldarâmul. Două săptămâni de luptă
cu răul de mare pe o grozăvenie plutitoare puteau să
facă asta unei doamne.
O femeie se aruncă în urma ei, fără să bage de seamă
trupul firav al Ennei. Forța aproape că o doborî la
pământ. Se holbă după femeia împopoțonată cu o
pălărie cu pene în timp ce dispărea în mulțime.
Hmmm, gândi. O doamnă n-ar trebui să se grăbească.
Abia cinci secunde în așa-numitul Oraș al Păcatului și
deja lumea era nepoliticoasă.
În timp ce tot mai mulți pasageri debarcau, grămezile
din jurul meselor vamei se umflau cu sute de oameni,
vociferând și fluturând pașapoarte și înghesuindu-se
unul într-altul în efortul de a ajunge în fața cozilor.
Majoritatea erau tineri, probabil vizitând New Reynes
ca să încerce faimoasele cazinouri și viața de noapte,
dar numărul familiilor prezente a surprins-o. Acest
oraș nu era un loc bun pentru copii.
Și, își reaminti ei însăși, fixând în sus cerul sinistru
pătat de smog, nu era un loc bun nici pentru ea.
În timp ce Enne se așeză la cozi, începu să sape prin
lucruri după documentele turistice. Geanta ei era plină
ochi: pașaportul, o mână de prăjiturele cu ghimbir
rămase de la cina din seara precedentă și un exemplar
din Orașul Păcatului, un ghid: unde să te duci și unde nu.
În timp ce pescui hârtiile, ceva căzu și scoase un
clinchet când atinse pământul. Jetonul ei.
Îl ridică și-l strânse la piept. Mama ei, Lourdes, îi
dăduse acest jeton. Era cam de cinci centimetri în
lungime și bătut cu un vechi simbol al Credinței – un
ochi gravat pe-o față și cameea unei regine de pe
vremuri pe cealaltă. Regii Mizer folosiseră aceste
jetoane ca invitații la petreceri. Probabil că era ilegal
dacă dețineai așa ceva – orice rămășițe de dinainte de
Revoluția de acum douăzeci și cinci de ani ar fi trebuit
să fie distruse, la fel ca Mizerii înșiși. Dar Enne n-ar fi
fost în stare să arunce ceva atât de rar și de prețios. Îl
puse înapoi în buzunar, în siguranță.
Neavând ceva mai bun de făcut, Enne scoase la
lumină ghidul și compară coperta cu orașul din fața ei.
Fotografia Cazinoului Luckluster se potrivea cu
poveștile despre New Reynes: luminile roșii care
străluceau fără flacără, femeile de moravuri ușoare
dansând pe la colțuri de stradă în corsete strâmte și
strălucitoare, proprietarii de jocuri de noroc momind
trecătorii cu zâmbete parșive și promisiuni de
îmbogățire rapidă.
Dar nici poveștile, nici coperta nu nimereau nicio
asemănare cu orașul din fața ei. Din ceea ce putea
vedea, New Reynes era o pustietate de metal și piatră
albă. Fabricile străluceau de la distanță de parcă erau
acoperite cu oțel lichid și norii erau atât de negri încât
ea ar fi jurat că ploaia a curs întunecată precum
cărbunele.
Panica o cuprinse în timp ce examina linia orizontului
– albă și zdrențuită ca dinții.
 Tot ce știi sunt povești, își spuse Enne. Și nu toate
poveștile sunt adevărate.
— Următorul, strigă bărbatul de la pupitrul vamei, și
Enne se grăbi spre ghișeu. Îi smulse hârtiile din mâini.
— Erienne Abacus Salta.
Se înfioră la auzul întregului său nume. Nimeni n-o
striga așa în afară de profesori.
Bărbatul purta ochelari uriași înrămați cu aur fals,
care făceau ca ochii să-i pară imenși în timp ce se
plimbau de pe fața ei alunecând, în jos, pe corp.
— O Salta, eheee? Atunci ești o dansatoare.
De altfel, după cum spusese „dansatoare”, ca și când
ar fi șoptit curba literei s și după cum și-a lins buzele,
Enne știa că nu-și imagina baletul său de la finalul
anului școlar.
Obrajii i se aprinseră. Orașul păcatului, într-adevăr.
Ea nu era o dansatoare din aia. Ea. Era. O. Doamnă.
El își fixă din nou privirea pe hârtii.
— Din Bellamy. Șaptesprezece ani. Apropo, nu prea
arăți de șaptesprezece ani.
Ea se înroși și mai mult și începu să numere
descrescător de la zece, ca nu cumva să spună ceva
indecent și astfel să încalce vreuna dintre regulile sacre
ale lui Lourdes.
Doamnele nu-și exprimă niciodată emoțiile. Asta era
prima regulă.
 Tipul verifică data nașterii pe pașaportul ei, dădu din
cap și îi înapoie documentele de călătorie.
— Talentul de sânge e dansul, bineînțeles. Care este
talentul familiei Abacus?
— Aritmetica, a răspuns ea.
Fiecare persoană deținea două talente, câte unul
moștenit de la fiecare părinte. Cel mai puternic era
cunoscut sub numele de talentul de sânge și cel mai
slab era numit talentul divizat. Pentru Enne, talentul
divizat dinspre Abacus era atât de slab încât putea
foarte bine să nici nu existe, de vreme ce toate
abilitățile ei se îndreptau spre plié-uri și piruete și nu
spre banala matematică.
Bărbatul mâzgăli talentele ei și numele de familie într-
un catastif pătat cu grăsime.
— Cât de mult vei sta?
— Vara, zise Enne, încercând ca vocea ei să pară
puternică. Școala începea din nou în septembrie și ăsta
era ultimul an al Ennei înainte de absolvire, înaintea
debutului său în societate. Toată viața ei își
perfecționase reverențele, memorase modul în care se
așază masa și fusese obsedată de fiecare invitație la
serate... totul pentru a absolvi și a dobândi titlul de
doamnă. Îl dorea mai mult decât orice altceva. Doar
asta conta...
Până când Lourdes a dispărut.
 Nu conta cât de speriată sau cât de singură se simțea,
Enne jurase să rămână în orașul ăsta dezgustător până
își găsea mama. Indiferent cât de mult i-ar fi luat. Dar,
în taină, cu egoism, ea spera să o găsească pe Lourdes
înainte de septembrie. Fără debutul ei în societate, nu
era sigură ce-ar fi putut să ajungă.
Bărbatul lovi vârful stiloului în josul documentului.
— Semnează cu numele aici. Dacă nu știi să scrii,
pune doar un X. Și, dacă poți citi, dă-i drumul și
verifică totul.
Documentul era o grozăvenie de tipar de artă. În
capul paginii era o căsuță de verificare pentru cei care
aveau Talentele Misterelor. În vremea domniilor
Mizerilor, diferitele regate cereau fiecărui cetățean să
fie clasificat într-una dintre cele două categorii bazate
pe talentele lor: Talente de Aptitudine și Talente ale
Misterelor. Cele două talente – cel de sânge și cel
divizat – ale Ennei erau considerate Talente de
Aptitudine; oricine putea fi priceput la dans sau la
aritmetică, chiar dacă nu se puteau compara cu cei
născuți cu un talent din familie.
Talentele Misterelor totuși nu puteau fi învățate. Zis
pe șleau, ele erau magice și chiar și regii Mizeri, care ar
fi avut puternicele lor Talente ale Misterelor, le
considerau o amenințare. Înainte de Revoluție,
fuseseră restricții dure privind locul unde lumea putea
să trăiască și cu cine aveau voie să se căsătorească pe
baza propriilor talente. A fost unul dintre multele
motive pentru care Mizerii au fost răsturnați. De aceea
Enne era șocată să găsească o asemenea clasificare într-
un document oficial din New Reynes, capitala
Republicii, casa Revoluției. Era arhaică. Dezagreabilă.
Și-s scris numele cu o caligrafie perfectă, gata să
pornească.
Cu o bufnitură îngrozitoare, bărbatul a lovit
pașaportul ei cu o ștampilă din lemn purtând
însemnele Republicii, un cerc cu fulger în interior,
destinat să semene cu un glob plin de volți. Semnătura
Cancelarului Malcolm Semper – „Părintele Revoluției”
și încă liderul Republicii după douăzeci și cinci de ani
– era gravată peste stemă.
Întinzându-i actele, vameșul zise:
— Bucură-te de New Reynes.
De parcă ar fi putut să se bucure acum, când mama ei
era pierdută în acest oraș putred.
Enne își găsi drumul prin mulțimea înghesuită și privi
absentă la întinsa panoramă a orașului New Reynes.
La purtările nefamiliare ale oamenilor din jurul ei. La
dezolarea cerului poluat al orașului. N-avea nicio idee
de unde să înceapă. În timp ce traversa strada, lumea
care aștepta să se reunească cu cei din familie privea
direct prin ea, ca și când nici nu exista.
 Pe vârfuri, Enne scrută mulțimea căutând-o pe
Lourdes, după părul ei blond deschis sau linia eșarfei
purpurii. Nu era nicăieri.
Cu fiecare zi care trecuse după termenul dat de
Lourdes, Enne începuse să cedeze. Cu trecerea
săptămânilor, apoi a lunilor, depresia era tot mai
adâncă și tot mai prezentă. Acum, în timp ce-și ținea
respirația și căuta cu disperare printre fețele străinilor
din jurul său, se simțea mai curând sfărâmată decât
întreagă. O expirație, un suspin și s-ar rupe toată în
bucăți.
Lourdes trăiește, se autoconvingea, așa cum făcuse în
fiecare zi de câteva luni. Repetarea cuvintelor conta
mai mult decât cuvintele însele.
Lourdes era în viață. Era în oraș. Și Enne o va găsi.
Repetă mantra de mai multe ori, ca și când ar fi rotit o
cheie într-o păpușă de porțelan, revenindu-și în fire.
Niciodată să nu-ți permiți să fii pierdută, recită Enne în
mintea ei. Asta era a doua regulă a lui Lourdes.
Dar ea nu era pierdută. Ea era îngrozită și asta era și
mai greu de acceptat.
Ea era îngrozită că – nu contează de câte ori recitase
regulile lui Lourdes sau de câte ori se certase pe ea
însăși ca să se adune – făcuse o greșeală primejdioasă
gândind că ar putea înfrunta Orașul Păcatului. Dacă
poveștile erau adevărate, ea era o școlăriță care tocmai
rătăcea prin orașul lupilor.
Era îngrozită că Lourdes era moartă, exact așa cum o
avertizase.
În fine, era îngrozită să o găsească. În toată viața
Ennei, fuseseră doar ea și Lourdes și nimeni altcineva.
Lourdes era casa ei, dar acea casă avea multe uși
încuiate. Mama ei avea camere pline de secrete pe care
Enne nu avea voie să le vadă, secrete despre care Enne
pretindea că nu există.
Odată ce o găsea pe Lourdes, pentru Enne,
deschiderea acelor uși trecea în trecut.
Cu mâinile tremurând, Enne scoase Unde să te duci și
unde nu din buzunar și răsfoi paginile până la harta
orașului. Râul Brint împărțea New Reynes în jumătate:
Nordul și Sudul. Ea se afla acum în port, cel mai mic
cartier al celebrului Mal Nordic.
Dacă o furtună va întârzia întoarcerea mea ori altă
circumstanță neașteptată va apărea, tu poți vorbi cu domnul
Levi Glaisyer, un prieten de-ai mei care locuiește în New
Reynes. Va fi bucuros să te ajute.
Asta era din misterioasa scrisoare pe care Lourdes i-o
trimisese Ennei la o lună după ce părăsise casa. Enne
nu auzise niciodată de acest domn Levi Glaisyer și nici
nu avea cea mai vagă idee despre cum l-ar fi putut
găsi. Pe hartă parcurse feluritele cartiere ale mult mai
rafinatului Mal Sudic: Cartierul Senatorial, Cartierul
Parcului, Cartierului Studențesc... el putea locui
oriunde.
Doi agenți de poliție, prelinși pe peretele unui
depozit, discutau cu un băiat cam de vârsta Ennei.
Agenții purtau ghete albe murdare și jachete închise cu
nasturi de la șolduri până-n gât, firele erau deșirate,
găurile erau peste tot, gulerele erau sfâșiate.
Băiatul care vorbea cu ei avea o față aspră ca și când
cineva i-ar fi sculptat trăsăturile cu o mașină de ras și
de aceea ei se înfigeau în el în timp ce-i înfrunta.
Oasele umerilor, oasele șoldurilor și oasele
încheieturilor îi ieșiseră în afară toate, întinzându-i
pielea flască, acoperite de o cămașă prea mare, cu guler
înalt care mai mult îi obosise gâtul. Părul său șaten era
răvășit sălbatic.
Deși mizeria agenților nu era prea încurajatoare,
autoritățile erau probabil cel mai bun loc de plecare
pentru căutarea ei. Enne puse ghidul la loc în buzunar
și se apropie.
— Arată-ne mâinile, îi ordonă băiatului primul agent.
Era înalt și avea dinții ca un rechin – unul era din aur.
Băiatul ridică palmele.
— Ești fericit? Nu-s cicatrice.
— Atunci, ce-ar fi să-ți sufleci mânecile? întrebă
Rechinul șiret. Cel deal doilea agent încuviință din cap,
molfăind în gură un trabuc. Enne simți nevoie să-și
acopere nasul. Această duhoare.
Băiatul apucă mânecile, apoi se opri. Deși Enne n-
avea nicio idee despre ce discutau, ea putea simți
tensiunea din vorbele lor. Băiatul părea să fi dat de
belea.
— Ce? zise Rechinul, cu zâmbet hidos jucându-i-se pe
buze. Ai tatuaje pe care nu vrei să le vedem?
La ezitarea băiatului, Enne profită să sară în față, pe
de-o parte să-l salveze din această conversație despre
ce-o fi fost ea, dar, pe de altă parte, că nu avea timp să
mai aștepte. Cine putea ști cât i-ar lua să o găsească pe
Lourdes?
— Scuzați-mă, interveni Enne. Ea-și compusese cel
mai bun zâmbet de care era în stare. Toți cei trei își
întoarseră privirile spre costumul ei perfect croit și
bluza cu gât înalt. În mijlocul modei strălucitoare a
femeilor din jurul ei, știa că va fi imediat catalogată ca
turist.
Enne își drese nervoasă glasul:
— Caut pe cineva. Speram să fiți atât de amabili să mă
ajutați.
— Sigur, duduiță, zise Rechinul în timp ce îi făcu un
semn cu cotul Trabucului. Vom fi bucuroși să te-
ajutăm. Dar, întâi, trebuie să rezolvăm cu el.
— Nu mă puteți aresta, mormăi băiatul. N-am făcut
nimic.
 — Atunci arată-ne brațele și dovedește că nu ești un
Fier. Băiatul nu se clinti, doar îi fixă pe polițiști.
— Vă rog, întrerupse Enne din nou. O caut pe o
femeie numită Lourdes Alfero. Lipsește din februarie.
Enne scoase din buzunar scrisoarea de la Lourdes și o
despături.
— Ea mi-a dat numele unui domn Levi Glais...
— Alfero? repetă Rechinul. De ce-o cauți?
Împinse băiatul într-o parte și avansă spre Enne. Era
cu două capete mai înalt ca ea și de două ori mai lat.
Enne fu înghițită de umbra sa.
— Um... murmură Enne, dar vorbele îi muriră pe
limbă.
Celălalt bărbat aruncă trabucul și îl strivi de caldarâm
cu călcâiul.
— Probabil că-i o greșeală. Așa-i, duduiță?
Enne aruncă o privire spre băiat, dar aceasta profită
de lipsa de atenție a celorlalți, ocazie pe care ea i-o
oferise, și-și luă tălpășița.
Stomacul ei protestă. Știau ceva despre Lourdes?
Enne se gândi din nou la alt rând din scrisoarea lui
Lourdes: am întâmpinat o mică problemă care mi-a
întârziat întoarcerea...
— Cine-i Lourdes Alfero pentru tine?
Degetele Rechinului se răsuciră în timp ce atinseră
ceva din lateral. O armă.
 — Nimeni, zise Enne repezită, încercând să nu se
bâlbâie. Niciodată să nu lași pe nimeni să-ți vadă teama.
Alta dintre regulile lui Lourdes, una pe care cu
siguranță Enne a încălcat-o. Pieptul i se strânse în timp
ce Trabuc păși aproape, destul de aproape ca s-o
apuce.
— Scuzele mele. Cred că a fost o greșeală. Mulțumesc
mult pentru timpul acordat!
Enne se ascunse în mulțime, înainte ca ei s-o fi putut
opri. Mintea ei alerga în timp ce se străduia să găsească
o explicație a reacției ofițerilor. Cu siguranță, ei trebuie
să fi confundat numele mamei ei cu altcineva.
O neliniște i se instală în stomac – poate că nu fusese
nicio greșeală. Se afla în mijlocul aleii de debarcare în
port, dar în jurul ei erau doar uși încuiate. Uși încuiate.
Cineva o bătu pe umăr pe Enne. Ea sări în sus și privi
în jur.
— Te sperii ușor?
Băiatul rânji.
— Știi, e nepoliticos să sperii oamenii și...
Și trebuie să scape de aici.
— Privește peste umărul meu.
Se lăsă în jos ca și când i-ar fi șoptit ceva la ureche,
permițându-i să vadă dincolo de el.
Cei doi agenți de poliție își croiau drum prin mulțime
în direcția lor. Mâinile Ennei începură să transpire în
mânușile de dantelă.
— Cine ești? întrebă el. Întâi întrebi de Levi Glaisyer
și acum ajungi cu Cizmele albe pe urma ta.
— Îl cunoști pe domnul Glaisyer?
Cum poate un puști ca ăsta să cunoască un
gentleman? Mirosea de parcă dormise într-un canal și
era ceva pe fața lui ce o enerva – nu atât cum se
încrunta, cât mai curând cum zâmbea. Arăta ca un
avertisment din ghidul ei.
Își suflecă mâneca stângă și scoase la iveală, pe partea
interioară a brațului său, un tatuaj cu o inimă neagră,
ca în jocul de cărți. Era mic, la jumătatea distanței
dintre încheietură și cot.
— Sunt un Fier.
— Mi-e teamă că nu sunt familiarizată cu
terminologia.
Totuși, chiar în timp ce zicea asta, Enne realiză că îi
suna familiar. Ceva ce citise în secțiunea despre Malul
Nordic. Trebuia să admită, sărise peste multe dintre
acele părți. Reputația Malului Nordic era atât de
împuțită, încât până și capitolele despre ea din ghid
păreau să se fi pătat.
Băiatul se lasă în jos pentru a doua oară. Cizmele albe
îi urmăreau de la capătul cvartalului și Rechinul își
ținea o mână pe armă.
— Ești pierdută, duduiță. Și pășești direct spre ceva
rău. Așa că ascultă-mi sfatul: puneți hoitul în mișcare
și întinde-o. A juca frumos e la fel cu a pierde în acest
oraș.
Înainte ca ea să poată înțelege exact sensul celor
spuse, el șopti:
— Trei, doi, unu.
Și-și luă zborul.
În spatele ei, Rechinul și Trabucul își făceau drum
spre ea, blestemând și împingând călătorii în lături.
Enne scânci, îngrozită, încă împotrivindu-se ideii de a-
și abandona toate lucrurile.
Dar nehotărârea nu dură decât o clipă. Ea era
pierdută, iar băiatul îl știa pe domnul Glaisyer, singura
speranță a Ennei pentru a o găsi pe Lourdes. Poate că
domnul Glaisyer îi putea explica neînțelegerea dintre
Cizmele albe și mama ei. Poate că deținea cheile acelor
uși încuiate. Și, pe lângă asta, lucrurile pot fi înlocuite.
Și-a aruncat cufărul, a apucat de tivul fustei și a luat-o
la goană după băiat.
El alergă cale de vreo două străduțe după ce trecuse
de port, înainte de a o coti în jos, pe o alee. Gâfâind, își
forțase picioarele să se miște mai repede. Tocurile îi
pocneau tare la fiecare pas și transpirația îi acoperi
fața. Enne nu-și putea aminti când alergase ultima
dată. Această purtare trebuie că încălcase toate regulile
lui Lourdes.
 Băiatul se strecură, coborând pe o altă alee tot în față,
în timp ce Enne îl urma la cincizeci de pași în spate.
Ce-ar fi fost să-l piardă? La fiecare pas pe care îl făcea
ea, el deja făcuse trei. Era evident că avea un fel de
talent al vitezei, ceea ce explica trăsăturile sale destul
de ascuțite – ca și când fusese sortit să fie aerodinamic.
Ea trecu de o casă de amanet și de o băcănie scoasă în
stradă, dar nimeni n-o privi de două ori, ca și când o
fată fugind de autorități era o apariție matinală
obișnuită în New Reynes. Poate că era.
Următoarea alee nu avea lumini stradale și, din cauza
norilor negri și a clădirilor înalte, ea abia vedea unde-și
punea picioarele. Curând, forfota străzii principale –
vehiculele motorizate, țipetele, fluieratul din trafic – se
stinse și totul deveni oarecum liniștit. Doar pașii lor se
mai auzeau. Inima Ennei bătea atât de tare, de simțea
că-i sare din piept.
Clădirile arătau și ele diferit. În port, clădirile firmelor
de transport naval erau făcute dintr-o piatră albă roasă
de vreme – material care, conform ghidului ei, era
caracteristic orașului. Dar arhitectura din jurul ei era
acum gotică și neagră, plină de spirale și arcade și fier
forjat. Totul era ascuțit, ca un loc făcut să taie. Să
atragă sângele. Era un soi de întuneric unde umbrele
nu existau. Oriunde ar fi fost... n-ar fi trebuit să fie aici.
Coti la un colț și îl găsi pe băiat așteptând-o. Stătea în
cadrul ușii unei case cu ferestre acoperite de obloane și
o iederă uscată târându-se în sus pe jgheaburi. O apucă
de haină și o trase înăuntru. Se prăbuși pe podeaua de
lemn.
Se aflau într-o bucătărie prăfuită și nefolosită. Două
panouri din tavan clipiră cu o lumină tulbure. Băiatul
se aplecă spre ea.
— Deci, ce treabă ai cu Pup?
Enne se ridică în picioare și își netezi rochia, foarte
convinsă de cât de nepotrivită era situația în care se
aflau. Erau singuri, Dumnezeu știe unde. Ea nu îi știa
numele. Nu știa nici măcar ce dorea.
Ce făcuse?
Fără emoții, fără frică, gândi ea. Zâmbi și își aranjă
ținuta, dar asta nu putea face prea mare impresie, la
cât de șifonată și transpirată era.
— Păi, de fapt, eu îmi caut mama, Lourdes Alfero,
explică ea. Mi l-a pomenit pe domnul Glaisyer într-o
scrisoare. Ea zicea că ar fi bucuros să mă ajute.
— N-am auzit niciodată ca Pup să fie bucuros să ajute
pe cineva, zise el sumbru. Ești sigură că e omul
potrivit?
Obrajii i s-au îmbujorat ca cerneala răspândită pe
sugativă. Ar fi putut să fie vreo greșeală?
— Cred că da, a răspuns ea cu blândețe. Cum v-ați
cunoscut cu el?
 — Cunoscut? îngână el. Cu accentul ascuțit de New
Reynes, nu pronunța litera t. Asta îi reaminti Ennei că
se afla îngrozitor de departe de casă.
— Cum de-l știi pe domnul Glaisyer? întrebă ea.
— Toată lumea-i știe, răspunse. E stăpânul.
Alți pași tremurau în jos pe o scară și două persoane
intrară în bucătărie. Primul era un alt băiat, tot de
vârsta Ennei. Arăta ca un soldat: umerii largi, o cămașă
prea strâmtă pentru masa lui musculară și o expresie
de parcă niciodată nimic nu l-ar fi surprins prea mult
sau oricum nu i-ar fi păsat. Tatuaje în alb și negru îi
acopereau brațele, unele dispărând sub mâneci și
urcându-i pe gât. Printre ele erau două mici, singurele
colorate: un J roșu pe un braț și un diamant pe celălalt,
în același loc cu al primului băiat. Purta pantalonii
închiși cu nasturi și părul blond lins pe spate, ascuns
într-o șapcă plată.
Ca un gangster, gândi ea. Făcu un pas spre ușă.
Cealaltă persoană era o fată, poate pe la vreo
treisprezece ani. Avea o piele aurie și părul negru des,
tuns mai scurt, cu breton și în scări. Purta haine
bărbătești care erau cu câteva mărimi mai mari și o
pereche de cercei cu rubine despre care Enne își
imagină că erau furați. Pe partea interioară a brațelor
sale, ca și băieții, ea avea două tatuaje: o inimă neagră
pe cel stâng și un cinci pe cel drept.
 Băieții își încrucișară ochii cu asprime.
— Unde-ai fost, Chez? întrebă soldatul. Și unde –
ochii săi rătăciră peste Enne – ai găsit o duduiță ca
asta?
— Lângă strada Tropps. Ea hălăduia p-acolo... o
pradă ușoară, pe bune...
— Habar n-ai să minți, zise soldatul. Iar dădeai iama
prin buzunare pe lângă port. Știi că Levi are afaceri cu
căpitanul cizmelor albe. Afacerile valorează mult mai
mult decât câțiva volți din oarecare buzunare de
turiști.
Enne sesiză menționarea lui Levi. Așadar, amândoi îl
cunoșteau.
— Atunci unde-i tainul meu, Jac? mârâi Chez. Unde-i
tainul pentru ea?
Arătă spre fată. Când băiatul-soldat – Jac – nu
răspunse, Chez adăugă:
— Am găsit-o pe duduița asta întrebând cizmele albe
despre Pup, vreau să zic, despre Levi. Levi și altă
persoană. Atunci, ei au început s-o chestioneze.
Chez scoase un briceag din buzunar și-l flutura între
încheieturi, cu dexteritate de profesionist. Ennei i se
uscă gura și își trase geanta alături de ea.
— E cam grosuță.
Jac se trase de șapcă și dădu din cap spre Enne, care
încerca să nu pară nervoasă. După cum era construit,
Enne bănuia că avea talentul forței. Dacă ar fi pus
mâna pe ea, n-ar mai fi putut să scape. Și, dacă ar fi
fugit, Chez ar fi prins-o.
Ei toți îl știau pe Levi Glaisyer, dar ceva nu era în
regulă. Fără să știe ce, ea se simți captivă. Cincizeci de
minute în oraș și deja făcuse o greșeală periculoasă.
Jac păși mai aproape de Enne și se holbă la ea cu atâta
intensitate încât, dacă n-ar fi fost anii de antrenament
în etichetă de societate, ar fi lăsat privirea în pământ.
Pierdută sau nu, cu talente de forță și viteză sau nu, ea
refuza să lase să se vadă că o intimidaseră.
— Care-i numele tău? întrebă el, cu brațele la piept.
— Enne, zise ea, clar, tare ca și când ar fi răspuns la
apel și nu unui potențial infractor.
Nu vorbi despre tine decât dacă ești întrebată. Niciodată să
nu arăți frica. Niciodată să nu te simți pierdută. Fără
emoții. Să n-ai încredere în nimeni decât dacă e necesar.
Lourdes săpase zeci de reguli în Enne în speranța că
vor deveni a doua ei natură. În mod normal, așa era.
Câteodată, Enne putea să audă vocea mamei ei undeva
în capul ei, șoptindu-i despre etichetă și precauții. Dar,
chiar acum, nu se putea concentra decât la cuțitul lui
Chez pe care îl rotea printre degete și la gravitatea din
ochii cenușii ai lui Jac. Chiar și fata părea
înspăimântată, și ea era mai tânără decât Enne.
Își ținu respirația, dar chiar și așa, se simțea
sfărâmată... zdrobită.
— Enne? Asta-i o literă, nu-i așa? întrebă Jac.
— Da.
Ea nu-și ascunse bine uimirea, dar băiatul părea că nu
observase.
— Ești de prin preajmă?
— Sunt din Bellamy.
— E ceva drum.
El zâmbi și ea se relaxă un pic, apoi îi observă
gropițele și felul în care își mișca urechile.
— Când ai ajuns aici?
— Acum o oră.
Un val de greață o lovi când își aminti că și-a
abandonat cufărul cu toate lucrurile lângă port. Cineva
trebuie să-l fi furat de atunci. Acum, singurul mijloc de
a-și plăti șederea în New Reynes și biletul de
întoarcere erau cei o mie de volți pe care-i avea la ea,
meniți să ajungă pentru toată vara. Nu anticipase
nevoia de a cumpăra haine noi și alte nevoi pentru
când era în oraș.
Era pierdută, înconjurată de străini și tot ce avea era
conținutul genții ei. Și era – aproape – vina ei.
Când îi surprinse pe Chez și pe fată chiorându-se
lacom la geanta ei, o strânse mai aproape. Frică.
Pierzanie. Emoții. Încredere... Unde erau regulile pentru
cazul în care încălca toate regulile?
 — Habar n-am de ce vrei să-l vezi pe Levi, zise Jac,
strângându-i mâna tremurândă, dar oricine scapă de
două cizme albe în prima sa zi aci pare demn de
încredere în mintea mea.
Chiar dacă el avea încredere în ea, Enne știa că orice e
mai bine decât să aibă încredere în el. Știa că orice e
mai bine decât să aibă încredere în oricine din New
Reynes. Cu excepția, spera ea, a acestui Levi Glaisyer.
— Levi va fi aici într-o oră, zise el și acestea fură
singurele cuvinte care au ajutat-o să se adune. El e
ocupat și nu pot face promisiuni, dar o să mă asigur că
discută cu tine.
O apucă de braț și o conduse în camera de zi,
zâmbetul lui fiind un pic cam larg, prinderea lui un pic
cam tare.
— Io-s Jac Mardlin. Te rog să-mi permiți să-ți adresez
un bun venit oficial în Orașul Păcatului.

Levi

La naiba! De ce dintre toate bombele cu jocuri de noroc

din oraș căpitanul cizmelor albe o alesese tocmai pe
cea a lui Grady? Levi Glaisyer nu mai pusese piciorul
în ea de când îi pusese în brațe lui Grady demisia sa.
Făcea treișpe-paișpe pe aleea din fața tavernei,
aruncând exemplarul din Vremurile și infracțiunile pe
care îl avea la el. Pe prima pagină, o fotografie a lui
Malcolm Semper, o-cât-de-respectatul Cancelar al
Republicii, se înmuia în împuțita apă de ploaie.
După câteva momente de înjurături, Levi își regăsi
starea, își îndreptă pălăria homburg1 și se îndreptă
spre ușă.
Interiorul localului nu era deloc schimbat. Tot mai
duhnea a tutun și a mâncare arsă și obișnuiții locului
erau acolo, chiar și acum, dimineața devreme. Un grup
de bărbați așezați la masa principală de joc – care
fusese cândva masa de joc a lui Levi – erau îmbrăcați în
haine cu mai multe cusături decât cele cu care ieșiseră
din fabrică. O femeie în ciorapi plasă chicotea și se
cocoțase în poala unuia.
Crupierul făcu o dublă preluare imediat ce-l observă
pe Levi. Cei mai mulți jucători îl considerau pe Levi cel
mai bun crupier și, în general, el nu-și arăta mutra în
stabilimente atât de modeste ca ăsta.
Dar nu venise să joace. Venise pentru afaceri.
Levi scrută încăperea după Jamison Hector, căpitanul
cizmelor albe ale orașului. Cei doi ar fi trebuit să se
întâlnească la ora zece fix și Levi avea o problemă cu
asta de multă vreme. În general, nu era tipul ăla care să
aibă întâlniri cu autoritățile – măcar din principiu –,
1
Pălărie bărbătească elegantă, din fetru, cu borul curbat și cu o adâncitură pe
lungime, în partea superioară (n. red.).
dar în ultima vreme Levi făcuse o mulțime de lucruri
de care nu s-ar fi crezut în stare.
A zărit ochii căpitanului la o masă dintr-un colț din
spate și abia parcurse jumătate din distanța dintre ei,
când Grady îl pocni peste umăr, destul de tare ca să-l
facă să tresară.
— Levi, n-aș fi crezut să te mai văd vreodată, zise
Grady cu un rânjet. Burta lui uriașă tremura. Cum îți
merge?
De parcă Grady nu ar fi știut cum o ducea Levi și ce
devenise după
1 Pălărie bărbătească elegantă, din fetru, cu borul
curbat și cu o adâncitură pe lungime, în partea
superioară (n. red.).
Perioada cât lucrase aici ca crupier amator. Dincolo de
reputația pe care o avea, el era ușor de recunoscut, cu
pielea sa cafenie, privirea precaută și părul buclat și
sârmos, caracteristic lui – arămiu la rădăcini, dar negru
la vârfuri, precum un băț de chibrit ars. Levi lăsa
impresia că încearcă să-ți vândă ceva și afișa un
zâmbet care te făcea să vrei să cumperi.
— Am fost ocupat, răspunse Levi. Cum merg
afacerile?
— Doar ce-am angajat un nou crupier și-am avut un
noroc blestemat. Abia dacă scoate zece la sută profit.
Zece la sută.
 Levi fluieră cu o îngrijorare falsă.
— Era mult mai bine când lucrai tu pentru mine. Nu,
nu te deranja cu scuze. St. Morse cred că plătește triplu
decât o făceam eu. Cel puțin.
Mai bine zis de zece ori mai mult, gândi Levi. Dar există
și consecințe.
— Ți-aș putea aduce un membru al Fierului, oferi
Levi, întotdeauna gata de afaceri. Își aranjă mânecile
cămășii cu un gest exagerat, pentru a-și dezvălui
tatuajele: asul de pe un braț și pica de pe celălalt.
Acestea îl însemnau ca Lord al Fierului. Am găsit un
puști care se pricepe destul de bine...
— Aș vrea, dar nu pot. Cizmele albe îmi tot fac vizite
în ultimul timp și nu vreau să intru în belele. Înainte ca
Levi să poată preciza că, teoretic vorbind, Fierul era
singurul clan care nu încălca legea, Grady continuă: Ei
cred că fac contrabandă.
— Și nu faci?
— Ba sigur că da, râse el din nou. Îți aduc o băutură,
din partea casei. Orice pentru cel mai bun crupier al
meu – și cel mai tânăr aș adăuga. Un Ochii Șarpelui – e
încă preferata ta?
— Cum să nu, răspunse el politicos, deși niciodată nu
se arătase încântat de băutură. Era, de asemenea, abia
ora zece dimineața. Mulțumesc.
— Ar trebui să treci pe aici mai des. Să-i dai câteva
lecții tipului nou.
— Poate o voi face, minți Levi. Nu avea nicio intenție
să-și divulge trucurile în fața nimănui și cu atât mai
puțin unui crupier neică nimeni care nu era de-al
Fierului.
Când Grady se îndepărtă, Levi se alătură căpitanului
cizmelor albe. Căpitanul nu era îmbrăcat în uniforma
lui obișnuită, însă Levi nu uita niciodată un chip – iar
căpitanul avea unul interesant. Nasul îi fusese rupt de
atâtea ori încât îi rămăsese strâmb, înclinat spre stânga,
iar o cicatrice urâtă îi traversa linia maxilarului până în
locul unde îi stătuse cândva urechea dreaptă.
— Nu se întâmplă în fiecare zi să stau la un pahar cu
Lordul Fierului, zise căpitanul. Avea o vocea precum
cea a unui bunic – numai deferentă, dar cu un iz de
răutate. Îl privi pe Levi mai atent. Dar abia dacă ai
vârsta cuvenită pentru a bea. Nu-i așa?
Levi își înclină capul într-o parte și-și trosni gâtul, un
obicei nervos. Detesta cum îi vorbeau oamenii în acest
oraș – ca și cum el nu însemna nimic. Ba nu, ca și cum
el însemna mai puțin decât nimic. Ca și cum era un
banc.
Levi băgă mâna în buzunar și scoase un săculeț de
mătase în care se aflau șapte sfere. Îl așeză pe masă în
fața căpitanului.
Bărbatul ridică din sprâncene și îl deschise. Extrase
din săculeț prima sferă. Era o bilă dintr-o sticlă
transparentă, aproape de mărimea uneia de biliard.
Scântei albe, denumite volți, sfârâiau în interiorul
sticlei.
Căpitanul o ridică în lumina lămpii și o studie.
— E de calitate bună.
— Doar ce e mai bun pentru clienții mei, rosti Levi
fără probleme.
— Tu ai făcut-o?
— Nu. Nu lucrez în domeniul făuritorilor-de-sfere.
Nu mai lucrez.
— Da, știm cu toții prea bine cu ce afaceri te ocupi, zise
căpitanul pe un ton sec. Scoase un cititor mecanic de
volți, deschise capacul metalic al sferei și vârî antena
înăuntru.
Contorul afișa 180 de volți. Repetă metoda și cu
celelalte șase sfere, deși era bine cunoscut faptul că
Levi nu și-ar păcăli niciodată un client. Erau toți acolo,
fiecare volt pe care i-l datora.
Tranzacțiile cu sfere erau un mod formal de a face
afaceri – îl făceau pe Levi să pară mai legitim. Ca
monedă, volții puteau fi schimbați prin două metode.
Sferele de sticlă, precum cele pe care Levi i le dăduse
căpitanului, erau metoda tradițională. Ca alternativă,
puteai purta volții în piele. Acesta era modul în care
volții se depistau cel mai greu, erau cel mai dificil de
furat și era metoda preferată de gangsterii orașului.
Căpitanul dădu drumul ultimei sfere înapoi în
săculeț.
— E păcat. Talentul de făuritori-de-sfere al familiei
Glaisyer este cel mai bun dintre toate. El scutură din
cap. Nici nu vreau să știu cum ai făcut rost de astea.
Levi se încruntă.
— Investiția a fost un succes. Ești norocos că ai plasat
capitalul atunci, în acel moment. Afacerea...
— A fost o păcăleală, băiete. Nu mă minți.
Starea de panică nu i se citi lui Levi pe chip – era prea
priceput în a-și păstra expresia impenetrabilă. Dar ce
anume sugera bătrânul? Nu putea ști. Nu era posibil.
— Nu am nicio idee despre ce vorbești, răspunse el
nonșalant.
Căpitanul se aplecă în față.
— Am dibuit toată treaba. Promiți o investiție ce
aduce câștiguri exagerate. O persoană investește, apoi
încă una, și încă una. Apoi când termenele lor limită se
apropie, le oferi răsplată volții plasați de cel mai nou
investitor și-ți bagi o părticică și tu în buzunar. Nu e
deloc o înșelătorie rea. Merge ce merge, totul până
când ajungi să nu mai ai investitori și nicio modalitate
de a înapoia oamenilor banii.
Nu. Nu. Nu. Levi acoperise orice urmă, se asigurase că
nu avea cum să se dea de gol. După doi ani de
manevrare a acestei scheme, el era aproape să o
încheie. Mai avea doar două persoane cărora trebuia să
le plătească, iar căpitanul era una dintre ele. Era atât de
aproape. N-avea de gând să se lase înfrânt acum.
Pipăi pistolul de la șold, chiar dacă încercă să găsească
o scăpare mai ingenioasă. Mereu găsea. Levi crupierul.
Levi escrocul. Nu exista jucător pe care să nu îl
păcălească. Însă nu de multe ori fusese prins atât de
ușor la colț.
La naiba, Vianca, gândi el. Aș putea muri spânzurat
pentru asta. Și-ar fi vina ta.
De parcă angajatorului său i-ar păsa de ce i s-ar
întâmpla.
— Ce anume vrei? mârâi Levi.
— Nu vreau nimic, zise căpitanul. Era evident că
mințea. Toți voiau ceva.
Grady așeză pe masă băutura Ochii Șarpelui a lui
Levi, lichidul făcând bule în paharul de șampanie.
— Îți mai pot aduce și altceva, Levi?
— Neah, mulțam, Grady, murmură el, schițând un
zâmbet forțat. Încă își ținea o mână pe pistol.
— Dar dumneavoastră, ăăă... domnule? Grady îl privi
cu ezitare pe căpitan. Grady era un om bun, dar nu era
și unul respectabil. Cizmele albe îi provocau de fiecare
dată încordare. Cu ce vă pot servi?
— Nimic pentru mine.
 Grady se întoarse la bar, unde urlă la un bătrân care
stătea pe un scaun, încercând să își comande al cincilea
pahar de absint.
— Îl cunoști? întrebă curios căpitanul, ca și cum încă
se aștepta ca Levi să fie capabil de conversație într-un
asemenea moment. Levi avea o presimțire că urma să
fie șantajat. Sau mai rău.
— E un prieten vechi, răspunse scurt Levi.
— Ăsta e motivul pentru care tu nu ești ca ceilalți.
Ceilalți lorzi nu au prieteni, zise concis căpitanul. Ei au
victime.
Levi era sătul până peste cap să tot audă cum el nu
era ca ceilalți lorzi ai străzii. Sătul să audă cum ei erau
mai buni decât el în toate modurile posibile.
— Câți ani ai? întrebă căpitanul.
— Împlinesc optsprezece în octombrie, spuse Levi cu
încordare, chiar dacă mai erau patru luni până atunci.
Mai bine să pară mai mare de ani decât să fie tratat
precum un copil.
— Dacă apuci luna octombrie. Te-ai gândit vreo clipă
că ai putea să intri în belele până peste cap?
Levi își strânse pumnul pe sub masă. Se gândea la
asta în fiecare noapte, în timpul orelor când ar fi
trebuit să doarmă, dar nu putea. Nu el alesese să
pornească înșelătoria asta. Nu el alesese să implice cei
mai periculoși oameni din oraș. Încă de când începuse
să lucreze pentru Vianca, alegerile lui fuseseră limitate.
— Cine altcineva mai știe? șopti Levi, tonul slab al
vocii lui trădându-i teama.
Căpitanul își scărpină barba de pe bărbia marcată de
cicatrice.
— Nu sunt eu cel mai isteț. Deci spune-mi, dacă eu
mi-am dat seama, cine ar mai fi putut să facă la fel?
Levi rămase fără suflu. Căpitanul se referea la Sedric
Torren, nebunul, perversul don al Familiei de cazinou
Torren.
Genul de persoană care putea goli o încăpere doar cu
un pocnet de degete. Genul de persoană care își putea
prinde în lațuri prada doar cu un simplu zâmbet.
Genul de persoană pe care Levi nu o voia să-i fie
dușman.
Sedric Torren era ultimul investitor al lui Levi. Odată
ce Levi îi va plăti lui Sedric, va termina. Curat. În
siguranță. Însă îi trebuiseră săptămâni pentru a putea
aduna cei nouă sute de volți pentru căpitan, iar Levi îi
datora lui Sedric zece mii.
Dacă Sedric își dăduse, într-adevăr, seama de
escrocherie, îl va aștepta oare pe Levi să îi plătească
sau îl va omorî doar pentru a demonstra ce poate face?
Să tragi pe sfoară un Torren era ca și cum ai flirta cu
distrugerea.
Căpitanul se ridică în picioare.
 — Aș prefera să nu-ți mai aud numele. Apoi dădu din
cap spre Levi și părăsi taverna. Fără șantaj, fără
constrângere. Doar un avertisment.
Levi răsuflă ușurat. Presupunea că era norocos – ar fi
putut fi arestat sau mai rău. Însă nu se simțea norocos.
Căpitanul cizmelor albe nu se obosea arestând
criminali pe care îi considera ca fiind deja cu un picior
în groapă.
Aproape am terminat. Sunt aproape de a fi în siguranță, își
reaminti. Singura persoană rămasă căreia trebuie să îi
plătesc este Sedric, apoi mă pot concentra cum se cuvine pe
membrii Fierului.
Cum mai tot timpul și-l petrecea ocupându-se de
escrocheria Viancăi, clanul lui se prăbușea încet.
Câștigurile lor erau mici, clienții nervoși, iar Levi abia
dacă îi recunoștea pe unii dintre copiii lui. Dar Levi
refuza să eșueze din cauza acestei scheme. Avea de
făurit un destin și de clădit un imperiu.
Levi se ridică să plece. Pe drum spre ușă, încercă să
ignore cum fața lui Grady căzu când observă paharul
plin pe care-l lăsase el în urmă pe masă.
Levi se îndreptă spre o casă abandonată pe care Chez
și alți câțiva de-ai Fierului și-o însușiseră recent. Pe cât
punea mai multă distanță între el și taverna lui Grady,
pe atât umerii i se relaxau, iar greutatea din piept i se
slăbea. Mersul pe jos îi limpezea de fiecare dată
mintea.
În jurul lui, fațadele din piatră albă ale magazinelor și
bârlogurile de pariuri făceau loc decorului întunecos
caracteristic Orașului Vechi, cartierul istoric al New
Reynes-ului. Puțină lumină pătrundea printre clădirile
prea înalte și aleile prea strâmte, motiv pentru care
Levi îl și revendicase în urmă cu cinci ani când
întemeiase clanul Fierului. Cartierul era mai mult
abandonat – poreclit „pata păcătoasă a orașului”, era
genul de loc unde nu ai fi vrut să te avânți, indiferent
de oră. Să te descurci pe aleile întortocheate precum un
labirint, să te pierzi printre umbrele nesfârșite era o
artă. În acest loc, era întotdeauna noapte. Iar
scamatoriile se împăcau cel mai bine cu întunericul.
Când ajunse la ascunzătoarea Fierului, Levi făcu o
pauză, plimbându-și palma pe grilajul din fier forjat al
ferestrei. Cunoștea fiecare centimetru din Orașul
Vechi. Pentru că îl deții, își spuse sieși, convingându-se.
Dar oare încă îl mai deținea cu adevărat?
Levi își trosni gâtul, își făcu curaj și bătu la ușă. Chez
o deschise.
— Te așteaptă o duduiță, zise Chez, făcându-și cruce
în dreptul inimii, așa cum făceau mereu gangsterii în
fața lordului lor. Așa cum Chez făcea de obicei pentru
el, deși dovada lui de respect era în ultima vreme mai
degrabă uitată.
 — Ce? Cine? Levi nu programase nicio întâlnire
pentru astăzi.
— Una foarte înfumurată. Venită dintr-unul dintre
teritorii.
Până să apuce Levi să întrebe dacă glumește, Chez se
furișă rapid în sufragerie. Levi îl urmă, dezbrăcându-și
furios sacoul. N-avea timp pentru așa ceva. Trebuia să
găsească o soluție să-i livreze cei zece mii de volți lui
Sedric Torren înainte ca Sedric Torren să-i livreze lui o
sentință.
În sufragerie, Levi îl găsi pe Jac rezemându-se de un
fotoliu îmbrăcat în material matlasat, aura lui plutind
alene în aerul stătut. Levi moștenise talentul divizat de
a percepe aura din partea neamului Canes, familia
mamei lui. Nu putea simți aura tuturor – talentul său
divizat nu era atât de puternic –, însă cea a persoanelor
pe care le cunoștea mai bine era de cele mai multe ori
vizibilă.
Aura prietenului său cel mai bun plutea spre el în
valuri și mirosea a rufărie și a culoarea gri.
Mansi stătea cocoțată pe o măsuță, exersând o
scamatorie din cărți pe care i-o arătase Levi cu o zi în
urmă. Ea își făcu semnul crucii în dreptul inimii și îi
zâmbi larg, așa cum făcea de fiecare dată. Mansi era
unul dintre cei mai buni crupieri în devenire ai
Fierului. Unii o numeau ucenica lui Levi, deși Levi nu
luase încă acea decizie. Totuși, loialitatea ei
necondiționată prezenta interes – nu era ca și cum ar fi
avut de unde alege.
Duduița cu pricina stătea pe canapea, cu spatele drept
precum un tac de biliard, picioarele îndoite într-o
parte, cu gleznele încrucișate delicat. Era mică de
statură, doar undeva la un metru cinzeci, cu piele albă
și păr șaten ce i se desprinsese dintr-un coc sever de
balerină. Avea o frumusețe de genul celei pe care o
descopereai abia cu o a doua privire, deși arăta ca fiind
în partea greșită a orașului – un șirag de perle
trandafirii agățat într-o turlă zimțată a Orașului Vechi.
Se ridică în picioare când Levi intră, ca și cum el ar fi
fost un invitat la cină.
— Dumneavoastră trebuie să fiți domnul Glaisyer.
Levi se crispă auzind numele tatălui său. Ceilalți
chicotiră.
— Ce se petrece aici, Jac? întrebă el, fixând-o cu
privirea. Nu se întâmpla în fiecare zi ca fete atât de
drăguțe și necunoscute să dea buzna întrebând de el.
— Ea a spus c-o poți ajuta să ia legătura cu cineva. Și
înainte să spui nu – Levi își înghiți cuvintele și Jac
continuă a reușit să scape de doi ofițeri ai cizmelor albe
în dimineața asta imediat ce-a ajuns. Nu-i rău, ai?
Nu-i rău? După cum arată ea, Levi ar spune că e de
necrezut. Ce ar fi putut face ea pentru a-i înfuria pe
Cizmele albe? făcuse o reverență greșită?
— Cine e? întrebă el.
— Sunt chiar aici, rosti ea cu aroganță. Ai putea la fel
de bine să mă întrebi pe mine.
— Exact, se răsti Levi. Dar n-am făcut-o. Ceea ce
înseamnă că n-am vrut s-o fac.
Cu asta îi închise gura.
— E din Bellamy, explică Jac.
Bellamy era unul din teritoriile Republicii, o insulă în
mare parte independentă, care plătea taxe Capetelor cu
peruci. Avea reputația de a fi o societate rămasă în
urmă cu douăzeci de ani, ceea ce explica hainele ei
conservatoare.
— Chiar puțin cam snoabă, adăugă Jac.
Ea își drese glasul cu un aham apăsător.
Singura persoană din Bellamy pe care Levi o cunoștea
era Lourdes Alfero, însă nu mai auzise de ea de mulți
ani. Ea era unul dintre acei jurnaliști „anonimi” care
scriau pentru ziarele monarhiste. Deși Mizerii erau toți
morți, monarhiștii continuau să facă propagandă
pentru reinstaurarea vechilor regate și încoronarea
unor noi familii pentru a-i conduce. Monarhiștii erau
singura opoziție al Celui Dintâi Partid, principalul
partid politic ce stătea la baza Republicii.
Levi îi datora lui Lourdes Alfero o mare favoare, însă
asta se întâmplase în urmă cu patru ani. El crezuse
mereu că ea se lăsase ucisă – toți monarhiștii mureau
în cele din urmă.
— Ești sigur că acesta este domnul Glaisyer? îl întrebă
duduița pe Jac.
— Gândește-te bine, spuse Levi, făcându-i cu ochiul.
Să nu cumva să te înșeli.
Jac se trânti pe canapea, fata încercând să se
îndepărteze subtil de el. Jac își aruncă exagerat mâinile
în aer.
— Te refereai la celălalt Levi Glaisyer. Îmi cer mii de
scuze, duduiță. Dar să nu-ți faci nicio grijă, celălalt
Levi Glaisyer este un băiat foarte cumsecade.
Nicidecum ca tipul ăsta.
Levi își aruncă sacoul și pălăria pe măsuța de cafea.
— Lucrează ca funcționar la o bancă. Are trei copii. O
casă frumușică pe Malul Sudic. Nici măcar o pată pe
cazierul lui. În schimb, tu te-ai ales cu mine. Cel mai
bun crupier din oraș. Lordul Fierului.
Chez își dădu ochii peste cap.
— Deși prefer să fiu numit om de afaceri decât, ei
bine, escroc, zise el ocupând locul rămas gol lângă ea.
— Nu există un alt Levi Glaisyer, șopti ea, cu buza
tremurându-i.
— Jac, nu mi-ai spus că e și deșteaptă.
— Atunci... trebuie să fie o greșeală, se bâlbâi ea. Spre
meritul ei, reuși să își țină mândră bărbia sus. Poate că
Levi nu era singurul care dădea dovadă de bravadă.
— Cu ce alt motiv ar căuta o domnișoară atât de
stilată din Bellamy ca tine pe cineva ca mine în Orașul
Păcatului dacă nu din greșeală? Luându-se după
poșeta mare, hainele bine croite și pantofii din piele cu
vârf ascuțit, Levi punea pariu că ea avea asupra ei un
număr frumușel de volți. Ce-ar fi dacă ne-ai da poșeta
ta și uităm ceea ce s-a întâmplat? Poate că nu sunt eu
celălalt Levi Glaisyer, dar sunt totuși o persoană
generoasă.
— Nu, zise ea. Vocea ei se frânse, iar el nu își putu da
seama dacă cuvântul era o rugăminte sau un refuz.
— Poate ai putea repeta ce ai spus, avertiză Levi. Cred
că nu te-am auzit bine. Chez veni lângă el, învârtindu-
și cuțitul dintr-o mână într-alta atât de repede încât
lama se distingea doar ca o pată argintie.
Ea se feri și înghiți cu greutate, ca și cum se silea să nu
plângă, ținându-și o mână la gură și tremurând din
toate încheieturile. La naiba. Nu-i plăcea de niciun
chip când duduițele plângeau.
Neimpresionat, Chez îi smulse poșeta din mâini și i-o
aruncă lui Mansi, care o prinse cu aceeași îndemânare
ca într-o scamatorie de-a ei cu cărțile. Mai multe
obiecte căzură pe jos – un pașaport, câțiva nasturi
desperecheați, mai multe fursecuri și o foaie de hârtie
împăturită. Rânjind la dezordinea creată, Levi ridică
ultimul obiect. Era o scrisoare cu un scris de mână
elegant și precis:

Draga mea,
Urăsc să mă gândesc la îngrijorarea pe care ți-am provocat-
o. Sunt bine și îmi este dor de tine. Deși am întâmpinat o
mică piedică ce mi-a întârziat întoarcerea, intenționez să
plec în câteva zile. La momentul când scrisoarea va ajunge
la tine, eu voi naviga cu nerăbdare spre casă.
Dacă o furtună ar fi să îmi întârzie și mai mult întoarcerea
sau alte evenimente neprevăzute vor interveni, poți lua
legătura cu domnul Levi Glaisyer, un prieten de-ai mei care
locuiește în New Reynes. Te va ajuta cu plăcere.
Cu multă dragoste,
Lourdes

Levi simți un gol în stomac. Lourdes. Cunoștea

numele ăsta. Chez privea cu indiferență peste umărul
lui Levi.
— Ce scrie?
Levi nu răspunse. Fata îl privea cu ochi mari, căprui și
umflați, ținându-și brațele în jurul ei ca într-o
îmbrățișare.
El arătă spre scrisoare.
— „Lourdes” presupun că este...
Ea scutură din cap cu indignare și dădu să-i ia
scrisoarea din mână. Levi o ținu departe de ea.
— Calmează-te, duduiță. E doar o întrebare. O cunoști
pe Lourdes Alfero sau nu?
Ea inspiră adânc pentru a se aduna și își șterse urmele
de lacrimi de pe obraz.
— O cunosc. Acesta este și motivul pentru care sunt
aici.
Jac se încordă recunoscând numele și îi întâlni
privirea lui Levi. Expresia lui părea să stârnească
întrebarea: Asta schimbă lucrurile, nu-i așa?
Levi își feri ochii. Desigur că schimba lucrurile.
Prietenul său cel mai bun avea o părere proastă despre
conștiința lui Levi. Îi era dator lui Lourdes – cel puțin,
Levi ar putea să o asculte pe duduiță.
— Ați putea să ne lăsați pe mine și pe domnișoara... El
făcu o pauză și o privi.
— Domnișoara Salta. Dar îmi poți spune Enne. Cu
toate că încă lăcrima, vocea ei rămânea controlată și
calmă. Vorbea mai formal și decât o făceau managerii
de la St. Morse când se adresau clienților bogați, însă
maxilarul îi era încordat și pumnii încleștați. Nu îl va
ierta prea ușor pentru încercarea de a o păcăli – nu că
lui Levi i-ar fi păsat ce credea ea despre el. Nu încerca
să fie un gentleman; el încerca să-și plătească datoriile.
— Ne puteți lăsa pe mine și pe Enne singuri pentru
câteva minute? Lasă și poșeta.
 Chez rămase cu gura căscată, dar Jac îi puse o mână
pe umăr și îl întoarse să plece. Mansi aruncă poșeta pe
masă înainte ca toți să iasă pe ușa din spate.
Când Levi fu sigur că erau singuri, întrebă:
— Cum de o cunoști pe Alfero?
— Lourdes este mama mea. Am călătorit până aici
pentru că am nevoie ca tu să o găsești.
Să înțeleg că după ce a scris această scrisoare, gândi Levi,
Alfero nu s-a mai întors acasă. Îi displăcea această zi din
ce în ce mai mult și era abia ora unsprezece dimineața.
— Ai bătut cale lungă și locul ăsta nu e deloc ca
Bellamy.
— Nu, nu este, spuse ea categoric. Însă reputația New
Reynes-ului este cea mai mică grijă a mea.
Asta era prima ei greșeală.
Dacă o cunoștea câtuși de puțin pe mama ei, nu s-ar fi
apropiat nici măcar la zece metri de Cizmele albe și cu
atât mai puțin să-i abordeze.
Ceea ce însemna că Levi avea nefericita sarcină de a-i
spune că mama ei era cel mai probabil moartă.
El o studie. Dacă nu împărtășea numele de sânge al
lui Alfero, ea trebuia să îi poarte ca fiică talentul
divizat, cu un talent de sânge din partea tatălui. Enne
Alfero Salta. Din câte își amintea despre Alfero – o
jurnalistă devotată, o progresistă veritabilă și un spirit
profund politic –, Levi nu și-o putea imagina
întâlnindu-se cu cineva care avea un talent pentru
dans. Păruse prea serioasă pentru asta. Și nici nu-și
amintea să o știe foarte interesată de bărbați. Trecuseră
patru ani, însă Levi încă ținea minte furia neclintită din
ochii ei. Republica o neîndreptățise într-un mod pe
care ea nu-l putuse ierta niciodată.
Oricare ar fi fost motivul ei, Levi se întreba, meritase
să moară pentru cauză? Meritase să lase în urmă o fiică
singură?
El se îndoia. Nimic nu merita un așa preț.
Enne își drese glasul.
— Lămurește-mă, domnule Glaisyer...
— Spune-mi Levi.
— Lămurește-mă, Levi, de ce-ar fi Cizmele albe atât de
interesate de mama mea?
Ea băgă mâna în buzunar și scoase o monedă din
bronz, pe care o strânse în pumn precum făceau
jucătorii cu zarurile înainte de a le arunca. Precum o
rugăciune.
Levi ezită, nevrând să-i dea veștile proaste atât de
repede. Ea abia ce se oprise din plâns. În schimb, el
spuse:
— Nu prea semeni cu ea.
Lourdes Alfero pe care și-o amintea el era înaltă,
aproape la fel de înaltă ca el, și cu păr blond de o
culoare mult mai deschisă decât șatenul Ennei. Se
îmbrăca lejer – în unele zile asemenea unei femei,
alteori cu un stil nici masculin, nici feminin –, iar
trăsăturile ei dure îi dădeau de gol, cu ușurință,
identitatea. Prefera să i se adreseze cu „ea” și „ei”.
Nu găsea nicio urmă a chipului lui Lourdes în cel al
Ennei.
— Lourdes este mama mea adoptivă, explică Enne.
Dar îmi pot da seama că tragi de timp. De ce erau atât
de interesate Cizmele albe de ea?
Levi oftă. Nu avea ea habar prea multe despre New
Reynes, dar nu era nici proastă.
— E o simpatizantă a Mizerilor. Și una încă foarte bine
cunoscută.
— Ce? Vocea ei se ridică într-un țipăt ascuțit. Poate că
ea nu era pe atât de cumpătată pe cât crezuse Levi
inițial.
Nu-i putea învinui scăparea. Chiar dacă modul în care
Cancelarul Malcolm Semper conducea Republica era
extrem de nepopular, Mizerii fuseseră niște tirani. În
New Reynes, unde începuse Revoluția, bărbați, femei
și copii sărbătoriseră în Piața Libertății când familia
regală fusese decapitată. Mulți îi considerau radicali pe
monarhiști.
— Încă de la Revoluție – mai cu seamă în timpul
Marelui Război al Străzii, care a izbucnit cam după
șapte ani –, s-a format un grup de jurnaliști care scriu
pentru ziarele monarhiste. Ei folosesc nume de cod
pentru a da în vileag știri pe care Capetele cu peruci
încearcă să le țină ascunse și lucrează în secret. Își spun
Pseudonimele. Lourdes e unul dintre ei. Chiar cea mai
faimoasă dintre toți. Cizmele albe o caută de foarte mult
timp. Și, cândva în ultimele patru luni, ei probabil au și
găsit-o.
Levi făcu o pauză, măsurând reacția Ennei.
— Chiar nu ai avut nicio idee?
Ea-și mușcă buza.
— Știam că Lourdes are secretele ei, dar nu, nu mi-aș
fi putut imagina vreun moment așa ceva.
Levi își ținu respirația, privind cum gravitatea
situației mamei ei o năpădea. Nu era nevoie ca el să-i
spună că Alfero era moartă. Își putea da seama și
singură acum.
— Știi unde poate fi Lourdes? întrebă Enne, încă
gândind la timpul prezent. Levi oftă în sinea lui.
— N-am mai vorbit cu ea de ani de zile, îi zise el.
— Ce? se încruntă ea. Atunci de ce te-ar fi recomandat
pe tine?
— N-am nicio idee. Cam cu patru ani în urmă, am dat
rău de belea cu o escrocherie ce a mers prost. Și, în mod
evident, gândi el, nu mi-am învățat lecția. Lourdes m-a
ajutat și mi-a găsit un loc de muncă stabil la St. Morse.
— St. Morse?
 — Cazinoul. Trebuie să fi auzit de el. E unul dintre
cele două cele mai mari din oraș.
Ea scoase o carte din buzunar, iar Levi pufni. Un ghid
turistic.
— Cred că am auzit de el, zise ea, răsfoind printre
pagini până ce găsi pasajul pe care îl căuta. Oh. Spune
să nu mergi acolo.
El trase cu ochiul la titlu. Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu. Dacă ar fi dat mai multă
atenție ghidului ei, atunci nu l-ar fi urmat niciodată pe
Chez în Orașul Vechi, inima teritoriului Fierului. Ar fi
părăsit portul și s-ar fi îndreptat direct spre Malul de
Sud, acolo unde-i era, evident, locul.
Levi se ridică în picioare și își luă pălăria de pe masă.
— Unde pleci? întrebă Enne.
— În oraș. Sunt volți de câștigat și oameni de păcălit,
îi răspunse, oferindu-i un zâmbet. Era norocoasă că n-o
păcălise și pe ea. Era în toane bune azi.
— Dar nu ai terminat să-ți spui povestea, îi scăpară ei
vorbele.
— Asta este povestea. Lourdes m-a ajutat, mi-a făcut
rost de o slujbă și apoi ea a dispărut. De atunci n-am
mai vorbit cu ea.
Enne se ridică, își îndreptă umerii și afișă o expresie
provocatoare. El se întrebă dacă ea chiar se simțea atât
de curajoasă sau dacă era la un pas de a plânge din
nou.
— Dar trebuie să mă ajuți. Trebuie să o găsesc.
— Trebuie să te ajut? făcu el, pășind mai aproape. Așa
mică de statură cum era, ea nu îl intimida. Nu mulți îi
vorbeau așa cum făcea ea. De ce ar trebui? Nu te
cunosc. Abia o cunosc pe mama ta.
— Pentru că... vocea ei tremură. Pentru că te voi plăti.
— Ți-ai pierdut tot bagajul. Câți volți ai putea avea
asupra ta în acest moment? Ochii lui se mutară de la
poșeta la buzunarele ei. Se îndoia că avea mai mult de
câteva sute.
Dar... erau câteva sute în plus la ținta de zece mii.
Poate că se simțea un pic altruist până la urmă.
— Lourdes are un cont bancar, spuse Enne, cu genul
de seriozitate care îl făcea pe Levi să creadă că ea nu
minte. Îi studie fața pentru un semn care să o dea de
gol – fiecare avea un tic, mereu ceva care le trăda fața
ca de poker. Însă el nu găsi nimic.
— Are mai mulți volți decât ți-ai putea dori, continuă
ea. Dacă mă vei ajuta să o găsesc, te voi plăti.
— Cât oferi? întrebă el.
— Cinci mii de volți, zise ea fără să ezite.
El înlemni. Chiar avea o așa sursă de volți? Ea chiar
arăta ca provenind dintr-o familie avută, așa cum se
prezentase mereu și Lourdes.
Poate că avea cinci mii de volți. Poate că avea mai
mult.
— Îmi pare rău, spuse el, mimând dezinteres. N-am
timp pentru așa ceva. Nu sunt genul de băiat care să
ajute domnișoare la ananghie.
— Zece mii de volți, plusă ea.
Te-am prins.
El își miji ochii, ca și cum se gândea. Lăsă câteva
momente să treacă, iar cât el zăbovea, îndrăzneala din
ochii ei negri nu slăbi deloc. În urmă cu câteva minute,
ea plânsese, însă nu era distrusă.
Dar va fi oare atunci când va realiza că mama ei ar fi
putut fi moartă?
Poate Alfero este încă în viață, gândi Levi. Până la urmă,
reușise să supraviețuiască tot acest timp. Numai acest
lucru era impresionant.
Însă puțin probabil. Iar un jucător priceput știa mai
bine decât să parieze contra unor asemenea șanse.
— Te ascult, spuse el. Dar o să am nevoie de un avans.
Cine știe cât va dura să o găsim?
— Îți voi da o mie de volți, se oferi ea, dar doar la
sfârșitul zilei. Ai spus-o chiar tu că abia o cunoști pe
Lourdes. Vreau să mă asigur că, într-adevăr, mă poți
ajuta.
Dacă ar fi presat-o pentru mai mult, ea probabil că ar
fi cedat. Până la urmă, ea ar fi putut să se prefacă
vitează cât ar fi dorit, dar Levi știa mai bine. Își lăsase
bagajul în urmă pentru a-l urmări pe Chez direct în
inima Malului de Nord – era disperată.
Dar el nu se târgui. Nu voia s-o sperie și să piardă
posibilitatea – chiar dacă era una slabă – de a câștiga
zece mii de volți, de a avea șansa să se salveze. La
urma urmelor, și el era disperat.
Dacă ziua se încheia fără să găsească o pistă, atunci
Levi își va lua cei o mie de volți în seara aceea și o va
lăsa pe ea cu ochii în soare. Chiar dacă zece mii ar
acoperi întreaga datorie pe care o avea la Sedric, încă
avea îndoieli că Lourdes Alfero mai era în viață. Nu-și
permitea să piardă timp cu o căutare inutilă.
— Vom începe cu o vizită la un prieten de-ai mei, zise
Levi. El ne poate răspunde la întrebări.
Umerii Ennei se relaxară și lăsă să îi scape răsuflarea
pe care și-o ținuse în piept.
— Prietenul tău este... de-al Fierului? întrebă ea.
El rânji.
— Ce? Nu prea-ți plac prietenii mei? Jac poate că
părea amenințător, dar era la fel de agresiv ca un pui
de iepure. Mansi era, practic, sora mai mică a lui Levi.
Iar Chez... Ei bine, Chez și Levi nu erau pe aceeași
lungime de undă în ultima vreme, dar când Chez își
dorea, putea fi tolerabil. Uneori, când stelele se aliniau,
era chiar agreabil.
— Nu, prietenul meu nu e de-al Fierului, spuse el.
Însă Levi presimțea că Enne va duce dorul farmecului
Orașului Vechi în mai puțin de-o oră.
— Bun, pufni ea.
El deschise ușa pentru ea.
— După tine, duduiță.
— Dar ce facem în privința cizmelor albe? întrebă ea.
Ar putea încă să mă caute.
— Crezi că eu aș merge într-un loc unde pândesc
Cizmele albe? Te rog, știu mai bine decât tine să fac
asta. Ar trebui să înveți să ai încredere în mine.
Zâmbetul lui era grozav de fals.
— Voi colabora cu tine pentru că nu am încotro, dar
nu mă voi încrede în tine până nu o găsesc pe Lourdes.
Ea își ridică fruntea și păși apăsat afară pe ușă.
— O mie de volți, mormăi Levi pentru sine. Dacă o
putea suporta pentru o singură zi, atunci mâine se va
trezi mai bogat cu o mie de volți.
În plus, Enne Salta nu va rezista mai mult de o noapte
în Orașul Păcatului.

Levi

Levi și Enne porniră dinspre capătul Orașului Vechi,

țâșnind în lumină. Nu lumina soarelui – cerul din New
Reynes era înnorat, fumul cauzat de poluare lăsând
dâre murdare peste nori. Nu, ei ieșiră în luminile
scânteietoare ale Străzii Tropps, centrul Cartierului
Cazinourilor și – așa cum toți din Malul de Nord
credeau de cuviință – centrul orașului. Totul strălucea
pe strada Tropps: sclipirea bijuteriilor, dinții de aur din
zâmbetul paznicilor, strălucirea mată a imitației de
piele și, desigur, reflexiile de neon în bălțile lăsate de
ploaie, urină și pahare de lichior răsturnate și golite pe
marginea drumului.
Nu exista nimic care să semene cu Cartierul
Cazinourilor. Din clipa în care Levi sosise în New
Reynes, a făcut din acesta casa lui. Apoi l-a făcut
teritoriul lui. Într-o zi, îl va face regatul lui.
Pe partea dreaptă, un om cânta la acordeon de-a
lungul bordurii. Cânta despre vaietele iubirii
neîmpărtășite, dar nu se putea înțelege dacă el se
referea la o iubită sau la sticla de absint de la picioarele
lui. Enne se crispa de fiecare dată când cântărețul
blestema.
— Pari tensionată, spuse Levi.
Ea-și încrucișă brațele la piept și aruncă o privire plină
de spaimă peste umărul ei.
— Strada asta e-atât de aglomerată, și nici măcar nu e
încă prânzul. Oamenii ăștia n-au de lucru?
— Aglomerată? pufni el. Ar trebui să vezi strada asta
pe timpul nopții!
Ceva mai încolo, un om în palton se holba la ei de sub
o firmă galbenă, uzată și pâlpâitoare. Lanțuri ruginite
se bălăbăneau ca niște flame de metal. Fața omului era
sălcie și scofâlcită și întinse înainte o mână
tremurândă, întocmai ca un prizonier captiv după
barele de fier, cerșind mâncare sau volți.
Enne înțepeni, după care se izbi de umărul lui Levi,
stârnindu-i iritarea.
— De ce ne privește? șopti Enne.
— E-un sclav al străzilor. Nu-ți fie teamă, nu ne poate
urmări.
— Ce înseamnă asta? Ce-l oprește? Se mută pe partea
cealaltă astfel încât Levi să se afle între ea și acel om.
— E captiv pe strada aia, explică Levi. Familiile de aici
au un talent care aduce oamenii în datorii către ei, într-
o zonă anume. Strada e ca o celulă de închisoare.
Enne tremură.
— De ce sunt ei în datorii?
— Droguri. Majoritatea cu Extaz, Stăpâna și Cântec de
leagăn – toate de la furnizorii Torren și Augustine.
Încearcă să eviți strada Lanțului.
Ea aprobă cu teamă, jucându-se cu ceva în buzunarul
ei. Dacă n-ar fi știut mai bine, Levi ar fi crezut că ea era
o hoinară enervantă, cărând un bagaj foarte scump. Cu
cât mergeau mai mult spre vest pe strada Tropps, cu
atât se apropiau de Tărâmul Cicatricei. Chiar dacă nu
era ora de vârf, erau totuși câțiva gangsteri care
patrulau pe alei, vânând săculețe cu sfere sau – pentru
cei mai îndemânatici – zgâriind urmele de volți de pe
pieile trecătorilor ghinioniști. Enne se număra printre
ținte.
Apoi, spre groaza lui Levi, Enne își scoase moneda
din buzunar și începu să se joace cu ea în timp ce
mergeau. Se holbă la cameea reginei de pe o față a
monedei. Dacă era emisă înainte de Revoluție, probabil
că avea mai mult decât valoare sentimentală. Un motiv
în plus de a evita ochii pofticioși.
— Pune moneda înapoi, izbucni el. Arată a aur de
departe. Această duduiță provoca mai multe probleme
decât merita. Nu avea timpul sau răbdarea s-o învețe
regulile din New Reynes.
Enne își mușcă buza și strecură moneda înapoi în
buzunar. Cel puțin ascultase ce-i spusese.
— De unde ai moneda aia? întrebă el.
— E un jeton vechi. Lourdes mi l-a dat.
E singură și neliniștită, își reaminti Levi ca pentru sine.
Bineînțeles că acționa aiurea! Ceea ce avea ea nevoie
era o distragere a atenției.
— Deci cât de diferit e New Reynes de Bellamy?
întrebă el, chiar dacă știa deja răspunsul: complet
diferit.
— Păi, în primul rând, e cu mult mai murdar, spuse
ea, strâmbând din nas. Levi începuse să creadă că
aceea era înfățișarea ei obișnuită. Și miroase îngrozitor!
— Ce? Orașul ăsta? El inspiră adânc pe nas. Ăsta-i
mirosul oportunității. Și poate un pic de pipi.
— Da, păi, presupun că te obișnuiești cu el dacă ești
născut aici.
— Nu-ți poți da seama doar uitându-te la mine, dar
nu m-am născut un Păcătos, spuse el. Dar, da, sunt mai
degrabă obișnuit cu parfumul de New Reynes. Poate și
tu te vei obișnui, după o vreme.
Ea strâmbă din nas din nou. Drăguță sau nu, Levi se
întrebă dacă a mai întâlnit vreodată o creatură atât de
delicată, de nesuferită.
— De unde ești atunci? întrebă ea.
— Familia mea trăiește în Elta. Cuvântul se simți ca
gheața ascuțită pe limba lui. Este un oraș la câteva ore
spre est, pe coasta opusă. Înainte de asta, părinții mei
au venit din Caroko.
Caroko fusese cândva una dintre marile capitale ale
celor șapte regate ale Mizerilor. În timpul Revoluției,
ca multe dintre familiile făuritoare de sfere loiale
Mizerilor, Glaisyerii au fost forțați să se mute mai
aproape de ochii mereu suspicioși ai New Reynes,
capitala Republicii. Mama lui, care fusese hoinară prin
lumea mare în tinerețea ei, nu se împotrivise mutării.
Tatăl lui, pe de altă parte, a jelit mult casa pe care-o
pierduse și pe regele pe care îl servise cândva. În loc
să-l învețe mai multe despre Caroko, tatăl său a refuzat
să vorbească despre asta, de parcă orașul însuși
dispăruse, lăsat într-o stare de doliu de nedescris. Se
considera un martir.
— De cât timp trăiești în New Reynes? întrebă Enne,
readucând atenția lui Levi înapoi în prezent.
— De când aveam doisprezece ani.
Levi fugise de brutalitatea casei sale în căutarea
brutalității unui alt loc – un loc unde, de data asta,
putea să riposteze.
Încruntându-se, se scutură de amintirile neplăcute. În
mai puțin de un minut, ea reușise să schimbe în
totalitate subiectul conversației. Nu-i plăcea când
oamenii nu vorbeau despre ei. Din experiența lui, asta
însemna de obicei că aveau ceva de ascuns.
— Ești plină de întrebări, nu-i așa? comentă el.
— Ești un străin care mă conduce printr-un loc
dizgrațios, într-un oraș indecent. Bineînțeles că sunt
plină de întrebări!
El presupuse că acesta era un răspuns cât se poate de
rațional, chiar dacă nu și-ar fi descris propriul teritoriu
drept „dizgrațios”.
Cineva gânguri la dreapta lor.
— Bine ai venit pe strada Dulcegăriilor, spuse el, fără
să se deranjeze să-și ascundă un rânjet. Nu s-ar fi putut
gândi la un loc mai bun în care să o privească pe Enne
zvârcolindu-se.
Roiuri de oameni se poticniră de-a lungul aleii, cu
toții îmbujorați și captivi într-o anumită măsură de-o
amorțeală mahmură. Femeile erau îmbrăcate în fuste
negre cu dantelă și tul, cu ruj roșu în toate nuanțele,
fețele pudrate în alb sau roz. Bărbații purtau costume
în dungi albe și negre, cu pipe incrustate cu bijuterii,
odihnindu-se sugestiv între buze. Noaptea, siluetele
dansante din spatele ferestrelor ademeneau clienții din
toate părțile orașului cu promisiunea unor paturi calde
sau îmbrățișări și mai calde.
— Orice ai face, șopti el în urechea Ennei, nu privi pe
nimeni în ochi.
— De ce nu? întrebă ea, mutându-și privirea de la
vitrine în pământ, care era acoperit de sticlă spartă și
conffeti strălucitoare.
— Talentul lor este seducția. Putea să jure că-i văzuse
pielea făcându-i-se ca de găină și se luptă să-și țină în
frâu râsul. Și nu le lăsa să se apropie prea mult. O
singură atingere – el o strânse de umăr – și chiar și tu
ai putea renunța la fustele și lenjeria ta. Un sărut și ai
putea fi biruită de un soi de plăcere aproape primitivă.
Enne își miji ochii ca și cum abia realizase că el o
necăjea, dar apoi o femeie chicoti undeva la dreapta lor
și Enne se cutremură de parcă ar fi auzit o împușcătură
de pistol. Femeia se legăna înainte și înapoi, purtând
doar un corset rubiniu, acoperit de dantelă neagră,
pieptul ei acoperit tot de sclipici revărsându-se din
strânsoare. Numărul zece era inscripționat de-a lungul
despicăturii sânilor ei cu un ruj violet.
— Vai, Doamne! icni Enne, privirea ei zburând
sălbatic dinspre aleea pietruită spre sânii femeii. Ce
înseamnă numărul?
— Prețul.
Scâncetul ce îi scăpă printre buze fu îndeajuns ca să-l
inducă pe Levi într-o stare de isterie. Râse atât de tare
că trebui să se țină de burtă pentru a se liniști.
— Oh, mă bucur că tu consideri decența mea atât de
amuzantă, izbucni ea. Așadar, e strada Dulcegăriilor
frecventată de toată lumea din Orașul Păcatului? Ăsta
este locul unde tu vii în fiecare noapte după... orice
faptă ilegală săvârșită?
— Eu? N-am nevoie să vin aici, spuse el, doar pe
jumătate serios, dar asta doar pentru că nu se putea
abține să n-o necăjească. Obrăznicia lui îi aduse o
privire plină de dezgust, dar și rușine din partea
Ennei.
— Gândește-te la asta în felul următor, spuse el. Când
te întorci în Bellamy, vei putea să-i scandalizezi pe toți
prietenii tăi aroganți.
Enne râse sec.
— De parcă aș avea nevoie ca ei să se uite și mai
disprețuitor la mine.
— Mai disprețuitor? Nu ești destul de snoabă pentru
preferințele lor?
Ea își dădu ochii peste cap.
— Sunt o Salta. Sunt familii mult mai bune și mai
bogate la școala de bune maniere, cu talente la dans
mult mai impresionante. Nimeni nu mă observă.
Majoritatea timpului de-abia își dau seama că sunt
acolo.
Trebuie să fi atins o coardă sensibilă, se gândi Levi. Asta
a fost cea mai bogată descriere pe care o făcuse despre
ea până acum. Și totuși i se părea de necrezut.
Trăsăturile ei ca de păpușă, ochii ei negri foarte
hotărâți – cum ar putea cineva să n-o observe?
— Atunci, de ce te-ai întoarce acolo? întrebă el.
— Pentru că mai am doar un an până termin școala și
urmează să-mi fac debutul. De asta... mi-aș dori tare
mult să mă întorc la timp.
Dacă Levi n-ar fi crezut că gândul unui „debut” era
de-a dreptul ridicol, i-ar fi părut chiar rău pentru
dorința din vocea ei. Sacrifica foarte mult pentru a o
găsi pe Alfero, asta dacă Alfero ar putea fi găsită.
— Și dacă nu o găsești pe Lourdes înainte ca vara să
se termine? Levi o întrebă pe Enne încet. Ai fi în stare
să riști?
— Sigur că da! Ea e mama mea.
 Stomacul lui Levi se contorsionă și – spre propria
surpriză – era pe cale să spună ceva consolator, până
când ea își mușcă buza. Poate că împărțirea cărților l-a
făcut foarte atent la înșelăciune, dar acela era un tic ca-
la-carte. Se întreba dacă, până la urmă, ea chiar
ascundea ceva, însă nu o presă.
Deocamdată.
— Am ajuns, anunță el pe când traversau granița
dintre teritoriul Fierului și Tărâmul Cicatricei.
Corturi, standuri și cărucioare erau aliniate de-a
lungul trotuarelor și oamenii se îngrămădeau în jurul
lor, fluturând mărfuri prin aer pentru a atrage clienții
sau țipând la copiii care încercau să fure mâncare și
mărunțișuri. Câțiva băieți cu ziare s-au apropiat de el
și de Enne, anunțând ediția săptămânală a ziarului
Malului de Sud, Bârfa Străzii Guillory, sau a versiunii
Malului de Nord, Sărutul și Zicerea. Levi o apucă pe
Enne de umeri și o împinse în față. Dacă petrecea prea
mult timp holbându-se la toate cele, un hoț de
buzunare ar fi ochit-o într-o clipă.
— Aceasta este Piața de Rămășițe, spuse el. Se mută în
fiecare zi și stă într-un loc doar câteva ore înainte ca să
dispară complet.
Ea se desprinse din strânsoarea lui și îl privi plină de
enervare.
— Sunt toate piețele voastre ca aceasta? Cât de
derutant!
— Nu, doar asta. Oamenii nu plătesc în volți aici – ei
nu prea au. În schimb, fac troc. Schimbând ora și locul
Cizmele albe îi găsesc mult mai greu. Mărfurile de aici
nu sunt toate legale și totul se dă pe sub mână.
Trecură pe lângă un stand de mâncare și stomacul lui
Levi chiorăi la mirosul cârnaților și al șuncii ce
sfârâiau. Uitase să ia micul dejun. Enne trebuie să fi
fost și ea flămândă, judecând după privirea ei plină de
poftă, îndreptată spre căruciorul cu gogoși.
— Ilegale? Atunci de ce suntem aici? întrebă ea
agitată.
— Cicatricele locuiesc sub Piața de Rămășițe.
— Cicatricele?
— Unul dintre clanuri.
Ea se opri în mijlocul străzii.
— Ai spus că prietenul tău nu face parte dintr-un
clan.
Levi o trase după el, de data asta fără să o mai lase să
se desprindă de el. Avea să își piardă poșeta.
— Nu, am spus că nu este din clanul Fierului, mormăi
el. Pe deasupra, Reymond Kitamura era un început
bun pentru căutările lor. Nu doar că Reymond îi făcuse
cunoștință lui Levi cu Lourdes, dar el era Lordul
Cicatricei și toate secretele din New Reynes ajungeau
la el mai devreme sau mai târziu.
 — Dă-mi drumul! Este îngrozitor de nepoliticos – să
nu mai spun nepotrivit...
— Încerc să te feresc de a rămâne fără poșetă. Deja ți-
ai pierdut bagajul. Vrei să-ți pierzi și volții?
Levi refuza să sufere întreaga dimineață doar ca Enne
să-i piardă răsplata.
Ea-și opri mișcările bruște și el o conduse către o
clădire șubredă cu o firmă pe care scria „Sfere ieftine și
fierotenii”. Ei se strecurară pe lângă un cuplu ce
examina o cutie cu sfere de sticlă goale.
— Alea sunt de o calitate tare proastă, bombăni Levi.
Probabil că nu pot ține mai mult de douăzeci de volți
fără să se crape. El putea să facă sfere mai bune legat la
ochi... chiar dacă nu mai făurise sfere de ani buni.
Sângele său și talentele divizate nu erau prea
compatibile, așa că decise cu mult timp în urmă să
evite a mai face sfere.
Enne se holbă la o ladă plină de cuțite, fiecare dintre
ele cu puțină rugină pe mâner sau cu o crăpătură în
lamă.
— Câte clanuri sunt în total?
Levi își drese glasul. Serios, nu exista o persoană mai
potrivită ca el care să o învețe pe Enne câte ceva despre
New Reynes.
— Sunt trei: Fierul, Cicatricele și Porumbeii. Toate
trăiesc în Malul de Nord.
 Mai erau, desigur, și cele două Familii de cazinou,
Augustine și Torren, dar Levi nu voia s-o copleșească.
Pe deasupra, chiar prefera să nu se gândească la acele
familii acum. A fost o greșeală să se încurce cu oricare
dintre ele.
— De ce vă numiți Fierul? întrebă Enne.
— E o poreclă. N-am avut un nume la început –
bârlogurile ne numeau simplu „mecanicii”. Cei care
aranjau jocurile. Își scutură capul. Desigur, clienților
noștri nu le plăcea să ne numească așa – dădea rău la
afaceri. Cumva, numele de Fierul a prins.
— Așadar, voi trișați, spuse ea cu o voce evident
disprețuitoare.
— Supraviețuim din câștiguri.
Levi o duse spre o ușă din spatele magazinului. Un
lacăt ruginit se legăna pe clanță.
Deși Levi nu-și mai folosea talentul sângelui pentru
scopul său actual – a face sfere –, se baza de multe ori
pe aptitudinile lui în privința focului. Levi putea face
câteva trucuri: să aprindă un pai de chibrit doar prin
pocnirea degetelor, să meargă printre flăcări fără a se
arde, să facă un ornament din sticlă cu mâinile goale.
Nimic prea puternic, însă talentul său era foarte adesea
destul de util.
Levi apucă lacătul și concentra asupra lui ceva
căldură. După câteva momente, se făcu roșu și șuieră
scoțând aburi.
— Cum faci asta? întrebă ea.
— Este talentul meu de sânge. Îl trase, iar lacătul se
rupse. Nu credea că e destul de evident, date fiind
culorile din părul lui care-l demascau drept un
făuritor-de-sfere.
— Care e...
— Te poate auzi cineva. N-avea nevoie ca Lordul
Cicatricei să-l învinovățească pentru dezvăluirea
adresei actuale a Pieții de Rămășițe. Lui Reymond îi
plăcea să rămână ascuns.
Levi se strecură prin crăpătura ușii într-o casă a scării
întunecate și strâmte. Când Enne o închise după ei,
totul se întunecă de-a dreptul.
— Ai face mai bine să pleci. Nu primim vizite astăzi,
mârâise cineva.
Enne făcu un sunet asemănător cu dresul vocii sau un
scâncet.
— Eu sunt, spuse Levi.
— Pup?
Ura porecla aia. Oamenii presupuneau că cei din
neamul Canes puteau mirosi aura cuiva precum
copoii, chiar dacă ei îi citeau, de fapt, cu toate simțurile
lor. Porecla era, în opinia lui Levi, suma tuturor
lucrurilor pe care trebuia să le schimbe cu privire la
reputația lui. Cu mult timp în urmă, Fierul fusese cel
mai bogat clan din oraș. Chiar dacă el era foarte tânăr,
Levi merita să fie luat în serios.
— Mă bucur să te revăd, Jonas, minți Levi.
Jonas Maccabees, al doilea la comandă în clanul
Cicatricei, rânji disprețuitor:
— Ar trebuit să rămâi în Orașul Vechi, unde ți-e locul.
— Ce păcat, pentru că eu venisem să te văd pe tine.
Nu pot rezista zâmbetului ăla al tău.
Jonas aprinse o lumină și Levi își strânse pleoapele
până ochii se obișnuiră. Camera avea pereți de ciment
și o adunătură dezordonată de țevi la vedere, care
curgeau. Mirosea ușor a țigări.
— Reymond nu primește pe nimeni astăzi, mormăi
Jonas. O cicatrice aluneca dinspre ochiul său stâng pe
obraz, dispărând sub părul negru, lung până la umeri.
Mai multe cicatrice îi brăzdau palmele, iar pielea lui
avea o nuanță gri. Ca un cadavru. Enne înțepeni chiar
lângă Levi.
— Dar mă va primi pe mine, îl provocă Levi.
Jonas îl privi chiorâș pentru că știa că Levi avea
dreptate, apoi mormăi ceva în barbă și se întoarse spre
o ușă din capătul celălalt al încăperii. Duhoarea de
netăgăduit a corpurilor în descompunere îl urma.
— Reymond e șeful lor? șopti Enne.
— El e Lordul Cicatricei.
— Ai uitat să menționezi asta.
 — Contează? Eu sunt Lordul Fierului, nu-i așa?
Aparent, titlul său de lord nu-i provoca aceeași
îngrijorare.
— Poate asta a fost o decizie proas...
— Vrei să o găsești pe Alfero sau nu?
Ea tăcu.
Jonas deschise ușa și-i pofti în birou. Reymond se
sprijinea de masă. Era scund și slab încât aproape că
arăta lihnit, cu păr negru și ochi căprui și umbriți.
Purta o vestă aurie, strălucitoare și o jachetă purpurie,
o curea din piele de reptilă și câte un inel imens pe
fiecare deget, opt inele în total – ambele degete mijlocii
erau betege.
— A adus o duduiță, spuse Jonas.
— Da, răspunse Reymond, scrutând-o pe Enne din
cap până în picioare plin de interes. Levi nu le făcea
cunoștință fetelor cu prietenii lui, de obicei. Pot să văd
asta.
Levi trase un scaun lângă birou și îi făcu Ennei semn
cu capul să facă același lucru. Pe când se așeza, simți
un iz al parfumului ieftin a lui Reymond și aproape că
se înecă.
— Nu va dura mult, spuse Reymond, permițându-i
lui Jonas să plece, acesta închizând ușa în urma sa.
Apoi întinse mâna către Enne. Sunt Reymond
Kitamura, spuse el.
 Ea îi strânse mâna și îi adresă rivalului lui Levi un
zâmbet fermecător care concura cu cel al lui Levi.
Toată teama de mai devreme dispăruse.
— Este o plăcere. Numele meu este Enne Salta.
— Nu te îmbraci ca nicio Salta pe care-am mai
întâlnit-o, remarcă el, ceea ce o făcu pe Enne să-și
înalțe bărbia în semn de indignare. Levi pufni,
imaginându-și-o pe Enne într-un costum burlesc. Ei
bine... nu era o imagine chiar atât de îngrozitoare, dacă
era să fie sincer.
— Sau ca oricare dintre băieții sau duduițele lui Levi,
în orice caz, adăugă Reymond, rânjind către Levi.
El dădu din umeri drept răspuns. Levi avea o lungă
listă de cuceriri împrăștiate – câteva fete și mai mulți
băieți – care au devenit subiectul tachinărilor
prietenilor lui. Ei susțineau că el avea obiceiul
incorigibil de a da papucii.
— Nu sunt duduița lui, se grăbi Enne să spună.
— Bine. Mă bucur să aud că ai gusturi bune, glumi
Reymond.
Pe lângă donii din Familiile cazinourilor, Reymond
Kitamura era de departe cea mai puternică persoană
din Malul de Nord, o reputație pe care se bucura să o
fluture în fața lui Levi de fiecare dată când avea ocazia.
Când Levi ajunsese pentru prima dată în New Reynes
– la doișpe ani, hotărât și nerăbdător –, Reymond l-a
luat sub aripa lui. Cei doi erau ca frații, deși, așa cum
Jac afirmase mai mult decât o dată, ei mai mult s-au
certat decât s-au înțeles.
Acum două octombrii, când Vianca Augustine i-a
aruncat în față schema asta cu investiția, Levi l-a luat
pe Reymond drept un partener de afaceri. Încă de pe
atunci, Levi încercase să țină relația lor de colaborare
ascunsă, dar Chez aflase despre asta cu câteva luni în
urmă. Cel de-al treilea considerase asta o trădare. În
mod oficial, Fierul și Cicatricele nu erau nici pe
departe prieteni, iar clanurile luau rivalitatea foarte în
serios. Așa că Levi îl vizita pe Reymond doar când era
absolut necesar, chiar dacă uneori îi lipseau
ciondănelile lor.
Reymond își scoase un trabuc din buzunar. Îl îndreptă
spre Levi, ca și cum i l-ar fi oferit lui, doar că nu făcea
asta. Levi pocni din degete, stârnind o mică flacără la
capătul degetului și îi aprinse capătul. Reymond o
cuprinse și trase din plin. Fumul năvăli afară pe nările
lui, iar Enne își încreți nasul.
— Încă suntem în întârziere cu plata pentru Torren, îi
aminti Reymond, de parcă Levi avea nevoie de așa
ceva. Două săptămâni sau ceva de genu’.
— Hai să vorbim despre asta altă dată, mormăi Levi.
Enne știa deja că el conducea un clan; nu voia ca ea să
știe și despre înșelătorie. Nu își permitea ca ea să îl lase
baltă... sau cel puțin nu până îl plătea în seara asta. Și
dacă Reymond chiar avea câteva piste către Alfero,
atunci ar fi fost în interesul lui Levi să stea pe lângă
Enne. Nu putea pierde posibilitatea înșfăcării unei
recompense de zece mii de volți pentru găsirea mamei
ei, chiar dacă șansele erau slabe.
— Acum, mie mi se pare un moment bun. Reymond
scoase un nor de fum, iar Levi luă în calcul
consecințele sugrumării gâtului său slab. Era evident
că îl prinsese pe prietenul său într-o pasă proastă. Și
căpitanul Cizmelor albe?
Levi dezbătu cu sine însuși pentru o clipă, apoi decise
ca, după ce fusese fugărită chiar în dimineața aceea,
era puțin probabil ca Enne să spună cuiva despre
această discuție. Ea nu știa pe nimeni în acest oraș, în
afară de el. Chiar și așa, trebuiau să fie discreți.
— I-am plătit căpitanului de dimineață, răspunse Levi
enervat și cu amărăciune. Dar știa. Știa de înșelătorie.
Ochii lui Reymond se măriră.
— I-a spus cuiva?
— Nu prea cred, dar a spus ceva despre Sedric Torren
care m-a îngrijorat.
Reymond își scutură neliniștit trabucul.
— Ai reușit să vorbești cu Vianca? Oricât era
Reymond de puternic, singura persoană care îl putea
proteja pe Levi de Sedric era Vianca, dona familiei
Augustine, proprietarii Cazinoului St. Morse și – din
punctul de vedere al lui Levi – cea mai ticăloasă femeie
din New Reynes.
— Încă nu. Nu sunt sigur ce-ar putea face ea ca să
ajute. St. Morse era un vapor care se scufunda. Opiniile
politice radicale ale Viancăi n-o făcuseră deloc
populară pe Malul de Sud, unde locuiau cei mai mulți
dintre clienți ei. Între timp, familia Torren ținea asul în
propria mânecă – avea Perucile albe la degetul mic.
— Ești preferatul Viancăi. Ar face orice pentru tine,
spuse Reymond, scoțând un alt norișor de fum. Ești
târfa ei.
Levi clocotea de furie când Reymond începuse să
rânjească.
— Nu suntem aici ca să vorbim despre asta, izbucni
Levi.
Voia să adauge că volții Ennei și ai lui Alfero ar fi
putut fi soluția problemei lor, dar nu putea găsi un
mod în care s-o spună fără ca Enne să se prindă.
Trebuia să discute despre asta cu Reymond altă dată.
Dar știa deja ce va spune Reymond. Alfero e moartă,
Levi. Bineînțeles că e moartă. Ești prea ușor de convins de
către o duduiță drăguță.
— Dar eu vreau să discut despre afaceri, insistă
Reymond. Încă de când Vianca ne-a pierdut miile
noastre de volți de siguranță, asta începe să sune mult
mai periculos. Și pielea mea e băgată în asta.
— Dacă vrei să mai adaugi ceva, partenere...
— Asta n-o pot face. Înțelegerea a fost de cinșpe la
sută. Reymond își scutură cenușa într-un bol de
porțelan care era ciobit într-o parte. Nu pot s-o fac.
— Ați terminat? izbucni Enne. Este foarte nepotrivit
să vorbiți despre afaceri în fața unui străin.
Reymond pufni și își admiră manichiura bine făcută.
Avea mare grijă de degetele rămase și nu suporta să
aibă mâinile murdare.
— E cu adevărat fermecătoare, Pup.
— Mă tem că n-am venit aici ca să te farmec, țâșni ea.
Am venit pentru a obține informații despre Lourdes
Alfero.
Reymond se opri.
— Chiar așa?
În ciuda numeroaselor sale defecte – anume, a fi
teribil de enervantă –, Enne știa cum să se strecoare
într-o și în afara unei conversații. Levi respecta asta.
— Ai auzit ceva despre Alfero în ultima vreme? îl
întrebă Levi pe Reymond, nespus de doritor să devieze
discuția de la înșelătoria lor eșuată.
— Vine și pleacă, răspunse el, în locurile obișnuite.
Dar n-am auzit nimic recent. Ce vrei să știi?
Fața Ennei se aprinse mai puternic decât o firmă de
neon în fața unui Cazinou Luckluster.
 — Trebuie să o găsesc. A dispărut.
— De unde o știi? Nu arăți a genul care citește ziare
monarhiste.
— Poți să-ți dai seama doar uitându-te la mine?
Cicatricele lucrau în afacerile cu falsuri, negoț de arme
și informații, iar Reymond sacrificase zece ani, zeci de
oameni și două degete ca să ridice clanul său la rangul
de acum pe Malul de Nord. Reymond datora puterea
sa talentului său de sânge: putea vedea prin orice
minciună. Dar probabil că nu avea nevoie de abilitatea
de a ghici că provocarea din vorbele Ennei era seacă.
— Multe dintre Pseudonime sunt moarte, spuse
Reymond sec. Lourdes Alfero este deșteaptă. Ea a
supraviețuit până acum. Dar dacă a dispărut...
— Te rog, unde a fost văzută ultima dată? vocea
Ennei tremura.
— Frecventa Sauturelle. Este un cabaret la câteva
străzi mai încolo pe strada Dulcegăriilor. Acolo
probabil că o știu ca fiind Scance, numele ei de scriitor.
Enne păli când auzi de strada Dulcegăriilor.
— Ești sigur că...
— Și eu, și Levi avem prieteni acolo. Putem să te
băgăm înăuntru.
Levi dădu din cap. Mansi lucra la Sauturelle.
— Tura mea lucrează în seara asta. Dar mâine putem
face o vizită, spuse el. Era perfect! Cu promisiunea
unui piste pentru mâine, Enne trebuia să stea cu Levi
și să îl plătească în seara asta. Se îndoia că ea ar fi atât
de curajoasă încât să înfrunte strada Dulcegăriilor de
una singură. Și, dacă o putea ține lângă el în seara asta,
apoi încă una și încă una, poate că vor putea să o
găsească pe Lourdes cu adevărat. Poate ea chiar era
răspunsul la toate problemele lui.
Trebuia doar ca Lourdes să fie în viață. Și ca Enne să
mai rămână.
— Ce e-n neregulă? rânji Reymond, văzând că Enne
își chirci nasul. Ai o problemă cu spectacolele de
varietăți, păpușă?
Enne scutură capul.
— Nu... își plecă Reymond capul într-o parte. Nu-i
asta. Ți-e teamă că Lourdes ar putea fi moartă.
Reymond avea multe calități, dar în niciun caz nu era
grijuliu. Nu te ferea de nicio lovitură. Știi, încă n-ai
spus cum ai cunoscut-o pe Alfero. Reymond folosea
deja timpul trecut.
Fața Ennei era palidă când se ridică grăbită de pe
scaunul ei.
— Mulțumesc, dar am nevoie de niște aer. Aproape se
împiedică în drum spre ușă. Levi se ridică grăbit și o
urmă. N-o plăcea pe Enne prea mult, dar chiar și el
recunoștea că vorbele lui Reymond fuseseră aspre,
având în vedere dimineața de care avusese parte.
 Enne se grăbi prin camera din spate și apoi în sus pe
scări. Când ieșiră din magazinul de sfere, în ochii ei
căprui se iveau niște lacrimi.
Afară, vântul se mai întețise, iar norii – negri din
cauza fumului fabricilor și a unei furtuni ce avea să
vină – aruncau o umbră asupra orașului. Corturile
dispăruseră. Căruțele, și ele. Standurile, la fel. Piața de
Rămășițe luase tot și se cărase, iar Enne și Levi erau
singurii de pe strada pustie.
— E, într-adevăr, moartă? întrebă Enne, cu o voce
stridentă și frântă într-un fel care-i stârnea propriile
amintiri.
Pentru o clipă, Levi avea din nou unsprezece ani,
îngenunchind în fața patului mamei lui muribunde.
Înghiți cu greu.
— N-o face, o avertiză el.
Ea nu-l ascultă. Lăsă să îi scape un suspin, după care
începu să plângă în hohote.
Levi se dădu un pas în spate, neștiind ce să facă sau
cum s-o mângâie. Lacrimi îi curgeau șiroaie pe obraji,
iar ea le șterse cu dosul mâinii.
— Nu știu dacă mai e în viață, spuse el plin de
sinceritate, dar blând.
— Dar aș simți. Aș ști dacă ar fi moartă.
Dacă Jac ar fi fost aici, el ar fi fost de acord cu Enne.
Jac era sentimental, exact ca ea. Levi era de obicei prea
cinic pentru a tolera astfel de speranțe, dar, doar de
data asta, avea nevoie să creadă. Avea nevoie de
răsplata Ennei.
Trebuie ca ea să rămână.
Dar era și ceva mai mult de-atât. Își recunoscuse
propriile fantome în ochii Ennei.
Puse o mână pe umărul Ennei și se coborî la nivelul
ei.
— Uită-te la mine. Nu putem vorbi aici, în mijlocul
străzii, unde toată lumea ne poate auzi. Știi asta și știi
și de ce, nu-i așa?
Enne dădu din cap, mâna ei jucându-se în buzunarul
paltonului. Chiar dacă avea cunoștințe limitate despre
New Reynes, înțelegea de ce monarhiștii erau un
subiect periculos.
— Sunt pe tură diseară la Cazinoul St. Morse, așa că o
să te duc acolo acum. Levi înghiți cu greu, sperând că
nu va regreta cuvintele ce avea să le spună. Dar îți
promit, o să te ajut să-ți găsești mama, orice s-ar
întâmpla.

Enne

Levi și Enne intrară pe ușile rotative ale Cazinoului St.

Morse. Enne nu mai pusese piciorul într-un cazino
înainte, dar trăsese cu ochiul la micile stabilimente de
pe strada Tropps, însă niciunul dintre ele nu se
apropia de strălucirea de modă veche a St. Morse. Un
candelabru de cristal se întindea pe întreg tavanul. O
mochetă verde-smarald acoperea scările, asortându-se
cu draperiile de catifea, trase peste geamuri, și
uniformele administratorilor.
Arcade argintiu-metalizat conduceau către încăperi
denumite Sala Tropps, Sala de spectacole și Sala de bal,
caligrafiate cu albastru-safir. Totul mirosea a piele de
calitate și whisky, iar fiecare client purta haine de la
designerii cei mai celebri ai Republicii: Gershton, Ulani
Maxirello, Regalliere.
Era, fără îndoială, cel mai de prost gust local care îi
luase vreodată cu asalt simțurile Ennei.
Cel puțin cincizeci de invitați se foiau prin salon, cu
pahare de șampanie în mână. Purtau costume elegante
ca pentru ceai, fuste plisate, pălării cu pene și șiruri
lungi de perle negre. În costumul ei de serie și cu
pantofi ponosiți, Enne se simțea mai mult decât
expusă.
Îl mințise pe Levi în legătură cu volții.
La început nu se simțise vinovată câtuși de puțin. Levi
era un criminal până la urmă. Probabil că înșela turiști
ca ea în fiecare zi. Dar asta nu însemna că procedase
corect. Și, după ce îi spusese mai devreme, de parcă ar
fi avut în joc mai mult decât portofelul lui, nu o făcu să
se simtă deloc mai bine.
Nu fusese o minciună în totalitate. Volții chiar existau.
Vara trecută, când Enne se strecurase în biroul
personal al lui Lourdes pentru prima și singura dată,
văzuse extrasele bancare. Ea și mama ei cu siguranță
nu trăiseră ca și cum ar avea milioane de volți, dar
Enne citise documentele cu ochii ei. Era... bogăție
dincolo de imaginația ei. Și Lourdes o ținuse departe
de ea.
Așadar, volții chiar existau și, plătindu-l pe Levi, abia
dacă s-ar fi simțit gaura în avuția lor. Dar Enne nu
avea nicio idee unde era contul bancar. Sau de unde
veneau volții.
Nu conta. Odată ce o găsea pe Lourdes, va primi
răspunsurile. Odată ce o găsea pe Lourdes, Levi își va
avea volții. Nu fusese o minciună. Doar că nici
adevărul nu era.
Ea și Levi intrară pe un hol, unde erau aliniate
portrete ale unor bărbați, femei, ocazional ale unor
familii întregi, fiecare dintre ei având ochii albaștri,
glaciari sau de un violet scânteietor. Mizerii, se gândi
Enne, un fior străbătându-i șira spinării. Se întreba
dacă era periculos sau nu pentru cazinou să aibă
portrete ale familiei regale la vedere, de parcă ar fi fost
oameni demni de venerație. Majoritatea oamenilor
care erau în viață astăzi fuseseră martori ai Revoluției
și, indiferent de cât de coruptă era Republica, nu era
nimic în comparație cu tirania Mizerilor.
Cu cât înaintau mai mult în interiorul Cazinoului St.
Morse, Enne se simțea cu atât mai mult de parcă
umbla printr-un castel scos dintr-o carte de istorie.
Lucrătură în lemn de mahon. Albastru și verde peste
tot. Pereți albi de piatră. Un cazinou-hotel, cum îl
numise Levi. De fapt, era mai mult o fortăreață. Pe
timpul nopții, putea chiar semăna cu un mausoleu.
Se opriră în fața unui lift, unde Levi trase o manetă și,
deasupra ușii, o săgeată care arăta în sus se lumină.
— Câți volți ai la tine, întrebă Levi. Îți ajung până
pleci?
— Nu, mai ales că am rămas fără toate bunurile mele.
Un impuls de panică o cuprinse. N-avea alte haine.
Fără articole de toaletă. Și n-avea suficienți volți ca să-
și ia altele și să mai și cumpere biletul de întoarcere,
după ce avea să-l plătească pe Levi la sfârșitul zilei.
— Așa credeam și eu, spuse el. Ușile liftului se
deschiseră și ei pășiră pe o platformă nesigură de
metal. Ușile negre de fier se închiseră cu zgomot în
timp ce liftierul trase un cric.
— Cum stai cu frica de înălțime? Asta e cea mai înaltă
clădire din Malul de Nord.
— Sunt bine, minți ea. Podeaua se mișcă sub
picioarele ei, ca puntea vaporului pe care călătorise
până la New Reynes – dar atunci ea nu era terifiată că
ar putea cădea și muri. Enne își ținu respirația și se
prinse de grilaj. Levi o privi amuzat, așa cum o făcuse
mai toată dimineața. La început, când încercase s-o
tâlhărească, îl crezuse un escroc. Dar, după ce
părăsiseră Piața de Rămășițe, fusese o sinceritate de
netăgăduit în vocea lui. Își schimbase părerea despre
el, chiar dacă doar puțin.
Totuși, el încă era îngrozitor de nepoliticos. Își
reaminti că va trebui să-l suporte doar până ce își
găsea mama.
— N-ai mai fost niciodată într-un lift înainte? întrebă
el.
— Nu într-unul care să aibă atâta nevoie de reparații.
Liftierul bombăni.
Ușile se deschiseră către un hol cu pereți tapetați
verde-smarald și cu plinte de argint. Arăta
impresionant și opulent, însă, dincolo de aparențe,
Enne își putea da seama că era regal doar în cel mai
obscen mod posibil. Fiecare detaliu metalizat era
pictat; fiecare bucățică de cristal era, de fapt, sticlă.
— Ultimul etaj este doar pentru preferații Viancăi
Augustine, spuse Levi mai mult cu dezgust decât cu
mândrie. Asta îi include pe invitații mai cu dare de
mână, prieteni apropiați ai familiei Augustine, pe
Vianca însăși și, desigur, pe mine.
 — Ai mai pomenit numele Viancăi înainte. Cine e?
întrebă Enne.
Se încruntă de parcă avea un gust oribil în gură.
— Ar trebui să acorzi mai multă atenție ghidului
ăluia. Vianca este dona familiei de criminali Augustine
și proprietara Cazinoului St. Morse.
Pe când Enne abia îi digera cuvintele, Levi o îndrumă
spre o cameră cu numărul 2018 și descuie ușa. O ținu
deschisă pentru ea, dar nu își putea da seama dacă el
era politicos doar pentru a o ridiculiza. Era imposibil
de făcut diferența dintre rânjetul lui arogant și
zâmbetul real.
Apartamentul era nefiresc de curat. Levi luă loc pe
fotoliul rigid din sufragerie, în timp ce Enne examina
strălucirea mobilei și un cuptor negru, ciudat, care
părea scos din altă poveste, aflat în bucătăria
înghesuită. Rafturi pentru cărți acopereau fiecare
perete, pline de volume și hârtii, aranjate după
înălțime, iar o cochilie de sticlă strălucea pe măsuța de
cafea.
Enne luă loc pe canapea.
— Ce? întrebă Levi, analizându-i fața. Duduițele
mereu cred că locuiesc într-o troacă, mormăi el. Apoi,
de parcă chiar avea de gând să facă pe gazda bună, îi
dădu o caramea verde din bolul de pe masa lui. Tiggy
Saltwater Taffy. Cu aromă de absint. Gustarea
specifică a New Reynes.
Enne scutură din cap, sigură că orice lucru specific
locului ăstuia se dovedea a fi respingător.
— De ce suntem aici? Nu mai fusese niciodată singură
în casa unui bărbat tânăr înainte și spera că el nu
observa obrajii ei ce se înroșeau treptat și că nu-i putea
citi mintea. Trebuie să fi fost și alte locuri în St. Morse,
în afară de apartamentul lui, în care puteau vorbi în
privat. Toată chinuiala de pe strada Dulcegăriilor și
nefamiliaritatea cu New Reynes n-o linișteau deloc pe
Enne, la fel cum nici liniile plăcute ale chipului lui Levi
n-o făceau.
— Îți voi face rost de o slujbă, spuse el.
— O slujbă? Aici? tresări ea.
— Ce? E prea înjositor pentru tine să ai un venit?
Se îndoia că profesorii ei vor aprecia că o doamnă
lucrase într-un cazinou. Sau ca o doamnă să lucreze în
general, mai bine spus.
— La ce fel de slujbă te-ai gândit? întrebă ea fără nicio
inflexiune în voce, refuzând să dea amploare
provocării.
— Ești o dansatoare. Avem câteva grupuri de
dansatoare.
— Nu sunt genul ăla de dansatoare!
— Iar St. Morse nu-i genul ăla de stabiliment. Se ridică
și se îndreptă spre un hol îngust, făcându-i semn să îl
urmeze.
Până se ridică ea, el dispăruse deja în camera din
capătul holului, iar ea conștientiză cu groază că ăla
trebuie să fie dormitorul lui.
— Ce faci? întrebă Enne din capul ușii, nefiind în stare
nici măcar să arunce o privire înăuntru.
— Îți caut ceva cu care să te îmbraci. Hainele tale arată
ca cele dintr-un magazin de vechituri.
Enne pufni cu indignare. Ținuta ei era considerată la
modă în Bellamy, unde femeile aveau un simț al
modestiei.
— Ce te aștepți să port? întrebă ea. Pantaloni? Sau
poate chiar mai rău, una dintre costumațiile alea pe
care le-am tot văzut pe strada Tropps?
Se apropie cu o rochie și zâmbi subtil.
— Ce? N-ai deloc încredere în mine?
— Nu prea. Și cu siguranță nu când avea o licărire ca
aceea în ochi. Și cu nu-atât-de-îngrozitor miros al
parfumului său de citrice.
Și-a permis să recunoască faptul că Levi Glaisyer era
chipeș – cel puțin într-un stil de băiat pus-pe-rele, pe
care ea credea că unii oameni îl găsesc atrăgător. Avea
o înălțime ușor peste medie, dar construcția lui era
oarecum zveltă. Dintre toate trăsăturile demne de luat
în seamă – pielea sa fină și maronie, conturul ascuțit al
pomeților obrajilor –, cea care ieșea cel mai bine în
evidență era părul. Pornea arămiu de la rădăcini, însă
cârlionții se colorau spre vârfuri în negru, ca și cum ar
fi fost pârlit.
Câteodată, talentele, în special Talentele Misterelor,
purtau o caracteristică fizică specifică în ele – ca ochii
violet ai Mizerilor. Își aminti când Levi topise lacătul și
cum aprinsese țigara lui Reymond. Poate că are un
talent de aprindere a focului, dar aprinzătorii de foc pe
care îi mai întâlnise erau diferiți – miroseau a fum și
epuizau oxigenul din aerul dimprejurul lor, sufocând
pe oricine stătea mult prea aproape. El nu mirosea
precum...
Levi rânji, iar Enne își dădu seama că se holbase la el.
Începu să analizeze rochia câteva clipe pentru a-i evita
privirea. Era lungă până în pământ, mătăsoasă, de
culoare gri-verzui, tivită cu o bandă de panglică aurie.
Era chiar drăguță.
— De unde ai luat-o? întrebă ea, pășind mai cu
îndrăzneală în camera lui și luând-o din mâinile lui.
— Am o colecție de lucruri pierdute.
Lucruri pierdute? Oh. Se referea la lucruri lăsate în
urmă. Ridică rochia pentru a-și ascunde expresia care
arăta cât era de ofensată.
— Schimbă-te, spuse el, te aștept afară.
— Levi, protestă ea când el păși afară din cameră. E
ridicol și deloc necesar. Hainele mele sunt perfect în
regulă. Totuși, când se uită în jos, observă că marginea
fustei era destul de murdară.
— Uite ce e, duduiță, spuse Levi sec, tu poți să atragi
câtă atenție dorești, dar eu prefer să fiu discret. E
timpul să te integrezi în societatea noastră. Închise ușa,
dar continuă să vorbească, tonul vocii scăzând. Acum,
schimbă-te. Am o groază de lucruri de făcut și timp
doar pentru jumătate din ele.
Pff! Deși ținuta ei chiar atrăgea atenția celor din oraș,
era din motive bune. Dar rochia pe care o alese el nu
era prea scandaloasă, iar culoarea ar prinde-o chiar
bine.
Schimbându-și hainele, observă cât de adânc era
decolteul. O, Doamne, se gândi ea, va fi ca și cum aș
defila cu bustul gol. Se întoarse către dulapul lui și
scotoci după o altă ținută. Înghesuită între alte
pulovere, o altă bluză și câteva perechi de maiouri
bărbătești de diferite mărimi – asta da colecție! –, ea
alese o rochie roșie cu o croială în partea din față mai
decentă.
Când Enne se întoarse în sufragerie, îl găsi pe Levi în
fotoliu, întorcând scoica pe o parte și pe-alta de parcă
ar fi fost un arheolog care examina o fosilă. Ridică din
sprâncene când o văzu îmbrăcată în altă rochie.
— De unde ai cumpărat-o? întrebă ea, referindu-se la
scoică. E foarte frumoasă!
 — Eu am făcut-o. Aveam o scoică asemănătoare când
eram mic, așa că am încercat să o reproduc.
— Ai un talent de fabricare a sticlei?
— Nu, talentul meu este de a fauri sfere. Dar nu-l
folosesc prea mult. Vorbea cu un fel de amărăciune, de
parcă ar fi recunoscut ceva rușinos. Talentul de a face
sfere cu siguranță explica natura părului său și
afinitatea sa pentru foc, nu mai întâlnise un făuritor-
de-sfere până acum, dar ar fi trebuit să-și fi dat seama
că asta era. Erau înconjurați de legende pe câte aveau
și Mizerii. Mulți dintre ei fuseseră chiar executați odată
cu Mizerii, așadar, nu rămăseseră multe familii cu
talentul ăsta.
— Atunci de ce ești un crupier și un... Ea nu spuse
criminal, de teamă să nu-l ofenseze, deși Levi părea să
fie mândru de lucrurile de care se ocupa. Făuritorii de
sfere ar putea avea un trai chiar decent.
— Vrei să spui, de ce aleg să fiu sărac când aș putea fi
bogat? râse el sec. Din multe motive. În primul rând,
oamenii cred că făuritorii de sfere sunt simpatizanți ai
Mizerilor și prefer să nu mă asociez cu mizeria aia.
Singurul motiv pentru care familia mea a supraviețuit
a fost faptul că n-am atras atenția asupra noastră.
Enne tresări la auzul cuvintelor simpatizanți ai
Mizerilor și au supraviețuit. Nu îi plăcea deloc cum, într-
o singură dimineață, New Reynes trase o linie grea și
neagră, conectând cele două expresii cu mama ei,
urmată de un semn al întrebării de un roșu sângeriu.
Pentru a doua oară în acea zi, Enne se întrebă cum ar
reacționa dacă nu ar fi aflat niciodată adevărul despre
cealaltă viață a lui Lourdes. Ziarele... monarhiștii...
simpatizanți ai Mizerilor... toate astea erau atât de
străine de ceea ce știa ea despre Lourdes.
Dar ce știa ea, de fapt, despre mama ei?
Lourdes o învățase cum să analizeze oamenii în
detaliu. Avea o metodă prin care făcea asta și un set de
reguli, pe care ea le urma cu un respect aproape
religios. Enne i-ar fi putut reproduce aptitudinile într-o
clipită.
Dar trucurile alea nu funcționaseră niciodată pe
Lourdes.
Începea cu aerul unei persoane. Lourdes era înaltă și
avea trăsături fine și culori temperate. Se îmbrăca lejer
– o practică neobișnuită, dar nici de nemaiîntâlnit în
Bellamy, unde reputația depindea de cercurile sociale
și de venit și nimic altceva. Talentele ei de Protector –
talentul ei de sânge și cel divizat erau la fel, făcând-o
incredibil de puternică – făceau ca fiecare cuvânt al ei
să fie consolator, blând, indiferent de cât de ascuțit era
tonul ei. Urma fiecare cod al etichetei sociale, însă o
făcea cu atâta precizie încât întotdeauna părea că o face
ca să se amuze.
 Apoi mai erau toate lucrurile pe care le puteai învăța
din micile discuții cu ea. Lourdes susținea că avea
treizeci și șapte de ani, dar nu arăta de mai mult de
treizeci. Familia ei – acum erau toți morți, din ceea ce
știa Enne – își petrecea vacanțele în Bellamy când ea
era mică, dar ea nu se mutase acolo decât abia când o
adoptase pe Enne și nimeni din Bellamy nu o
cunoscuse în copilărie.
În cele din urmă, mai rămâneau detaliile intime. În
intimitatea casei lor, Lourdes mai înjura. Citea ziarele
din New Reynes. Cânta foarte tare și îngrozitor. Enne
văzuse că avea cicatrice ciudate, în forma unor cercuri
perfecte pe încheieturile coatelor. O auzise râzând atât
de puternic sau țipând într-un fel încât mărgelele de la
candelabre tremurau, dar nu o văzuse niciodată pe
Lourdes vărsând vreo lacrimă. O vedea pe Lourdes
cum intra în birou în fiecare dimineață cu o cană de
cafea și încuind ușa în urma ei, iar Enne, ani la rândul,
fusese prea timidă pentru a o urma sau a intra singură
înăuntru.
Enne o iubea, dar nu o înțelegea. Nimeni din Bellamy
nu putea să o facă. Din această cauză, numele lor
figurau foarte rar pe listele de invitați la baluri sau
saloane și nimeni nu o băga în seamă pe Enne
niciodată.
Acum, Enne voia să înțeleagă și regreta, mai mult
decât orice, că evitase să-i pună întrebările astea
înainte.
— Vreau să aflu totul, îi spuse Enne lui Levi pe un ton
serios. Tot ce știi despre monarhiști, despre
simpatizanții Mizerilor, despre lumea asta. Lourdes nu
mi-a spus niciodată nimic despre asta și trebuie să...
— Te-ai gândit vreodată că mama ta te-a lăsat în ceață
în mod intenționat? întrebă el – nu avea un ton
nepoliticos, dar nici blând.
Da, se gândi ea.
Însă răspunse:
— De ce ar fi făcut asta?
— N-am nicio idee, dar înainte de vorbi cu Vianca
Augustine să te angajeze, e important să fim pe aceeași
lungime de undă. În caz că nu ai observat din decorul
cazinoului, Vianca are o obsesie pentru tot ce are
legătură cu Mizerii. Sigur o știe pe Lourdes, dar... –
ridică el tonul pentru a evita să fie întrerupt de Enne –
în niciun caz să n-o întrebi pe Vianca despre Lourdes.
În niciun caz să n-o întrebi pe Vianca despre orice.
Felul în care Levi pronunță numele Viancăi o făcu pe
Enne să se întrebe ce anume îi ceruse el Viancăi. Sau ce
îi ceruse ea lui.
— Mizerii au creat volții, ăsta a fost talentul lor,
începu el.
— Știu asta...
 El îi făcu din mână semn să tacă.
— Fiind un făuritor-de-sfere, am învățat o groază
despre Mizeri – sunt sigur că știu mai multe decât tine.
Noi suntem diferiți de familiile de metalurgi sau
făuritorii de sticlă. Așa cum probabil știi deja, Mizerii
nu fac, de fapt, volți – ei fac energie. Făuritorii de sfere
transformă energia în volți, un fel de prefabricat. Fără
făuritori, nimeni n-ar fi putut folosi volții drept bani.
Fără făuritori, ar fi îngrozitor de dureros să ții energia
aia sub pielea ta.
Enne era tentată să îl întrerupă pentru a-i aminti că
doar foarte puțini oameni își depozitau volții sub piele.
În Bellamy, erai considerat de condiție joasă dacă nu
foloseai sfere – nu erau chiar atât de scumpe. Iar în
New Reynes își imagină că metoda aia putea fi foarte
riscantă. Cu destulă practică, cineva ți-ar fi putut fura
volții doar zgâriindu-ți pielea. Renunțarea la sfere nu
era deloc practică.
— Mizerii au fost uciși pe rând în timpul Revoluției.
Atât adulții, cât și copiii, spuse Levi grav. Existau și
proteste, bineînțeles, dar celor din Phoenix Club nu le-
a păsat prea mult. Douăzeci și cinci de ani în urmă
pare a fi un timp foarte îndepărtat, dar nu și pentru
Malul de Nord. Mizerii încă sunt un subiect politic, dar
nu mai avem nevoie de ei, acum că volții pot fi creați și
artificial. Chiar și-așa, monarhiștii au câștigat încet
teren pentru a lupta împotriva corupției.
— Ești de acord cu monarhiștii? întrebă Enne încet.
Levi aproape că îi făcuse pe monarhiști să pară că au
dreptate, când Enne îi asocia, de fapt, cu extremismul
și violența.
Zâmbi într-un fel care nu păru deloc a zâmbet.
— Nu mă bag în politică.
Căutând o reasigurare, Enne își scoase jetonul din
buzunar. Întotdeauna i se păruse un mărunțiș chiar
unic, ceva ce Lourdes crezuse că i-ar fi plăcut ei. Acum,
Enne vedea femeia din camee ca pe o regină Mizer.
Văzuse Revoluția. Execuția reginei. Uciderea fiecărui
Mizer și a simpatizanților lor. Nu putea să se decidă ce
o îngrozeau mai tare: faptul că Lourdes îi dăruise un
obiect cu o istorie atât de sângeroasă sau că Enne îl
tratase ca pe un mărunțiș.
— Tot nu pot... strânse jetonul și îl simți cald și dur în
palma ei. Era singura ei mângâiere acum, că era
departe de casă, singură în orașul ăsta. Tot nu pot să
mi-o imaginez pe Lourdes implicată cu monarhiștii.
— A fost mai mult decât implicată. Ea era Scance,
practic, imaginea cruciadei de simpatizanți ai
Mizerilor.
Se uită la Enne foarte dur, condamnarea putând să se
citească foarte clar în ochii lui negri. Ce credea mai
exact Levi Glaisyer despre ea – că era disperată?
Proastă? O copilă? Se întrebă de ce îi păsa atât de mult.
— De ce crezi că venea în New Reynes atât de des?
— Spunea că își vizitează prietenii, răspunse Enne.
— Nu s-a gândit niciodată să te aducă și pe tine ca să-i
întâlnești prietenii ăia?
— Era mai important să merg la școală.
— N-ai pus niciodată lucrul ăsta la îndoială?
Strânse mai tare jetonul în pumnul ei. Era vreun fel de
interogatoriu?
— E mama mea. De ce ar fi trebuit să mă îndoiesc de
ea? Deși Enne avuse cu siguranță suspiciunile ei, ea le
ignorase. Într-adevăr, fusese cândva un moment în
care Enne o disprețuise pe Lourdes pentru secretele ei,
pentru comportamentul ei ciudat, pentru felul în care o
înstrăinase pe Enne de orice șansă de a avea aprobarea
societății.
Dar acum, neștiind starea lui Lourdes sau dacă mai
era în viață, se ura pentru gândurile alea.
— E ușor pentru Protectori să țină secrete, adăugă
tăios Levi. Niciodată nu pare că mint în vreun fel. Nu
ți-a trecut niciodată prin minte că...
— Nu. Nu mi-a trecut prin minte. Vocea Ennei se
ridică, demonstrând a o suta oară că încălcase regula de
a nu arăta nicio emoție. Nu îi plăcea deloc ce încerca Levi
să sugereze, că Lourdes își folosea talentul pentru a o
ține în mod intenționat ignorantă. Dacă un Protector
jura în mod oficial să-și folosească puterile pentru
cineva, atunci acestea erau întotdeauna legate de
interesele acelei persoane, fără a conta ce implicații
aveau acestea asupra lor înșiși. Lourdes nu a jurat
niciodată în favoarea nimănui, din fericire. Practica era
barbară și nu mai fusese folosită încă de la Revoluție.
Levi sugera că Lourdes proteja pe cineva – probabil
cineva din New Reynes – și, implicit, Enne nici măcar
nu observase că viața mamei ei de-abia dacă mai era a
ei.
— Am încredere în ea, se răsti Enne. Ce voia el de la
ea? Să spună că da, îi trecuse prin cap că Lourdes
ascunsese informații de ea în mod intenționat? Normal
că se gândise la asta. Enne știa că Lourdes avea
secretele ei, dar el făcea ca asta să sune de parcă
întreaga lor relație era o mare minciună, iar Enne nu ar
fi putut niciodată crede una ca asta.
— Am încredere în ea. Poate că încrederea este un
concept străin pentru tine.
Își dădu seama, odată ce o spuse, că acele cuvinte îi
ieșiseră pe gură într-un mod dur. În tot acest timp,
Levi rămase inexpresiv. Ea era cea care se impacienta.
Pentru o clipă, se gândi să-i ceară iertare. Apoi...
— Poate că naivitatea este un concept străin pentru
tine, spuse el sec.
Acel gând se spulberă.
 — Cum îndrăznești...
— Dacă ești atât de anxioasă când răspunzi la
întrebările mele, cum ai de gând să reziști o noapte pe
Malul de Nord? Cum îi vei face față Viancăi
Augustine? El își scutură capul, iar Enne nu se putu
decide dacă să se simtă rușinată sau înfuriată. Nu era
corect.
— Încerc doar să te țin în viață.
— Ce vrei să spui? întrebă ea. Nu avea impresia că s-
ar fi aflat în pericol. Cel puțin atât timp cât nu mai
vorbea cu Cizmele albe din nou.
El se aplecă înainte și își împreună degetele, expresia
lui fiind severă.
— Ai auzit vreodată de Clubul Phoenix?
— Doar acum, din gura ta, răspunse ea.
— Ei sunt cei mai puternici și mai periculoși oameni
din Republică. Oameni de afaceri, capete cu perucă,
învățați... toți având un talent al nemuririi. Ei sunt cei
care au orchestrat execuția Mizerilor. Întreaga
Revoluție, de fapt.
Ea îi examină expresia în căutarea celui mai mărunt
semn de ironie, dar nu găsi niciunul.
— Nu există un talent pentru nemurire, spuse ea.
Asta-i imposibil.
El oftă, își trosni gâtul și își verifică ceasul. Simțurile
Ennei fură puse în alertă. Dacă cineva ar fi avut
dreptul să fie nerăbdătoare, acel cineva era ea.
— Cancelarul Semper însuși face parte din Clubul
Phoenix. Este liderul lor.
Ea pufni în râs.
— Te aștepți să cred asta?
Levi se ridică.
— Bine, duduiță. Încercam doar să te pregătesc. Dar
dacă ești atât de sigură pe tine, cu siguranță ești
pregătită pentru Vianca.
Merse către ușa de la intrare și îi făcu semn și ei să îl
urmeze. Enne ezită, vrând să-l provoace. Dar, dacă ar
fi continuat să se certe, ar fi izbucnit în plâns. Dorința
de a face asta îi stătea gata să iasă din piept și, dacă și-
ar strânge suficientă putere să spună doar bine, ar
exploda. Plânsese deja de două ori în dimineața aceea.
Nu știa cum de avea suficiente lacrimi rămase și
pentru runda a treia.
Rămaseră tăcuți până când liftul ajunse la parter,
unde îl urmă pe Levi printr-un alt hol plin de portrete
ale monarhilor Mizeri, cu ochi de ametist.
— Ar trebui să te adresezi Viancăi cu „Doamnă”,
spuse el, mai mult ca o avertizare decât o sugestie. Îi
place asta.
— Mă simt mai mult decât confortabil să mă adresez
superiorilor. Vocea ei sună calmă și precisă. Poate că
străzile erau domeniul lui Levi, dar eticheta era a ei.
După câte înfruntase până acum de dimineață, un
interviu cu Vianca Augustine cu greu o mai intimida.
Enne își ținu capul sus, își aranjă puțin părul și se
concentra. Repetă regulile lui Lourdes în minte.
Ochii lui se plimbau pe trupul ei – aproape ruinându-i
concentrarea.
— Să înțeleg că nu ți-a plăcut rochia pe care am ales-o
pentru tine.
— Nu era potrivită, mai ales pentru un interviu.
— Poate de asta îmi și plăcuse.
El zâmbi, și nu, nu avea să lase acel zâmbet să
agraveze situația în care se aflau deja. Se holbă la
pantofii ei cu vârfuri ascuțite, ascunse de marginea
rochiei, sperând cu toată ființa ei că nu-i dădea
satisfacția de a se înroși ca o școlăriță de la Bellamy ce
era.
— Deși trebuie să recunosc că rochia asta e puțin prea
lungă, adăugă ea, încercând să păstreze un aer degajat.
— Da, ar trebui să mai crești puțin.
Nu îi trecea prin cap nicio replică suficient de
înțepătoare, deci, neavând altă opțiune, doar scoase un
pfff!
El pufni, dar apoi rânjetul său dispăru.
— Îmi pare rău, Enne. Nu încercam să te supăr. Dar
orașu’ ăsta... e putred până în măduva oaselor. Și
trebuie să fii pregătită pentru ce s-ar putea să
întâlnești. Sau să înveți. Se uită în altă direcție, fixând
un punct pe pantofii lui. Încerc doar să te ajut.
Încerca să o aline, însă sinceritatea lui nu o făcu pe
Enne decât să se simtă și mai prost. Poate că nu avea
ce-i trebuie să înfrunte orașul. Poate că Malul de Nord
avea să îi ia tot ce i-a mai rămas și să o arunce înapoi în
port. Poate că străzile pe care Lourdes umblase atât de
liberă erau doar niște blesteme pentru fiica ei.
Pășiră într-o cameră de așteptare, ce avea câteva
busturi de marmură mărginind pereții. O femeie, care
arăta foarte palidă și fragilă, se afla la un birou din
colțul încăperii. Ea tresări când îi văzu.
— Levi, exclamă ea, ridicându-se și salutând ușor din
cap, pe când el se apropia. Avea un nas micuț și un
guler atât de strâns încât era un miracol că putea
respira. Se îmbăta privindu-l, fără să se uite nicio clipă
către Enne.
— Nu știam că aveai programare.
— Nu am. E Vianca disponibilă chiar acum?
— Da. Ezită înainte să adauge. Pot s-o anunț că ești
aici dacă vrei...
— Ne vom anunța singuri. O apucă pe Enne de
încheietura mâinii și o grăbi către ușa din capătul
celălalt al camerei. Uite că-ncepem!
Bătu la ușă.
— Intră, se auzi o voce de femeie.
 Înainte de a deschide ușa, Levi se aplecă puțin, buzele
lui fiind doar la câțiva centimetri de urechea ei.
— Orice-ai face, n-o lăsa să te vadă agitată.

Enne

Enne și Levi pășiră într-un birou întunecat, cu

draperii de catifea verde-smarald, care se asortau cu
scaunele. În spatele biroului Viancăi era atârnată o
pictură a unei alte familii Mizer: doi părinți, două fiice
și un bebeluș în poala mamei – ultima familie regală
din Reynes, executați acum douăzeci și cinci de ani, în
timpul Revoluției. Rafturi din mahon pentru cărți
stăteau în linie pe pereți, umplute mai mult cu vaze,
busturi din marmură și antichități decât cărți.
În ciuda întunericului din cameră, Vianca Augustine
radia. Părul ei alb și pielea ivorie, palidă, aproape
translucidă o făceau să arate mai degrabă ca o fantomă
și ceva straniu care te bântuia se afla în privirea ei
goală. Fără suflet. Arăta de parcă avea undeva la
șaizeci de ani, iar vârsta ei era exagerată de pudra și
machiajul în exces strâns în pliurile feței ei. În ciuda
rochiei împodobite și a cantității copleșitoare de
bijuterii, nimic la ea nu era elegant. Se vedea clar că nu
fusese niciodată frumoasă și – judecând după ridurile
adânci de expresie și cutele din jurul buzele mov
încrețite – nici blândă vreodată.
— Levi, spuse Vianca. Îi rostise numele lent, savurând
sunetul lui. Nu mă așteptam să te văd azi.
— Îi datorez acestei fete o favoare. Are nevoie de ceva
de lucru și, cu toate lucrurile pe care le învârt acum –
el zâmbi, poate cam prea larg, mi-aș lua o piatră de pe
suflet știind că își găsește locul undeva.
Vianca ridică sprâncenele creionate și își mută
privirea pe Enne.
— Care-i numele tău, fetișcano?
Grație, își spuse Enne, eu mă port cu grație și calm.
— Erienne Abacus Salta, Doamnă.
— O dansatoare? Am deja mai multe dansatoare decât
am nevoie. Și de obicei dansatoarele mele vin cu un
talent divizat vocal sau instrumental. La ce-mi trebuie
o dansatoare care știe să numere?
Enne nu era sigură cum să răspundă, în special că,
între noi fie vorba, nu era chiar așa pricepută nici la
numărători și calcule.
— E și o bună gimnastă, adăugă repede Levi, am auzit
că e un post liber pentru un acrobat nou.
Enne se strădui să-și țină în frâu agitația. Nu ceruse
asta. Nu știa nici cel mai mărunt lucru despre
gimnastică.
— Nu mai spune? făcu Vianca, fără să se uite la Enne,
cât prin ea. Poți să pleci, Levi. O să vorbesc cu
domnișoara Salta între patru ochi.
El clipi surprins, dar apoi aprobă din cap. După ce îi
mai aruncă Ennei o privire ostenită, se strecură afară
pe ușă. Enne încercă să nu lase aparenta lui îngrijorare
s-o necăjească. Făcuse față unor interviuri mult mai
rele pentru admitere.
Vianca îi făcu semn să se apropie, iar Enne veni chiar
în fața unuia dintre scaunele din dreptul biroului ei.
— Ai de gând să iei un loc, domnișoară Salta? întrebă
ea.
— Nu înainte de a-mi cere dumneavoastră, doamnă.
Ochii Viancăi, verzi, ca de șopârlă, inspectau fiecare
centimetru și fir de păr de pe corpul Ennei. Buzele ei se
țuguiară și Enne nu putu să nu observe conturul
strâmb al rujului ei roșu.
— Așază-te.
Odată ce Enne luă un loc, Vianca întrebă:
— De unde ești?
— Bellamy, doamnă.
— Asta da călătorie! De cât timp ești aici?
— Cam jumătate de zi, doamnă.
Asta o făcu pe Vianca să zâmbească. Pentru o clipă.
Enne nu încerca să fie haioasă.
— Încearcă Levi să te curteze? El se ocupă de anumite
lucruri pentru mine și am nevoie să aibă o minte
limpede. Dacă drăguța lui locuiește tot în St. Morse, îl
va distrage.
Enne nu ar fi ieșit niciodată cu un crupier, nu și dacă
voia să-și păstreze ultima fărâmă din reputația ei
intactă. Și, dacă crupierul în cauză era Levi, cu atât mai
mult trebuia să salveze ce mai rămăsese din
demnitatea ei. Chiar dacă era atrăgător, nu avea niciun
pic de răbdare pentru glumele și rânjetul lui.
— Nu, doamnă. Nimic de acest gen.
— Atunci de ce este el interesat de bunăstarea ta?
Enne rosti prima minciună la care se putu gândi pe
moment:
— Îi este dator cu o favoare tatălui meu.
— Ar fi trebuit să ghicesc că Levi a rămas dator unui
numărător. Cât de bune sunt abilitățile tale
matematice?
Enne de-abia dacă putea aduna sau scădea fără a-și
folosi degetele.
— Destul de bune, doamnă.
— Ești educată? Cu fiecare nouă întrebare, Vianca se
apleca peste biroul ei pentru a fi mai aproape de Enne,
atât de aproape cât să poată să o înșface.
— Da, doamnă.
— Cât de bine poți citi?
— Citesc foarte bine, doamnă, răspunse ea, de-abia
reușind să-și ascundă asprimea din voce.
— Cine te-a învățat?
 — Am mers la școală. Școala superioară de Arte
Frumoase din Bellamy.
— Chiar așa? Ei nu acceptă chiar pe oricine. Cred că
ești singura Salta din clasa ta.
Enne își ținea calm palmele împreunate în poală, în
ciuda furiei care o străbătea ca un curent electric. Poate
că Salta era de cea mai de jos speță și cea mai banală
familie de dansatori, dar ea nu se rușina de numele ei.
Nu conta că talentele ei nu se comparau cu cele ale
colegilor ei. Muncise pentru locul pe care îl avea în
acea școală, pentru viitorul ei.
— Am fost, doamnă.
Vianca se aplecase atât de mult spre Enne acum, încât
fata îi putea simți parfumul înțepător.
— Și trebuie să fii destul de inteligentă dacă ai trecut
acele examene de admitere.
Nu fusese o întrebare, așa că Enne rămase tăcută.
— Mai e ceva ce ar trebui să știu în legătură cu tine,
domnișoară Salta? Vreo informație care ar putea să-mi
fie mie de folos?
— Nu, doamnă.
— Ce păcat!
În cele din urmă, Vianca se lăsase înapoi pe scaunul ei
și bătea darabana într-un teanc de hârtii. Fiecare dintre
inelele ei – erau aproape douăsprezece – strălucea.
Spre deosebire de cele ale lui Reymond, acestea păreau
să aibă pietre prețioase adevărate.
— Câți ani ai, domnișoară Salta? Trebuie să ai cel
puțin paișpe ani ca să lucrezi aici și nu fac nicio
excepție.
Enne se crispă în sine. Interviul ăsta fusese deja cel
mai bun test al abilităților ei de a respecta eticheta
socială și durase doar câteva minute.
— Am făcut șaptesprezece ani în februarie, doamnă,
spuse ea.
— Arăți mai tânără. Oh, el o să te placă, murmură ea,
mai mult ca pentru sine decât către Enne.
Enne nu întrebă la ce se referise sau la cine.
— Mă bucur să aflu că ai făcut gimnastică. Levi are
dreptate, chiar căutam ceva acrobați.
Dacă zâmbetul lui Levi arăta mai mult a rânjet, al
Viancăi era ca un rictus.
— Dar cred că ți-am găsit o altă întrebuințare,
murmură Vianca.
Enne aprobă din cap și se prefăcu că înțelege despre
ce vorbește, deși satisfacția de pe fața Viancăi îi făcea
stomacul să se strângă. Acest interviu era cu siguranță
diferit de ce mai experimentase ea.
— Cazinoul ăsta a fost în familia mea de generații, îi
spuse Vianca. Dar New Reynes nu mai este orașul care
obișnuia să fie când a fost construit St. Morse. Ai auzit
vreodată de familia mea, domnișoară Salta?
 — Nu, doamnă.
— Deci nu știi ce fel de afacere avem?
— Un... cazinou, doamnă?
Vianca se ridică și se întoarse cu spatele la Enne,
privind portretul de familie al Mizerilor.
— Sunt oameni pe aceste holuri care îți pot suci
mințile cu un sărut. Care pot scoate otravă și narcotice
dintr-o singură floare căzută dintr-un buchet. Care se
joacă cu trucurile, înșelăciunile sau chiar moartea. Și ei
sunt toți angajații mei.
Pe gâtul Ennei apărură broboade de transpirație.
Dona Familiei criminale Augustine, îi spusese Levi. Cred
că la asta se referise.
Dar ce avea asta de-a face cu Enne? Era doar o simplă
dansatoare. Dacă Vianca chiar avea astfel de oameni în
St. Morse, atunci de ce folos îi era ea?
Vianca se întoarse pentru a o privi. Ochii ei verzi
păreau aproape negri.
— Dintre toți prietenii mei, păstrez doar câțiva favoriți
care fac puțin mai multe pentru mine. Sunt dușmani
peste tot în orașul ăsta – chiar și în interiorul
cazinoului – care încearcă să mă distrugă. Trebuie să le
știu planurile. Am nevoie de ascultători. Și nu-mi mai
pot permite să am puține urechi.
Înainte ca Enne să poată procesa cuvintele Viancăi,
dona o ridică pe Enne de pe scaunul ei și o îndreptă
spre centrul încăperii. Făcu un semn rotativ și Enne,
confuză încă, se supuse. Enne își îndreptă umerii ca să-
i facă să pară mai mari, mai puternici – construcția
potrivită pentru un acrobat. Orice ar fi fost asta, arăta
ca un test.
— Ești tânără. Nimeni nu-i bagă în seamă niciodată pe
cei tineri, comentă Vianca melancolic. Apucă obrajii
Ennei și îi aduse fața mai aproape de a ei, apoi trecu
distrasă cu un deget uscățiv de pe buza de sus a Ennei
spre bărbia ei. Degetele ei aveau un gust oribil, ca de
parfum rânced.
Enne rezistă nevoii de a se elibera din strânsoarea
Viancăi și ignoră senzația de greață din stomacul ei.
Avea nevoie de o slujbă. Trebuia să supraviețuiască în
orașul ăsta suficient cât s-o găsească pe Lourdes.
— Dar ești o dansatoare, continuă Vianca, neștiind
sau nefiind deranjată de stânjeneala Ennei. Poți fi
remarcată dacă vrei. Ești deșteaptă și te poți strecura
prin înalta societate, în plus, îl știi și pe Levi și sunt
sigură că, dacă ceri frumos, el te va învăța un secret
sau două despre străzi. Abia ce ai ajuns – orașul nu te-
a corupt. Încă. Își relaxă mâna care strângea fața Ennei,
iar fata se dădu un pas înapoi, obrajii fiindu-i obosiți și
iritați. Și mi-ar fi de folos o fată.
Orice i-ar fi spus Levi despre Vianca Augustine, tot
nu ar fi fost pregătită pentru asta. Felul în care Vianca
se uita la ea, o atingea... de parcă era un obiect. Această
întâlnire arăta mai mult ca o evaluare decât a interviu.
În alte circumstanțe, Enne ar fi fugit din cameră și de
prezența înfricoșătoare a doamnei.
— Îți voi face o favoare, domnișoară Salta. Îți voi da
slujba asta.
— Mulțumesc, doam...
— Dar am nevoie de o favoare în schimb. Vreau să
mai faci ceva pentru mine.
O s-o găsesc pe Lourdes, fredonă Enne, adunându-se. O
s-o găsesc și o s-o aduc acasă. Indiferent de riscuri.
— Desigur, doamnă, răspunse ea rapid, în ciuda
agitației pe care o simțea.
— Vreau să le transmiți niște mesaje dușmanilor mei.
Pot avea încredere în tine să faci asta pentru mine?
Enne înghiți în sec, holbându-se la privirea lacomă și
zâmbetul nemilos și întrebându-se cine ar fi atât de
nebun – sau de periculos – să-și facă dușman o
persoană ca ea.
Oricât ar costa.
— Da, doamnă.
— Întinde-ți mâna, îi spuse Vianca. Când Enne se
supuse, ea își împreună mâinile încrețite, cuprinzând
mâna Ennei.
Șopti ceva ce Enne nu putu să înțeleagă și o senzație
de furnicături reci îi străbătu brațul. Enne tresări, iar
când încercă să-și retragă brațul, Vianca o ținu pe loc.
Furnicătura se îndrepta spre pieptul Ennei și își simți
plămânii întărindu-i-se de parcă ar fi fost acoperiți de o
carcasă. Nu elibera deloc aerul. Nu putea respira!
Începuse să se balanseze, dar Vianca o strânse și mai
tare de mână, fața ei neavând nicio grijă.
Unghiile ei se adânceau în pielea Ennei, iar ea icnea
fără aer. Nimic. Nimic. Nu există nicio panică ca aceea
a sufocării și ea se uita sălbatic la ochii verzi, apatici ai
Viancăi, cerând ajutor.
Ajutor, mimă ea din buze, dar niciun pic de aer nu
ieșise.
Chiar când vederea începea să i se încețoșeze, se simți
eliberată. Aerul se grăbi de-a lungul gâtului ei și Enne
tuși în timp ce plămânii ei se întindeau ca niște mușchi
zdrențuiți. Căzu pe podea, cu ochii scăldați în lacrimi.
— Asta a fost omerta mea, spuse Vianca, stând
amenințător deasupra ei. Nu e un jurământ pe care îl
fac foarte des. Dar acum ești a mea.
Enne apelă la regulile lui Lourdes, căutând ceva care
să-i spună cum ar trebui să reacționeze, cum să se
comporte când se confruntă cu cel mai mare rău.
Cuvinte pe care să le recite. Cuvinte care să o aducă în
fire.
N-o lăsa să te vadă agitată, îi spuse Levi.
Nu le arăta niciodată teama, o avertizase Lourdes.
 Dar cele mai puternice vorbe, singurele, erau cele ale
Viancăi.
A mea.
A mea.
A mea.
Enne o privi îngrozită pe Vianca. Femeia o
strangulase fără ca măcar să o atingă. Deși plămânii
Ennei se întoarseră la normal, o fantomă a durerii încă
domnea în trupul ei și panica încă își găsea culcușul în
gâtul ei. Pentru câteva clipe, se gândise că avea chiar
să moară, că Vianca o s-o omoare în biroul ăsta
îngrozitor, în timp ce secretara ei și Levi așteptau
afară. Putuse să moară. Și nimeni nu ar fi auzit nici
măcar un sunet.
Enne se simțea mică. Se simțea bolnavă. Ce îi făcuse
Vianca?
— Poți să te așezi acum, îi spuse Vianca, având un
zâmbet ghiduș pe buze.
Enne se așeză încet, cu grijă și privea la femeia în
vârstă cu o agitație crescândă. Trebuia să fugă. Să fie
singură. Să-și facă o baie. Avea nevoie de mângâiere și
nu era niciun semn de așa ceva pe figura dominatoare
a Viancăi, în scaunul țeapăn de birou sau în căldura
deloc confortabilă din cameră.
Vianca spusese ceva despre omerta, dar Enne nu
auzise niciodată de așa ceva. Ce-i făcuse? Iar Levi... știa
că ea putea face asta? De ce nu o avertizase?
— Sedric Torren va face o vizită Cazinoului St. Morse
în seara asta, spuse Vianca, întorcându-se deja la
afacerile ei. Prima ta sarcină este să îi transmiți un
mesaj în Sala Tropps la ora zece.
Numele îi suna cunoscut, dar Enne era prea
traumatizată ca să-și mai amintească, agățându-se de o
cojiță de pe degetul ei mare, încercând să se
concentreze pe orice altceva în afară de femeia din fața
ei. Din felul în care Vianca îi rostise numele suna de
parcă toată lumea ar fi trebuit să-l știe.
Cojița se rupse și sângele începu să-i curgă în palmă.
— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, țâșni Vianca,
iar capul Ennei se înălță către Vianca fără acordul ei.
Inima Ennei fu străfulgerată brusc. Femeia asta putea
să o controleze ca pe o păpușă, forțându-i propriul
corp să o trădeze. Era captivă în propria ei piele.
— Care este mesajul, doamnă? Nu era sigură dacă ce
tocmai spusese era din proprie inițiativă sau Vianca o
făcuse să spună asta.
Vianca scoase o fiolă cu un lichid transparent din
dulapul ei și i-o înmână.
— Ăsta este mesajul tău. Vezi să îl primească. M-am
săturat ca tânărul domn Torren să se joace cu lucrurile
mele.
Vianca se aplecă spre ea din nou și, de data asta, Enne
se crispă și se lăsă pe spate, punând cât de multă
distanță putea între ele. Știa că teroarea i se citea
probabil pe față.
— Asta n-o să-l omoare, dar îl va imobiliza pentru
câteva zile. Asta ar trebui să fie un avertisment, nu
crezi?
— D-da, doamnă.
Conștiința Ennei se răzvrăti când realiză ce tocmai
acceptase să facă, chiar dacă Sedric Torren era un
străin. Cu siguranță nu merita să fie otrăvit și nu putea
fi chiar ea cea care să o facă. Era doar o școlăriță,
pentru numele lui Dumnezeu, nu un asasin.
Dar privirea amenințătoare a Viancăi o țintui pe Enne
de scaunul ei.
Asta era șansa ei să refuze. Să fugă. Dar cu cât se
gândea mai mult la asta, cu atât îi lipsea aerul mai
mult. Respirația îi slăbi până când simți că gâfâie din
nou. Fiecare inspirație era mai slabă decât următoarea.
În timp ce Vianca, gânditoare, rotea un inel pe deget,
Enne se prinse de capătul scaunului ei, plămânii
durând-o în încercarea de a obține oxigen.
Apoi buzele Viancăi se arcuiră într-un zâmbet, iar
pieptul Ennei se mări cu ușurință. Luă guri mari și
lacome de aer și clipi des pentru a-și alunga lacrimile
din ochi.
Cumva, omerta știa ce gândea Enne. Știa că Enne nu
voia să facă asta. Și se juca cu ea, pedepsind-o.
Femeia asta putea s-o omoare oricând avea ea chef.
Enne își mușcă buza pentru a reține freamătul
deznădăjduit din gât. Respiră. Sedric era un străin.
Cineva care nu însemna nimic pentru ea. Respiră. Asta
nu-i pentru totdeauna. O să părăsească orașul ăsta
monstruos de îndată ce o găsește pe Lourdes.
— Ne-am înțeles deci, spuse Vianca. Cu siguranță,
tăcerea Ennei era ceea ce voia să audă. Acrobații sunt
la mijlocul spectacolului. În seara asta este ultima lor
interpretare, deci poți să exersezi un număr nou cu ei
mâine. Îți voi trimite ceva special ca să porți diseară la
întâlnirea cu domnul Torren. Este timpul să renunți la
valorile tale din Bellamy.
Enne nu trebuia să își facă griji că orașul o va corupe.
Vianca Augustine părea destul de încrezătoare că va
obține asta de una singură.
Vianca scoase o cheie de bronz dintr-un sertar.
— Ca parte a noii tale slujbe, vei locui aici, la St.
Morse. Apartamentul tău, camera 1812. Ea îi înmână
cheia, iar Enne murmură un mulțumesc, strecurând-o
în buzunar alături de fiolă și jeton. Bine ai venit la cel
mai mare cazinou din New Reynes, domnișoară Salta!
Enne se ridică atât de repede că genunchii îi trosniră.
Trebuia să iasă de-acolo. Departe de ea. Trebuia să
plece odată din orașul ăsta.
 Toată chestia asta fusese o greșeală teribilă!
— Te voi chema din nou când o să am o altă cerință
de la tine, promise Vianca, cu ochii sclipind. Sau dacă
mă dezamăgești. Amenințarea din vocea ei era destul
de clară.
Pe când Enne se împleticea în pasul ei grăbit către
ieșire, Vianca nici măcar n-o privise. Se întorsese la
hârtiile ei. Niciun zâmbet. Nicio aprobare din cap. Nici
măcar suficientă băgare de seamă cât să o numească
indiferență. Și asta era ce o îngrozea pe Enne cel mai
mult.
Levi stătea în sala de așteptare, verificându-și în mod
repetat ceasul de mână. Se uită în sus când Enne
închise ușa.
— Deci? întrebă el nerăbdător.
Enne ezită câteva clipe, așteptând ca Levi să mai
adauge ceva. Orice altceva. Știuse că se va întâmpla așa
ceva? Sigur nu ar fi adus-o aici dacă ar fi știut despre
omerta. Ar fi avertizat-o. Nu ar fi lăsat-o să se apropie
de Cazinoul St. Morse. Abia ce-l cunoscuse pe Levi,
dar, criminal sau nu, auzise o sinceritate clară în vocea
lui atunci când promisese să o ajute. Asta dacă nu totul
era o mare minciună în orașul ăsta.
Își deschise gura să îi spună adevărul, dar pieptul ei
se contractă. Era un cuvânt simplu, omerta, dar când
încercă să-l pronunțe, niciun sunet nu-i ieși pe gură.
Enne își dădu seama că, orice îi făcuse Vianca, nu
putea să vorbească despre asta. Așa că zâmbi pentru a-
și ascunde panica, așa cum fusese învățată
dintotdeauna.
Nu era asta una dintre regulile lui Lourdes despre ce
înseamnă să fii o doamnă? Zâmbește mai larg atunci
când îți vine să plângi. Enne încălcase deja regulă după
regulă și chiar avea nevoie de asta. Avea nevoie să facă
ceva cum trebuie. Avea nevoie să simtă că deține
controlul.
Mai mult decât orice, avea nevoie să fie singură.
— Am primit slujba, reuși Enne să spună, deși nu
suna foarte încântată. Totul se simțea gol. Diseară avea
să... avea să...
— Ai primit slujba? spuse ca un ecou Levi, iar Enne
ura faptul că el părea impresionat. Ura că-și dorise asta
cu câteva minute mai devreme, când acum se simțea
atât de zdruncinată.
— O să te conduc către noua ta cameră atunci. El
deschise ușa către hol, iar Enne evită să se mai holbeze
la portretele Mizerilor, dintr-odată fiind conștientă că
erau fețele unor morți. Când se uita la ochii lor violet,
simțea ochii verzi ai Viancăi întorcându-i privirea.
— Ce frumos din partea ta, murmură ea, dorindu-și
să fie lăsată singură mai degrabă. Pe cât era de hotărâtă
să-și găsească mama, nu știa dacă mai era în stare să
facă ceva azi, cu toate întrebările și stresul din
dimineața aceea și cu sarcina din seara ce urma
apăsându-i pe umeri.
— Întotdeauna un domn, spuse el vesel, pe când
pășeau în lift.
Scripeții de deasupra lor începură să scârțâie și
platforma tremura cu cât urcau mai mult. Enne se
ținea de balustradă cu o strânsoare puternică.
— Ce ai spus de a impresionat-o pe Vianca așa tare?
întrebă Levi. Totul la tonul lui era plăcut și prietenos.
O făcea să vrea să țipe.
— Ea a apreciat bunele mele maniere, se răsti Enne.
Asta fusese o altă regulă încălcată – nu putea spune
exact care. Nu în această capcană mortală. Nu cu
blestemul Viancăi asupra ei. Nu când și-o imagina pe
Lourdes într-o cușcă de fier similară, doar una care
cădea și tot cădea, fără a atinge fundul vreodată.
Încă zâmbea totuși. Profesorii ei ar fi fost mândri de
ea.
— Ah, a revenit atitudinea aia din nou, spuse Levi.
— Ai terminat?
Dintr-un motiv anume, asta îl făcu să zâmbească. Nu
auzi panica din vocea ei. Nu-și dădea seama că tocmai
îi făcuse cunoștință cu un monstru.
— De ce am sentimentul că trebuie să-ți port de grijă?
întrebă el.
 Doamne, ce obositor era!
— Nu sunt neajutorată, să știi.
— Nu asta am vrut să spun. Spuneam că poate ar
trebui să arunc un ochi după tine pentru că pari genul
de persoană pe care cineva ar putea să o subestimeze
ușor.
Enne clipi des surprinsă.
— De unde ți-a venit ideea asta?
— Nu-mi petrec toate diminețile ajutând orice
duduiță drăguță, să știi.
Flirta Levi Glaisyer cumva cu ea? Băieții din Bellamy
nu flirtaseră niciodată cu ea decât în cazul în care
aveau nevoie de ea pentru a ajunge la una dintre
colegele ei mai bogate. Doar puțini oameni dădeau
atenție cuiva atât de neînsemnat ca un Salta.
Poate că o batjocorea din nou. Era epuizată emoțional
și nu avea răbdarea să-l privească pe Levi cum îi
arunca un rânjet după altul. El așteptase neștiutor în
timp ce, în camera alăturată, Vianca o asaltase pe Enne
în cel mai terifiant mod. El o ridiculiza cu fiecare
ocazie. Poate că o ajuta să o găsească pe Lourdes, dar
asta doar pentru că Enne avea să-l plătească în noaptea
aceea.
— Sunt flatată, rânji batjocoritor, iar vocea ei era
tăioasă. Cu adevărat.
El înțepeni, domolindu-se.
 — Excelent! spuse el sec. N-aș vrea să pornesc pe
picior greșit cu noul coleg de muncă.
Expresia coleg de muncă suna din ce în ce mai ciudat cu
cât Enne se gândea mai mult la ea. Profesorii ei – și
probabil că și Lourdes – nu ar fi lăsat-o niciodată să se
apropie mai mult de o sută de metri de un cazinou și
probabil că nici două sute de metri de Levi și dulapul
în care își avea colecția de lucruri pierdute.
Dar Lourdes pe care o știa Enne și Lourdes pe care și-
o amintea Levi păreau să fie două persoane complet
diferite. Gândul că Lourdes petrecuse atât de mult
timp în orașul ăsta ticălos o tulbura pe Enne – o
deranja chiar. Poate că Lourdes știa cum să
supraviețuiască în New Reynes. Poate că motivul
pentru care Lourdes nu îi spusese niciodată adevărul
era pentru ca Enne să nu fie suficient de naivă încât să
creadă că și ea ar fi putut supraviețui aici.
Mama ei avusese dreptate să ascundă asta de fiica ei,
pentru că fiecare oră petrecută în New Reynes forma o
nouă crăpătură și nu exista nicio cale prin care Enne să
poată scăpa din orașul ăsta întreagă.

Levi

Fața ca de piatră a lui Levi nu schiță niciun gest când

studie ce avea în mână: o pereche întreagă de cărți de
același fel și popii de treflă și pică. Norocul era de
partea lui. Jucătorul din stânga lui îl privea cu
precauție și aruncă cinci jetoane verzi pe masă. Două
sute cincizeci de volți.
Lângă el, Sedric Torren aruncă alte cinci jetoane verzi
la pot.
Levi egală pariurile lor din partea casei. În mod
normal, la un nivel atât de înalt, cu miza atât de mare,
s-ar fi retras. Dar în seara asta lucrurile stăteau diferit.
Nu se așteptase ca Sedric Torren însuși să viziteze St.
Morse. Nu putea fi acolo decât dintr-un singur motiv,
iar acela era chiar Levi.
Ceea ce însemna că Levi nu-și permitea să se arate
slab – nici pentru un singur moment.
Când mâna de cărți se termină, Levi reușise să câștige
27 la sută din profit. Dacă avea să continue în modul
ăsta, într-o oră putea avea treizeci la sută, ceea ce ar fi
cel mai bun câștig pe care-l făcuse până acum într-o
singură tură. Spre deosebire de poker sau black-jack,
unde crupierul nu era decât cu puțin mai mult decât
un simplu moderator al jocului, Tropps îl trata pe
crupier ca pe un jucător care reprezenta gazda. Jocul
punea un accent deosebit pe strategie și pe a blufa și
era bine cunoscut în tot orașul că strada principală a
Cartierului Cazinourilor era numită după el. Crupieri
precum Levi erau cunoscuți pentru aptitudinile lor, iar
Levi era unul dintre cei mai buni.
Ceilalți jucători bodogăniră și își croiră drum către
următoarea masă, cu buzunarele în mod vizibil mai
ușoare. Levi luă o pauză pentru a-și aduna atât cărțile,
cât și gândurile.
Singurul jucător care nu plecase era Sedric Torren.
— ’llo, Pup, murmură el. Părul său șaten era dat într-o
parte și strălucitor de la gel, iar zâmbetul său era ca de
lup. Se mută pe scaunul de lângă Levi.
— Sedric, scrâșni Levi, încercând să ignore senzația
neplăcută de spaimă din stomac. Sala Tropps răsuna
de zgomotul puternic al muzicii jaz și forfota
invitaților, toți ținând între degete țigarete lungi
incrustate cu pietre prețioase. Cu siguranță Sedric nu
ar încerca nimic suspect în public. Nici chiar domnul
familiei Torren nu ar face ceva atât de nesăbuit.
— Ce pot face pentru tine?
Sedric se întoarse spre unul dintre ospătari care ținea
o tavă cu pahare de șampanie.
— Două pahare. Așeză unul în fața lui Levi, care nu se
deranjă să se întindă după el. Să bea cu unul din clanul
Torren – cu atât mai puțin cu donul lor – ar fi părut că
o caută cu lumânarea, iar Levi avea nevoie de toată
concentrarea pentru a supraviețui nevătămat acestei
întâlniri.
— Ciocnim? sugeră Sedric.
 — Pentru ce? întrebă Levi, păstrându-și vocea calmă
în timp ce amestecă cărțile de Tropps.
Se știa că lui Sedric Torren îi place să se joace cu prada
înainte să o ucidă, iar Levi trebuia să îi arate lui Sedric
că nu-i era teamă. Din câte ar fi trebuit să știe Sedric,
Levi nu avea niciun motiv să-i fie frică de familia
acestuia. Din contră, nu ar trebui să fie decât un
schimb de replici dintre doi oameni de afaceri, o
celebrare a unei afaceri convenabile.
Sedric își ridică paharul.
— Toastăm în cinstea sănătății tale. Ai reușit să amâni
data returnării investiției noastre nu o dată, nici de
două ori, ci de trei ori.
Pielea îi deveni umedă și rece. Asta nu era o
sărbătorire – era o amenințare.
— Noroc, Pup. Sedric ciocni paharul lui Levi înainte
de a lua o înghițitură. Îmi primesc câștigurile promise?
Levi înghiți în sec.
— Sosesc.
Sedric se apropie. Avea un miros dulce, grețos, ca de
caramel.
— Nu sunt îngust la minte, știi? spuse Sedric. Doar zi-
mi ce-ai învârtit, de fapt, în tot timpul ăsta.
Mă bănuiește, se gândi Levi panicat. Sau poate că știe. Și
mă forțează să mint.
Adevărul i-ar fi adus moartea.
 — Îți vei primi volții curând, spuse Levi,
îndepărtându-se de lângă el.
Sedric râse, apoi își aranjă sacoul. Un cuțit de argint
străluci dintr-un buzunar interior, un rubin făcându-i
cu ochiul lui Levi de pe mânerul lui. Numai un Torren
ar avea la el o armă atât de bătătoare la ochi.
Levi își reaminti că nu trebuie să se arate vulnerabil.
Se uită în jur prin camera Tropps după oamenii lui
Sedric și bineînțeles îi găsi pe unii dintre ei pândind pe
lângă ușă, în costume aspre, cu cravate în dungi negre
și roșii – culori Luckluster. Se luptă să-și păstreze fața
de piatră. Era înconjurat.
— Ai de gând să mă omori în St. Morse? îndrăzni
Levi, întărind încrederea sa aparentă. Se pare că nu-ți
mai primești volții înapoi în cazul ăsta. Și Vianca nu te-
ar ierta niciodată.
— Nu sunt aici să te-omor. Sunt aici să te avertizez.
Dar, în ciuda cuvintelor lui, Sedric își scoase cuțitul
din haină. Cu doar o lungime de braț distanță între ei,
Sedric i-ar fi putut tăia gâtul lui Levi într-o clipită.
Orice om rațional ar fi fugit, dar Levi era încremenit.
Poate că asta fusese un lucru bun. Îl făcea să pară
încrezător, chiar dacă era îngrozit.
Sedric își trecu degetele de-a lungul lamei, apoi privi
picătura de sânge de pe vârful degetului, parcă pentru
a-l asigura pe Levi că era ascuțită. Își linse sângele de
pe degete. Scena îl făcu pe Levi să se cutremure.
— Orice înșelătorie ai pus la cale, îngână Sedric, s-a
terminat. Poate s-a zis și cu tine.
Sedric întoarse prima carte din pachet.
— Zece de cupă. Ai avut noroc, Pup. Îți dăm zece zile.
Cu atenționări.
Se ridică, își puse cuțitul înapoi în locașul lui și bău ce
mai rămăsese în pahar.
— Un cadou din partea familiei mele. Aruncă o carte
argintie cu fața în jos în dreptul lui Levi. Sedric fluieră
și merse la altă masă.
Inima lui Levi bubuia puternic atât din cauza
amenințării lui Sedric, cât și din cauza cadoului pe care
i-l lăsase. Recunoscu cartea din prima – spatele ei
metalic era emblematică Jocului Umbrei, așa-zisul joc
de execuție al Clubului Phoenix despre care se zvonea.
Era o legendă din Malul de Nord, la fel de faimoasă
precum Marele Război al Străzii sau cei dintâi doni.
Pentru Levi era un obiect scos dintr-o poveste, dintr-
un coșmar.
Nu poate fi adevărat, se gândi Levi, speră el. Dar chiar și
cinismul său nu putea să explice existența clară a cărții
din fața lui.
Legendele spun că ele aveau proprietăți magice odată
ce le atingeai. Chiar dacă Levi nu credea în scorneli și
superstițiile alea absurde așa cum o făcea Jac, el
întoarse cartea cu o curiozitate morbidă, căutând o
asigurare că legendele nu erau adevărate.
În momentul în care o atinse, luminile din Sala Tropps
se diminuară și liniștea acoperi muzica.
*
Levi se uită uimit pe un hol lung care se întindea la
nesfârșit în ambele direcții. Ușile mari și impresionante
aveau culorile alb și negru alternativ, paralel una față
de cealaltă. Pereții și tavanul erau de marmură, atât de
curați că reflectau colecția de oglinzi și cristale de pe
hol. Podeaua era, de asemenea, placată în alb și negru.
Ca o tablă de șah.
Foarte vag, avea senzația că visa. Și, dacă chiar o
făcea, părea că nu putea să se trezească.
Încercă să deschidă o ușă neagră, dar era încuiată. O
încercă și pe cea albă de lângă ea și se deschise cu un
clinchet. Aerul care năvăli dinăuntru se simți ca un
suspin pe pielea lui.
Odată ce păși pragul, se văzu îmbrăcat într-un costum
pretențios, cu mult mai frumos decât uniforma lui de
la St. Morse.
Noroiul plescăi sub pantofii lui și mirosea a pământ.
Era într-un cimitir. Cerul era cenușiu, așa cum
obișnuia să fie în New Reynes. Orașul Păcatului îl
urmărea pretutindeni, chiar și în visele lui.
Levi dădu să se întoarcă în hol – cimitirele îi dădeau
fiori, chiar de era un clișeu – și se împiedică de una
dintre pietrele funerare. Era pictată într-un argintiu
metalic.
Levi Canes Glaisyer, stătea scris.
Levi sări în picioare și îi dădu ocol. Pe cealaltă parte
era un chip: Nebunul, una dintre Cărțile Umbrei,
invitația la Jocul Umbrei. Clopoțeii din căciula
Nebunului dăngăniră, foarte ascuțit și straniu în
cimitirul tăcut. Diamantele și triunghiurile pictate pe
fața lui se roteau ca o morișcă și apoi porni cu pași
apăsați spre râpa din fața lui. Levi se dădu cu un pas în
spate din reflex, ca să nu cadă și el.
Nebunul râse. Și râse, și râse, și tot râse.
Nu-i adevărat, se încurajă Levi. E doar un coșmar.
Dar nu se simțea ca unul. Pământul era lipicios sub
pantofii lui, transpirația rece curgea în jos pe gât,
Nebunul care îi făcea cu ochiul de pe piatra lui
funerară – cum puteau toate astea să fie doar în
imaginația lui?
Se învârti împrejur și se opri cu privirea la un rând
nou de gropi proaspăt săpate și neastupate. Cercetă
prima groapă, la căpătâiul căreia scria, pe piatra de
mormânt, Jac Dorner Mardlin. Sicriul lui Jac nu avea
capac. Funinginea îi acoperea părul său blond și șapca,
iar ochii lui erau larg deschiși, gura lui strâmbă într-un
țipăt straniu.
 Levi sări înapoi speriat și aproape că se răsturnă peste
următorul mormânt. Era al lui Chez și, lângă el, al lui
Mansi și alte zeci pentru alții ai Fierului din oraș. Levi
înfruntă un val de greață uitându-se la pielea cenușie,
translucidă a lui Mansi și la ochii ei fără viață,
asortându-se cu trupurile fără viață ale celorlalți copii
din jurul ei. Chiar dacă schema investițiilor stătuse în
calea multor responsabilități ale lui Levi ca domn, încă
îi păsa de ei. Erau copiii lui. Trebuia să-i protejeze.
Era doar vina lui Levi.
Fugi înapoi spre hol. În momentul în care trecu
pragul, umerii lui se relaxară, vina și frica dispărând
odată cu coșmarul.
Erau sute de uși, dar niciuna nu era cea potrivită.
Dintr-odată, o ușă albă se deschise trântindu-se.
Flăcări dădură năvală, ajungând până în hol, până la
el. Levi fugi din calea lor. Spatele lui se sprijinea de
una dintre ușile negre, căldura atingându-i obrazul.
Chipuri fantomatice pâlpâiau în interiorul flăcărilor,
ochii lor fiind foarte stranii, de un violet strălucitor și
straniu, urmărindu-l.
Brusc, gurile li se deschiseră și țipară.
*
Levi se trezi gâfâind în Sala Tropps din St. Morse.
Costumul și vesta lui erau umede din cauza paharului
de șampanie care se vărsase pe el. Câțiva oameni de la
mesele vecine arătau cu degetul spre el în timp ce
încerca să își usuce pantalonii cu o batistă, degetele lui
încă tremurând.
Un vis, își spuse, scuturându-și capul pentru a scăpa
de el. Un coșmar. Dar încă putea auzi râsul Nebunului.
Încă putea să-și imagineze țipătul îngrozit al lui Jac.
Pe fața Cărții Umbrei, se ridica un turn de metal spre
cerul nopții, dispărând printre nori și stele. Câțiva
oameni urcau pe scările în spirală, iar unul dintre ei
căzu pe gheața de jos.
Turnul. În Jocul Umbrei, el reprezenta haos și
dezastru.
O strecură în buzunarul său în timp ce greața îi lua cu
asalt stomacul. Jocul privat al execuției Clubului
Phoenix era un mit și Levi privise întotdeauna cu
scepticism legendele Malului de Nord. Nu exista nicio
casă a ororilor ascunsă în oraș. Nu exista niciun demon
rătăcitor care-ți urmărea sufletul. Și nu exista niciun joc
pe care să nu-l poți câștiga.
Dar nu era nicio greșeală – Jocul chiar exista. Cartea și
viziunea dovediseră asta.
Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să fii depășit de
situație? îl întrebase căpitanul cizmelor albe de
dimineață, iar cuvintele lui îl făceau să-i fie rău. Știuse
de la bun început că trucul Viancăi era periculos, dar el
era Lordul Fierului. El era viclean. Era inteligent.
 Dacă nu strângea volții lui Sedric la timp, era un om
mort.
Pauza lui Levi se termină și un grup nou de jucători se
așeză la masă. Fiecare carte pe care o trăgea era
proastă, o singură damă și cea mai mică carte din toate
suitele. Grămada de jetoane a gazdei se împuțină, iar
profitul său scăzu la 20 la sută.
Un bărbat cu pălărie de melon luă întregul său pariu
de opt jetoane. Levi încercă să se concentreze pe jocul
lui ca să vadă dacă număra cărțile, dar era panicat. Era
afundat rău de tot, neatent. Și mintea lui continua să se
întoarcă la Sedric Torren.
Dacă Familia Torren îl voia mort, de ce ar folosi ei
Jocul Umbrei în locul unuia dintre oamenii lor? Verii
lui Sedric – frații brutali și faimoși, Charles și Delia –
niciodată nu refuzau o oportunitate de a ucide pe
cineva. Levi auzise zvonuri despre Charles care
experimenta, vrând să descopere de câte ori putea să
împuște pe cineva înainte de a-și pierde tot sângele, și
că Delia avea o colecție de cuțite făcute din oasele
victimelor ei.
Dacă Sedric îl voia mort pe Levi, nu avea nevoie de
Jocul Umbrei.
Ceea ce însemna doar că Sedric se dădea mare cu
prietenia lui cu Clubul Phoenix. Sedric moștenise
poziția sa de don cu mai puțin de un an în urmă, după
moartea tatălui său. De atunci, în efortul de a-și
distruge rivalul, pe Vianca Augustine, se împrietenise
cu Capetele cu peruci, începuse o campanie pentru
Senat și se declară un cetățean de onoare al Malului de
Sud.
Ar fi făcut un spectacol din Levi doar pentru a arăta
că poate face asta.
După o altă rundă, jucătorii se îndreptară spre mesele
de poker și de ruletă. Profitul lui Levi scăzu la un
amărât de 18 la sută, un procent bun pentru un jucător
mediocru. Dar nu și pentru el.
Chiar dacă avea parte de cele mai bune jocuri ale lui la
St. Morse, zece zile nu erau îndeajuns pentru a strânge
zece mii de volți.
Își trecu degetele de-a lungul marginii Cărții Umbrei
din buzunarul său. În istorisiri, să primești o carte
însemna un singur lucru: o avertizare. Fă Clubul
Phoenix fericit sau du-te de-ți cumpără un loc la
cimitir.
Lourdes Alfero trebuie să fie în viață, se gândi el. Pentru
că dacă nu e... Zece zile.
Zece zile să-și dea seama cum să-și bată inamicii la
propriul joc.

Enne
 Enne găsi o menționare a numelui Sedric Torren în
ghidul ei, îngropat într-un capitol numit „O istorie a
crimei organizate în Malul de Nord”.
Era donul Familiei Torren.
Deținea un imperiu de narcotice și jocuri de noroc.
Era unul dintre cei mai puternici oameni din New
Reynes.
Și Enne avea să-l otrăvească.
Un ciocănit la ușa ei o făcu să sară din pat. Adormise,
dar nu se odihnise cu adevărat. În vis, alerga pe
străzile orașului, întinzându-se după umbra firavă a
mamei ei pe când aceasta dispărea de pe alei. Dăduse
prea multă atenție sunetului pașilor lui Lourdes care se
stingeau ușor pentru a observa cea de-a doua umbră
care pândea în spatele ei. Aceasta smulse puloverul
din mâinile Ennei și îi trase poșeta din brațe. Se trezi
chiar înainte ca umbra să-i înfigă un cuțit în spate.
Enne deschise ușa.
O femeie stătea în hol cu o expresie dură, ținând în
mână o rochie.
— De la doamna Augustine, spuse ea.
Mâinile Ennei tremurau pe când luă rochia și o ridică
pentru a o privi. Era roz precum bujorii, cu un guler ca
de semilună și o fundă prinsă în jurul taliei, fusta fiind
un amalgam de tul și funde. Era o rochie ca pentru o
păpușă.
 — Pentru ce e? întrebă Enne.
— Pentru diseară, răspunse femeia, întorcându-se pe
călcâie pentru a pleca.
— Spune-mi că nu vorbește serios!
— Nu se discută!
Ennei îi făcea plăcere întotdeauna când trebuia să se
îmbrace pompos, mai ales pentru un spectacol. Într-un
fel, costumația asta îi amintea de un costum de balet,
așadar, luând rochia pe ea, încerca să se convingă că se
pregătea pentru un spectacol în loc de posibilul ei
deces. Machiajul o mai calmă, chiar dacă mâinile îi
tremurau. Puțină pudră în jurul nasului, ceva fard pe
obraji, puțină culoare pe buze. Orice doar să se
convingă că ea era o altă persoană, că asta nu era viața
ei, nu era sfârșitul ei.
Repetă în oglindă regulile lui Lourdes.
Nu-ți arăta emoțiile, în special frica.
Niciodată să nu-ți permiți să te rătăcești.
Încrederea este ultima alternativă.
Cuvintele astea nu mai însemnau atât de mult acum –
până la urmă, regulile alea nu o puteau salva. Piti fiola
transparentă în buzunar și, înainte de a ieși, lăsă o mie
de volți într-o sferă pe masa ei pentru Levi – aproape
tot ce avea – în caz că el ar veni să o caute dacă ea nu s-
ar mai fi întors.
Nu se simțise niciodată atât de singură.
 *
Dacă St. Morse ar fi fost un palat, atunci Sala Tropps
era sala tronului și lăcomia era regele. Vitraliile,
candelabrele de fier, podelele strălucitoare din
marmură și mesele albe – camera era decorată ca
pentru case regale. Tronul însuși era în mijlocul
camerei, la înălțime, deasupra întregii încăperi. Acolo
se afla Levi, adunând și amestecând un pachet de cărți
albastre ca indigoul. Vorbea cu un om cu păr șaten
unsuros, piele deschisă la culoare și un costum scump.
Bineînțeles că Levi era pe tron. Reymond doar
spusese că era preferatul Viancăi.
Levi purta un costum albastru din trei piese și o
cravată verde care se asortau cu culorile specifice St.
Morse. Pentru un moment scurt, Enne își permise să
vadă ceea ce au văzut toți acei băieți și fete – băieți și
fete a căror îmbrăcăminte umpleau jumătate din
dulapul lui Levi acum. Se aranjase frumos și Enne avu
brusc o slăbiciune pentru bărbații în costum. Îi plăcea
cum haina costumului îl făcea să arate mai atletic și
cum costumul întunecat și trăsăturile lui contrastau cu
rădăcinile ca de cupru ale părului...
Își impuse să se oprească. Trebuia să se concentreze.
Levi îl privea pe omul de lângă el în timp ce amesteca
un pachet de cărți. Zâmbea doar pe jumătate, apoi își
aranjă cravata, mușchii feței ieșindu-i în evidență în
timp ce...
Concentrează-te. Ce ar fi spus profesorii ei? Levi nu
era... nici pe departe o persoană de admirat. Și chiar
dacă înfățișarea lui era încântătoare, caracterul lui lăsa
de dorit. Nu se simțea ea însăși, nu în rochia asta, nu
cu fiola aia în buzunarul ei, nu atât de departe de casă.
Mult mai problematic decât înfățișarea răpitoare a lui
Levi era faptul că el era așezat atât de proeminent
deasupra tuturor celorlalți oameni din încăpere. Ea ar
fi fost ușor de observat, arătând ca o bucată de vată de
zahăr umblătoare. Dar Vianca spusese că Sedric va fi
aici, în camera Tropps. Din fericire, Levi nu stătea cu
fața la ea. Poate că nu o va observa nicicum. Arăta
destul de preocupat de omul de lângă el.
Doar dacă ar fi purtat ceva mai puțin bătător la ochi.
Era destul de mică încât, cu puțin noroc, ar fi putut
strecura otrava în paharul lui Sedric prin spatele lui și
el n-ar fi avut nici cea mai mică idee ce se întâmplase.
Dar rochia ei făcea ca acest plan să fie imposibil de pus
în aplicare. Enne și-a petrecut întreaga viață trecând
neobservată, dar, în seara asta, Vianca o îmbrăcase
pentru a fi luată în vizor.
Un bărbat în uniformă St. Morse verde stătea în
dreptul ușii, paloarea feței lui aproape că se asorta cu
busturile albe din holul Viancăi.
— Scuză-mă, spuse Enne.
 — Ce pot face pentru tine, domnișoară?
— Îl caut pe domnul Sedric Torren. A promis că se va
întâlni cu mine aici. Gravitatea serii se simțea mult mai
reală acum că îi pronunțase numele cu voce tare.
— E chiar acolo.
Angajatul arătă cu degetul spre masa lui Levi. De
îndată ce i-l arătă, bărbatul cu părul lins își goli
paharul și se îndepărtă cu un mers îngâmfat. Enne
păli. Ce făcea Sedric acolo, vorbind cu Levi?
— Tocmai ce a plecat.
— Mulțumesc.
— Domnișoară? o strigă angajatul, cu îngrijorare și
gravitate în glas.
— Da? se întoarse Enne pe călcâi.
— Ești, ăăă, de una singură aici?
Rochia asta! mârâi Enne ca pentru ea. De parcă nu
arătam destul de tânără oricum.
Văzându-i expresia enervată, bărbatul se uită în
podea, fâstâcindu-se.
— Nu contează. Te rog, uită ce tocmai am spus.
Enne respiră adânc și repetă regulile lui Lourdes ca
pentru sine. Îl urmă pe Sedric spre o altă masă de joc
și, înainte de a se răzgândi, se așeză pe scaunul de
lângă el. Era destul de convenabil, chiar în spatele lui
Levi, așadar, el nu putea să o vadă decât dacă se
întorcea. Aproape că își dorea ca el să o facă, poate că
ar putea să o ajute, poate chiar să o salveze. Dar
omerta era un secret. Nu putuse să îi spună lui Levi
mai devreme și, chiar dacă ar fi găsit o portiță,
amintirea sufocării îi întorcea stomacul pe dos. Nu
putea risca din nou, chiar dacă asta însemna să
acționeze singură.
Nu se uită la Sedric pentru câteva clipe. Inima ei pulsa
cu putere. Era domnul familiei de cazinou, exact ca
Vianca, iar dacă semăna în vreun fel cu ea, atunci Enne
avea tot dreptul să se teamă. Ar trebui să fie împietrită
de frică. Ar trebui s-o ia la fugă.
Dar asta nu era o opțiune. Poate că trebuia să-l
otrăvească pentru Vianca, dar avea să supraviețuiască
acestei nopți pentru Lourdes.
În cele din urmă, se întoarse către el.
El îi zâmbea deja.
Era atrăgător. Nu într-un mod fermecător sau frumos,
ci în felul în care se comporta. De parcă avea putere
asupra tuturor și știa cum s-o folosească. Dar cu cât se
holba Enne mai mult la el, cu atât observa mai mult
grăsimea din părul său și detaliile extravagante, de
prost gust ale costumului lui – de parcă toată lumea
avea nevoie de-un papion bătut cu diamante.
Indiferent de cât de arătos era, nu avea un zâmbet atât
de atrăgător. Era amenințător, ca un lup care tocmai își
ochise prada.
 — Nu cred că am făcut cunoștință, spuse el suav. Era
dificil să-i ghicească vârsta – începutul de calviție nu se
potrivea cu cele câteva riduri de pe fața lui. Se gândi că
avea undeva la treizeci de ani. Sunt și părinții tăi aici?
— Ce? Nu, nu, rosti ea, vocea trădându-i neliniștea.
Încălca deja prima regulă. El îi putea citi teama. Ea
trebuia să se descurce mai bine de atât dacă avea de
gând să mai vadă lumina zilei.
Un cuțit îi făcu cu ochiul din buzunarul lui. Aproape
că scânci.
— Și ești un fan al jocului Tropps, duduiță? întrebă
Sedric.
Nu avea niciun jeton. Nici nu știa cum să joace.
Minciuna ei ieșea la suprafață chiar dinainte de a o
rosti.
Uită că m-ai zărit, se rugă ea. Voia să se întoarcă acasă.
Voia să fie invizibilă din nou, atât timp cât era în
siguranță.
Dar era prinsă în capcana zâmbetului lui Sedric și a
privirilor confuze ale celorlalți jucători. Era în centrul
atenției. Pentru prima dată în viață, avea toată atenția
oamenilor din jurul ei.
Așa că făcu singurul lucru pe care îl știa. Zâmbi
inocent și minți.
— Da, joc mai tot timpul.
Își putea da seama din expresia feței lui că nu o credea
nici pentru o secundă. Dar nu exista nicio suspiciune
în ochii lui, doar amuzament. Era doar o fată prostuță
pentru el.
Se relaxa – cât de cât. Tânără, inocentă... putea
continua șarada asta. Era o școlăriță din Bellamy
pierdută în Orașul Păcatului. Își cunoștea rolul prea
bine.
Sedric îi strecură un teanc de zece jetoane verzi.
— Complimente pentru o tânără drăguță.
— Mulțumesc. Plasă unul dintre jetoane în mijloc și
crupierul îi dădu trei cărți. Imită felul în care ceilalți
jucători își țineau cărțile și mută câteva cărți într-o
parte și în alta pentru mai multă siguranță.
La fiecare rundă, jucătorii își înaintau pariul și atunci
crupierul le dădea o nouă carte. Aceasta continuă preț
de câteva ture, până când fiecăruia dintre ei i se cerea
să arate trei cărți din mâna lui. Enne întoarse asul de
treflă, apoi dama și un zece de cupă. Ceilalți o priviră
cu sprâncenele ridicate. Poate că făcuse mutarea
greșită.
Unul dintre jucători se retrase și ea făcu același lucru.
Cu doar patru jetoane rămase, aștepta sfârșitul jocului,
părul de pe ceafa ei ridicându-se ușor. Simțea privirile
pătrunzătoare ale tuturor celor de la masă. Arăta în
mod evident pierdută. Dacă ar fi continuat, Sedric ar fi
putut deveni suspicios.
 Când jocul se termină, în sfârșit, și crupierul colectă
toate jetoanele, Sedric se întoarse spre ea.
— Bun, presupun că nu ești o jucătoare împătimită.
Sigur ai mai jucat înainte?
— A fost chiar atât de evident? întrebă ea, încercând
să pară bleguță. Își șterse mâinile transpirate de rochia
ei din tul.
El rânji la ea, lăsând să se înțeleagă că da, fusese
evident.
— Aștepți pe cineva? Nu poți fi aici de una singură.
— Ba da, sunt singură, răspunse ea cu precauție. Mă
gândeam că aș putea privi dansatorii.
— Atunci te-ai rătăcit puțin. Teatrul este pe partea
cealaltă a holului.
O măsură din cap până în picioare, iar ea rezistă
nevoii a-și muta privirea de la ochii lui negri. Se
presupunea că ea trebuia să joace rolul atacatorului și
totuși privirea lui era cea care devenea, din ce în ce mai
mult, de o intensitate prădalnică. Pielea i se zbârli cu
neliniște.
— Ai vrea să te acompaniez? Nu aș vrea să te rătăcești
din nou.
— Ar fi minunat...
— Sedric.
— Sedric, repetă ea cu emoție în glas.
— Iar numele tău, domnișoară? El îi luă brațul și o
conduse în jurul meselor. Ea aruncă o privire spre
Levi, care, din fericire, era încă prea concentrat la joc
pentru a o observa.
— En... Emma. Mă numesc Emma.
— E o plăcere, Emma.
În foaier, aerul era îmbibat de parfumuri florale, fum
de țigară și duhoarea permanentă a Străzii Tropps.
Grupuri de oameni în rochii pline de volane și în
fracuri se foiau între restaurant și camerele cazinoului,
însă toți se dădeau la o parte când se apropia Sedric.
Enne nu putea spune dacă era din respect sau frică – în
New Reynes, ambele păreau să însemne unul și același
lucru. Încercarea de a le evita privirile circumspecte
îndreptate către ei era soluția de a nu lăsă să i se
observe tremuratul.
— Spectacolul începe abia în jumătate de oră, spuse
Sedric. Îți place să dansezi la fel de mult pe cât îți place
să privești?
Pentru a-l otrăvi, trebuia să stea cu el până avea să își
cumpere o băutură. Dar felul în care o ținea, brațul său
încolăcit în jurul brațului ei atât de strâns, corpul ei
fiind atât de aproape de al lui, o făcea să simtă nevoia
de a da bir cu fugiții. Nu era nimic din ceea ce spusese,
ci felul în care se uita la ea. O făcea să se simtă...
nepotrivit.
— Iubesc dansul, dar doar dacă am un partener bun,
spuse ea, înghițindu-și dorința de a evada. Rezistase
atât de mult. Putea s-o facă!
Trebuia.
El zâmbi. Dinții lui erau incredibil de albi.
— Îți garantez că mă vei găsi mai mult decât
acceptabil.
O trase după el pe ringul de dans împodobit cu
lumini strălucitoare și podea ca de ceară. Celelalte
cupluri dansau piept la piept, iar Sedric o trase mai
aproape. Respirația lui îi încălzi fruntea și ea își dori să
fi fost suficient de înaltă pentru a-l privi în ochi sau cel
puțin oriunde deasupra gâtului lui.
Făcea tot ce îi stătea în putință să țină pasul cu el – nu
aveau acest tip de dans în Bellamy. Stânga. Dreapta.
Dreapta. Piruetă. O bătaie la stânga. Și repetă. Îl prinse
repede, iar el zâmbi când ea făcu din greșeală o
întoarcere mai strânsă decât intenționa și își lipi
spatele de pieptul lui. Parfumul lui era dulce, ca
mirosul de caramel.
El își ridică sprâncenele.
— Nu mi-ai spus că ai un talent de dansatoare.
— Nu m-ai întrebat.
— Ești o Tanzer? Glisset? Acelea erau nume ale
familiilor bogate de dansatori din școala ei. Enne
încercase să concureze cu ele întreaga ei viață, chiar și
atunci când degetele de la picioare aveau bătături și
mușchii o dureau. Știa că vorbele lui erau menite doar
a o flata – familiile Salta și Tanzer nici nu se comparau,
indiferent de cât de mult ar fi muncit ea – dar
complimentul tot îi dăduse un fior cald în piept.
— O Salta, îl corectă ea.
— Nu e nevoie să ții secrete față de mine. Stânga.
Dreapta. Dreapta. Piruetă. Ești prea grațioasă pentru o
Salta. Ești o formă rară de dansatoare. Sau poate că
părinții tăi te-au răsfățat cu atâtea lecții de dans.
Iritarea ei creștea vizibil.
— Numele meu este Salta.
— Îți cer scuze, reacționă el rapid, dar fața lui arăta
mai mult amuzată decât a părere de rău. Nu am vrut
să te ofensez.
Melodia se sfârși pe o notă joasă, scutind-o pe Enne de
a mai răspunde. El îi luă brațul și o conduse spre o
parte mai liberă a încăperii, către un divan în formă de
inimă din catifea, retras într-un colț mai întunecat.
Părea îngrozitor de privat locul ăla, atât de departe de
ceilalți dansatori. Enne se simți puțin inconfortabil. La
ce se gândea el mai exact?
— De ce aici? întrebă ea.
— Departe de ochii curioși. Sunt hotărât să aflu mai
multe despre tine, Emma Salta. Nu prea întâlnesc fete
de vârsta ta atât de...
— Atât de cum?
 — Încrezătoare. Schiță acel zâmbet capcană. Cred că i-
ai necăjit foarte tare pe profesorii tăi.
El chiar o credea atât de tânără, tratând-o de parcă nu
era suficient de mare pentru a fi o adolescentă. Se
aplecă înainte, iar felul în care privirea lui aluneca pe
mâinile ei delicate și pieptul ei mic o făcu să priceapă
de ce rochia nu era negociabilă. Și i se făcu rău. Nu
putea să se decidă cine era un monstru mai mare:
Sedric... sau Vianca?
Oh... lui i-ar plăcea de tine, spusese ea. Asta era partea
din joc pe care o păstrase Vianca pentru ea. Voia să îl
lase în dezgust, dar apoi simți cum omerta îi strângea
plămânii, împingând-o în față, capturând-o. Nu avea
nicio șansă decât să continue să-și joace rolul.
— Profesorii mei mă iubesc, îi continuă ea jocul,
simțindu-se murdară pe dinăuntru și pe dinafară.
— Nu mă îndoiesc. Sedric pocni din degete spre un
chelner. Două pahare din vinul cel mai rafinat al casei.
Inima ei tresăltă pentru o clipă. O băutură însemna
oportunitatea de a-l otrăvi și s-o termine cu ticălosul
ăsta – se simțea mai puțin vinovată cu fiecare minut ce
trecea. De îndată ce se întoarce, ne putem îndrepta
spre teatru.
— Nu mă gândeam că ești atât de interesat de dans,
răspunse Enne cu o încercare de zâmbet ștrengăresc.
— Nu mă deranjează dansul, dar sunt mult mai
interesat de a sta lângă tine. Primul spectacol al unei
persoane la St. Morse trebuie să fie întotdeauna un
deliciu. Deși... zâmbi el cu o urmă de aroganță pe față,
mi-ar plăcea să-ți arăt Luckluster. Spectacolele noastre
sunt extraordinare.
— Ce vrei să spui cu „spectacolele noastre”? întrebă
ea, de parcă nu ar fi știut că și el deținea un cazinou.
Tu le organizezi?
— Nu chiar, răspunse el. Nu i-ar deranja pe părinții
tăi dacă ți-aș arăta, nu-i așa?
— Nu, sigur că nu. Încercă să se arate încântată
pentru a ascunde repulsia. Nu, poate că nu era chiar
atât de îngrozitor să-l otrăvească pe el.
Chelnerul se întoarse cu două pahare de vin roșu. Ea
nu băuse niciodată – alcoolul era interzis la Bellamy –,
dar îl recunoscuse din cauza fetelor care strecurau
sticle de vin în dormitoarele lor. Sorbi puțin și încercă
să nu-și încrețească nasul, era îngrozitor de amar.
— Ai mai băut vreodată vin? întrebă Sedric cu
vicleșug. Aveam doișpe ani când am încercat pentru
prima dată. Nu prea îmi plăcea nici mie pe atunci.
— Nu, n-am mai băut. Este... nu voia să pară
nepoliticoasă și să riște să își strice șarada. E bun.
— Nu le-aș spune părinților tăi dacă aș fi în locul tău.
— De ce nu?
Se apropie și mai mult de ea până când picioarele lor
se atinseră.
— Știi cum fac părinții. Nu le place să te vadă
crescând așa de repede.
Enne fusese întotdeauna o mincinoasă pricepută. Îl
mințise pe Levi legat de volți. Îi mințise pe îngrijitorii
casei mamei sale despre cum își va petrece vara. Își
mințise colegii din nou și din nou când întrebau pe
unde călătorea Lourdes. Dar nu exista nicio minciună
mai dezgustătoare ca asta.
Pentru că adevărul nu era egoismul ei sau faptul că
fugise de acasă ca să ajungă în Orașul Păcatului, ci că
probabil, de nenumărate ori, în locul în care stătea
acum fusese cândva o fată reală care zâmbise așa cum
zâmbea ea acum. Jocul ăsta era unul foarte familiar
pentru Sedric.
Era dintr-odată foarte recunoscătoare pentru serul din
buzunarul ei. Înainte, trebuia să îl otrăvească pe Sedric
Torren pentru că nu avea de ales. Acum, îl otrăvea
pentru toate fetele care nu aleseseră bine. Pentru toate
fetele căzute pradă.
Încă era speriată – era încă îngrozită. Sedric nu era
doar un simplu prădător, era unul dintre cei mai
puternici oameni din Malul de Nord. Era o bestie în
piele de om.
Dar era hotărâtă. Nu era nicio rușine în a-l otrăvi.
— Mergem? întrebă el, oferindu-și brațul.
 Îi apucă brațul, luă paharul cu vin în cealaltă mână și
răspunse:
— Mergem.
În foaier, trei cozi se formaseră în fața teatrului. După
afișele de pe pereți, spectacolul de dans era doar unul
dintre multele varietăți pe care le oferea St. Morse.
— Unde îți practici lecțiile de dans? întrebă Sedric pe
când luau loc undeva în spate.
— Caut o trupă, de fapt.
— Incredibil de ambițios din partea ta. Poate vrei să
dansezi chiar aici? El luă o altă înghițitură din vinul
său. Mai bine s-ar grăbi, altfel paharul lui se va goli
rapid, iar ea își va rata șansa. Nu își putea imagina ce i-
ar face omerta dacă ar eșua, dar nu avea de gând să
moară în orașul ăsta.
— Da, mi-ar plăcea să dansez aici, răspunse ea, dar nu
cred că doamna Augustine ar vrea să-mi dea un loc de
muncă.
— De ce nu? Ești o dansatoare excelentă. Deși
presupun că ea ar vrea pe cineva mai...
— Talentul meu divizat nu are nimic să-i ofere, iar
familia Salta nu valorează nici cât negru sub unghie
într-un cazinou. Vorbi atât de precis, de parcă fusese în
orașul ăsta de mai bine de o zi.
Trebuie să fi sunat destul de convingătoare pentru că
el îi strânse mâna ca pentru a o mângâia și Enne simți
că i se face greață.
— Nu știe ce talent îi scapă printre degete. Dar n-ai
vrea să lucrezi aici oricum.
— De ce nu?
— Pentru că familia Augustine este una dintre cele
mai nemiloase de pe Malul de Nord, spuse el, vocea
lui devenind șoptită. Până la urmă erau înconjurați de
clienții Viancăi. Talentul lor de sânge este omerta, un
jurământ de nedezlegat. Ca un fel de jurământ al
loialității și al tăcerii. Vianca nu e cu nimic mai bună
decât un glorios lord al străzii.
De nedezlegat? Cuvintele răsunau ca un ecou în mintea
ei, răvășind-o, scuturând-o.
Nu putea fi adevărat.
Înainte ca vorbele lui să fie asimilate complet, ea le
scoase afară din mintea ei. Trebuia să-și termine
treaba.
Ea și Sedric ajunseseră la cabina de bilete.
— Poți să ții asta o clipă, Emma? Sedric îi înmână
băutura lui și începu să caute prin buzunarele hainei,
apoi se întoarse pentru a vorbi cu vânzătorul de bilete.
Enne abia putea crede ce noroc avea. Asta era șansa
ei. Se întoarse și scoase repede fiola din buzunarul ei.
Nu ezită deloc. Turnă toată otrava în paharul lui
Sedric.
Fusese atât de ușor. O făcuse, pur și simplu.
 Punând fiola la locul ei, așteptă ca Sedric să cumpere
biletele. Inima ei începu să bată cu putere, într-o
combinație de frică și ușurare.
Când termină, scuturând două bilete albastre pentru o
intrare, Sedric își luă paharul de vin din mâna Ennei.
— Către spectacol, spuse el, conducând-o cu brațul în
jurul taliei ei.
Teatrul era întunecat. O cortină albastră era trasă în
fața scenei și un singur reflector bătea spre centrul ei.
Audiența părea să fie mai mare de cinci sute de
membri deja prezenți, fără a mai pune la socoteală cei
câțiva oameni de la balcoane.
Luară loc pe unul din rândurile din față, într-o parte,
biletele fuseseră destul de scumpe din câte își dădea ea
seama. Pianul începu să sune lin, în ritm de staccato și
audiența se liniști în așteptarea spectacolului. Treptat,
lumina reflectorului se micșoră.
Sedric luă o înghițitură. Cum el nu se înecă sau nu
avu convulsii sau nu vomită imediat, Enne se gândi că
e posibil ca otrava să nu își facă efectul pentru o
vreme. Își dădu seama și că nu mai simțea niciun dram
de vină. Nu-i păsa – el era un om vrednic de dispreț.
Cortina se ridică.
Sedric Torren își puse mâna pe genunchiul ei și zâmbi
triumfător, dar Enne câștigase deja.
 Enne

Când Enne se întoarse în apartamentul ei la două ore

după ce pusese otrava în paharul lui Sedric, mai întâi
făcu un duș. Mirosea a voma lui Sedric. Totuși, mult
mai grețos decât asta, se simțea murdărită de orașul
ăsta, de ceea ce făcuse și de cât de puțin îi păsa.
De nedezlegat, spusese Sedric despre omerta, dar ea
refuza să creadă asta. Nu putea să fie prinsă în
blestemul Viancăi pentru totdeauna.
Enne schimbă temperatura apei spre fierbinte, dar
încă nu se simți curată. Putea încă să simtă căldura
privirii lui Sedric și atingerea mâinii lui pe coapsa ei.
Nu avea alte haine în care să se schimbe după duș, așa
că își puse lenjeria din nou pe ea și apoi îmbrăcă
halatul pe care îl găsise în dulapul din baie, cu
broderia logoului St. Morse. Apoi se întoarse la pagina
la care pusese semn în ghidul ei.
Dar dacă murea Vianca? Ar fi ruptă vraja omertei
atunci? Enne intenționa să supraviețuiască aici, așa că
trebuia să învețe mai multe despre Vianca, despre
New Reynes.
Continuă să citească în ghid capitolul despre crima
organizată din oraș. Subiectul trecu de la familiile
Augustine și Torren care dețineau cazinouri la
clanurile străzii. Deși Familiile dețineau controlul
traficului de droguri, clanurile străzilor se ocupau de
restul. Au împărțit Malul de Nord în teritorii și au
preschimbat crimele în monopol. Ea citi în continuare,
întorcându-se uneori la harta ghidului.
Cu mult timp în urmă, existau o groază de clanuri.
Dar acum mai rămăseseră doar trei.
Cicatricele. Acesta era cel mai mare clan, condusă de
perfidul Opt Degete, Reymond Kitamura, pe care Enne
– în ciuda tuturor avertizărilor ghidului – a reușit să-l
întâlnească chiar din prima ei dimineață în Orașul
Păcatului. Cicatricele ofereau nu doar contrabandă și
falsificarea actelor pentru oraș, dar mai dirijau și
negoțul de arme. Teritoriul lor se întindea de-a lungul
Cartierului Fabricii. Puteai să-ți dai seama că cineva
era membru după cicatricele care brăzdau palmele și
încheietura lui.
Porumbeii erau asasinii și teritoriul lor era cunoscut
drept Cartierul Celor Morți. Ei și-au vopsit părul în alb
pentru a se potrivi cu conducătorul lor, Ivory, care
avea meritul a peste șaizeci și trei de crime. Niciunul
dintre cei care i-au văzut fața nu a rămas în viață.
Poate că era atât de bun încât nimeni nu îi văzuse
vreodată fata deloc.
Cel din urmă era Fierul. Clanul pariorilor și al
trișorilor care se denumeau consultanți și care ocupau
Orașul Vechi și Cartierul Cazinourilor ca un fel de
plagă. Erau buni la cărți, foarte ambițioși și oportuniști.
Orice ai fi putut face tu, ei puteau s-o facă mai bine.
Era grupul cel mai restrâns, cu cel mai scurt paragraf
din ghid. Levi nici măcar nu era menționat acolo.
Cineva bătu la ușă.
Enne simți un ghem în stomac, așteptându-se ca
femeia Viancăi să se întoarcă. Merse spre ușă și o
întredeschise, doar pentru a-l găsi pe Levi acolo.
— ’llo, spuse el. Arăta destul de palid.
După tot stresul serii, aproape că uitase că el trebuia
să vină după volții lui.
— Nu sunt îmbrăcată cum trebuie.
El ridică o pungă.
— E în regulă. Ți-am adus haine. M-am gândit că o să
ai nevoie.
Ea oftă și deschise larg ușa, chiar dacă prefera să fie
singură în loc să facă față rânjetului arogant al lui Levi.
El îi întinse punga, iar ea începu numaidecât să caute
prin ea. Materialele erau colorate și țipătoare, foarte
diferite de stilul ei.
— Și astea sunt din colecția ta? întrebă ea cu
suspiciune.
— Nu și de data asta. Jac le-a șterpelit de pe niște
sârme de rufe.
Ea mimă o grimasă în timp ce trăgea pe ea un pulover
foarte larg. Ar trebui să fie bine pentru o vreme. Putea
să-și cumpere haine după ce avea să fie plătită.
Sub haine se aflau câteva alimente, făină și ouă și alte
necesități. Starea ei se îmbunătățise aproape
instantaneu – era lihnită de foame. Ea le scoase cu
nerăbdare pe masa din bucătărie. Spre marea ei
bucurie, avea toate ingredientele necesare pentru a
face fursecuri. Desertul era modul cel mai simplu de a
se alina, dar mai avea puțin și plângea de recunoștință.
Când se întoarse pe călcâie pentru a-i mulțumi, își
dădu seama că nu mai stătea lângă ea.
Îl auzi răscolind prin sufragerie.
— Ce faci? îl strigă ea.
— Unde ai găsit gunoiul ăsta? Numele meu nu e nici
măcar pomenit.
Apăru în bucătărie, fluturând ghidul ei. Uită-te la
toate locurile despre care spune autorul să nu le
vizităm. Sute! Va trebui să mergem într-un tur, tu și
eu. Abia am reușit să atingem câteva atracții dimineața
asta. Se opri și se uită la ea cum spărgea niște ouă într-
un bol mare. Ce gătești?
— Fursecuri. Bucătarul nostru obișnuia să le facă cu
mine. Enne își petrecuse o mare parte din copilărie în
compania angajaților casei când Lourdes călătorea și
ea se simțea singură.
— E aproape miezul nopții.
— Mi-e foame.
 Dădu din umeri și luă loc lângă ea.
— Arăți răvășită, duduiță. Ai ieșit prin oraș cât timp
eu lucram?
— Am rămas în apartament, minți ea. În timp ce
adăuga făina, își făcu curaj să îi spună ce se
întâmplase. Levi era preferatul Viancăi, deci el ar
trebui să știe despre omerta. Nu putea să-i rostească
denumirea sau să spună adevărul, dar trebuia să
găsească o cale cumva. Trebuia să spună asta cuiva și,
tolerabil sau nu, Levi era singura persoană pe care o
avea în New Reynes.
— Am citit despre Vianca în ghid. El... el menționează
și talentul de sânge al familiei. Când încercă să
rostească cuvântul, nu-i ieși niciun sunet pe gură. Nu
putea să-l spună. Totuși, ea insistă. Am uitat cum se
numește.
Fața lui Levi se întunecă.
— Sunt surprins că au scris despre asta în ghid.
— Oh, ăăă... Pieptul i se strânse. Omerta știa că ea
căuta o cale de scăpare, o portiță. Dar trebuia să
găsească o cale de a-i spune lui Levi. Era singurul din
acest oraș care o ajuta. Poate ar fi putut chiar s-o
convingă pe Vianca s-o lase să plece.
— Acum, că ești angajată, stai cât de departe poți de
Vianca, o avertiză el. Fie că mă crezi sau nu, e o femeie
de la care preferi mai degrabă să te urască decât să te
placă.
Iar tu ești preferatul ei, se gândi Enne, întrebându-se ce
însemna mai exact asta.
Se întoarse la fursecurile ei, în timp ce Levi, acum într-
o pasă proastă, ieși ca o furtună spre sufragerie. Din
când în când îl auzea mormăind ceva, precum: „Au
pomenit despre afurisitul de Jonas Maccabees, dar nu și
despre mine” sau „Veil a fondat primul clan de stradă,
nu Havoc”. Cine a scris prostia asta de carte?
Apoi trecură câteva minute de tăcere. Enne puse
fursecurile dulci la răcit pe masă și merse spre
sufragerie, așteptându-se să-l găsească dormind. În
schimb, el stătea pe canapea, întorcând pe-o parte și pe
alta fiola de otravă. Enne înlemni.
— Văduva neagră, spuse el încruntat, e otrava
preferată a Viancăi.
— Unde a-ai găsit aia? se bâlbâi ea.
— M-am uitat prin lucrurile tale. Nu scrie despre
talentul de sânge al Viancăi în ghid. Arătă cu capul
spre cartea deschisă de pe masă. Enne, de ce ai otrava
asta? Era o disperare acută în tonul vocii lui, în
expresia feței. Păși îndeajuns de aproape ca ea să-i
poată simți parfumul, prea aproape ca să-i poată evita
privirea.
Enne se încordă sub acea privire. Luă o gură mare de
aer și încercă să rostească cuvintele, testând limitele
omertei, ce ar putea să spună și ce nu.
— Vianca Augustine este un monstru, spuse ea cu
atenție. Și tu știai asta. Deci de ce m-ai dus la ea? Vocea
ei era plină de acuzație. Nu voia să sune așa. Sau poate
că da.
El se albi atunci când începu să conștientizeze.
— Ce fel de sarcină ți-a dat?
— De ce m-ai dus la ea? Enne nu realiză cât de furioasă
este decât după ce țipă acele cuvinte. Parcă trebuia să
mă ajuți! Își puse mâinile pe pieptul lui și îl împinse
înapoi. Mi-ai spus că pot avea încredere în tine!
El arăta de parcă l-ar fi lovit.
— Nu știam. Cum aș fi putut? Vianca nu poate da
decât trei... se cutremură și nu putu rosti cuvântul.
Oricând. Sunt foarte prețioase pentru ea. Nu mi-ar fi
trecut niciodată prin cap că ar putea folosi una pe tine.
Trebuie să mă crezi.
Suna cu adevărat rănit, chiar disperat. Pentru ea? Nu,
trebuia să fie mai mult de atât.
Atunci se prinse.
Levi continuă, vocea lui fiind încordată:
— Dacă aș fi avut cea mai mică suspiciune, niciodată
nu aș fi...
— Și tu ai una, nu? șopti Enne. De asta a spus
Reymond că ești preferatul ei.
Nările lui se lărgiră.
 — Bineînțeles că și eu am una! Se întoarse cu spatele
la ea și începu să se plimbe prin sufragerie. De parcă
eu aș fi ales să fac o schemă care era sortită eșecului. M-
am zbătut luni întregi în încercarea de a remedia
situația. Între timp, clanul Fierului e ca și falit. De-abia
se mai pot uita la mine. De-abia mai pot eu să mă
privesc în ochi. Se opri din mers, dar încă nu se uita la
ea. Eram menit să ajung cineva. În schimb, sunt al ei.
Vocea lui răguși spre ultimele cuvinte, de parcă mai
avea puțin și se frângea și el. Se juca cu ceva argintiu în
buzunar.
— Chiar este de nedezlegat? întrebă Enne în șoaptă.
Nu putea spune cine pe cine consola. Nu știa despre ce
scamatorie vorbea.
Se întoarse pentru a o privi.
— Da, șopti cu o voce răgușită. Numai dacă ea moare.
Enne îi aruncă o privire întrebătoare.
— Nu sunt un ucigaș, nu, îngăimă el. Dar, vai, aș face-
o. Însă nu pot. Putem doar să ne rugăm ca altcineva s-o
facă.
Orice urmă de furie care mai rămăsese în ea
dispăruse. Nu mai văzuse niciodată expresia cuiva
reflectând-o atât de perfect pe a ei. Erau amândoi
prinși în capcană. Și el o ura pe Vianca. O simțise în
fiecare cuvânt al lui.
Lăsându-l să se calmeze o clipă, aduse un platou cu
fursecuri din bucătărie. Șase pentru ea, două pentru el.
Se așeză pe canapea, cu genunchii lipiți la piept,
făcându-se mică de tot. Rupse un fursec în două și îl
ronțăi dinspre centru spre margine. Mâncarea o făcea
să se simtă normal. De abia de mâncase toată ziua.
Levi se așeză în fața ei, pe un fotoliu.
— Îmi pare rău, spuse el de parcă chiar îi păsa. Îmi
pare atât de rău.
— Știu. Și chiar știa.
— Ce te-a pus să faci?
— Nu m-a pus să fac nimic. Enne luă al doilea fursec,
vocea ei fiind joasă și rece, de nerecunoscut. La
început, da. Dar la urmă, chiar am vrut s-o fac și nu mă
simt vinovată câtuși de puțin. Aș face-o din nou. Se
opri pentru a vedea ce părere are, dar fața lui era de
piatră. Asta mă face o persoană rea?
— Cred că depinde de ce ai făcut mai exact, spuse el
cu greutate.
Se pregătea să resimtă constrângerile omertei, dar nu
apăru niciuna.
— În Cazinoul Luckluster, Sedric Torren probabil că
dă afară tot ce a mâncat la cină, și o merită. Se pare că,
odată ce secretul omertei a fost aflat, Enne putea spune
adevărul fără nicio problemă. Oftă cu ușurare.
Levi înlemni în timp ce se întinse după un fursec.
— L-ai otrăvit pe Sedric Torren?
 — Nu e mort, doar bolnav, Enne se înfioră. Aveam o
rochie roz de copiliță. Vianca m-a pus s-o port. Și a
funcționat. Vianca m-a deghizat pentru a mă trimite la
măcel.
Trecu un moment lung până reuși să șoptească:
— Ești rănită?
— Sunt bine.
— Nu plângi.
— Am spus că nu sunt rănită.
— Dar ai plâns toată dimineața.
— Sunt obosită, pufni ea. Și, dacă el continua să o
înțepe, avea să plângă iar. Nu i-ar trebui prea mult. Nu
încerca să pară puternică. Ci doar nu îi stătea în putere
să pară nicicum în acel moment.
Se ridică și luă sfera pe care o lăsase pe masă mai
devreme pentru Levi și o întinse spre el.
— Nu-mi trebuie asta, spuse el sfidător. E vina mea că
te-am dus la ea.
— Ai spus că Fierul este falit.
— Și aia tot vina mea e.
— Atunci repar-o. Împinse sfera spre pieptul lui.
— Știe că ești fiica lui Alfero? întrebă el, iar ea dădu
din cap negativ. Bun. Nu trebuie să știe. Niciodată. Lăsă
sfera înapoi pe masa ei. N-o iau.
— Dar...
— Nu pricepi? țipă el. Ea te deține. Atât timp cât ea
respiră, ești blocată în New Reynes. Nu este cale de
scăpare. Toate lucrurile pe care le-ai spus mai devreme
despre a te întoarce acasă la toamnă... Sau a termina
școala... Ești norocoasă dacă mai apuci să vezi
vreodată Bellamy. Ești norocoasă dacă scapi cu viață
din orașul ăsta.
Pereții încăperii păreau dintr-odată mai mici și mai
aproape. Și, în cele din urmă, Enne începu să plângă.
— Eu... el clipi des de parcă abia acum o vedea pentru
prima oară. Îți cer scuze. Nu am vrut să zbier. Încet,
ezitant, veni mai aproape de ea pe când umerii ei încă
tremurau și o luă în brațe. Atingerea lui era caldă, iar
Enne aproape că se desprinse din îmbrățișare, dar
adevărul era că mângâierea era bine-venită, chiar și
din partea lui. Nu mai avea pe nimeni altcineva.
— N-am mai întâlnit niciodată pe vreunul din ai ei,
murmură el. Am fost mereu singurul.
— Vreau să merg acasă.
— Știu.
— Vreau s-o găsesc pe Lourdes. Niciodată nu mai
avuse atâta nevoie de mama ei ca în momentul acesta.
Dorul de ea era ca și cum ceva vital din pieptul ei
lipsea. Durea atunci când încerca să-și înece suspinele.
— Îți promit că o vom găsi, spuse el. Ea se agăța de
cuvintele lui ca de un colac de salvare.
— Și dacă Vianca îmi dă o altă sarcină? întrebă ea.
 — Atunci trebuie s-o îndeplinești. E tot ce poți face. Îi
dădu drumul și ea se îndepărtă de el și își șterse nasul.
Mâine seară mergem la Sauturelle. O să aflăm ce
putem despre Lourdes.
Ea încuviință din cap. Era un început. Luă din nou
sfera și i-o înmână încă o dată.
— Vreau să iei asta.
El o luă, deși putea vedea că îl durea asta.
— Îți promit, Enne. Numele ei suna ciudat pe buzele
lui, mereu îi spusese „duduiță”.
— O să te ajut. Suntem în asta împreună, tu și eu.
Ea zâmbi slab. Erau împreună, în multe feluri.
Când el deschise ușa ca să plece, ea întrebă:
— Despre ce vorbeai cu Sedric? V-am văzut vorbind
mai devreme, în camera Tropps.
Se opri și se uită la ea pentru o clipă, cu fața lui perfect
inexpresivă.
— Nimic, spuse el. Vorbeam doar despre un joc de
cărți.
Înainte ca Enne să poată pune o altă întrebare, Levi
închisese deja ușa în urma lui.

Ziua a doua

„Dacă chiar trebuie să îl vizitezi, cititorule, atunci te

implor: rămâi doar pe Malul de Sud.
 Nu trece peste Brint. Nu crede toate zâmbetele. Nu
intra în vizuinile lor.
Altminteri nu vei mai ieși niciodată”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Levi

Într-un parc abandonat din Orașul Vechi, Jac Mardlin

se sprijinea de un gard din fier forjat, șapca lui de puști
cu ziarele ascunzându-i fața. O ceață sărată de
dimineață se simțea în aer de la ploaia de seara trecută.
Totul era întunecat în Orașul Vechi. Clădirile erau
făcute din piatră neagră, sticloasă, turlele și arcadele
aruncau umbre barbare pe alei. Totul arăta și mirosea
grotesc.
Jac nu era decât o simplă siluetă în ceață, nemișcată și
tăcută.
Levi putea chiar să nu-l recunoască dacă nu era aura
aceea gri ce încercuia trupul prietenului său. Era
ușoară și mirosea a pânză de in, iar Levi se relaxă de la
familiaritatea lui, de parcă s-ar fi întors acasă după o zi
lungă.
Levi îl bătu pe umăr și Jac își deschise un ochi. Era gri.
Totul la Jac părea gri și fără de culoare, cu excepția
tatuajelor cu însemnele roșii ale cărții de joc de pe
brațele lui și cicatricele estompate de lângă ele.
— ’llo, Levi, căscă el și făcu un X în dreptul inimii.
— O noapte lungă?
— Am avut tură. Jac lucra ca paznic pentru un bârlog
de pariuri, numit Dintele Copoiului, la câteva străzi de
St. Morse. Proprietarul bârlogului era unul dintre cei
mai vechi clienți ai Fierului.
Spre deosebire de celelalte clanuri, care funcționau în
baza crimelor și din apetitul constant al New Reynes-
ului pentru păcate de toate felurile, Fierul recurgea la
un singur viciu: lăcomia. Ei lucrau ca furnizori. O dată
la câteva luni, Levi selecta locuri noi de pariuri și le
promitea proprietarilor că, dacă îi angajau copiii, el le-
ar fi mărit profitul cu 20% în trei luni. La început, Levi
aducea crupierul, expertul lui în trișat. Apoi aducea
paznicii, actorii, barmanii. El putea îndulci orice
băutură și măslui orice joc – consultanța sa era la nivel
de artă – și tot ce cerea în schimb era doar 15% din
orice profit. Era o ofertă pe care foarte puțini o puteau
refuza.
— Arăți de parcă și tu ai avut o noapte lungă, spuse
Jac.
Levi își frecă ochii obosiți. Stătuse treaz timp de multe
ore noaptea trecută, rememorând viziunea lui de pe
holul alb și negru, reîntorcându-se la momentul în care
o ținuse în brațe pe Enne, promițându-i imposibilul.
Apoi, pe la cinci dimineața, se prezentă în fața ușii
Viancăi pentru a-i spune care este părerea lui despre
poziția permanentă a Ennei în imperiul ei, doar pentru
a afla că Vianca era plecată pentru restul zilei, în afara
orașului, la o întrunire a monarhiștilor, pregătindu-se
pentru o campanie electorală inutilă pentru alegerile
Senatului din noiembrie. Tipic.
— Sedric Torren mi-a adus un dar noaptea trecută,
explică Levi. Probabil că nu ar fi trebuit să spună asta –
grijile îl întorceau cu susul în jos pe prietenul lui –, dar
avea nevoie să spună cuiva. Nu-i spusese lui Enne
noaptea trecută. Nu avusese șansa de a-i spune
Viancăi de dimineață. Și avea nevoie ca să își ușureze
povara de pe umeri.
— Nu aș accepta un cadou din partea unui Torren nici
dacă ar fi un kilo-volt legat cu o fundă, spuse Jac
serios. Ce ți-a dat Sedric?
Levi scoase Cartea Umbrei din buzunar. Jac păli, apoi
o luă repede din mâna lui Levi și o întoarse, trecându-
și degetul peste spatele metalic argintiu.
— Asta e treabă serioasă. Nu te-a... nu te-a invitat, nu?
— Nu. Este doar un avertisment. Cartea invitație era
Nebunul, nu Turnul. Și o invitație era un termen
impropriu: Nebunul îți prevestea execuția ce se
apropia. Aproape ca imediată.
— Un avertisment despre ce?
 — Investiția. A spus că am zece zile. Nouă acum.
— Zece zile? Jac bodogăni. Tu... vei găsi tu o soluție.
Mereu o faci.
Jac a avut dintotdeauna mult prea multă încredere în
Levi, începând cu prima zi în care se cunoscuseră. Levi
avea doișpe ani, chircit undeva pe o alee a străzii
Tropps. Purta numai negru și își ținea fața acoperită –
asemenea înfățișării lui Veil, o legendă a Malului de
Nord și eroul lui Levi – și bătea un pachet de cărți,
ademenind trecătorii cu un joc cu șanse de alba-
neagra. Dar nimeni nu se oprise. Cu toții îl recunoșteau
și îi dibuiseră șmecheriile deja.
— Ți-ar plăcea să câștigi o sută de volți azi? îl întrebă
Levi pe Jac în timp ce trecea pe acolo. Chiar și pe
atunci, Jac era destul de mare. Nu înalt – niciodată nu
fusese înalt, ci lat în umeri, prin construcția sa. Genul
de putere care putea fi mascată. Arăta precum o carte
pe care Levi și-ar fi dorit s-o aibă în mânecă.
Jac atinse cu vârful bocancului vasul aproape gol cu
sfere al lui Levi.
— Astea-s cuvinte mari.
— Am dat o cifră minimă.
Câștigară două sute de volți și i-au cheltuit pe toți
într-o singură noapte, sărbătorind și bând într-un
cabaret jalnic. Așa că se întâlniră din nou a doua zi.
Curând, se vedeau în fiecare zi, un loc nou, truc nou,
răsfățuri noi. Durase un an întreg, până când Levi o
întâlni pe Vianca, iar Jac, un drog denumit Lullaby.
— Ai avut... o viziune sau ceva? șopti Jac. Nu se
spune despre Cărțile Umbrei că sunt vrăjite?
— Neah, nimic de genul ăsta, minți Levi, pentru că Jac
își scosese deja Crezul, un lanț pe care îl purta ca un
simbol al vechii Credințe. Nu mulți mai credeau în așa
ceva, Mizerii perpetuaseră poveștile pentru propriul
câștig și, după Revoluție, noua putere declarase
Credința ca fiind ilegală. Dacă Levi i-ar fi spus lui Jac
despre hol și cimitir, Jac nu ar mai fi putut dormi o
săptămână întreagă și și-ar fi petrecut următoarele zile
spunându-i lui Levi niște versete dintr-un text pe care
Jac nici măcar nu-l putea citi pentru sine.
Jac răsuci Crezul – care arăta ca un nod în formă de
diamant – printre degete.
— Apropo de avertismente, avem să îi dăm ceva lui
Chez? întrebă Jac. Mai mult decât, știi tu, de obicei? În
ultimul timp, norma nu fusese prea mult. Levi putuse
să îi dea lui și celorlalți numai minimumul la ultimele
câteva întâlniri săptămânale.
— Nu putem să strângem de la bârloage decât peste
câteva zile, îi aminti Levi lui Jac. Era singura scuză pe
care putea s-o scornească.
Încă de când scamatoria investiției începuse să o ia la
vale, Levi nu mai fusese în stare să aibă grijă de clanul
Fierului așa cum îi obișnuise, iar ei decădeau.
Minimumul ăsta nu avea să mai țină mult. Nu era
suficient. Și asta îl omora.
A fi membru într-un clan însemna mai mult decât un
simplu contract: era un jurământ. Odată ce i-ai jurat
credință stăpânului, el avea putere asupra ta. Nimic de
nedezlegat, ca omerta, dar era o putere ce purta
ordinele pe o scară a ierarhiei și prevenea ca încrederea
intimă a clanului să fie trădată. Exista magie într-un
jurământ și, chiar dacă Levi nu înțelegea asta, îl
respecta. Toți de pe stradă știau să respecte un
jurământ.
Ei i-au jurat lui Levi loialitatea lor și el le promisese
chiar mai mult. Dacă nu măreție sau bogăție, cel puțin
un acoperiș deasupra capului și o cină în burțile lor.
Enne îi dăduse o mie de volți noaptea trecută, volți
despre care credea ea că îi va ajuta clanul. Și Levi și-ar
fi dorit să îi folosească pentru ei, dar avea nevoie de
volții ăia. Îl aduceau cu o mie de volți mai aproape de
suma datorată lui Sedric. Nu le era de niciun folos
celor din clanul Fierului dacă era mort.
Încă nouă zile. Tot ce avea nevoie era să
supraviețuiască încă nouă zile. Apoi Fierul redevenea
cel mai bogat clan din oraș. Atunci Levi le putea da, în
sfârșit, copiilor lui ceea ce meritau.
Levi se uită la ceas.
 — Trebuie să plecăm.
Jac mergea chiar lângă el, umerii săi fiind lăsați de
oboseală.
— N-ai spus nimic despre duduița aia cu care umblai
ieri. Parcă începea cu N.
Levi prefera să nu-l implice pe Jac în mizeria aia, nu
dacă putea evita. Monarhiștii erau oameni periculoși.
— I-am făcut rost de un loc de muncă la St. Morse.
Vina îi încolți stomacul în momentul în care își aminti
unde o dusese pe Enne acel loc de muncă. Trebuia să
recunoască, o crezuse puțin snoabă când o întâlnise,
dar nu și-ar fi dorit ca omerta Viancăi să pună
stăpânire pe nimeni. Dacă ar fi suspectat doar că
Vianca ar fi fost interesată de Enne în felul ăla, nu ar fi
dus-o niciodată în apropierea Cazinoului St. Morse.
Parcă trebuia să mă ajuți! țipă ea la el. Mi-ai spus că pot
avea încredere în tine!
Levi greșise față de ea în cel mai grav mod cu putință.
La început, s-o găsească pe Alfero pentru el însemna o
cale de a-și scăpa propria piele și, din moment ce
Sedric îi dăduse o Carte a Umbrei, asta însemna
salvare mai mult ca oricând. Dar, începând cu seara
trecută, era mai mult de atât – era despre iertare din
partea Ennei. Despre a îndrepta lucrurile.
La început crezuse că Enne nu ar rezista mai mult de
o noapte în New Reynes, dar se înșelase în privința ei.
Sedric îl înspăimântase pe Levi până în măduva
oaselor, și Enne – Enne – îl otrăvise, pe el, pe lupul
Malului de Nord, iar ea nu simțea nicio remușcare.
Nu, ea nu era deloc cum se așteptase el.
— Ce fel de slujbă? pufni Jac.
— Acrobații, așa i-am spus Viancăi.
— Crezi că-mi poți face rost de un bilet gratis pentru
următorul spectacol? Am nevoie de o porție bună de
râs. Jac dădu cu piciorul într-o sticlă goală de bere, care
începu să se rostogolească zgomotos, prea zgomotos,
de-a lungul străzii. Partea asta a Centrului vechi era
lipsită de viață, cu excepția lor.
Apoi pași zgomotoși sparseră liniștea. Chez țâșni de
pe o alee de lângă biserica veche, Mansi fiind pe
urmele lui. Chez se uita pieziș, devenind o trăsătură a
feței lui în ultima vreme, la fel de permanentă ca
arcadele proeminente ale ochilor sau nasul subțire,
ascuțit și argintiu. Îl salută pe Levi rapid.
Mansi, spre deosebire, se lumină la față în momentul
în care-l văzu pe Levi și nu ezită să-și facă un X în
dreptul inimii. Ca toți copiii din Malul de Nord, Mansi
lua legile străzii foarte în serios. Fiecare regulă. Fiecare
mit.
Pare cam slăbuță, se gândi Levi. Mai slabă decât de obicei.
Oftă. Era atât de obosit, atât trupul lui, cât și sufletul o
simțeau. Să poarte această vină îl extenua. Dacă toate
eșecurile lui ar fi fost o mare, atunci el s-ar fi înecat, iar
omerta ar fi fost bila de oțel și lanțul care l-ar fi tras
până la fund.
— ’llo, îi salută Levi.
— Unde ai fost noaptea trecută? întrebă Chez.
Amândoi, de fapt.
— Am fost la muncă, așa cum am făcut amândoi în
fiecare sâmbătă în ultimul an, mârâi Levi. Chez știa
asta deja. De ce? Ce am pierdut? Asta era o întrebare
pe care, ca domn al Fierului, nu ar fi trebuit s-o pună
niciodată.
— O încăierare cu Cicatricele, spuse Mansi dintr-o
suflare. Privirea i se muta sălbatic de la Levi la Chez.
— Ce? mârâi Levi. N-ar fi permis niciodată o
încăierare. Și nici Reymond. Dar legea străzii avea mai
multă putere decât domnii în cele din urmă. Pe
deasupra, povestea lui Levi și a lui Reymond nu era
cunoscută în afara cercului lor. Ceilalți membri ai
Fierului ar fi văzut-o ca pe o trădare a loialității – cu
siguranță că Chez ar fi crezut asta.
— Unde a avut loc? întrebă Jac tăios.
— Lângă Podul Revoluției. Nu foarte departe de
granița dintre Fier și Tărâmul Cicatricei.
— A fost rănit cineva? întrebă Levi, uitându-se la
Mansi după zgârieturi și vânătăi, dar, din fericire, nu
găsi niciuna.
 — Unul dintre informatorii noștri a scos un cuțit, dar
nu a avut șansa să-l folosească, răspunse Chez,
scoțându-și pieptul în afară. Scavenger și-o căutase cu
lumânarea.
— Cineva a scos un cuțit la Jonas? Levi nu putea să-și
imagineze care dintre copiii lui era atât de inconștient.
Jonas era agentul cel mai periculos al Cicatricelor.
Omorâse până și un Porumbel odată.
— Crezi că Reymond va fi supărat? Nu am vrut s-o
enervez pe duduița ta, Pup, spuse Chez și apoi înlemni
instantaneu.
Jac și Mansi rămaseră cu gurile căscate. Levi încercă
din răsputeri să nu facă vreo grimasă, să-și amintească
faptul că el nu merita asta.
Era menit pentru mai mult de atât.
Levi își scoase ușor cuțitul din haină. Nu pe cel bun
pe care-l plătise Vianca, ci cel cu mâner ruginit pe care
îl folosise în timpurile vechi.
Chez văzu cuțitul, dar nu se clinti. Levi îl întoarse de
câteva ori în aer în timp ce mergea spre el, iar
marginea lamei se învârtea în jurul degetelor lui Levi
cu o delicatețe înspăimântătoare. Chez nu era singurul
care putea să se dea mare.
— Era o glumă. Ai de gând să-mi tai gâtul? Chez o
spuse mai mult ca pe o provocare decât ca o întrebare,
dar amândoi știau că era mai serios de atât.
 Acum șase luni, aceste comentarii erau doar o glumă.
Acum erau o amenințare. La puterea lui Levi. La
mândria lui.
Levi nu știa cât de departe va merge, dar, oh, cuțitul
ăla se simțea bine în mâinile lui. Reymond sau Ivory
nu le-ar fi permis niciodată celui de-al treilea membru
în rang să le vorbească așa. Dar Levi jurase cu mult
timp în urmă că nu va fi ca Reymond sau Ivory. Voia
glorie, nu frică.
Pe deasupra, nu se putea spune că Levi chiar l-ar
putea gâtui pe Chez sau să-l dea afară. Ar trebui să-l
înlocuiască cu cineva care ar transmite cu
conștiinciozitate ordinele lui Levi către ceilalți membri
– Jac nu putea să le facă pe toate singur. Mansi ar
merge până la capătul lumii și înapoi pentru Levi, dar
are doar treisprezece ani – cum ar arăta dacă cel de-al
treilea la comandă în Fier ar fi doar un copil? Oricum
celelalte clanuri credeau că Levi era doar un copil.
Dacă ar fi adus-o pe Mansi la comandă, ceilalți ar fi
crezut despre el că era doar o glumă.
Ura să recunoască asta, dar avea nevoie de Chez, cel
puțin până îi plătea datoria lui Sedric, pentru a se
putea concentra pe Fier din nou. Sau poate că Chez va
fi puțin mai tolerabil după plată. Fusese chiar bine o
vreme, obișnuia să se comporte altfel, înainte ca el să
decidă că problemele Fierului erau responsabilitatea
lui și nu a lui Levi.
Fuseseră prieteni cândva.
Dar totul se rezuma la respect în cele din urmă. Levi
prefera să își câștige respectul la o masă de joc decât
într-o bătaie cu arme. Dar Reymond îi spusese cândva
că respectul și frica erau cele două fețe ale aceleiași
cărți. Din moment ce se ajunsese atât de departe, Levi
trebuia să-și joace rolul.
Aduse marginea cuțitului în dreptul gâtului lui Chez.
Chez era ca o stană de piatră. Nu îndrăznea nici să
respire. Dar nici nu încercă să lovească înapoi. Nu
credea că Levi chiar l-ar fi rănit.
Levi abia își recunoscu vocea când mârâi:
— Aș putea să-ți iau gâtul. De lângă el, Mansi privea
cu ochi mari și plini de teamă. Era o privire pe care
Levi nu avea să o uite curând.
— Oh, deci așa vrei să joci? scrâșni Chez.
— Întrebarea e cum joci tu, șuieră Levi. Nu curajul,
viclenia sau a fi prima persoană care scoate cuțitul la
iveală te face lordul unui clan, ci câștigarea volților și a
ține pe toată lumea în viață. Nimeni nu poate conduce
așa cum o fac eu.
Levi simți marginea aurei lui Jac atingându-i umerii
ca pentru a-l calma. Jac probabil că nici nu conștientiza
că aura lui făcea asta. Levi știa că nu era în pielea lui,
Lordul Fierului nu avea reputația de a-și amenința
subordonații cu cuțitul. Dar asta era tot ce avea. Nu
știa cum altfel să-și joace cartea.
— Fierul are cel mai mare flux de volți dintre toate
clanurile din New Reynes și asta datorită mie,
continuă Levi.
— Poate avea cândva, îl provocă Chez, dar nu mai e
cazul.
— Asta-i temporar. Dă-mi doar nouă zile și toate
problemele noastre vor dispărea.
Chez se încruntă.
— Ce se întâmplă peste nouă zile?
Libertatea mea, se gândi Levi, chiar dacă nu era chiar
adevărat. În nouă zile, dacă reușea să-i plătească lui
Sedric, ar fi fost liber de scamatoria investiției. Dar nu
va fi niciodată eliberat de Vianca. Când totul se va
termina, ea îi va da o nouă misiune, o nouă metodă
care va duce la uciderea lui și aducerea volților în
buzunarul ei.
Sau poate că nu. Asta fusese cea mai îngrozitoare
treabă pe care o făcuse pentru ea până acum. Nu i-ar
mai cere să riște din nou data următoare. Ura faptul că
era subordonat puterii ei, că trebuia să se agațe de
speranța că data viitoare i se va face milă de el, că data
viitoare va arăta ceva compasiune.
Ești târfa ei, spusese Reymond cu o zi în urmă.
Glumise, Reymond glumea tot timpul, dar îl atinsese.
 Levi era și fusese întotdeauna Lordul Fierului și era
timpul ca asta să însemne ceva din nou.
— Ne câștigăm plata în nouă zile, răspunse Levi. Nu
era chiar o minciună. Odată ce înșelătoria se va
închide, Levi va putea să îi plătească pe cei din clanul
Fierului cu ceea ce câștigau din nou. Încă erau cel mai
bogat clan din oraș, chiar dacă nimeni în afara de el și
Jac nu știa asta.
— De-acum încolo, porunci Levi, retrăgându-și cuțitul
și îndepărtându-se puțin de Chez, dacă vă mai gândiți
să scoateți cuțitul la cineva din alt clan, îmi cereți mai
întâi părerea.
Ochii lui Chez se îngustară. Levi putea ghici că el se
gândea dacă să încalce acea poruncă și să-l provoace
sau nu. Chez se apropia îngrozitor de tare de a afla
adevărul: faptul că Levi fura de la propriul clan. Dar
nu era chiar atât de simplu, iar Levi nu ar fi făcut asta
dacă nu ar fi fost nevoit. Iubea Fierul, dar nu era sigur
că iubea ceva suficient de mult cât să moară pentru
acel lucru. Nu acum când problema era așa aproape de
rezolvarea ei.
Spre ușurarea lui Levi, Chez dădu aprobator din cap.
Mansi dădu chiar cu mai multă ardoare din cap,
arătând acea loialitate care-l făcea pe Levi să aibă
dureri de stomac. Nu merita asta.
Numai Jac nu reacționase. Era incredibil de cenușiu,
nemișcat și tăcut, chiar și pentru el. Îl făcea pe Levi să
se simtă stânjenit.
— Alte noutăți? întrebă Levi. Vreo întrebare?
Chez dădu dezaprobator din cap.
— Atunci cred că putem încheia întâlnirea noastră.
Levi scoase punga cu sfere din buzunarul lui și le-o
întinse. Fiind al treilea în rang, era responsabilitatea lui
Chez să împartă profitul cu membrii clanului.
Chez nu pierdu timpul. Își scoase numărătorul din
buzunar și începu să numere volții, de parcă Levi ar da
țeapă propriei echipe sub nasul lor.
— Avem nevoie de mai mult, spuse Chez, pentru
crupierii care lucrează ture în plus. Muncesc dublu și
ar avea nevoie de volți.
— Strângem de la bârloage abia peste câteva zile,
spuse Levi, repetând scuza pe care i-o dăduse lui Jac
mai devreme. Aș face-o dacă aș putea. Acele cuvinte îl
oboseau. Chiar dacă spuneau adevărul, sunau precum
o minciună. Ar putea oricând să facă mai mult, să ofere
altceva. Însă, de această dată, nu avea încotro.
Ochii lui Chez se îngustară.
— Ar trebui să fie mai mult. Unde se duc ceilalți volți?
Unde sunt bonusurile de săptămâna trecută?
Bonusurile erau acum în buzunarul căpitanului
Cizmelor albe.
— Nu a fost nimic în plus, spuse Levi, înghițindu-și
vina.
Nu ar trebui să se întâmple așa, gândi el.
— Însă lucrurile se vor schimba, jură Levi. Cât de
curând. De fapt, ni s-a deschis o oportunitate și vă cer
amândurora o favoare pentru asta. Mansi dădu din
cap entuziasmată, dar Chez nu răspunse. Ca
întotdeauna, părea sceptic. Levi presupunea că Chez
avea puține motive să îl mai creadă. Cuvântul lui nu
mai avea valoare zilele acestea și Chez avea nevoie de
mai mult decât promisiuni – avea nevoie de fapte.
— Caut informații despre o persoană cu numele
Lourdes Alfero.
— Aceea despre care vorbea duduița ieri? întrebă
Mansi.
— Da, dar trebuie să fiți discreți. Oamenii o vor căuta
pe Alfero, cred, dacă nu cumva au găsit-o deja.
Ceea ce le cerea să facă era periculos, de aceea nu
menționă că Lourdes era monarhistă. Nu avea de gând
ca spionajul lui Chez sau a lui Mansi să lase urme
incriminatorii. Lourdes era bine cunoscută, însă doar
în unele cercuri – niciunul care să fi avut relații directe
cu ai Fierului. Cu cât știau mai puțin, cu atât mai bine.
Se întoarse către Mansi.
— Am nevoie de ajutorul tău și în seara asta.
— Pentru ce? întrebă ea nerăbdătoare.
— Am nevoie să mă ajuți să furișez patru persoane în
Sauturelle.
Mansi lucrase acolo ca personal la bucătărie, precum
și crupier amator.
— Sărbătoriți ceva? întrebă Chez, cu o ușoară urmă de
dispreț în voce.
— Un fel de întâlnire de afaceri, spuse Levi.
Mansi aprobă dând din cap.
— Pot face asta. Nicio problemă. Cine merge?
— Eu, Jac, fata pe care ai întâlnit-o ieri și un prieten.
Reymond. Nu putea spune asta de față cu Chez. În
seara asta, o va face pe Mansi să jure că va păstra
numele secret. Nu era corect față de ea, dar Levi nu își
permitea să joace corect.
— Voi paria chiar și o dată sau de două ori la mesele
lor. Și tu ar trebui să joci.
Fata radia de bucurie.
— Am mai exersat. Șeful spune că aș putea fi la fel de
bună ca tine cândva.
— Ai putea fi chiar mai bună.
Din spatele ei, Chez arunca priviri urâte. Era o privire
lipsită de încărcătură, gândea Levi. Bănuia adevărul,
dar, de fapt, el nu știa. Ca și Mansi, îi era loial Fierului.
Și indiferent ce le spusese Chez, indiferent cât se
înrăutățea situația, trebuiau să mai creadă în el pentru
încă nouă zile. Și el trebuia să creadă același lucru.
Încă nouă zile și va repara totul.
 Enne

Enne privea în lungul unui hol imens. Podeaua de

gresie, ușile așezate una după cealaltă și coloanele din
piatră, toate repetau același model de alb și negru.
Știa că visează, dar nu se putea trezi. Nu până nu
găsea ușa potrivită.
Apăsă clanța unei uși albe din stânga ei. Încuiată. O
încercă pe cea neagră de alături și se deschise. De
îndată ce trecu pragul, alunecă înapoi în mintea ei de
acum patru luni... și o amintire se derulă.
Era îmbrăcată cu o haină de lână. Februarie – detesta
mai mult ca orice luna februarie, chiar dacă era luna în
care se născuse. Mergea apăsat prin zăpadă. Uită-te la
ea. Dând din picioare nervos. Domnișoarele se
presupunea că trebuiau să se miște grațios. O colegă de
clasă trecu pe lângă ea într-un automobil ale cărui
două steaguri purtau emblema familiei ei. Enne
rămase pironită și încercă să se facă nevăzută. Haina
de lână era chiar foarte urâtă. Poate, dacă nu se mișca,
fata nu o va observa.
Așa se și întâmplă. Însă pentru Enne acel lucru era
chiar mai rău.
Automobilul se făcu nevăzut și în urma lui stătea
Lourdes, sub un felinar, cu un ziar sub braț, purtând
eșarfa ei favorită roșu intens. Rânjea; se poate să o fi
văzut pe Enne mergând nervos. Hmm. Ei bine, Lourdes
ar fi putut crede că este amuzant, dar nu ea avea
debutul în societate peste un an. În plus, nici Lourdes
nu se mișca grațios. Mama ei mergea cu pași mari,
tocurile cizmelor ei bătând ritmic, intenționat. Nu că
Lourdes ar fi fost o doamnă în fiecare zi, precum se
îmbrăcase în această dimineață.
Lourdes o îmbrățișă pe Enne după ce ea a traversat
strada și, în ciuda grijilor lui Enne din urmă cu câteva
momente, se simți numaidecât în siguranță în brațele
ei. Lourdes mirosea a cerneală proaspătă, semn că își
petrecuse toată dimineață scriind scrisori prietenilor ei
din New Reynes. Sincer, Enne nu înțelegea de ce
Lourdes se asociase cu ei. Toată lumea știa că definiția
lor pentru reputație era dată de cantitatea de volți pe
care o pariau sau numărul de amante pe care le aveau.
Intrară într-o cafenea din apropiere și fură de îndată
îmbrățișate de aroma de pâine proaspătă. Lourdes și
Enne împărțiră mai întâi un pateu cu brânză, așa cum
făceau întotdeauna în zilele de joi când Lourdes era în
vizită. Lourdes mânca delicat, degetele ei subțiri
îndepărtând crusta de umplutură. Enne se abținea de
la a-l face bucăți și încercă să imite eleganța lui
Lourdes.
— Cum sunt cursurile? întrebă Lourdes, sorbind din
ceai. Era acel moment în care Enne admira – cum o mai
făcuse de atâtea ori – frumusețea mamei ei. Părul ei
blond era atât de deschis și fin precum firele împletite
de un vierme de mătase, trăsăturile îi erau serioase,
dar elegante, de la nasul acvilin până la ochii
pătrunzători. Enne socotea că cea mai plăcută calitate îi
era pielea, lipsită de pistrui sau orice altă pată și
surprinzător de tânără în ciuda vârstei. Lourdes
poseda o eleganță naturală pe care Enne era convinsă
că nu o va dobândi niciodată. Indiferent câte lecții de
etichetă lua, câte ore petrecea mergând cu cărți pe cap
– nimic în viața lui Enne nu venise fără efort.
— Sunt groaznic de plictisitoare. Algebra nu are
logică. Vocea profesorului de istorie ne adoarme pe
toți. Madame Tensington amenință că îmi va lega o
riglă de spate pentru a-mi menține postura dreaptă...
— Respiră, Enne. Nu îți face bine la digestie. Lourdes
râse. Știi, pun pariu că algebra nu e chiar atât de lipsită
de logică.
— Pentru mine, este. Uneori, dacă nu aș fi avut cele
zece degete de la mâini, nu știu cum aș fi supraviețuit.
— Supraviețuirea cu mai puțin de zece degete ar fi
obositoare, într-adevăr, spuse ea solemn. Întru câtva,
Enne tot credea că glumește.
Mâncară ultimele bucăți din pateu sau, mai degrabă,
Enne o făcu.
 Lourdes părea să își fi pierdut pofta.
— Plec la New Reynes mâine, spuse. Am câteva
treburi de rezolvat.
Ce treburi? ar fi vrut Enne să întrebe, însă nu o făcu.
Hotărâse cu mult timp în urmă că nu voia să știe.
— Mă voi întoarce înainte de a se termina anul școlar,
desigur.
Enne oftă. Nu avea mulți prieteni, așadar, călătoriile
de afaceri ale lui Lourdes de obicei însemnau luni
întregi de singurătate. Enne se va întoarce în fiecare
weekend într-o casă goală.
— Ai grijă cât timp sunt plecată, spuse Lourdes serios,
deși Lourdes era poate cea care trebuia să fie mai
atentă. Enne auzise câteva povestiri îngrozitoare
despre Orașul Păcatului.
— Dacă nu mă întorc în două luni, sunt moartă.
Enne împietri, chiar dacă Lourdes o mai avertizase
astfel înainte.
— Nu fi atât de tragică.
Apoi amintirea devie de la ceea ce se petrecuse în
realitate și visul preluă conducerea.
— Nu vreau să pleci, șopti Enne. În acel moment, nu
mai era aceeași persoană din februarie trecut. Era Enne
din prezent, cea care petrecuse o zi în New Reynes,
care știa ce îi rezervă viitorul.
— Te rog, nu pleca. Vocea ei era mai puternică.
 Lourdes îi făcu semn să tacă.
— Trebuie să plec.
— De ce? voi să știe Enne. Ce poate fi atât de
important? Ești singura persoană care contează în
viața mea. Ce altceva mai contează pentru tine? Și este
pe deasupra atât de periculos? Se prinse de mâinile lui
Lourdes, dar aceasta se feri șocată.
— De ce păstrezi secrete față de mine? Lacrimi grele îi
alunecară din ochi. De ce nu mi-ai spus adevărul
despre ceea ce faci?
Ușa neagră se deschise cu putere spre hol, din senin,
și o alungă pe Enne din amintire. Căzu dureros pe
podeaua de gresie alb-neagră și ușa i se trânti în nas.
Strigă după Lourdes, dar se trezi înainte să audă un
răspuns.
Așternuturile erau umede de transpirație. Se rostogoli
și privi pe fereastra dormitorului, unde răsăritul
soarelui lumina priveliștea splendidă a adunătorilor de
gunoaie de pe aleile din spatele Cazinoului St. Morse.
Enne așteptă ca detaliile visului să dispară, dar, chiar și
după ce se ridică și se pregăti pentru o altă zi în Orașul
Păcatului, acestea persistau.
Trupa de acrobați de la St. Morse era înghesuită într-
un hol secundar, genți aruncate pe umeri, cafele în
mâini, așteptând-o pe Enne. Întârziase mai bine de
zece minute. În apărarea ei, pachetul lăsat de angajații
Viancăi la ușa Ennei venise însoțit doar de un leotard 2,
nu și de îndrumări, și fiecare hol opulent din St. Morse
arăta la fel.
Trupa se holbă la ea cum se apropie. Enne poate părea
a fi acrobat, cu statura ei mică și umeri lați, dar nu îi va
duce de nas prea mult.
Așadar, se hotărî să fie sinceră. Nu putea fi singura
fără niciun pic de experiență, iar talentul acrobatic nu
era des întâlnit. Vianca o angajase deja. În mod sigur
vor fi dispuși să o învețe.
— Tu trebuie să fii Enne Salta. Un bărbat tânăr îi
strânse mâna, gestul lui hotărât fiind egal cu durerea.
Dansatoarea, ironiză el.
Enne își pierdu vioiciunea.
— ’llo, spuse ea, imitând modul în care vorbeau
oamenii aici.
Bărbatul o ignoră.
— Toată lumea, ea este Enne, înlocuitoarea.
— Înlocuitoare? repetă ea.
— Săptămâna trecută o fată și-a rupt piciorul și a
renunțat. Acesta o analiză. Evident că Vianca a trebuit
să se descurce cum a putut mai bine într-un timp
foarte scurt. Câtă experiență ai?
2
O îmbrăcăminte dintr-o singură piesă, confecționată dintr-o țesătură întinsă,
care acoperă corpul unei persoane de la umeri până la vârful coapselor și, în
mod obișnuit, brațele, purtate de dansatori sau persoane care se antrenează în
interior (n. red.).
 — Niciuna, răspunse ea fără putere.
— Nici ultima fată nu a avut. Scutură din cap. Avem o
săptămână la dispoziție până la următorul spectacol.
Încearcă să nu îți rupi nimic.
Acrobat, se enervă Enne. La ce s-o fi gândit Levi?
Cu trupa completă de douăzeci de persoane, ieșiră pe
ușile din spate ale cazinoului într-o alee. Enne se furișă
încet la coada rândului. Briza rece a dimineții îi
desprinse câteva șuvițe din părul perfect aranjat într-
un coc și o făcu să tremure. New Reynes nu părea să
înțeleagă conceptul de vară.
Trecând pe lângă mai multe coșuri de gunoi –
duhnind și încă așteptând să fie ridicate de adunătorii
dimineții – ajunseră la ușile unui depozit. Nu era mai
cald înăuntru și mirosea a picioare nespălate.
Trupa se debarasă de catrafuse în colțul unei saltele
pătrate, enorme. Echipamentul era împrăștiat peste tot
în depozit: seturi de bare, trambuline și chiar un întreg
trapez zburător. Își dădu capul pe spate și se holbă la
el, palmele începând să-i transpire. Ura înălțimile.
Petrecură mai bine de o jumătate de oră făcând
încălzirea, timp în care nimeni nu schimbă o vorbă cu
ea. Nu o deranja – era obișnuită de la școală cu acel
mod de a fi tratată. Încălzirea și leotardul păreau
familiare, normale, făcând-o să ducă dorul lecțiilor de
dans de acasă. Nu fusese niciodată cea mai bună
dansatoare din sală, dar măcar fusese încrezătoare în
abilitățile ei. Ziua de azi o va considera o victorie dacă
va pleca acasă cu toate oasele întregi.
După o vreme, trupa se împărți în grupe. Enne
zăbovea pe saltea, jenată și singuratică, până când o
fată o abordă. Era cu câțiva ani mai mare decât Enne,
cu păr blond și pistrui pictându-i fața și brațele.
— Eu sunt Alice. Răspund de planificarea numerelor.
Enne îi strânse mâna. O să îmi petrec săptămâna
grăbindu-te să înveți coregrafia.
Dacă nu voia să se facă de râs, atât ea, cât și trupa,
explică Alice, Enne va trebui să reușească un salt pe
spate stând în mâini și să înfrunte trapezul zburător.
Alice redusese partea Ennei până la cel mai simplu
număr și, dacă Enne nu își va fractura și ea un
membru, va interpreta numărul sâmbăta viitoare
alături de ceilalți.
Enne dădu din cap, mascând cu hotărâre frica. Tot ce
avea nevoie era să supraviețuiască repetiției de azi, ca
apoi să se poată duce seara la Sauturelle să caute
informații despre Lourdes. Toate la timpul lor.
În timp ce Alice explica diferitele roluri ale fiecărui
membru din trupă, Enne își imagina cum ar fi să o
întâlnească pe mama ei în seara asta. Să o zărească
așezată la o masă în colț, fumând una din țigările ei
urât mirositoare, cu un ziar și un pahar de burbon în
fața ei. Ce ar spune Lourdes întâlnind-o pe Enne la
același cabaret?
Îmi pare rău. Doar am întârziat, se va scuza Lourdes, cu
vocea ei liniștitoare precum sunetul ploii pe acoperiș.
Nu era nevoie să îți faci griji.
Și ce ar spune Lourdes când și-ar da seama cât de
repede orașul i-a corupt fiica? Enne îl otrăvise pe
Sedric Torren. Era prizoniera lanțurilor indestructibile
ale unei nemiloase done a mafiei. Unicul ei aliat era un
lord al străzii.
Enne nu putu născoci niciun răspuns. Nu avea nicio
idee despre ce ar putea spune Lourdes. Așa cum se
dovedise, nu știa deloc prea multe despre Lourdes.
— Vom începe cu ce e mai greu, declară Alice,
încheindu-și discursul.
Imediat ce va termina grupul acela.
Enne realiză cu groază că ea se referea că vor începe
cu trapezul zburător. Enne studie grupul de patru care
repetau. Zburau fără efort, fără frică, chiar și la peste
cinsprezece metri înălțime. Desigur, era o plasă între ei
și o coloană fracturată, dar părea groasă și rigidă.
Căzând pe ea, nu putea fi cu mult mai confortabil
decât ar fi fost lovind pământul.
Enne înghiți cu noduri în timp ce o urmă pe Alice pe
scară, picioarele tremurându-i mai rău cu fiecare
treaptă.
 — Nu avem mereu trapezul zburător ca număr în
spectacol, spuse Alice, în timp ce Enne se târî nesigură
pe platformă. Dar oaspeților le place. Pare
impresionant. În timp ce vorbea, se întinse după
frânghie, apoi agăță cel mai apropiat trapez. Îi înmână
bara și stomacul Ennei se încordă când puse mâna pe
ea.
— Din fericire, astăzi nu trebuie să îți faci griji în
privința prinderilor. Numărul tău nu are nimic de a
face cu asta. Dar trebuie să te simți confortabil cu bara.
Ridică din sprâncene la expresia de pe fața Ennei. Deja
îmi pot da seama că va dura ceva timp până te vei
obișnui.
Enne se înroși.
— Dansul se execută, în general, la sol.
Alice nu părea amuzată.
— Șase zile, duduiță. Ar fi teribil de jenant pentru
trupă dacă ți-ai rupe picioarele în fața publicului.
Enne reuși să nu spună nimic nedemn de o doamnă...
dar cu siguranță se gândea la asta.
Alice își continuă planul de lecție, dar Enne abia o mai
asculta. Simțea că i se face rău chiar și fixându-și
privirea mult deasupra solului, țintuită doar pe un
punct din fața ei. Repeta cele mai furioase cuvinte pe
care intenționa să i le spună lui Levi când toată treaba
asta se va sfârși.
 — Dă-i drumul, ordonă Alice.
Enne inspiră adânc, prinse bara și se aruncă. Se legănă
înainte și lumea părea să dispară sub ea în timp ce
zbura.
Când se legănă înapoi, își întinse degetele de la
picioare cât să atingă platforma, însă rată cu câțiva
centimetri. Respirația i se blocă în panică.
— Nu așa funcționează gravitația, duduiță, spuse
Alice. Enne nu își putea da seama dacă în vocea ei se
simțea amuzament sau iritare. Va trebui să îți faci
puțin balans dacă vrei să te întorci.
Ar fi fost un lucru bine de știut de dinainte, nu când
atârna fără vlagă cinsprezece metri deasupra solului.
Încerca cu disperare să nu privească în jos.
La a doua întoarcere cu spatele, Alice o sfătui din nou,
mai cu putere:
— Împinge.
Și Enne asta făcu. Își aruncă picioarele în spate când a
atinse punctul cel mai înalt, apoi le-a aduse în față
când zbura înainte. Corpul ei, asemenea mișcării de
trapez, era un arc. Mijlocul o durea din cauză că își
ținea picioarele drepte, dar nu era teribil de greu.
Întotdeauna fusese puternică.
După două legănări, Enne prinse destul avânt pentru
a se întoarce pe platformă. Răsuflă tremurat și își dădu
după ureche o șuviță de păr rebelă.
 Alice își țuguie buzele.
— Tehnica ta este foarte precisă. Dar privirea ei acră și
cuvintele de laudă nu se potriveau. Mult mai bine
decât cealaltă fată. Ți-a plăcut?
Enne dădu din cap afirmativ. Nu ar deranja-o să o
facă din nou, acum că nu mai era atât de neliniștită.
Alice îi împărtăși câteva instrucțiuni.
— Dacă ai putea să te prinzi în jurul barei cu
genunchii sau chiar să stai în picioare, aș fi foarte
impresionată.
Enne întotdeauna se considerase drept cineva care se
ridică la nivelul așteptărilor. La urma urmei,
provenind din una dintre cele mai slab cotate familii
de dansatori de la școala ei, orice provocare era o
oportunitate de a-și dovedi aptitudinile. Nu era balet și
cu siguranță nu era Școala superioară de bune
maniere, dar spiritul competitiv atât de familiar
începuse să o cuprindă.
Sări, de data aceasta mult mai confortabilă cu centrul
ei de greutate și cu trapezul. Când atinse cel mai înalt
punct al arcului, își aruncă picioarele în sus, le strecură
pe sub brațe și se prinse cu ele de bară. Dându-și
drumul mâinilor, câteva amintiri din copilărie îi
reveniră în minte, despre jocuri asemănătoare jucate în
parc, despre tumbe și leagăne, căzături și genunchi
juliți, amintiri la care nu se mai gândise de ani.
Lourdes nu fusese niciodată de acord, își amintea ea.
În timp ce zbura, aproape îi venea să râdă. Nu își
amintea când se bucurase așa ultima oară.
Când Enne se întoarse pe platformă, o făcu doar ca să
își tragă suflul.
Alice îi dădu un pahar cu apă, pe care Enne îl acceptă
cu recunoștință.
— Nimic din ceea ce faci nu este dificil, să știi. Era o
notă ciudată în vocea ei. Nu sunt surprinsă că poți să o
faci, dar silueta ta este cea care e mult mai interesantă.
Sigur nu ai mai făcut asta înainte?
— Nu.
— Ai un talent înnăscut. Ennei nu i se spusese asta
despre nimic altceva. La orice ajunsese să fie pricepută,
ajunsese prin multă muncă. Orice câștigase, fusese ca o
luptă dusă la deal.
Atunci Enne își dădu seama ce se ascundea în tonul
lui Alice – se simțea amenințată.
— Care este talentul tău divizat, duduiță? întrebă
Alice.
— Număratul.
— Te pricepi ceva la asta?
Ea ezită să răspundă, știind unde vrea să ajungă Alice.
— Nu.
— Păi, poate că până la urmă mami chiar nu l-a
cunoscut pe tati, spuse ea apăsat.
 Enne se uită urât la ea în timp ce luă o înghițitură de
apă. Fuseseră dăți când Enne se întrebă dacă talentul ei
divizat Abacus era greșit – nu se lăudase niciodată cu
priceperea analitică sau ingeniozitatea rezolvării
problemelor –, dar nu avea nicio noimă. Nu tatăl Ennei
fusese Abacus, ci mama ei. Și Lourdes o cunoscuse pe
mama Ennei, femeia care i-o încredințase pe Enne lui
Lourdes înainte să moară. Deci, dacă era cazul unei
paternități eronate, ar trebui să pună la îndoială
talentul de sânge Salta, nu pe cel divizat. Dar era o
dansatoare decentă. Destul de decentă pentru o Salta.
Știuse dintotdeauna că era un copil din flori. Nu îi era
rușine cu asta, dar nu însemna că aprecia ceea ce Alice
insinua. Lourdes vorbea rar despre mama naturală a
Ennei, așa că Enne știa prea puțin despre ea pentru a
simți orice fel de afecțiune.
Dar totuși! Comentariul suna grosolan și insensibil,
chiar și pentru New Reynes.
Și Enne nu avea de gând să mai accepte batjocura
nimănui.
— Aș întreba, se răsti Enne, dar mămica e moartă. Era
o vorbă lipsită de eleganță, dar se simți atât de bine
spunând-o.
— Oh, deci păpușica are colți, rânji în zeflemea Alice.
În regulă, spune minciuni sau joacă ce fel de joc vrei tu,
dar vreau să știi cum merg lucrurile aici. Nu există
favoriți. Nu există escroci. Vă câștigați rolul doar prin
merit, dar asta nu înseamnă că te va îndrăgi cineva
dacă încerci să ne iei de proști. Alice făcu o
strâmbătură și se uită spre sol. Știi, să ratezi plasa aia
nu ar fi prea greu, împinsă cum trebuie.
În urmă cu două zile, Enne poate s-ar fi speriat de o
așa amenințare. Dar ieri îl otrăvise pe Sedric Torren,
unul dintre cei mai periculoși oameni din oraș, iar azi
nu avea starea potrivită pentru a mai asculta pe cineva
numind-o păpușă. Nu era chiar atât de fragilă.
Își bău apa și îi dădu lui Alice paharul înapoi.
— Atunci împinge-mă, mârâi ea, înverșunarea
crescându-i. Dar furia ei avea mai puțin de-a face cu
vorbele lui Alice și întru totul de-a face cu
incertitudinea care îi cuprindea mintea.
Lourdes mințise despre o mulțime de lucruri. Enne se
pregătise să înfrunte adevărul când se hotărâse să vină
în New Reynes, dar asta era diferit. Aceste minciuni o
implicau pe Enne. Lourdes își ascunsese afacerile de
fiica sa, dar Enne detesta să își imagineze că ar fi putut
să îi ascundă și identitatea.
Alice ridică din umeri, dar oferi un zâmbet
amenințător.
— ’llo, Tommy! Avem nevoie de un prinzător. Față de
păpușă aici de față devine obraznică.
Tommy, unul dintre ceilalți acrobați, își părăsi grupul
de la bară și veni în fugă să li se alăture. Spre
surprinderea Ennei, restul trupei încetă cu
antrenamentul. Aceștia o priveau.
Nimeni nu o mai privise înainte.
— Vom exersa niște scheme, îi spuse Alice unui
Tommy zâmbitor, nebănuitor și bine intenționat. Cred
că fata cea nouă ar avea nevoie de o provocare. Vreau
să mă asigur că știe cum stau lucrurile pe aici.
Enne strângea din dinți. Nu voia asta. Nu căuta să
impresioneze pe nimeni sau să câștige ceva.
Dar își petrecuse întreaga viață luptând pentru un loc.
Așa că, dacă trebuia să joace, nu va pierde. Nu se va
lăsa înfrântă.
Avea și alte lucruri de rezolvat în acest oraș.

Levi

Enne purta niște haine pe care i le dăduse Levi și,

oricare ar fi fost deținătorii de drept ai acelei haine de
blană și ai rochiei albastre, hotărâse că ea le purta mai
bine.
— New Reynes te prinde bine, spuse el.
Ea nu îl bucură cu un zâmbet. Își strânse mai bine
haina în jurul ei și tremură.
— E într-o pasă proastă, avertiză Jac. Se sprijini de
peretele aleii din spatele lor, cu prezența lui
liniștitoare, chiar dacă ocupa atât de mult spațiu. Și el
era îmbrăcat la patru ace – o vestă gri și o cămașă cu
dungi. Sacoul îl ținea pe braț și fuma o țigară ieftină.
Mirosea urât – Levi le detesta –, dar era de preferat în
schimbul substanțelor pe care le ofereau aceste străzi.
— Așteptăm de zece minute, oftă ea. Ești sigur că
Mansi va veni?
— Bineînțeles. Levi aruncă un zâmbet, deși
incertitudinea îl rodea și pe el. Însă Mansi era mai
sigură decât răsăritul – va fi aici. Era o favoare pentru
lordul ei.
Jac mormăi.
— Oh, și el e într-o pasă proastă? întrebă Reymond.
Stătea față în față cu Levi, măcinând cu bastonul lui în
dungi albastre și negre o pietricică în aleea pietruită.
Bastonul arăta precum recuzita dintr-un magazin de
bomboane.
Chiar și din față, Sauturelle nu arăta foarte atractiv și,
din păcate, ei se aflau în spate. Aleea era o bifurcație a
unei bifurcații de pe strada Tropps, o adunătură de
sticle de băutură aruncate, diverse articole de
vestimentație și ambalaje de mâncare. Sunetele de
muzică din interiorul cabaretului răsunau slab în
întuneric. Levi simți furnicături în degete,
închipuindu-și multele mese de joc din Sauturelle.
Avea chef de câștig astă-seară.
 — Ai mers prea departe azi, spuse Jac destul de încet
încât doar Levi să audă.
Levi se încordă, pasa lui norocoasă pălind.
— Îmi spui asta acum?
— Nu e vina ta, Levi. Era un teatru și Chez și-a dat
seama, spuse Jac. El nu vrea un spectacol. Vrea volți.
— Ce altceva puteam să fac? Deja se furișau în
Sauturelle doar ca să nu plătească bilet.
Jac scutură din cap.
— Am o presimțire rea.
Reymond îi luă țigara lui Jac din gură și trase un fum.
— Mereu ai o presimțire rea. Ești mai mult nervi decât
om. Îi înapoie țigara lui Jac, care părea mai puțin decât
entuziasmat să o primească. Care e problema?
— Niciuna, se grăbi Levi să spună, pentru că știa deja
sfatul lui Reymond: dacă e vreo amenințare, distruge-
o. Încalcă regulile înainte să te doboare ele pe tine.
Jac inspecta țigara și, hotărât fiind că nu o mai vrea, i-
o dădu lui Enne.
— Ce ți se pare că sunt? întrebă ea.
Jac rânji.
— O păcătoasă.
Enne se încruntă, pufnind.
Ușa din spate a cabaretului se deschise într-un final și
Mansi își scoase capul afară. Ochii ei se măriră când îl
văzu pe Reymond.
 — Oh, hm, Opt Degete, spuse ea slab.
— Sunt prieten, micuță duduiță, răspunse Reymond,
cu vocea lui primitoare, deși Levi știa că fiecare dintre
cele opt inele conținea o formă diferită de otravă,
amintire din zilele lui ca Porumbel. Am venit să ne
bucurăm de un spectacol pe cinste.
Mansi îl privi ezitant pe Levi, care dădu din cap, apoi
deschise ușa. Cei patru se strecurară înăuntru. O bătu
pe Mansi pe umăr.
— Ăsta e secretul nostru, nu-i așa, puștoaico? zise el.
— Lumea se va holba, șopti ea. Îl vor recunoaște.
Mansi avea dreptate – nici fața unsuroasă a lui
Reymond Kitamura și nici stilul lui țipător nu erau
ușor de uitat. Levi însuși prefera o abordare mai puțin
evidentă. De fapt, prefera aproape orice abordare pe
care Reymond o nega. Presupunea că din această
cauză îl îndrăgea Reymond.
— Va fi cuminte, promise Levi, ca și când ar fi avut
vreo influență asupra Lordului Cicatricei.
Mansi dădu din cap nesigur și fugi înapoi la postul ei
de la bucătărie.
Enne zăbovi pe hol, în mod sigur așteptându-l pe
Levi. Muzica de la spectacol răsuna mai tare, fumul de
țigară era mai gros, luminile mai puternice. Însă se
opriră pentru puțin timp în întunericul holului.
— Dacă ea e înăuntru? întrebă Enne cu respirația
întretăiată. Era evident despre cine vorbea.
Levi luă în calcul posibilitatea, dar erau puține șanse.
Lourdes nu și-ar lăsa fiica să se îngrijoreze în timp ce
ea își ocupa serile cu spectacole de varietăți.
— Probabil ea nu va fi aici, spuse blând Levi. Dar
acesta este cartierul artelor. Mulți dintre asociații ei vin
aici.
Enne dădu din cap, însă Levi putea să vadă că nu se
simțea mai bine după modul în care îi căută și îi
strânse brațul. Poate că își aduna gândurile, dar
atingerea ei era îndeajuns să îl facă pe Levi să își
dezvăluie sentimentele. Ochii ei erau larg deschiși,
privind luminile din față, și respira agitat. Doar
imaginea ei în felul ăsta îi provoca un nod în piept.
Era periculoasă această duduiță. Abia dacă o cunoștea
de două zile și Levi era complet încurcat în problemele
ei. Era prizonierul Viancăi de patru ani și niciodată nu
împărțise celula cu altcineva. Niciodată, nimeni
altcineva nu înțelesese.
O lăsă să își revină, chiar dacă propria lui inimă bătea
cu putere. Era plăcut să se simtă necesar, plăcut era și
să ofere. În ultimele câteva luni, el doar a luat, niciun
moment nu a dăruit, și totuși nu îi putea oferi multe,
doar puțină alinare.
— O vom găsi, promise el. Ea aprobă din nou. Nu era
sigur că îl asculta, așa că îi strânse umărul. Ea se feri,
crispându-se de durere.
— Am greșit cu ceva? întrebă Levi.
— Scuze. Am o febră musculară groaznică, răspunse
ea, masându-și brațul.
Levi zâmbi.
— Ai avut deja prima repetiție? Ei bine, pari a fi
întreagă. Chiar nu te pricepi deloc?
Ea ezită, apoi îi zâmbi slab.
— M-am consolat cu gândul că te pot amenința mai
târziu.
— Chiar așa? întrebă el, îmboldind-o și pășind chiar
mai aproape de ea. Probabil merita să fie mustrat. Cu
siguranță ideea cu acrobațiile o inventase pe loc. Ei
bine, sunt pregătit. Dă-i bice.
Atunci, muzica se opri și auziră publicul aplaudând.
Atenția Ennei se îndreptă spre spectacol și Levi se
simți puțin dezamăgit.
— Să mergem să îi găsim pe ceilalți.
Intrară într-un balcon de la etajul al doilea,
spectacolul desfășurându-se sub ei. Jac și Reymond
stăteau cocoțați pe o punte înaltă lângă balustradă și
cu băuturi în mâini. Strigau foarte zgomotos la Enne
când ea se apropie și Levi nu își putu da seama de ce
decât în momentul când văzu scena, unde o femeie
poza în nimic altceva în afară de un set portjartier și
ciucuri argintii atârnându-i de sfârcuri.
 Enne se înroși precum o cireașă și buzele ei formară
un mic O.
— Înțeleg de ce îi place mamei tale să vină aici, spuse
Levi.
Levi înțelegea după expresia feței că Enne încerca să
rămână indiferentă față de situație. Dar încă își
amintea experiența lor încântătoare de ieri traversând
strada Dulcegăriilor. Nu renunțase prea repede la
sensibilitățile ei.
— Da, păi, răsuflă Enne, privind la femeia mai mult
goală. Îmi închipui că lui Lourdes probabil îi place.
Levi bătea cu degetele în blat, apoi căută cu privirea la
etajul de jos o masă de joc pentru a o revendica. Îl
înghionti pe Jac și îi arătă colțul îndepărtat.
— Aceea, declară el.
— De ce tocmai aia? întrebă Jac.
— Doar o presimțire. Sincer, crupierul de la masă –
care nu era de-al Fierului, nu era cineva pe care Levi să
îl recunoască – era extrem de atrăgător. Erau aici să o
găsească pe Lourdes și asta era o oportunitate pentru
Levi să câștige o parte din volții care îi trebuiau să îi
restituie lui Sedric, dar puțină distracție nu strica.
— Deci ne împrăștiem? întrebă Enne, scanând
mulțimea de jos. Lourdes și capul ei cu păr blond era
de negăsit.
— Sigur că nu, spuse Reymond. Ei da, dar tu nu poți
hoinări printr-un asemenea loc de una singură. Își
puse brațul după umerii Ennei, însă – la fel cum
reacționase cu Levi mai devreme – se crispă de durere
și îl îndepărtă de ea, îngânând despre trapeze, și
vânătăi, și salturi stând în mâini.
Levi îi aruncă lui Reymond o privire întrebătoare.
Levi nu avea dreptul să se simtă posesiv – de fapt, ar
prefera să nu se simtă astfel, ar prefera mai mult ideea
chipeșului crupier ale cărui probleme erau departe de
ale lui –, dar nu își putea imagina ce îi stârnea
curiozitatea lui Reymond pentru Enne. Când Levi se
uită mai bine, Enne cu siguranță nu era genul lui
Reymond.
— Ai nevoie de un localnic alături, duduiță, îi spuse
Reymond. Levi se va interesa pe la mesele de joc, Jac
va fi cu ochii împrejur, iar tu și cu mine putem discuta
cu personalul, care sunt sigur că observă mai multe
decât oricine.
Levi nu avea ce-i reproșa logicii lui, deși îl irita cât de
ușor preluase Reymond conducerea... chiar dacă
Reymond fusese cel care sugerase din capul locului să
cerceteze Sauturelle. În timp ce Levi întotdeauna
trebuise să muncească pentru a se impune ca lider, a fi
lord era ceva natural pentru Reymond.
— Bine, spuse Enne.
Îl irita și cât de repede fusese ea de acord.
 — Păi, în regulă atunci, mormăi Levi, și se îndreptă
spre scări.
După numărul de striptease urmă un duo jonglând cu
cuțite. Nu erau pumnale oarecare – erau îndoite în așa
fel încât aduceau puțin cu niște seceri. Levi le studie pe
cele două fete care le aruncau, căutând șmecheria. Se
învârteau între aruncări, dansau cu lamele printre
degete, se jucau cu oțelul ca și cum ar fi fost o panglică.
Trebuia să fie o escrocherie.
Dar apoi observă părul alb al uneia dintre animatoare.
Era o Porumbiță, un membru al celui mai de temut
clan din oraș. Asasinii. Nu era deci nicio scamatorie.
Era surprins că Sauturelle îi dăduse voie să își facă
numărul și, cu atât mai mult, să sperie publicul. Sau
era și părul parte din spectacol?
Levi se așeză pe un scaun liber la masa aleasă și puse
la bătaie câțiva volți. Stătea exact lângă crupierul
chipeș, care era întocmai genul lui Levi de bărbat. Buze
delicate, piele rozalie, totul fin și tinerel.
— Nu am mai jucat aici de ani buni, spuse Levi cu un
aer degajat.
— Nu îmi pari cunoscut, replică crupierul.
Levi îi lăsă răgaz câteva momente, întrebându-se dacă
îl va recunoaște în cele din urmă. Jumătate din ceilalți
crupieri erau ai Fierului și, în plus, Levi era faimos
printre cei care se bucurau de Tropps. Dar când băiatul
cel chipeș rămase tăcut, Levi continuă cu regret, ego-ul
fiindu-i rănit.
— Vin aici doar ocazional. Îmi place scena artistică.
Destul de diferită de universitate.
Crupierul dădu din cap, semn că auzise, deși a trebuit
să facă o pauză pentru a termina de împărțit cărțile.
Levi renunțase la prima mână, așa cum făcea mereu.
Lăsa impresia că nu era un jucător agresiv. Le dădea
celorlalți o falsă senzație de relaxare.
— Partea de Sud, eh? Nu aș fi ghicit.
— Nu mi se potrivește. Levi dădu din umeri. Dar mă
pricep la afaceri.
Mâna se încheiase și, spre norocul lui, lui Levi îi fu
împărțită o mână nouă excelentă – nu că ar fi avut
nevoie de una ca să câștige. Dar prefera să nu recurgă
la trișat, asta dacă nu cumva credea că va părăsi
bârlogul cu buzunarele mai goale decât le avusese la
intrare.
Cinsprezece minute mai târziu, Levi câștigă potul.
Trase cu satisfacție grămăjoara de jetoane către el.
— Joci des? întrebă crupierul.
— Ocazional. Levi privi peste umăr. Aglomerația e
ceea ce îmi place. Nu există alt loc ca acesta. Toate
genurile de oameni vin aici.
— Nu prea dau multă atenție, spuse el neinteresat.
Levi își dădu seama că era puțin probabil să găsească
informații sau distracție alături de crupier, așa că se
hotărî să încerce o altă formă de divertisment. Își
comandă băutura preferată, un Ruina Jucătorului, și
plănuia să își parieze întreaga grămadă de jetoane la
următoarea mână, chiar dacă avea cărți mediocre. Îi
plăcea să joace îndrăzneț, în special când miza era
mare. Avea nevoie să iasă din starea proastă din seara
trecută și să-și ridice moralul.
Din moment ce se văzu cu băutura în mână și un nou
act muzical ocupă scena, Levi era deja într-o stare
excelentă. Culesese cireașa din burbon și răsucea
codița între dinți, încercând să o înnoade. Era mai
simplu să se concentreze pe asta decât pe a-și păstra o
expresie de piatră, mai ales când era sigur că va
câștiga.
Pe lângă chipeșul, dar dezamăgitorul crupier și el
însuși, la masă se mai aflau încă doi jucători: o femeie
care era atât de mare cât doi Jac puși la un loc și un
puști care încerca să demonstreze ceva ținând pasul cu
Levi.
Levi avea două seturi a câte două perechi de cărți.
Desigur, puștiul ar fi putut avea ceva mai bun, dar nu
va conta – nu dacă va rămâne el primul falit.
Crupierul împărți o nouă carte. Nu îi îmbunătăți
mâna lui Levi cu nimic.
Și totuși parie.
 Femeia se retrase; puștiul continuă. Levi se îndreptă
în scaun, luă încă o înghițitură din băutură, plusă cu
încă un jeton. Tropps era un joc al răbdării, unul dintre
puținele jocuri unde bluful valora mai mult decât
cărțile în sine. Jucătorii începeau cu trei cărți, dar, dacă
jucau întreaga mână, terminau cu douăsprezece. Asta
se întâmpla însă destul de rar – jucătorii abandonau și
rămâneau lefteri. În special după prima rundă, cu
șapte cărți pe masă, când jucătorilor li se cerea să
întoarcă cel puțin trei cărți.
Levi își întoarse primul cărțile, dezvăluind perechea
cea mai slabă dintre cele două. Cărțile puștiului erau la
întâmplare, combinații diferite de culori și numere.
Fără valoare. Și totuși el parie.
Levi scuipă codița de cireașă înnodată în pahar. Seara
devenea interesantă.
Într-un final, puștiul dăduse faliment, așa cum se
aștepta Levi să se întâmple. Levi îl presase până la a
unsprezecea carte, apoi, în sfârșit, renunțase. Fiecare își
arătă cărțile. Puștiul avea patru șesari, pitiți în mână, în
timp ce Levi terminase cu un full house. Levi ar fi
pierdut dacă jucau până la ultima carte.
Era metoda lui favorită de câștig, știind că fusese la un
pas de a pierde.
În ciuda întâmplării, puștiul nu părea supărat. Dădu
din cap spre Levi cu admirație.
 Mai jucară încă zece jocuri. Levi îi descoperi
numaidecât ticul puștiului. De fiecare dată când blufă,
ochii lui alunecau mai des spre scenă, căutând să
distragă atenția de la expresia sa. Nu era pe atât de
chipeș precum crupierul, dar avea un chip interesant.
Tenul său era cu câteva nuanțe mai închis decât al lui
Levi, părul negru, drept și strâns la baza gâtului. Avea
un mic tatuaj cu o pereche de zaruri sub bărbie și purta
un sacou de catifea cu o cravată aurie.
Levi era cuprins de aburii alcoolului, dispoziția i se
îmbunătățise, buzunarul său atârnând mai greu cu
patru sute de volți – motivul pentru care veniseră la
Sauturelle fusese dat rapid uitării. Apoi o zări pe Enne
vorbind cu cineva în colțul de lângă scenă, haina ei de
blană înghițindu-i trupul subțire. Nu putea vedea cine
îi vorbește – erau cu spatele spre Levi –, dar cu
siguranță nu era Reymond.
Pe când își lungea gâtul pentru a vedea mai bine,
Zaruri se strecură pe scaunul de lângă el.
— E drăguță, comentă el. Lui Levi îi luă o clipă până
realiză că vorbea despre femeia care cânta pe scenă, nu
despre Enne.
Levi ridică din umeri.
Zaruri ridică paharul lui Levi și îl scutură. Cuburile
de gheață zăngăniră.
 — Ți-ar mai trebui o băutură. Nu așteptă răspunsul
lui Levi și se îndreptă spre bar.
Levi așteptă ca logica să îi reamintească de faptul că
băieții misterioși întâlniți în cabarete erau o idee
neinspirată și că el se afla în seara aia acolo din cu totul
alte motive. Însă logica îi era mută, copleșită de
whisky. Își puse jetoanele în buzunar și îl urmă pe
tânăr la bar.
— Pariezi deseori unde lucrează ceilalți ai Fierului? îl
întrebă Zaruri pe Levi când acesta se așeză pe scaunul
de lângă el.
— De obicei, nu, răspunse Levi. Își suflecă mânecile
cămășii dezvăluindu-și tatuajele, iar în sinea lui era
mulțumit că, în sfârșit, fusese recunoscut – chiar dacă
se întâmplase în bârlogul unuia dintre clienții săi.
— Părul e de vină, spuse Zaruri. Păr de făuritor-de-
sfere. Te dă de gol. Levi zâmbi și ridică din umeri cu
regret. Se gândise adesea să și-l vopsească – nu era
cazul dacă și-ar fi folosit talentul de făuritor-de-sfere –,
dar nu se putea vedea arătând altfel.
Barmanul îi dădu lui Levi o băutură proaspătă. Levi
luă imediat cireașa.
— Nu mă așteptam să câștig, spuse Zaruri. El își
comandă un Ochi de Șarpe. Era o băutură pe care o
comandai dacă erai blocat într-o serie de înfrângeri, o
băutură menită să aducă noroc. Auzisem că te pricepi.
Dar, de regulă, nu cred ce spun ei despre oameni ca
tine.
— Oameni ca mine?
— Jucătorii. Ei spun că orașul e un joc, unul unde
doar nesăbuiții joacă.
Lui Levi îi plăcea să creadă despre el că este mai
degrabă ambițios decât nechibzuit.
— Hmm, cine sunt acești „ei”? întrebă Levi,
gândindu-se la ghidul ridicol al Ennei.
— Spectatorii. Zaruri se dădu mai aproape de Levi –
prea aproape – și vorbi încet. Deci de ce ești, de fapt,
aici, dacă nu să pariezi sau să privești?
Alcoolul îl încălzea pe dinăuntru. Făcea ca totul să fie
mai zgomotos și mai silențios în același timp. Muzica,
gustul de burbon și cafea al băuturii, mirosul de țigări,
atingerea mâinii lui Zaruri de a sa – zgomotoase.
Luminile, arsura băuturii în stomac, vocea lui Sedric
din mintea sa când îi înmână Cartea Umbrei, propria
precauție a lui Levi – silențioase.
— Caut pe cineva, spuse el. De aproape, Zaruri
mirosea a miere și parfum de firmă.
— O femeie? întrebă Zaruri.
— Câteodată, dar nu mereu, răspunse el. Își spune
„ea”. Aici, ei probabil o știu de Séance.
Zaruri dădu din cap, plimbându-și degetul pe
încheietura mâinii lui Levi într-un mod care făcea ca
totul să se piardă în fundal.
— Un alt jucător, medită Zaruri. De ce o cauți?
Nouă zile, îi șoptea vocea lui Sedric.
— O cunoști? întrebă Levi, cu vocea lui înaltă și plină
de speranță. Răsuci codița de cireașă între dinți.
Zaruri își mută mâna pentru a putea lua o înghițitură
din băutura sa.
— La ce te gândești atunci când blufezi? șopti el,
schimbând isteț subiectul.
— La ce te referi? întrebă Levi, jucându-i jocul.
— Când ai o mână câștigătoare și știi asta. Cum îți
păstrezi expresia atât de neschimbată? Îi lovi ușor
fruntea lui Levi, chiar deasupra sprâncenei.
Degetul lui zăbovi un pic prea mult.
— Și nu spune „nu știu”.
Levi nu avusese de gând să spună asta.
— Mă gândesc la plajă.
— Nu sunt prea multe plaje drăguțe în New Reynes,
dar înțeleg că pasarela aia pe care o construiesc va fi
ceva aparte.
Levi mai luă o înghițitură din băutură cât timp îl
asaltau amintirile. Erau prea zgomotoase, accentuate
de whisky.
— Era o plajă în apropierea locului unde am copilărit.
Mă gândesc la sunetul pescărușilor, senzația vântului
pe piele, mirosul de sare. Era un truc pe care îl învățase
locuind în casa aceea. Cum să te imaginezi într-un alt
loc. Cum să fii oriunde altundeva.
— Mă tot gândeam, uitându-mă la tine, că aveai o
mână câștigătoare. Joci ca și când deja ai fi câștigat.
— Aia e cea mai bună metodă de a juca.
— Până când trebuie să îți arăți cărțile.
Muzica de jazz creștea în volum în spatele lor.
Mirosul de miere al lui Zaruri: zgomotos. Bătăile inimii
lui Levi: zgomotoase.
— O cunoști pe persoana despre care îți spuneam?
Zaruri se dădu mai aproape, deși nu mai era mult
spațiu gol între ei.
— Nu renunța atât de repede. Levi putu simți
cuvintele pe piele la fel de clar precum le-a auzise.
— Știi, spectatorii nu și-ar tatua zaruri, șopti Levi. Își
plimbă degetele pe linia bărbiei lui Zaruri, urmărind
desenul. Zaruri își dădu capul pe spate și își expuse
gâtul atingerii lui Levi. După câteva momente, Levi se
îndepărtă pentru a putea lua un șervețel și un pix.
— Notează pentru mine.
— Nu ești atât de beat. Vei ține minte.
— E important.
Zaruri acceptă și luă șervețelul. În timp ce el scria,
Levi îl trase pe băiat de cravată mai aproape de el și își
lipi buzele de tatuajul lui. Lui Zaruri îi scăpă un
geamăt care îl făcu pe Levi să zâmbească. Era chiar
norocos în seara asta. Își plimbă buzele mai sus,
dându-i părul lui Zaruri la o parte și îl sărută sub
ureche. Pielea lui Zaruri se înfierbânta și îi luă ceva
timp să termine de scris.
Levi aruncă o privire scurtă pe șervețel înainte de a-l
pune în buzunar. Era o adresă.
— Nu garantez nimic, respiră Zaruri pe gâtul lui Levi.
Este doar ce am auzit.
— Auzi o mulțime de lucruri.
El zâmbi.
— Ăsta e felul meu de a juca.
Apoi îl sărută pe Levi și totul păru dintr-odată foarte
gălăgios. Era genul de sărut pe care Levi ajunsese să îl
anticipeze în astfel de locuri, cu fete fermecătoare sau
băieți misterioși în orele de după miezul nopții. Genul
de sărut care era potrivit acelui loc, acelei ore și
niciodată altcândva. Genul de sărut pe care voiai să și-l
amintească cealaltă persoană, chiar dacă tu îl vei uita.
Și-l va aminti pe acesta, decise el, în timp ce Zaruri lua
codița de cireașă dintre buzele lui Levi și o înnodă el
cu dinții.
Câteva numere din spectacolul de varietăți mai târziu,
Levi se împletici, roșu la față, cu cravata aurie
înfășurată în jurul gâtului, înapoi la masa unde Jac
aștepta. Mereu îl lăsau să păstreze ceva.
 Enne

Cu toate că nu ar fi recunoscut niciodată în fața

băieților, Enne chiar se bucura de cabaret.
Nimic nu-i era familiar la New Reynes și la fel se
întâmpla și la Sauturelle. Moda burlescă se asemăna
foarte puțin cu șifonul și dantela albă din Bellamy.
Dansul nu era același stil pe care îl învățase în școală.
Băuturile nici măcar nu erau permise în orașul ei.
Dar era, în aceeași măsură, intrigant. Captivant.
Pentru prima dată de când plecase de acasă, era
bucuroasă să se afle în afara zonei de confort, dornică
să exploreze necunoscutul.
— Ce ai dori să bei? întrebă peste sunetul muzicii
Lordul Cicatricei în timp ce o conducea la bar.
— Nu sunt sigură că am nevoie de o băutură, spuse
ea, amintindu-și cât de puțin își dorise vinul de seara
trecută.
— Ai părea mai abordabilă cu o băutură în mână, o
asigură Reymond. Încă nu putea înțelege de ce
Reymond se oferise atât de repede să o acompanieze,
dar îi era recunoscătoare pentru prezență și puterea pe
care o emana. Văzuse cum îl priveau oamenii aici. Ca
și cum zărindu-l era povestea cea mai incitantă pe care
să le-o spui prietenilor mai târziu. Ca și cum ar face
orice le-ar cere el.
 Dacă aveau de gând să găsească informații despre
Lourdes, acea putere era ceva ce ei îi trebuia.
— Apă este de ajuns, se opuse ea.
— Nu ți-a spus nimeni să nu bei apa din New
Reynes?
Enne se gândi la apa pe care o dăduse pe gât la
repetiție. Nu avusese un gust rău.
— Este contaminată?
— Nu poluată, doar coruptă. El îi făcu cu ochiul și
râse. Enne bănuia că era genul care râdea la propriile
lui glume. Mai bine ai fi atentă, duduiță. Sufletele pot
deveni negre în orașul ăsta.
Barmanul, care, de asemenea, nu păruse amuzat de
umorul lui Reymond, privi spre Enne nerăbdător.
— Ea va lua un Ochi de Șarpe, răspunse Reymond
pentru ea. E un cocktail emblemă prin locurile astea.
Nu poți spune că ai fost aici până nu l-ai încercat. Enne
se îndoia că îi va plăcea orice ar fi fost popular în New
Reynes. Care e băutura preferată în Bellamy?
— Limonada, spuse ea sec.
Reymond scutură din cap.
— Eu aș vrea un Ruina Jucătorului, spuse el. Când
barmanul plecă să le prepare băuturile, Reymond se
aplecă pentru a-i vorbi direct în ureche. Mai întâi îi
vom lua la întrebări pe angajați, apoi pe interpreți.
— Ești sigur că își vor aminti de ea? întrebă Enne,
analizând mulțimea. Stilul simplu și maniera tăcută ale
lui Lourdes nu ar fi ieșit în evidență aici printre hainele
scandaloase și straturile stridente de machiaj.
— Nu despre faptul dacă și-o amintesc trebuie să ne
facem griji, spuse el misterios. Ci despre minciunile
lor.
Enne nu avu timp să digere acel lucru, căci sosiseră
băuturile. A ei era acidulată și de o culoare auriu pal.
Înainte ca barmanul să plece spre un alt client, ea
întrebă:
— Ai întâlnit vreodată aici pe cineva cu numele
Lourdes Alfero? Își mai spune și Scance. Când
barmanul scutură din cap, Enne insistă. E înaltă.
Blondă. Cam treizeci de ani. De obicei poartă pantaloni
și...
— Nu știu despre cine vorbești, mârâi el și plecă.
— Asta a fost nepoliticos, mormăi ea. Sorbi supărată
din cocktail. Nu era destul de dulce, dar era cu
siguranță mai gustos decât vinul.
— Spunea adevărul, spuse Reymond precis.
— Pari extrem de sigur.
— Pot vedea când cineva minte, explică el. Nu după
vreun tic sau cum l-o numi Levi. E talentul meu de
sânge. Își inspecta bastonul, ca și când îi evita privirea,
dar Enne simțea într-un mod ciudat că încă o privește.
Nu e nimeni capabil să ascundă ceva de mine. Tonul
lui suna acuzator, dar ea nu își putea imagina de ce.
Ea mai sorbi din băutură și își drese vocea. El nu
putea ști nimic despre volții pe care îi promisese ea lui
Levi.
— Tu ești de-al locului, așa cum ai spus. Cu cine ar
trebui să vorbim în continuare?
Împreună își croiră încetul cu încetul drum prin
cabaret, vorbind cu chelnerii și cu paznicii. Enne
vorbise cel mai mult. De fiecare dată, Reymond o
prezentase pe Enne ca „Domnișoara Salta”, dar nu
oferise niciun amănunt despre el – doar stătu lângă ea,
arătând amenințător.
Nu găsiră multe răspunsuri – cel mai aproape
fuseseră când cineva și-o amintise pe Lourdes, dar nu
vorbise însă niciodată cu ea, nici nu o văzuse cu
altcineva. Era teribil de deprimant. De fiecare dată
când cineva dădea din cap în semn de recunoaștere,
Enne simțea un fir de speranță strângându-i pieptul,
dar de fiecare dată acel fir se rupea cu dezamăgire. Era
poate mai aproape ca niciodată de a-și găsi mama, dar
nu era nicio pistă concretă. Urma ar putea foarte
simplu să se piardă aici.
Curând, băutura i se termină și o alta își găsi loc în
mâna ei. Alcoolul îi alină durerea dezamăgirii, precum
și durerile cumplite ale mușchilor de pe urma
repetiției.
 — Nu renunț, anunță Enne, cu fața ciudat de
înfierbântată.
— Va trebui să găsim o cale să vorbim cu interpreții –
începuse Reymond să spună, dar se opri, pentru că
Enne deja pornise cu pas apăsat spre zona de culise.
Intră într-o cameră plină de costume, machiaj și fum,
cu Lordul Cicatricei în urma ei.
— Miroase a... Enne adulmecă aerul. A sirop de
zmeură. Își plimbă fără rețineri mâinile pe rochiile cu
mărgele și paiete din cuierul cu costume, privindu-le
cum strălucesc.
— Se numește Stăpâna, explică Reymond, încrețindu-
și nasul și îndepărtând cu mâna fumul. E popular în
acest moment. Un afrodiziac. Deținut de Torren, cred.
El arătă spre mucurile de țigară din scrumieră. Cenușa
lasă în urmă un praf auriu.
— Cine ți-a dat voie să intri aici? întrebă o voce
feminină. Enne se răsuci, aproape dezechilibrându-se.
Era o femeie cu o expresie precaută, purtând o pălărie
de fulgi, un slip roșu aprins și cam atât.
— Sunt dansatoare, oferi Enne voioasă explicația.
Reymond scutură din cap, iar ochii femeii se îngustară
neliniștiți când îl privi.
— Îmi pari cunoscut, spuse ea.
Reymond zâmbi.
— Am o față din acelea.
 — Mmm-hmm, murmură ea nesigur.
În spatele ei, două alte interprete, cărând o colecție de
cuțite, ieșiră din cabina de schimb. Reymond o bătu pe
Enne pe umăr, făcând-o din nou să se crispeze, și
spuse:
— Mă duc să vorbesc cu ele. Nu părăsi camera.
— Pot să îmi port și singură de grijă.
— Sigur, duduiță. Doar stai locului. Apoi el se
îndreptă spre celelalte interprete, lăsând-o pe Enne
singură cu femeia.
Aceasta stătea pe un scaun lângă măsuța de machiaj.
— Ce bei?
Enne se uită în pahar și rămase surprinsă să îl
găsească din nou gol.
— Era aur.
Femeia ridică din sprâncene.
— Nu începe de când ești tânără, scumpo. Așa te
păcălesc. Și tu ești mititică precum o linguriță. Îi făcu
semn lui Enne să stea lângă ea, iar Enne se prăbuși pe
scaun într-un mod lipsit de eleganță. Când se dădu pe
spate, camera se învârtea precum un carusel, așa că
Enne își scutură capul și rămase dreaptă.
Femeia îi luă paharul gol din mână.
— Eu sunt vedeta aici – interpreta principală. Numele
meu e Demi Salta.
Enne chicoti. Nu se putea închipui purtând o
costumație ca a lui Demi atunci când dansa.
— Enne Salta.
— Ah, ei bine, o verișoară nu m-ar pârî pentru un mic
ritual înainte de spectacol. Demi îi făcu cu ochiul,
scoase un joint din buzunar și îl aprinse. Fumul avea
culoarea gălbenelelor. Demi tuși un moment, apoi se
relaxă în scaunul ei.
— Îmi place haina ta, spuse ea.
— Mulțumesc, răspunse Enne. Și ei îi plăcea, deși se
simțea vinovată la gândul că o oarecare fată din oraș
era acum fără haina ei de blană. Dar era și foarte
frumoasă.
— O caut pe mama mea, spuse Enne – sau mai
degrabă rosti fără să gândească. O plăcea pe Demi și
mereu îi plăcuse atmosfera din culise, însă ea era aici
cu un motiv.
— Ei bine, ea nu este aici. Demi rânji.
— Nu știu unde este, recunoscu Enne. A dispărut.
Numele ei e Lourdes. Și Scance. Și ea...
— Poate că nu cauți unde trebuie, spuse Demi,
expirând un nor de fum. Unde crezi că ar mai putea fi?
Moartă, îi șopti o voce în gând Ennei și ea scânci.
Vocea nu era de obicei atât de clară. I-ar prinde bine
un pahar cu apă sau mai degrabă un pat.
— Nu face asta, nu face asta, porunci Demi agitată.
Aduce ghinion să plângi în culise.
 Enne scutură din cap.
— Nu am de gând să plâng. Era atât o poruncă pentru
ea, cât și o consolare pentru Demi. La fel cum se
simțise de atâtea ori încă de ieri-dimineață, era pe
punctul de a plânge, la un pas distanță de a se prăbuși.
Însă se obișnuia treptat cu sentimentul. Chiar și după
două pahare de băutură, nu va plânge.
Dincolo, în cabaret, muzica se schimbă în ceva mai
ritmat. Demi înjură.
— Mai am doar câteva minute. Am o rutină, știi. Nu e
ușor să pășesc acolo dacă sunt complet conștientă.
— Îmi pare rău, murmură Enne, trăgându-și un pic
nasul.
— Oh, ești atât de deprimantă. Oamenii vin aici ca să
se distreze, scumpo. Enne se încruntă – putea fi
nostimă dacă voia. Demi se ridică, abandonă jointul și
își aranjă coafura în oglindă. Îi dădu Ennei un ruj roșu.
Ți-ar sta bine cu ăsta. Ți-a mai spus cineva că semeni
cu o păpușă?
Enne se strâmbă.
— De câteva ori. Cu o imensă plăcere, și-l imagină pe
Sedric Torren vomitându-și micul dejun, prânzul și
cina prin oraș. Enne aplică un strat de ruj și se privi în
oglindă, întrebându-se încă o dată dacă Orașul
Păcatului o transforma într-o persoană rea.
Înlătură gândul și se servi cu alte accesorii de machiaj
de pe măsuța lui Demi. Machiajul era întotdeauna
liniștitor și, în plus, știa că Sedric merita tot ce i se
întâmpla.
— Cum te pregătești de obicei pentru un spectacol?
întrebă Demi, aranjându-și genele false.
— Îmi repet întruna regulile mamei mele. Nu
recunoscuse asta nimănui. Nu că ar fi fost rușinos. O
făcea doar să pară... vulnerabilă. Nu era prea sigură de
ce o făcuse acum. Demi era o străină, dar poate tocmai
de aceea.
— Regulile ei?
— Are ea regulile astea despre cum să te comporți,
despre pierderea lucrurilor, sau exprimarea emoțiilor,
sau...
— Vrei să spui reguli de stradă, zise Demi. Îi dădu
Ennei pudra sa compactă, aparent fericită să își
împartă cosmeticele. Adică ce spun clanurile.
Enne se holbă la Demi pentru o clipă, aproape
nesigură că înțelesese corect. Regulile lui Lourdes erau
valoroase și nu îi plăcea gândul că ar putea aparține
altcuiva – sau, mai mult, că se formaseră altundeva. Și
cu cât își amintea de Lourdes repetându-l acele fraze,
susținând că erau despre conduită, cu atât mai mult se
simțea păcălită.
În loc să se supere, Enne își pudră fruntea și puse
gândul deoparte ca o întrebare pe care să i-o adreseze
lui Levi mai târziu.
Acum ar trebui să îl caute pe Levi. Pierdea timp
jucându-se cu fardurile lui Demi. Însă Reymond îi
spusese să stea aici și, cumva, în adâncul sufletului, ea
știa că nu o așteptau răspunsuri, acolo, în Sauturelle.
Doar și mai mulți străini, și mai multă dezamăgire.
— De fiecare dată când am un spectacol, fumez puțin
din asta, explică Demi. Dar e o idee proastă. Nu te
apuca. Mi-a îngălbenit deja dinții. Ea scutură scrumul
în recipient, iar Enne încercă să nu strâmbe din nas.
Nu mirosea la fel de plăcut de aproape.
— Înainte ca ei să mă corupă, eram puțin mai
independentă. Puteam să îmi provoc acea roșeață
naturală de una singură. Ridică două degete și îi făcu
Ennei cu ochiul, care se înroși. Plăcerea nu este doar
pentru băieți, să știi. Nici nu mai ai nevoie de parteneri
dacă te descurci bine și singură.
De fapt, Enne nu știuse și analiză cuvintele lui Demi
cu interes.
În afara cabinei, publicul aplauda, iar Demi se
îndreptă, luă un ultim fum de Stăpâna și se îndreptă
spre scenă. Enne privi de jur-împrejurul cabinei goale.
Bănuia că ar trebui să îl găsească pe Reymond decât să
îl aștepte pe el să o găsească, însă era obosită de atâtea
căutări, iar camera încă se învârtea.
— Ei, ce mai aștepți? o grăbi Demi. Nu îți vei găsi
mama stând aici bosumflată de la beție.
— Nu sunt bosumflată, bombăni Enne, urmând-o pe
Demi fără ezitare.
Urcară pe scena întunecată. Publicul șușotea și fluiera
în așteptarea următorului număr. Demi puse o mână
pe umărul Ennei și cercetă mulțimea.
— Acolo, spuse ea, arătând spre un tânăr din primele
locuri. Du-te și vorbește cu el. El îți va cunoaște
„regulile”.
Când luminile se aprinseră și muzica începu să cânte,
Enne fugi de pe scenă. Se gândise să nu ia în calcul
sugestia lui Demi – Enne era frântă și se îndoia că va
avea vreo izbândă –, însă nu bătuse atâta drum ca să
renunțe doar pentru că era obosită și, ce-i drept, un pic
amețită.
Tânărul stătea de unul singur, învârtindu-și degetul
pe deasupra unui pahar cu vin roșu. Părul lui era
buclat tirbușon, ieșindu-i de sub pălărie. Adoptă un
zâmbet de agent de vânzări când o văzu pe Enne
apropiindu-se.
— Cu ce te pot ajuta? întrebă el.
— Caut pe cineva, răspunse ea, cuvintele ei puțin
neclare. Numele ei este Scance.
— Scriitoarea?
Enne se învioră și se așeză pe scaunul alăturat. Poate
se va dovedi a fi o sursă promițătoare în cele din urmă.
 — Ați văzut-o?
— Nu vreau belele, duduiță, spuse el. Nici tu nu pari
să vrei.
— Am aflat că scriitori ca ea vin aici.
— Veneau, când erau în viață. Se uită la ea fix, iar
Enne se simțea din nou stând pe marginea prăpastiei.
Era sătulă să se simtă așa. Mânioasă că se simțea așa.
Nu-și mai putea da seama dacă avea nevoie să plângă
sau să urle.
— Poate te pot ajuta cu altceva, se oferi el. Ai nevoie
de o slujbă?
— Am una. Ce am nevoie e o informație.
— Ah, dar Asociația Orfanul îți poate oferi mereu o
slujbă mai bună.
— Asociația Orfanul? Numele îi suna cunoscut –
poate ceva ce citise în ghidul ei. Cel mai sigur ceva de
evitat. Se uită de jur-împrejurul camerei pentru o
scuză, pentru o ieșire.
— Nu ești din oraș? Mulți oameni ar recunoaște
Asociația Orfanul. E numele oportunității.
— Nu sunt orfană, spuse ea sfidător. Nu o orfană. Nu
o păpușă. Nu o cauză pierdută.
— Care îți sunt talentele? întrebă el. Ceva din vocea
lui îi aminti Ennei de Stăpâna – dulce ca siropul.
Modul cum se aplecă în față, sclipirea din ochii lui,
totul era foarte fermecător. El avea, într-adevăr, ceva de
oferit, simți ea instinctiv. Era un om de încredere. Să
vorbească cu el fusese o alegere bună.
Ea se apropie, o forță invizibilă atrăgând-o spre vocea
lui. Nu era sigură dacă de vină era alcoolul sau altceva.
— Sunt o dansatoare, îi răspunse. Și jumătate
numărător.
— Cicatricele ar avea nevoie de câțiva numărători.
Avem destul de mulți în Asociație, spuse el gânditor.
Păcat să lași semne pe mâinile acelea finuțe totuși.
Se întinse și îi atinse obrazul Ennei, apoi îi întoarse
capul dintr-o parte în alta, analizând-o. La început,
Enne îi dădu voie. Era un om de încredere. Nu era
periculos.
— Nu sunt bună la numărat, recunoscu Enne, pentru
că simți că trebuie să fie sinceră cu el. Și... își căută
cuvintele, devenind din ce în ce mai greu să le
găsească, din ce în ce mai greu să își amintească de ce
îl refuzase pe bărbat mai devreme.
— Nu vreau o slujbă. Ea încercă să își dezlipească
ochii de la el și zâmbetul lui murdar pentru a-i găsi pe
ceilalți. Levi. Jac. Reymond. Își miji ochii privind prin
cabaret, însă era dificil să reconstituie imaginea fețelor
lor. De câte ori încerca, o vedea pe cea a tânărului
bărbat.
El făcu un zgomot scurt din limbă și îi întoarse capul
să îl privească din nou. Umerii ei se relaxară.
 — Cei pe jumătate numărător nu au cum să nu se
priceapă la asta, duduiță. Poate că nu acesta îți este
adevăratul talent. Se aplecă în față și spuse șoptit:
Avem cititori de sânge. Sunt din partea casei.
— Cititori de sânge? repetă Enne confuză.
— Îți pot vedea talentele. Mulți oameni se înșală în
privința talentelor lor, să știi.
Cuvintele lui atinseră o coardă sensibilă, iar Enne își
scutură capul, efectul transei disipându-se. Își încleștă
mâinile de marginea mesei, gândurile fiindu-i haotice.
Talente. Vocea lui. Greșit. Un secret.
Poate că, până la urmă, mami chiar nu l-a cunoscut pe tati,
auzi insinuarea lui Alice. Dar comentariul ei fusese
doar unul al unui adversar fără milă. Nu ar fi trebuit să
o zdruncine pe Enne astfel.
Chiar nu te pricepi deloc? o întrebase Levi despre cum
decursese repetiția.
Adevărul era exact opusul – se pricepuse de minune.
Încă își amintea expresia de pe fața lui Alice când
învățase la perfecție numărul în doar câteva ore. Cum
întreaga trupă o apreciase, o aplaudase și o euforie îi
cuprinsese pieptul.
Ar fi trebuit să îi mărturisească lui Levi în loc să țină
întâmplarea un secret. Însă o simțea ca fiind un secret.
Ca fiind ceva greșit.
Ceva în neregulă cu ea.
 Cu cât gândurile o măcinau mai tare, cu cât dădea
ascultare celorlalte voci, cu atât mai puțin rămânea sub
influența vrăjii bărbatului. Își împinse scaunul departe
de el.
— Încetează, îi spuse ea.
— Să încetez cu ce anume?
Își porunci să se ridice în picioare, însă își simțea
corpul mai greu ca niciodată – și nu din pricina
alcoolului.
— Lasă-mă să plec.
— Îți fac doar o favoare, spuse tânărul bărbat,
umezindu-și buzele. Ți-aș putea da numele unui
cititor. Nu strică niciodată să știi adevărul.
— Nu vreau să știu, se răsti ea. Își înfipse degetele în
coapse.
— Nu fi prostuță, duduiță. E gratis.
Enne încercă din toate puterile să se miște, dar nu se
putea ridica de pe scaun. Vocea lui era precum o
ancoră care o trăgea în adâncuri. E o favoare, auzi ea.
Este un om de încredere. Bun la suflet. Serviabil.
Bărbatul începu să noteze un nume și o adresă pe
spatele unei cărți de vizită.
— Te poți baza pe ea, spuse el, și îmi e datoare.
Enne știa că nu ar trebui să accepte. Încercă să nu o
facă. Însă brațul ei se ridică – nu ca acela al unei
păpuși, ci mai mult ca fiind atras de un magnet.
Degetele îi tremurau.
Cineva strigă în spatele ei și, într-o fracțiune de
secundă, cartea de vizită fu smulsă din mâna
bărbatului. Reymond o apucă pe Enne de braț și, plin
de nervi, o ridică de pe scaun.
— Cum ai intrat aici? pufni el la tânărul bărbat. Vocea
lui suna precum coardele rupte ale unei viori. Enne
sări de pe scaun, vioaie, și se depărtă de cei doi.
Bărbatul se încruntă.
— Opt Degete. O cunoști?
— El e un înlănțuitor, duduiță, mârâi Reymond, iar
sângele îi îngheță în vene Ennei, amintindu-și de omul
pe care îl văzuse pe strada Lanțului. Un debitor. Un
sclav al străzii. Câteva minute în plus sub influența
vrăjii lui și ar fi putut fi exact ca el.
— Favorurile, mârâi Reymond, ținând cartea de vizită
în mână, nu au valoare dacă le furi. Respirația îi
duhnea a alcool.
— Nu sunt ca ei, spuse băiatul.
— Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Ești un
vânător.
— Sunt un agent de vânzări.
— Levi știe că ești aici?
— Nu-mi este frică de Pup, negă el. În plus, duminica
e seara mea liberă. Acesta zâmbi răutăcios. Mi-am
imaginat că ții minte.
 Reymond se înroși.
— Du-te naibii, Harvey.
O smuci pe Enne de la masă și se îndreptară spre bar.
— Te las singură pentru cincisprezece minute,
duduiță, și reușești să dai peste cea mai ticăloasă
persoană. El își scutură capul. Nu îi spune nimic lui
Levi despre asta. O să dea vina pe mine și el urăște
Asociația. El și Mardlin sunt foarte stricți cu asta.
Reymond scoase cartea de vizită din buzunar.
— Ce ți-a dat Harvey?
— Nimic important, murmură ea.
— Pot să aud minciunile, duduiță, șuieră el.
— Chiar nu este important. Eu... nu am vrut să o iau.
Reymond o strânse de braț atât de tare încât o duru.
— Cum se întâmplă că, în jumătate din timpul în care
vorbești, pot auzi numai minciuni ieșindu-ți pe gură?
Urechile Ennei se înroșiră de rușine. Nu își dăduse
seama că îl mințise – și se mințise și pe ea. În cele din
urmă, chiar voia să afle adevărul. Încălcase destul de
multe dintre regulile lui Lourdes de când plecase de
acasă, însă faptul că nu mai avea încredere în mama ei
îl simțea ca fiind cea mai dură trădare.
Reymond se aplecă spre ea.
— Nu îmi pasă dacă ascunzi ceva față de mine, dar
știu că ascunzi ceva față de Levi. De ce te ajută?
— Pentru că îl plătesc să facă asta, spuse ea ridicând
vocea. Îi luă cartea de vizită din mână și o puse în
buzunarul său.
— Minți din nou.
Îngheță. Avea de gând să îl plătească pe Levi, de îndată
ce o găseau pe Lourdes. Enne nu avea acces de una
singură la contul bancar sau la volți.
Însă dacă Reymond îi va spune lui Levi, atunci Enne
va rămâne neajutorată. Levi promisese că erau o
echipă, iar ea se gândi că îl credea, dar nu putea fi
sigură. Volții erau o mai bună garanție decât bunele
intenții.
— Levi a dat de necaz, spuse Reymond. Nu vrea să
îmi spună exact ce s-a întâmplat, dar am bănuielile
mele. Iar dacă aflu că tu îl bagi în și mai multe belele
sau dacă i se întâmplă ceva din cauza asta, atunci te
voi găsi. Nu era nevoie să mai adauge o altă
amenințare. Enne îl înțelesese perfect.
— Levi nu e ca noi. E mai bun decât noi.
Noi, spuse el. Dar el și Levi erau criminali – Enne era
mai bună decât ei doi.
— Eu nu sunt ca tine, se răsti Enne.
— Lourdes era. Când văd o față cunoscută, știu de
unde să o iau.
Îi dădu drumul, iar Enne își masă brațul acolo unde el
o strânsese, unde mușchii o dureau.
— Ei sunt acolo. Îi arătă printr-o mișcare a capului
masa din colț unde, printre pahare goale, Jac și Levi
stăteau râzând. Reymond o părăsi să li se alăture celor
doi, iar Enne îl urmă agale, puțin șocată, puțin încă
amețită de alcool.
Levi o fixă cu privirea și zâmbi. Îi provocă noduri în
stomac. Trebuia să își revină.
— Îmi place rujul, spuse el.
— Ai aflat ceva? întrebă ea, așezându-se pe scaunul
de lângă Levi și ignorând privirea suspicioasă a lui
Reymond.
Levi ridică un șervețel.
— Am câștigat asta.
— Impresionant.
— Nu, e o adresă scrisă pe el. Vom merge mâine.
Enne se relaxă. Nu vor pleca cu mâna goală.
De fapt, și ea deținea ceva. Încă avea în buzunar cartea
de vizită. Nu era o idee genială, dar chiar voia sa afle
adevărul despre ea.
Desigur, ar fi preferat să îl afle de la mama ei. Iar
adresa de care făcuse rost Levi i-ar putea conduce
direct la Lourdes, ceea ce însemna că Enne nu avea
nevoie de un cititor de sânge. Nu încă.
— Eu nu am găsit nimic, spuse timid Jac.
— Eu am întâlnit o altă Salta, le spuse Enne. Dansează
chiar acum.
Demi era încă pe scenă, purtând cumva chiar mai
puțin decât purtase înainte. Muzica vulgară și
mișcările chiar mai vulgare o făcură pe Enne să
roșească. Totuși, tehnica lui Demi era de apreciat. Era
foarte grațioasă.
— Poate Levi ar fi putut să îți facă rost de o slujbă aici,
îl lovi Jac pe Levi pe spate.
Levi își feri repede privirea și luă o înghițitură din
băutura aproape pe terminate.
Jac se întoarse către ea.
— Prea mult pentru sensibilitățile tale, duduiță?
— Nu sunt o pudică, se opuse ea, chiar dacă aluzia îi
îmbujora profund obrajii.
Jac pufni.
— Ai fi putut să mă păcălești.
Ea arătă spre cravata lui Levi.
— Nu purtai asta mai devreme.
— Îmi place, spuse el.
Reymond își dădu ochii peste cap.
— Nu ar trebui să las pe niciunul dintre voi singur în
cabareturi.
— Ai milă de noi, spuse Levi, punându-și brațul în
jurul umerilor lui Enne, uitând că aceasta avea dureri.
Ea se crispă, dar de data aceasta nu avu puterea să îl
dea la o parte – unei Enne amețite îi plăcea acea urmă
de zâmbet. Se abținu să se sprijine de el și se mustră în
gând – poate că Levi era singura persoană pe care o
cunoștea în New Reynes, dar asta nu însemna că erau
prieteni.
— În plus, spuse el, nebăgând de seamă că Enne se
fâstâcea sub brațul lui, am găsit ceea ce căutam.
Numărul lui Demi se termină cu ea fluturând artificii,
un picior cocoțat pe scaun și slipul ridicat scandalos.
Publicul – inclusiv masa lor – aplaudă, iar cei patru
hotărâră că era vremea să plece.
Însă Enne nu găsise ceea ce căuta. În timp ce urcau
scările, analiză fețele din mulțime pentru o ultimă
dată. Lourdes era de negăsit.

Ziua a treia

„Toate poveștile despre oraș sunt adevărate”.

Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Levi

Levi încă avea o ușoară durere de cap în seara de

după noaptea petrecută la Sauturelle. Vomitatul
încetase cândva în cursul dimineții – imediat după ce
își preparase un Mersul Rușinii, presupusul leac al
mahmurelii. O durere surdă deasupra sprâncenei
persistase de-a lungul zilei – cât timp se rezemase de
peretele dușului, lăsând apa fierbinte să îi curgă pe
umeri și spate, încercând să își amintească exact cum a
ajuns în camera sa noaptea trecută; cât timp își ridicase
cecul – două sute de volți – de la secretara Viancăi; cât
timp stătuse pe canapea, pictând, întrebându-se când
se va întoarce Vianca din campania ei inutilă, ca să îl
poată scoate din încurcătură.
Încă opt zile.
Era acum cu două mii, trei sute de volți mai aproape
de cei zece mii. Singurii pe care se mai putea baza erau
cei cinci sute de volți din colectarea pe care o făcea
Fierul săptămâna aceasta. Restul trebuia să îi câștige la
masa de joc. Sau să se milogească la Vianca.
Sau să o ajute pe Enne să o găsească pe Lourdes și să
își revendice recompensa.
Medita la adresa pe care i-o dăduse Zaruri noaptea
trecută, când o bătaie în ușă îl întrerupse. Levi băgă
șervețelul în buzunar și se ridică să deschidă.
Enne aștepta pe hol. Era îmbrăcată în hainele ei
obișnuite, dar fața îi era îmbujorată – probabil din
cauza repetițiilor, realiză Levi. Își miji ochii. Ea fusese
aproape la fel de beată ca el noaptea trecută, dar,
uitându-se la ea acum, nu ar fi ghicit.
— Cum de nu ești mahmură? întrebă Levi în timp ce
ea trecu pe lângă el. Nu e normal.
— Am băut apă când am ajuns acasă, așa cum sugera
ghidul. Ea îl analiză cu buzele încrețite. Arăți groaznic.
— Ce fel de ghid este acela mai exact?
Ea îl scoase din geantă și se uită pe copertă.
— Nu știu. L-am cumpărat în Bellamy.
— De ce îl ai cu tine acum?
— Are o hartă.
— Știu unde trebuie să ajungem.
Ea îl lovi cu cartea în frunte. El tresări din cauza
durerii de cap și o îndepărtă pe Enne cu o mișcare a
mâinii.
— Nu știai să spui care e susul și care e josul aseară.
El își luă morocănos geaca și pălăria.
— Vom fi jefuiți plimbându-ne de colo colo cu o hartă.
Acea prostie a turiștilor e o jignire adusă crezului meu.
— Și în ce crezi tu? Sfidare?
— Evident.
Ieșiră în hol și, cât timp Levi se opri să încuie ușa, un
om în vârstă trecu pe lângă ei. Nu era un oaspete al
hotelului – aceștia nu erau cazați în această aripă.
Singurele persoane care locuiau aici erau asociații
Viancăi, iar Levi îl recunoscu pe acest bărbat. Făcea
parte din familiile de Spițeri ale Viancăi, acelea care
produceau drogurile pe care ea le distribuia în oraș.
Erau tratați regește atât în St. Morse, cât și în New
Reynes. Bărbatul chiar mergea ca un rege, cu bărbia
ridicată, în costumul Gershton făcut pe comandă și
perfect aranjat, și având o prezență impunătoare. Levi
nu îi putea înghiți pe Spițeri, amintindu-și de Jac în
zilele lui urâte.
Enne porni spre lift în spatele bărbatului, dar Levi o
trase înapoi.
— Nu coborâm cu el, spuse Levi încet. Politica St.
Morse.
— E cumva soțul Viancăi?
Levi pufni.
— Soțul Viancăi e mort de mai bine de un deceniu.
Acela e doar unul dintre prietenii ei.
— Cum poate fi Augustine o Familie criminală dacă
este doar Vianca?
— Înainte erau mai mulți. Acum au rămas doar
Vianca și fiul ei, Harrison. Am auzit că o disprețuiește
și locuiește undeva în celălalt colț al lumii. Levi ridică
din umeri. Îmi închipui că e singurul sănătos dintre
toți.
După ce Spițerul dispăru în lift, Levi și Enne o luară la
pas pe hol. Așteptară câteva momente înainte să
cheme liftul.
Levi inspiră adânc și privi fix tapetul verde smarald;
culoarea îi reamintea mereu în mod neplăcut de aura
Viancăi. De fiecare dată când pășea în St. Morse, acolo
unde locuia, se simțea închis ca într-o cușcă. Prezența
ei era pretutindeni.
 În fiecare noapte, el îi purta costumul, îi juca jocurile,
îi rezolva afacerile murdare. Dormea într-un
apartament de la ultimul etaj, rezervat prietenilor
apropiați și asociaților, pe așternuturi de mătase într-
un pat de dimensiuni regale. Dar el nu îi era prinț, nu
îi era prieten; era câinele ei.
Și, cu fiecare noapte petrecută închis în imperiul ei, el
visa să și le construiască pe ale lui.
Trase aer adânc în piept și încercă să se gândească la
altceva. Încercă să se convingă că Lourdes Alfero îi va
aștepta, în viață și sănătoasă, oriunde îi va duce
această adresă. Își dorea acest lucru cu atâta ardoare
încât putea să îl simtă ca pe o durere în piept. Avea
nevoie să fie adevărat.
Încă opt zile.
Disperarea îl neliniștea. Nu era genul de persoană
care să urmeze o adresă scrisă la beție pe un șervețel,
care să își abandoneze orice urmă de rațiune când era
pus față în față cu o situație complicată. Să privească
neputincios cum clanul lui se destramă. Să fie prins în
ghearele unei femei nebune și bătrâne.
Durerea pe care o simțea nu era pricinuită doar de
dorința de a supraviețui, ci și de cea pentru o a doua
șansă – să devină bărbatul care trebuia să fie.
Ușile liftului se deschiseră și ei pășiră înăuntru. Enne
avea o mină îngrijorată, egalând-o pe a lui, și învârtea
între degete moneda Mizer.
— La ce te gândești? întrebă el, ca și cum nu ar fi știut
deja.
— Mă pregătesc să fiu dezamăgită, spuse ea scurt și la
obiect. În doar câteva zile, Levi ajunsese să înțeleagă că
acesta era felul ei de a vorbi atunci când cealaltă
variantă era să înceapă să plângă. Expresia ei perfectă
ca de poker nu trăda nimic, însă Levi o putea citi cel
mai bine.
Se gândise să o ia de mână – o consolare mai bună nu
îi putea oferi –, dar ușile liftului se deschiseră. Enne își
puse moneda în buzunar și păși hotărât înainte.
Afară soarele apunea, iar strada Tropps abia acum
începea să se trezească la viață. Luminile străluceau,
dar nu orbeau. Aerul mirosea a restaurante ispititoare
și a acel mereu prezent parfum de urină. Levi întoarse
privirea spre Enne, așteptându-se să găsească aceeași
urmă de dezgust și disconfort care îi apărea pe față de
fiecare dată și care îl amuza, dar, în schimb, ea părea
gânditoare.
— De unde ai făcut rost de adresa asta? întrebă ea.
— De la un prieten. Levi, de fapt, nu îi aflase numele
adevărat al lui Zaruri.
— Sună foarte încurajator.
— Ai o dispoziție ciudată azi. Ca în fiecare zi, adăugă el
în gând.
 Se pregătea să îi asculte una dintre replicile ei clasice,
legate de cum domnișoarele nu se comportă ciudat,
dar ea doar șopti:
— Am fost promovată azi. Ea se uită în pământ. Nu
era nici urmă de mândrie în vocea ei așa cum se
aștepta. Doar nesiguranță.
— Ce vrei să spui?
— Cei din familia Glaisyers sunt considerați o familie
de făuritori de sfere de rang înalt, nu-i așa? întrebă
Enne încet.
El se încruntă.
— Da. De ce contează asta?
— Cei din familia Salta nu sunt în top. Suntem
ordinari. Suntem figuranți într-un spectacol sau
dansând pentru cabarete ieftine.
Levi aproape că îi putea simți durerea când ea vorbea.
— În fiecare zi, dar în fiecare zi, am rămas la școală
mult după repetiții. Am muncit până m-au durut
picioarele. Am luptat doar ca să fiu observată, doar ca
să fiu inclusă. Și...
— Unde vrei să ajungi cu asta?
Ea îi înmână o carte de vizită. Era neagră cu caractere
cursive aurii.
— Aș vrea să ajung aici, dacă adresa ta scrisă pe un
șervețel pătat de whisky se dovedește a fi
nefolositoare. Vocea ei suna nesigură, mai mult ca o
rugăminte decât o poruncă.
Harvey Gabbiano.
Agent de vânzări
Lui Levi îi îngheță sângele în vene.
— Îl cunosc. Lucrează pentru Asociația Orfanul. În
niciun caz nu mergem să îl vizităm. Nu are nimic bun
de oferit.
— Știu asta. Dar noi nu mergem să ne întâlnim cu
Harvey – vom merge la adresa scrisă pe spate. Ea își
drese glasul. Să ne întâlnim cu un cititor de sânge.
Levi analiză informația. Cititorii de sânge erau de
regulă angajați de familiile bogate, rușinate de
odraslele nelegitime, să determine paternitatea, sau de
prostituatele care căutau să afle talentul copiilor lor. El
mereu îi asocia cu începutul unui banc – „Un tată intră
în biroul unui cititor de sânge...” – însă, de fapt, Levi
nu cunoscuse pe niciunul. Nu erau foarte des întâlniți.
— Sunt și cititori de sânge profesioniști, să știi, spuse
el. Nu e nevoie să ne furișăm pentru un angajat al
Asociației Orfanul care locuiește în... – el studie adresa
de pe cartea de vizită – Tărâmul Porumbelului. Un
motiv în plus să nu mergem.
— Dacă Lourdes m-a mințit în legătură cu talentele
mele, sunt sigură că a avut un motiv bine întemeiat,
răspunse Enne. Trebuie să fie ceva la mijloc.
Levi îi înapoie cartea de vizită.
 — Să văd dacă am înțeles bine. Înveți cum să faci
roata și acum crezi că ai putea avea un talent acrobatic.
Talentele acrobatice nu erau banale. De fapt, Levi știa
de o singură familie – Dondelair. Toată lumea din
Partea de Nord le știa povestea. Cum fiica se
împrietenise cu criminalii, incendiase clădirea
capitoliului și răsese în timp ce își dădea ultima
suflare. Cum fiul lăsase numai praf și pulbere în urma
sa. Familia care făcuse o obsesie pentru inexplicabil și
nefiresc până în clipa morții. Unul câte unul, fuseseră
spânzurați.
Legendele din Partea de Nord se încheiau, de regulă,
în baie de sânge.
— Am reușit să fac mai mult decât roata, șopti ea.
— Nici tu nu pari prea sigură.
Enne își ridică bărbia sfidător. Levi nu se putea decide
dacă era un gest simpatic sau unul care o făcea să pară
snoabă.
— Vreau să merg.
— Atunci convinge-mă. O spui de parcă îmi ceri voie.
— Nu am nevoie de permisiunea ta.
— Dar o vrei. Și cred că e o idee foarte proastă.
— Nu ți se pare că arăt ca și cum aș avea un talent
acrobatic?
— Nu contest faptul că ești îndeajuns de scundă.
Nările ei se măriră.
 — Ești un nesuferit.
— Aș prefera să nu văd titlurile din ziar mâine.
„Trupul neînsuflețit al unei fete, găsit pe malurile
râului Brint”. Nesuferit, știu.
Nu își mai vorbiră până când ajunseră la granița
dintre teritoriile Fierului și Cicatricei. Levi coti dreapta,
în direcția râului și a Cartierului Fabricii. După numai
câteva străzi, agitația și luminile străzii Tropps se
pierdură, iar ei își continuare drumul printre zone
rezidențiale și depozite.
— Ce miroase așa? întrebă Enne.
— Brintul. Apa râului avea o culoare asemănătoare cu
șunca fiartă. Suntem aproape.
Ea își acoperi nasul.
— Cât de aproape?
Levi se uită la indicatoarele din jurul lor. Auzise de
numele drumului. Probabil trecuse pe lângă el o dată
sau de două ori. Era pe undeva pe aproape.
— Încă puțin, spuse el, deși nu mai era la fel de sigur.
Levi abia începuse să se obișnuiască cu liniștea și
pacea când Enne vorbi din nou.
— Vreau să merg, fie că vii cu mine sau nu, spuse ea.
Levi se strâmbă. Era mai mult decât sătul de discuția
asta.
— Dacă se dovedește că nu găsim nimic în locul ăsta,
atunci o să îl găsesc pe cititorul de sânge de una
singură.
Abia trecuseră trei zile și se părea că ea uitase cum
ajunsese în New Reynes. Fugărită de Cizmele albe.
Bagajul pierdut. Speriată. Naivă.
— Nu fi absurdă! E riscant să pășești direct în
Teritoriul Porumbelului de una singură. Poate ai face
bine să ții cont de data asta de ce îți spune ghidul și să
nu te duci.
— Practic, ghidul spune să stau departe de întreg
orașul, se răsti Enne. Dar voi merge oriunde doar ca să
o găsesc pe Lourdes.
Levi se încruntă când citi numele străzii de pe cel mai
apropiat indicator.
— Mă asculți măcar?!
— Cum ziceai că se numea strada aia? întrebă el.
Crezuse că trebuie să fie pe aici pe undeva. În schimb
ajunseseră la marginea unui cartier rezidențial și se
uitau confuzi la depozitul gol din fața lor, și la râu, și
la Partea de Sud ce se întindea dincolo de el.
— Ne-am rătăcit? întrebă ea.
— Suntem aproape.
Ea mormăi ceva în barbă, apoi își scoase ghidul din
geantă.
— Îmi strici reputația, se plânse el, luând-o înaintea ei,
înapoi de unde veniseră.
— Harta spune să cotim aici, susținu ea.
 — Cu siguranță nu e pe acolo. Îmi amintesc asta.
— Cartea spune...
— Dă-o naibii de carte!
Enne își dădu ochii peste cap și o luă în stânga, în
direcția în care Levi era convins că nu ducea decât spre
mai multe fabrici și mori. Își vârî mâinile în buzunare
și așteptă. Nici vorbă ca Enne să se aventureze singură,
mai ales că se întuneca. Voia să pară curajoasă, dar
dacă va aștepta îndeajuns, curând va veni fuga înapoi.
Bătu din picior cât ea dispăru după colț.
După ce se scurse încă un minut, iritarea lui se
transformă în grijă. Își imagină cum un membru al
Cicatricelor stătea pitit după un vagon, cu degetele
jucându-i pe trăgaci, urmărind-o cum trece, și fața
Ennei în momentul în care s-ar întoarce și s-ar găsi cu
un pistol lipit de tâmplă. Levi își verifică pistolul dintr-
unul din buzunare și cuțitul din celălalt în timp ce
alergă după ea.
Ea nu era în niciun pericol. Nicio armă îndreptată
spre cap. Stătea rezemată de cadrul unei uși, fața ei
ascunsă după ghid, fredonând un vals. Levi se
încruntă mânios, urcând scările în spatele ei.
— Hanul Wayward, citi Levi semnul de pe ușă. Puțin
cam izolat pentru un han.
Clădirea era construită din piatra albă specifică New
Reynes și înghesuită între un șir de case. O coroană din
margarete, decorată cu o fundă albastră dintr-un
material creponat, atârna de ușă.
— Acum e momentul în care trebuie să îmi ceri iertare
pentru că ai fost încăpățânat, spuse Enne.
Levi o ignoră și deschise ușa.
Înăuntru era curat și pustiu. Levi păși în față până
ajunse la clopoțelul de pe tejghea care era așezat pe un
șervețel alb de dantelă.
O femeie bătrână apăru dintr-o altă cameră. Precum
hanul, și ea era micuță, frumos îmbrăcată și modestă.
Purta un colier de perle și un șal înflorat. Levi se
întrebă cum reușise Lourdes să găsească în Partea de
Nord hanul cel mai liniștit, cel mai asemănător cu cele
din Bellamy. Întreaga încăpere mirosea a săpun de
mușețel.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea, mijindu-și ochii.
Dacă doriți o cameră, hanul Wayward are o politică
strictă prin care cuplurile necăsătorite trebuie să
doarmă separat. Femeile sunt la acest etaj, bărbații la
ultimul etaj, iar eu dorm la etajul din mijloc.
Acest lucru i se păru lui Levi ca fiind o strategie
proastă și se întreba ce fel de activități nocturne aveau
loc la fiecare etaj în timp ce bătrâna doamnă dormea
liniștită.
— Nu avem nevoie de o cameră, spuse Enne grăbită,
roșie în obraji și vădit jignită. Levi zâmbi strâmb și
bătu cu degetele pe tejghea în semn de iritare. Știa, din
experiență, că nu era chiar atât de antipatic.
— Căutăm o femeie pe nume Lourdes Alfero și avem
motive să credem că ar putea fi aici.
— Hanul este gol, răspunse femeia, iar Levi aproape
că îi putu simți dezamăgirea Ennei, ca și cum o
greutate tangibilă căzuse peste ei. Sau poate era
dezamăgirea lui.
Opt zile. Și o fundătură.
— Poate ați văzut-o, spuse Enne, vocea și expresia ei
fiind prea calme, prea echilibrate. Levi îi strânse
umărul.
— Are până în 33 de ani. Ten deschis la culoare.
Blondă. Ochi căprui.
— A stat aici săptămâna trecută o femeie care arăta
așa, spuse femeia gânditor. A plecat brusc, chiar a și
uitat ceva. Cine ești tu pentru ea?
— Fiica ei.
— Era destul de tânără ca să aibă o fiică...
— Vă rog! vocea Ennei se frânse. Am vrea să vedem ce
a uitat. Și dacă aveți vreo informație...
Femeia ezită, apoi se aplecă și deschise un sertar de
sub tejghea. Scoase o singură carte și, la vederea
spatelui argintiu metalizat, lui Levi i se puse un nod în
stomac.
Era o Carte a Umbrei.
 Simțea nevoia să își slăbească gulerul sau să o ia la
fugă afară pe ușă. Amintirile cu holul în alb și negru,
imaginea zâmbetului amenințător al lui Sedric Torren
îi făcură pielea de găină.
— Ce e aia? întrebă Enne. O luă din mâinile femeii și o
întoarse. Pe față era desenat Pustnicul, o reprezentare a
izolării și cunoașterii. Nu era o invitație la Jocul
Umbrei – acest lucru îi era rezervat Nebunului –, dar
era un avertisment, exact ca Turnul pe care îl primise
Levi cu două nopți în urmă.
Avea Lourdes necazuri cu Clubul Phoenix?
Sau mai rău... îl urmărea Clubul Phoenix pe el?
Era puțin probabil ca ei să fi ghicit că el va vizita
hanul Wayward. Promisiunea făcută lui Enne, că o va
ajuta, nu avea de-a face cu scamatoria investiției, doar
că, găsind-o pe Lourdes, ar fi fost salvarea lui. Nimeni
altcineva în afară de el nu știa de legătura lor.
— Este singurul lucru din cameră lăsat în urma ei,
spuse femeia.
Poate Lourdes înțelesese mesajul și părăsise orașul. În
mod clar, ea nu se întorsese în Bellamy, la Enne, ceea
ce însemna că se refugiase într-un alt loc. Aveau
probabil puține șanse să o găsească, dacă ea nu voia să
se lase găsită.
Sau, bineînțeles, ar putea fi moartă.
— Când a plecat? întrebă Enne.
 — Cam în urmă cu cinci zile, răspunse femeia.
— Părea agitată? Neliniștită? întrebă Levi, gura
uscându-i-se. Cinci zile nu însemnau prea mult timp
trecut.
— Nu mi-am dat seama. Era tăcută. Nu spunea prea
multe.
Enne strânse cartea până când aceasta se îndoi și se
făcu ghemotoc în mâna ei.
— În urmă cu cinci zile, șopti ea, ștergându-și ochii.
Levi își puse consolator brațul în jurul ei și întrebă:
— Și nu mai e nimic altceva ce ne-ați putea spune?
Femeia scutură din cap.
— Avea necazuri sau ceva? Nu vreau să apară
Cizmele albe și să facă hanul să pară dubios. Îi privi
pătrunzător, ca și când se hotărâse deja în privința lor.
Plecați. Nu vreau ca oaspeții să își facă o impresie
greșită.
Care oaspeți? voi Levi să întrebe, dar Enne se smulse
din îmbrățișarea lui și ieși afară. O urmă, nesigur dacă
ar trebui să îi spună adevărul despre Cartea Umbrei. Îi
va spune mai târziu. Era periculos să vorbească despre
lucrurile acestea în mijlocului drumului, mai ales atât
de aproape de Cazinoul Luckluster.
Enne se rezemă de un gard de plasă, iar Levi se
aștepta ca ea să plângă. În schimb, băgă Cartea Umbrei
în buzunar, iar expresia feței ei era una ca de gheață. Îl
neliniștea, însă Levi știa că nu era momentul să o
consoleze. Nu era de datoria lui să o facă, chiar dacă
simțea că ar trebui. Era un sentiment straniu, dar Levi
începea să o considere pe Enne prietenă – poate chiar
mai mult decât atât. La urma urmei, amândoi erau
prinși în aceeași cușcă greu de imaginat. O așa legătură
poate nu ar fi însemnat mare lucru pentru Enne, însă
pentru el, da, însemna ceva.
— Să ne întoarcem, șopti ea.
Levi ezită. Unde era toată vorbăria de mai devreme
despre cititori de sânge și aventuri în necunoscut în
căutarea mamei ei? Era greu de citit pe chipul ei dacă
se simțea înfrântă sau se prefăcea – fața ei de poker era
mai bună ca a multora.
— Ești sigură? întrebă el.
— Sunt obosită și, așa cum ai spus și tu, e aproape de
lăsarea serii. Zâmbi forțat. Poate vom încerca cititorul
de sânge mâine.
Întoarcerea la St. Morse fu tăcută. Levi își pregăti un
întreg discurs despre ce îi va spune Ennei referitor la
Cartea Umbrei, însă cuvintele lui repetate în gând nu
erau suficiente. Oricare dintre Cărțile Umbrei, nu doar
invitația Nebunului, avertiza o posibilă moarte. Nu se
putea vedea spunând acele cuvinte cu voce tare, având
în vedere Cartea Umbrei pe care o purta în propriul
buzunar.
 Mama ta e probabil moartă, ar spune el. Și, fără ea,
probabil la fel voi fi și eu.
Pe la jumătatea drumului, începu să plouă mărunt.
Ploaia avea gust de fum.
— Vrei să îți dau geaca mea? oferi el.
— Ce galant ești!
Își dădu geaca jos și o puse pe umerii Ennei. O
înghițea cu totul, făcând-o să pară ca un copil
abandonat rătăcind prin ploaie. Ceva îi blocă suflul în
piept lui Levi văzând-o purtând geaca lui, ceva foarte
asemănător cu satisfacția. Îl resimțea ca pe un lucru
periculos.
— Mulțumesc. Își băgă mâinile în buzunare și strânse
geaca mai bine în jurul ei.
— Ar trebui să avem o discuție, tu și cu mine, când ne
întoarcem, spuse el răgușit.
Ea privi cerul întunecat, expresia de pe chip fiindu-i
greu de citit.
— Poate aștepta până mâine?
Umerii lui Levi se relaxară.
— Da. Desigur.
Mai mult decât orice în acest moment, el avea nevoie
de un somn decent. Dacă Lourdes era moartă, Levi va
trebui să își petreacă următoarele șapte nopți făcând
rost de volți cum știa mai bine: trecând de la o masă de
joc la alta, pe tot întinsul Părții de Nord. Dacă lucrurile
ar sta altfel, și-ar aduce o echipă formată din cei mai
buni crupieri ai Fierului cu el – însă asta însemna să le
spună celor din Fier adevărul, iar Levi ar prefera să
moară în Jocul Umbrei decât să le dezvăluie prietenilor
lui trădarea.
Își săpase deja propriul mormânt și nu avea de gând
să tragă Fierul după el în groapă.
Când ajunseră la St. Morse, luară liftul împreună până
la etajele la care stăteau. Când Enne ieși din lift să se
îndrepte spre apartamentul ei, respirația lui se
întretăie. Nu voia să își petreacă noaptea singur. Poate
o putea invita la el în apartament, putea turna câte o
băutură și i se putea confesa. Avea presentimentul că
ea i-ar putea înțelege problemele mai bine ca oricine.
— Poftim geaca înapoi, oferi Enne cu privirea în
pământ. Mulțumesc!
Levi o luă amorțit și o îmbrăcă.
— Nu trebuie... vreau să spun, poți urca...
— Chiar aș vrea să fiu singură, spuse ea.
— Oh. Da, da... desigur. Nu era singurul care avea
probleme, dar se părea că Enne nu era dispusă să și le
împărtășească pe ale ei în seara aceea.
Ușile liftului se închiseră, iar Levi se simți foarte
singur.
Levi îl găsi pe Jac adormit pe canapea, cu o tăietură de
aproape doisprezece centimetri deasupra sprâncenei
drepte, învinețită și cusută cu ață neagră. Întreaga
cameră mirosea precum aura lui: un parfum subtil și
curat, întocmai cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost
deschisă fereastra, deși aceasta era zăvorâtă.
Levi îl trezi. Jac se ridică speriat și își frecă ochii.
— Am ațipit, bolborosi el.
— Cine te-a cusut? Un om orb? întrebă Levi.
— Oh, asta? Arătă spre fruntea lui – ca și când Levi s-
ar fi putut referi la o cu totul altă rană – și pipăi ușor
cicatricea, tresărind. Eu am făcut-o. Seara trecută.
— Nu s-a întâmplat la muncă, nu-i așa? întrebă el.
Oaspeții tavernei la care lucra Jac, Dintele Dulăului,
puteau deveni violenți spre orele dimineții. Dar
câteodată Levi bănuia că Jac era cel care isca certurile.
Oaspeții puteau da vina pe alcool. Nu își putea da
seama cum se justifica Jac.
— Nu. Nu...
— Am crezut că ai terminat cu boxul. Levi se strădui
să își păstreze vocea calmă în loc să răbufnească.
Încercă să fie răbdător cu prietenul său, însă, în seri ca
aceasta, era o provocare. Câteodată simțea că,
indiferent cât s-ar strădui să îl ajute pe Jac, nu conta
atât timp cât Jac refuza să se ajute singur.
— Mereu măsluiesc jocurile alea. Ții minte când te-au
drogat cu ceva? Ai fost inconștient mai bine de
douăzeci și patru de ore.
 — Calmează-te. Nu am mâncat sau băut nimic. Și am
câștigat. Zece volți. Nu-i rău, eh?
Levi nu se obosi să îi răspundă. Era la o respirație
distanță să înceapă să țipe, dar nu își putu da seama
dacă era din cauza nervilor sau doar din pricina
epuizării.
Levi oftă și își agăță pălăria în cuier.
— Ce cauți aici? Își desfăcu geaca.
— M-am gândit să văd cum ești, răspunse Jac. A mai
rămas doar o săptămână. L-am însărcinat pe unul
dintre alergători să supravegheze Luckluster – să
urmărească dacă cei din familia Torren pun ceva la
cale...
— Arma mea, spuse Levi din senin, controlându-și
buzunarele goale alarmat. Cu siguranță o avuse la el
mai devreme.
Știa sigur, căci n-ar fi traversat Partea de Nord fără ea.
La naiba! Mi-a dispărut pistolul. Atunci își aminti de
imaginea unei anume duduițe purtându-i geaca și se
panică. Ia ce ai mai la îndemână, anunță Levi. Mergem
în Tărâmul Porumbelului.

Enne

Cartierul Celor Morți era la fel de pitoresc cum sugera

numele. Rețeaua de canalizare duhnea a mizerie și
gunoi. Mirosul înțepător se lipea de asfalt, se depunea
pe țevi și se impregna în hainele ei în așa fel încât cu
siguranță o va urmări și după ce nu va mai fi acolo.
Pereții aleii străluceau de la mortarul argintiu
metalizat cu care erau zidite pietrele, dând clădirilor
un aspect de sticlă crăpată. Graffiti în roșu și galben
pătau acoperișurile – cele mai multe diverse simboluri,
dar și câteva nume.
— „Rămășițe ale Marelui Război al Străzii”, citi Enne
din ghidul ei. „La șapte ani după Revoluție, când
orașul New Reynes a încercat să înlăture criminalitatea
de pe străzile Părții de Nord”. Evident, Capetele cu
peruci nu reușiseră.
Nu toate luminile de pe stradă funcționau, lăsând loc
unui întuneric amenințător. Orașul părea fără viață în
acest colț, precum întregul cartier își ținea respirația.
Era un loc unde oricare bătaie a inimii ar fi putut fi
ultima.
Nu mai avea mult de mers. După ce memorase și
ultimele indicații de pe hartă, Enne băgă cartea înapoi
în buzunar, acolo unde avea și arma lui Levi. Poate
Enne nu ar fi trebuit să vină fără el, însă Levi fusese
categoric în privința ideii de a veni aici, iar aflarea
secretului era un lucru pe care Enne avea nevoie să îl
facă de una singură. Avea nevoie să afle până unde
merseseră minciunile mamei ei. Avea nevoie să afle de
ce muncise până la epuizare întreaga ei viață și
atingând doar mediocritatea, când, de fapt, era
pricepută la altceva. De ce mama ei o privise în tăcere
cum se chinuise.
Nimeni nu îi spusese lui Enne că era născută pentru a
face un lucru. În loc să o facă să se simtă mândră,
lumea îi provocase doar durere. Simțise durerea în
degetele de la picioare pe care și le rupsese la balet. În
amintirile când Lourdes o mustrase pentru tumbele și
mișcările de roată. În clipele când își privise umerii și
se întrebase dacă erau prea lați, prea puternici.
Ajunse într-o fundătură și privi numărul ultimei case.
— Aici este, murmură ea emoționată. Obloanele
atârnau în balamale precum unghiile rupte, iar gardul
de lemn era putrezit și mâncat de termite. Indicatorul
din fața casei îi îndruma pe vizitatori să intre prin
pivniță.
— Fermecător.
Enne deschise ușile de lemn și coborî încet pe casa
scărilor cu miros de igrasie. În capătul scărilor se afla o
altă ușă, aceasta având două găuri de glonț la nivelul
ochilor. Inima ei tresări, amintindu-și avertismentele
lui Levi, însă era prea târziu să se întoarcă din drum.
Ținând mâna preventiv pe arma din buzunar, ea
ciocăni. O lumină pătrundea prin găurile de glonț.
— Cine e? întrebă o voce de femeie, iar Enne se relaxă
puțin. Nu se aștepta să răspundă o femeie.
— Îl caut pe cititorul de sânge, spuse Enne vocea ei
înaltă și elegantă, așa cum îi devenea de fiecare dată
când era emoționată. Mi-a fost recomandat de Harvey
Gabbiano.
Ușa se deschise. Primul lucru pe care îl observă Enne
fu părul alb al fetei, semn că ea era un Porumbel. Și-l
purta tuns inegal până aproape de umeri, ca și cum
fusese tăiat cu o lamă, și o porțiune deasupra urechii
drepte era rasă până aproape de scalp.
Pielea ei era albă și pictată – aproape în întregime – cu
pistrui. Arăta a fi de aceeași vârstă cu Enne. Deși slabă,
umerii îi erau lați, brațele lungi, numai oase, fără
mușchi – părea construită ca o armă fără tăiș.
O studie pe Enne din cap până în picioare.
— De unde exact îl cunoști tu pe Harvey? Nu l-am
văzut niciodată punând piciorul în Partea de Sud.
Enne se încruntă – era îmbrăcată într-o fustă banală și
o bluză, pe care Jac le furase pentru ea în apropiere de
strada Tropps.
— E felul în care vorbești, duduiță, explică fata.
— Ne-am întâlnit la Sauturelle. A menționat că îi
datorezi o favoare.
Fata se încruntă mânios și deschise ușa mai larg.
— Să terminăm odată cu asta. Nu îmi place să fiu
datoare celor din familia Gabbiano – chiar și celor
buni.
Își băgă mâna în buzunar și scoase, dintre toate
lucrurile posibile, o muzicuță argintie. O puse la buze
și cântă o notă joasă precum un oftat.
— Numele meu e Lola Sanguick. Tu cine ești?
— Enne.
— Ei bine, Enne – ea întinse mâna –, fără arme la
muncă. O voi ține la mine în birou până vom termina
mica noastră întâlnire.
Enne se strâmbă. Cum știuse Lola că avea o armă?
— Aș prefera să o păstrez.
— Relaxează-te, duduiță. De ce anume îți este teamă?
zâmbi larg Lola. Poți păstra cuțitele. Acelea îmi plac.
Enne îi înmână nemulțumită pistolul Lolei. Ce fusese
mai rău trecuse, acum că nu mai colinda străzile, însă
tot s-ar fi simțit mai confortabil cu arma la îndemână.
Bineînțeles că nu mai folosise una înainte, dar bănuia
că se va descurca dacă va avea nevoie.
Lola se îndepărtă, cântând la muzicuță, iar Enne
închise ușa după ea. „Locul de muncă” era, de fapt, o
pivniță cu un singur birou și un rastel de vinuri. Lola
se prăbuși în scaunul ei, puse arma într-un sertar și
scoase un bisturiu de treizeci de centimetri lungime.
Enne se albi la față.
— Pentru ce e ăla?
— Știi măcar ceva despre cititorii de sânge?
 Nu îi lăsa să vadă că îți este frică.
Enne îi putu auzi vocea lui Lourdes șoptindu-i în
minte și făcu un pas mai aproape de Lola, o fată care ar
fi putut să o trosnească pe Enne între dinți precum o
sămânță de floarea-soarelui. Dacă Enne era un
gărduleț alb de lemn, atunci fata asta era unul de
sârmă.
— Mi-e teamă că nu, răspunse Enne.
Lola o privi bănuitoare.
— Dă-mi mâna.
Enne se întinse peste masă și întinse mâna tremurând.
— Îți voi înțepa doar vârful degetului, spuse Lola.
— E un cuțit cam mare doar pentru atâta lucru.
Ea zâmbi.
— Este, nu-i așa? Împinse vârful în pielea Ennei și o
picătură de sânge se scurse. Lola stoarse mai mult din
degetul Ennei. Durerea era neplăcută, dar suportabilă.
Mai degrabă Lola o neliniștea pe Enne. Porumbeii erau
asasini, deci pentru ce altceva folosea oare Lola cuțitul
acela?
— Încă puțin, spuse blând Lola în timp ce strângea
pielea Ennei pentru a obține mai mult sânge. Spune-mi
despre tine.
— Oh, hm... Sunt în vizită în New Reynes.
Lola pufni.
— Ce? Nu sunt cititori de sânge unde locuiești tu?
 — Ceva de genul.
Apoi Lola făcu un gest de necrezut. Își vârî ambele
degete arătătoare în sângele Ennei și și-l întinse pe
pleoape.
Enne se strâmbă dezgustată. Nu avea nicio problemă
cu imaginea sângelui în sine – o neliniștea expresia de
pe fața Lolei. Aceasta își umezi buzele și zâmbi, ca și
când ar fi fost încântată de murdăria rozalie de pe ochi.
— Nu te uita așa, de parcă l-aș fi băut, glumi cititoarea
de sânge.
Încrederea Ennei se clătină în timpul celor câteva clipe
de liniște care trecuseră. Poate că Levi avusese
dreptate și fusese o idee proastă. Poate nu era pregătită
să afle adevărul despre ea. Dacă va afla că Lourdes
mințise, o va detesta pe mama ei. Dar dacă va afla că
nu fusese nicio minciună și s-a îndoit de Lourdes pe
nedrept, se va detesta pe sine.
În acel moment, Lola tresări. Privirea ei se fixă pe
Enne, ștergându-și sângele de pe ochi și gene cu
degetele.
— Asta e cumva o glumă? mârâi Lola. Se ridică și se
îndreptă spre Enne înainte ca ea să se poată îndepărta.
Lola apucă în pumn bluza Ennei.
— Nu, scânci Enne.
— Atunci înseamnă că ești chiar obtuză.
Enne se uită furiș spre ușă. Orice ar fi văzut Lola, nu îi
plăcuse. Însă Enne nu putea pleca fără să afle adevărul.
Și devenea teribil de obositor ca oamenii din orașul
acesta să o considere obtuză.
— Ce vrei să spui? întrebă calm Enne.
— Ar trebui să fii moartă. Când Lola se întinse după
cuțitul de pe birou, Enne reuși să se desprindă din
strânsoarea ei. Enne se dădu câțiva pași înapoi, mai
aproape de ușă. Tremurând, băgă mâna în buzunar
după arma lui Levi, dar apoi își aminti cu groază că
Lola o încuiase în biroul ei.
— Orice ai văzut, spuse Enne, străduindu-se să își țină
vocea sub control, nu pot justifica până când nu îmi
spui ce este.
Lola se repezi pentru a-i bloca Ennei calea spre ușă.
Ținea cuțitul îndreptat spre ea.
— Nu poți justifica nimic. Ești un Mizer și ar fi mai
bine pentru întregul oraș dacă ai fi moartă.
O stare de confuzie o asaltă, urmată de panică.
Cuvintele răsunau între pereții reci de ciment, făcând-o
pe Enne să se înfioare până în măduva oaselor în timp
ce încerca fără succes să înțeleagă vorbele Lolei.
Mizerii erau morți. Era evident că Lola se înșelase.
Însă asta nu mai conta. Enne putea simți certitudinea
cititorului de sânge din modul în care Lola o fixa cu
privirea și își încleștase dinții. Indiferent că Lola
spusese sau nu adevărul, dacă aceasta o dădea pe Enne
pe mâna Capetelor cu peruci, doar acuzația i-ar
garanta o condamnare la moarte. Enne va privi
răsăritul zilei de mâine de la spânzurătoare.
Enne avea deci trei variante.
Ar putea să încerce să o liniștească pe Lola și să o
implore să o lase în viață.
Ar putea să fugă, iar Lola va regreta pe veci această
greșeală și posibil va dezvălui adevărul întregii lumi.
Sau... Enne ar putea să o omoare.
Ultimul gând nu fusese o șoaptă sau o umbră. Nu se
furișase. Nu îi trimisese fiori de vinovăție sau neliniște
inimii Ennei. Așa cum îi dovedise prima seară în New
Reynes, Enne ar fi fost în stare să facă orice pentru a
supraviețui. Nu ar fi rezistat atâta timp altminteri.
Enne se refugie mai adânc în pivniță, spre rastelul cu
vinuri. În spatele ei, cu mâna prinse gâtul unei sticle.
— Trebuie să fie o greșeală, spuse ea liniștit. Nu poți
crede ce spui. Cum ar putea cineva să creadă o așa
afirmație scandaloasă?
Dar eu o cred? Enne nu avu timp să analizeze
cuvintele.
— Eu nu greșesc, mârâi Lola.
— Toată lumea greșește.
Lola înaintă ținând cuțitul ridicat.
— Nu e nimic personal, dar persoana pe care o iubesc
locuiește în acest oraș și nu ne putem permite încă un
război de stradă. Vei fi o armă pentru oricine te
posedă.
— Sunt doar o fată, răspunse Enne. Și nimeni nu mă
posedă. Enne fusese dintotdeauna o bună mincinoasă,
însă frica îi făcu vocea să tremure. Cuvintele ei sunau
de departe false chiar și în urechile sale.
— Voi fi rapidă, o asigură Lola. Abia dacă vei simți
ceva.
Nu îți dezvălui emoțiile.
Nu te încrede în nimeni.
Să nu te rătăcești niciodată.
— Ți-aș putea da bani, minți Enne.
— Nu sunt de vânzare.
— Nu are niciun sens ce spui. Ochii mei sunt căprui.
Lola zâmbi în colțul gurii și îi făcu semn cu bisturiul.
— Vino mai aproape să îi pot privi mai bine. Cu
fiecare pas pe care Lola îl făcea în direcția ei, cu atât
Enne strângea mai tare gâtul sticlei. O dureau mușchii
din cauza orelor de repetiție, iar cititoarea de sânge era
mai înaltă cu mai bine de douăzeci de centimetri.
Șansele Ennei să o doboare erau slabe. Dar, chiar și
dacă ar scăpa, Lola i-ar divulga secretul, fie el adevărat
sau nu. Oricare dintre opțiuni însemna moarte.
— Talentele Mizerilor nu se manifestă ca celelalte. Ele
trebuie să fie provocate. Ochii tăi nu sunt mov încă.
— Atunci ce rău aș putea face? Inima Ennei bătea cu
așa putere încât credea că i-ar putea ieși din piept. Nu
era loc de negocieri cu fata asta. Totul se îndrepta doar
spre violență.
— Atât timp cât ești în viață, ești o amenințare.
Atunci Lola sări în față să atace.
Enne sări din loc și zdrobi sticla de peretele de ciment.
Sticla se sfărâmă, iar vinul Pinot Grigio o stropi pe
fustă și se scurse pe podea. Cele două își etalau armele,
provocându-se una pe cealaltă, deși era clar cine era în
avantaj. Spre disperarea Ennei, sticla se spărsese la
capătul gâtului în loc să se spargă în zona mai lată,
reducând arma la doar câțiva centimetri lungime.
Enne se întoarse spre cealaltă ușă, însă Lola sări
țintind spre spatele ei. O tăie în schimb în partea
superioară a brațului, sfâșiind mâneca bluzei. Enne
țipă și alunecă, lovindu-se de lemnul ușii cu zgomot și
prăbușindu-se la pământ.
Lola o apucă de picior, însă Enne reuși să o lovească
în piept. Lola căzu pe spate cu un icnet de durere. Cât
timp cititoarea de sânge se dezmetici, Enne se împletici
spre ușă, apăsând pe clanță și căzu în casa scării.
Enne urcă treptele în grabă, două câte două, apucând
strâns balustrada pentru mai mult echilibru.
Etajul era învăluit în întuneric. Intră într-o altă cameră
și privi, mijindu-și ochii, la singura piesă de mobilier:
un pian învelit cu o pânză, vizibil doar ca o umbră în
lumina difuză a lunii ce intra pe fereastră. Alergă
frenetic de colo colo, ținându-și mâinile în față,
bâjbâind după un perete sau o altă ușă.
Până să poată găsi o ieșire, Lola se ivi din casa scării.
În acel întuneric, Enne mai degrabă o auzea pe
cititoarea de sânge decât să o vadă în timp ce aceasta
înainta.
Enne se feri în ultima secundă de lama cuțitului Lolei.
Cititoarea de sânge era mai înceată și mai
necoordonată decât își permisese Enne să spere. Chiar
și cu înălțimea Lolei, Enne era, pur și simplu, mai
atletică. Lola se mișca nervos, precum un urs
îndepărtând o pasăre, iar Enne dansa în jurul ei,
reușind să o lovească în spatele genunchilor. Lola
căzu, bocancul ei izbind piciorul pianului și provocând
o cacofonie de vibrații în cameră.
La câteva secunde după ce Lola lovi podeaua, șocată
și fără suflu, Enne smulse cuțitul din mâna ei și îi
imobiliză brațul cu piciorul.
— Gata, țipă Enne. Îndreptă cuțitul spre Lola, inima
bătându-i nebunește și cu privirea încețoșată de furie.
Ennei îi scăpă un sunet de victorie dintr-un adânc al
ființei ei pe care nu îl recunoștea.
Lola împietri. Enne putea distinge doar frânturi din
expresia ei în întuneric. Sfidare. Surprindere. Teamă.
Enne nu era obișnuită să provoace asemenea emoții.
Însă nu ezită și nici mâna nu îi tremură strângând
mânerul cuțitului. În lipsă de alte cuvinte, se simțea
învingătoare. Fusese umilită. Fusese amenințată.
Fusese lovită.
— Adu-mi aminte ce aveai de gând să îmi faci, spuse
Enne, cu vocea ei joasă, liniștită și – chiar și pentru
urechile ei – amenințătoare.
Lola își ridică disprețuitoare bărbia. Nu spuse nimic.
Enne era acum în poziția să ceară lămuriri, dar nu
avea idee care decizie era cea înțeleaptă. În mod clar,
ar fi prudent să o omoare pe cea care o voia moartă.
Apăsă cuțitul pe pielea gâtului Lolei, cititoarea de
sânge scâncind, sfidarea dispărându-i într-o clipită.
Scâncetul – și nu propriile gânduri criminale – o făcu
pe Enne să tresară. Putea să ucidă o fată nu cu mult
mai în vârstă decât ea? Putea să ucidă pe oricine
altcineva?
Enne părăsise lumea ei pentru a veni în New Reynes
și fiecare zi dezvăluise un alt sacrificiu. Libertatea ei.
Inocența. Identitatea. Cu cât orașul fura din ea, cu atât
hotărârea ei de a proteja fărâmele ce îi rămăseseră din
vechea ei viață creștea. Speranța ei. Individualitatea.
Supraviețuirea.
— Nu am venit în New Reynes să provoc necazuri,
dacă asta contează câtuși de puțin pentru tine, șuieră
Enne. Sunt persoane la care și eu țin în orașul ăsta.
 Privirea Lolei se mai îmblânzi. Doar un pic.
— Spune-mi despre talentele mele, ceru Enne.
— Numele tău întreg este Enne Dondelair Scordata,
șopti Lola, iar Enne îngheță. Înțelegi acum de ce te-am
considerat o amenințare?
Ennei îi scăpă un râset. O Dondelair? Chiar și în
Bellamy se știa despre acea familie. Fiecare cuvânt pe
care îl rostea Lola devenea din ce în ce mai absurd.
Însă, dincolo de orice rațiune, o parte din ea voia să
creadă. În ciuda trădării lor scandaloase, familia
Dondelair fusese cândva considerată una dintre cele
mai renumite familii de acrobați, iar Enne, care fusese
întreaga viață considerată ordinară, tânjea să fie
numită excepțională. Doar o singură dată.
Dar Lola era îndreptățită să o considere pe Enne o
amenințare. Un Mizer și un Dondelair. Ambele nume
meritau executarea. Dacă ceea ce spunea Lola era
adevărat, Enne fusese o criminală din ziua în care se
născuse.
— Cine a fost familia Scordata? întrebă Enne.
— Nu știu, răspunse Lola. Nu una dintre familiile de
sânge nobil din Reynes. Erau din partea tatălui tău.
Tatăl ei. Tatăl despre care Lourdes susținuse că fusese
un dansator, dintr-o familie banală, cu unul dintre cele
mai banale talente. Enne întotdeauna crezuse că
Lourdes nu îl cunoscuse pe tatăl ei, iar Enne rar
zăbovea asupra acestui lucru. Îi plăcea să și-l
imagineze ca fiind în viață, că își găsise un final fericit,
chiar dacă cel al mamei ei fusese tragic.
Însă, după afirmațiile Lolei, ambii ei părinți, fără nicio
îndoială, erau morți.
— Nu vreau să te omor, spuse Enne. Căută regulile
lui Lourdes, cuvinte familiare pe care să le recite până
când s-ar fi simțit din nou calmă. Însă gura îi era
uscată. Lourdes mințise. Nu doar despre politicile ei,
despre viața ei dublă, dar și despre însăși identitatea
Ennei, iar Enne, la kilometri distanță de casă, cu un
cuțit strâns în mâna tremurândă, cu sângele uscat
acoperindu-i brațul, nu știa cum o va putea ierta
vreodată.
— Am venit în New Reynes să salvez pe cineva și mai
degrabă aș vărsa lacrimi pentru ea. Nu pentru un
străin care mă vrea moartă.
Lola își mușca buza și își ridică fruntea mai sus,
departe de lama cuțitului.
— Te rog, nu o face, șopti ea.
Alegerile Ennei, după cum se dovedea, erau un șir
lung de greșeli. Să-i ia urma Lolei fusese o greșeală –
acum avea secrete pe care nu și le dorea și un cititor de
sânge care nu ar putea deveni decât o piedică. Să-l
găsească pe Levi fusese o greșeală – nu știa mai multe
decât ea despre locurile unde ar fi putut fi Lourdes.
Venirea în New Reynes fusese o greșeală – dacă
Lourdes ar fi de negăsit, atunci singurele lucruri pe
care Enne le mai avea erau în Bellamy, acasă. Dar
acum, „mulțumită” omertei Viancăi, nici să se întoarcă
nu mai putea.
Își aminti însă că nu tot ce avea era în Bellamy.
Lourdes era, spera, aici. Levi era aici. Răspunsurile ei
erau aici. Dorința ei de a se întoarce acasă era doar
pentru a uita de locul acesta, însă Enne depășise acel
punct. Nu mai era cale de întoarcere.
— Atunci ajută-mă și dă-mi un motiv să nu o fac, se
rugă Enne.
— Nu voi spune nimănui cine ești. Promit.
— Promisiunea ta nu are valoare. Voiai să mă omori
doar pentru că sunt cine sunt.
Lola se uită urât la ea.
— În regulă. Îți jur. Făcu o mișcare de cruce în dreptul
pieptului, asemenea celei pe care o făcea Fierul pentru
Levi.
Pe Enne aproape că o pufni râsul. Jurămintele erau
pentru trișorii ca Levi și prefăcuții ca Reymond. Enne
era doar o fată de la școala terminală.
— Cu ce mă va ajuta asta? Nu sunt un lord al străzii.
— Jurămintele au putere. Nu aș putea spune nimănui,
nici dacă aș vrea.
Nu avea nicio noimă: doar talentele posedau putere.
Conceptul de magie sau orice altceva mai presus de
acest lucru provenea de la Credință, din poveștile pe
care regii Mizeri le spuseseră pentru a se transforma în
zei. Asemenea lui Lourdes, Enne era pragmatică; în
copilăria ei nu au existat basme sau legende. Ceea ce
susținea Lola era imposibil.
— Asta nu poate fi adevărat, spuse Enne.
— Așa cum talentele tale nu pot fi adevărate? replică
Lola.
Enne scrâșni din dinți. Chiar dacă puterea
jurământului era reală, acest lucru nu o făcea mai bună
decât Vianca. Însă, în același timp, era singura lor
soluție.
— Dar nu ești un Porumbel? întrebă Enne.
Lola râse amar.
— Nu. Nu port albul pentru... își întrerupse brusc
vorbele și își feri privirea. Nu sunt.
Câteva momente trecură în liniște pentru că Enne nu
știa ce altceva să spună. Coborî cuțitul de la gâtul
Lolei. Aceasta oftă, masându-și locul unde fusese
ținută lama și se ridică. Lola se uită la Enne cu dispreț,
iar Enne urî să vadă asta.
Nu am avut încotro, își spuse Enne sieși.
— Eu, Lola Baird Sanguick, îi jur Ennei Dondelair
Scordata.
Acela nu e numele meu, gândi Enne, prea amorțită
pentru a întrerupe discursul Lolei.
— Sânge de la sânge. Jurământ de la jurământ. Viață
de la viață. Jur să trăiesc după codul celor de dinaintea
mea – își făcu cruce în dreptul inimii pentru a doua
oară – și, dacă voi încălca acest cod, lasă-mă să ard
până când nu va mai rămâne decât o umbră.
Cuvintele lăsară în urmă o gălăgie apăsătoare, ca și
când ar fi existat și dincolo de momentul când fuseseră
rostite.
— Asta e tot? răsuflă Enne. Întinse mâna și o ajută pe
Lola să se ridice.
Cititoarea de sânge o ignoră.
— Asta e tot, spuse ea ridicându-se în picioare.
Ploaia lovea pe acoperiș și Enne putea auzi șuierul
apei în jgheaburi.
— Există posibilitatea să nu mă mai vezi niciodată,
începu Enne. Dar, dacă aș avea nevoie de tine, te-aș
găsi aici?
— Da.
Când Enne deschise gura să îi spună că stătea la St.
Morse, Lola o întrerupse:
— Nu îmi spune. E mai bine să nu știu unde ești.
Enne se gândi să îi ceară scuze, însă nu îi părea rău că
o lăsase în viață.
Avea nevoie să se întoarcă acasă și să se gândească la
ceea ce aflase, ce însemnau aceste secrete pentru relația
dintre ea și Lourdes – sau dacă, într-adevăr, le credea.
— Mi-aș dori arma înapoi înainte să plec, spuse ea.
Până să apuce să se întoarcă la subsol, o altă ușă se
deschise brusc și Enne țipă surprinsă. Levi și Jac
dădură buzna înăuntru, uzi leoarcă, îndreptând haotic
prin cameră un nou set de arme. Jac apăsă pe un
întrerupător.
— Ce naiba? țipă Lola cu mâinile ridicate, mijind ochii
în lumină.
Ochii lui Levi se îngustară privindu-le confuz pe cele
două.
— De ce ai țipat? o întrebă el pe Enne, dar privirea lui
– și a lui Jac – era țintuită pe albul părului Lolei.
— Pentru că m-ai speriat, spuse Enne categoric.
— Pup? spuse Lola, coborându-și tremurător mâinile.
— Te cunosc de undeva? întrebă el.
— E din vina părului. Nu sunt prea mulți făuritori-de-
sfere în Partea de Nord.
Jac își puse pistolul în buzunar.
— Ce s-a întâmplat aici?
— Duduița tocmai pleca. Și voi ar trebui să faceți la
fel. Lola își masă tâmplele. Nu îmi plac pistoalele sau
câinii în biroul meu.
— Amândouă sunteți puțin ciufulite, spuse Levi fără
niciun semn că ar fi auzit apropoul la adresa poreclei
sale. Ați avut un conflict?
 Atât Enne, cât și Lola erau prăfuite, transpirate și cu
urme de sânge uscat pe ele. Enne își mușcă buza. Nu
avusese timp să proceseze ea însăși informația Lolei –
nu era sigură că era pregătită să îi spună lui Levi. Și, cu
siguranță, nu era pregătită să îi spună lui Jac, pe care
abia dacă îl cunoștea. Dacă legătura lui Lourdes cu
monarhiștii fusese periculoasă, atunci doar asocierea
lui Enne cu ei era fatală și nu putea avea încredere în
nimeni.
— Nu contează, spuse Enne. Plecăm de îndată ce îmi
recuperez arma.
— Arma ta? se răsti furios Levi. Ca răspuns, îi strânse
cu putere brațul lui Levi pentru ca acesta să nu o poată
îndepărta.
Cât timp Lola cobora scările spre pivniță, cei trei
zăboviră în sala pianului.
— Ne ascundem lucruri acum? șuieră Levi în urechea
ei. Respirația lui era fierbinte pe pielea gâtului ei.
Ea se dădu în spate.
— Nu vreau să vorbim despre asta aici.
— Știi că fata aia e un Porumbel, nu-i așa? întrebă Jac.
Clanul de asasini?
— Știu ce înseamnă părul alb, se răsti Enne. Dar nu e
un Porumbel. Ea...
— Destul de evident că nu e, spuse sumbru Levi, ori
ai fi fost moartă. Enne se înfioră.
 — Am nevoie să știu ce s-a întâmplat.
— De ce ai nevoie să știi, Levi? se agită ea.
— Pentru că te ajut, mai ții minte?
— Mă descurcam și singură. Asta era parțial adevărat
– cel puțin o scosese la capăt.
— Serios? El se întinse după mâna ei, dar ea și le
împreunase rapid în jurul ei. Ai prefera să plec?
— Aș prefera să încetezi a mai fi dificil.
El deschise gura în semn că ar fi vrut să spună altceva,
dar își înghiți vorbele și scutură din cap. În spatele lui,
Jac privea pe fereastră ca și când s-ar fi gândit că ar
putea găsi mai mulți Porumbei stând la pândă în
curtea din fața casei Lolei.
Lola reveni și îi înapoie pistolul Ennei. Levi se întinse
iritat după el, însă Enne îl vârî repede în buzunarul ei.
Levi nu avea nevoie de două. I-l va da înapoi mai
târziu.
— Nu ne urmări, o atenționă Jac pe Lola, scoțându-și
pieptul în față.
Ea își ridică bisturiul de pe jos și își umezi buzele.
— De ce? Ești îngrijorat de ce s-ar putea întâmpla în
momentul când v-ați separa și nu ar mai fi o luptă de
trei contra una? Jac se albi la față, ținându-și mâna pe
tocul armei.
În ciuda amenințării ei, Enne se îndoia că Lola ar
putea încerca ceva. Dacă Enne o putea înfrânge, era
sigură că Jac ar putea, de asemenea, cu talentul lui de
putere. Poate chiar și Levi. Ea nu era un adevărat
Porumbel.
Enne se îndreptă spre ușă.
— Să mergem. Spre surprinderea ei, băieții o urmară
și Lola trânti ușa în urma lor.
Nimeni nu scoase o vorbă până când nu se văzură în
siguranța mulțimii de pe strada Tropps.
— Nu era chiar atât de înfricoșătoare, spuse Jac.
Pentru un Porumbel.
— Sigur, spuse Levi sarcastic. Aproape ai făcut pe tine
când a ridicat cuțitul ăla.
— Nu mi-e frică de cuțite. Odată, am sfărâmat un
briceag...
— Cu dinții, și a fost foarte impresionant. Am fost
acolo, îți amintești? Vocea lui Levi părea obosită.
Jac o îmbrânci cu cotul pe Enne.
— Ai de gând să spui ceva?
— Da, spuse ea, zbârlindu-se. Cusătura rănii tale arată
înfiorător.
— Ți-am spus eu, murmură Levi.
— Mă face să par fioros, spuse Jac.
— Nu, te face să pari ridicol.
Levi și Jac continuară să schimbe vorbe legate de ziua
de mâine și despre Jac petrecându-și noaptea pe
canapeaua lui Levi. Dar, indiferent ce ar fi spus Jac,
toate răspunsurile lui Levi erau scurte, lăsând loc
liniștii în aerul dintre ei. Era clar că aștepta explicații
din partea lui Enne, dar avea să fie dezamăgit. Ea era
obosită. Avea repetiții mâine. Și avea nevoie să se
gândească.
Se opriră în fața cazinoului hotel St. Morse.
— Asta e tot? o întrebă Jac. Nicio mulțumire pentru că
te-am salvat?
— Nu m-ați salvat. Se întoarse să pășească prin ușile
rotative, dar Levi o apucă de braț.
— Mâine, spuse el. Nu era o poruncă, ci o rugăminte.
Pentru prima dată, expresia feței lui îi trăda gândurile.
Arăta îngrijorat. Și avea toate motivele să fie.
— Mâine, promise ea.

Ziua a patra

„Dorește-ți faimă și orașul te va transforma într-o

tragedie”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Levi

Enne Salta era un teren minat pentru Levi.

O știuse încă de la început. Legătura ei cu monarhiștii,
Cartea Umbrei a lui Alfero, orice s-ar fi întâmplat cu
cititorul de sânge... secretele Ennei o urmăreau precum
o umbră, iar Levi fusese un idiot să se amestece în
treburile ei. Dacă ar mai avea vreo urmă de rațiune, ar
renunța. Nici nu ar mai conta că își dăduse cuvântul;
nu știuse în ce se amestecă și avea deja destule
necazuri.
Dar probabil că rațiunea îl părăsise. De fiecare dată
când Enne îl surprindea, râvnea la și mai multe belele.
Își umplu o cană cu cafea și încercă să se dumirească
în privința sa. În ce o privea pe Enne Salta, legat de
Enne Salta și el.
Cineva bătu cu putere în ușă. Levi se încruntă mânios.
Ar fi putut fi Enne, iar el nu ajunsese încă la o
concluzie în ce privea... relația lor profesională. Știa că,
dacă ea ar fi dat buzna în apartamentul lui, cu mâinile
în șolduri și obrajii îmbujorați, el ar fi incapabil să îi
spună „nu”.
Era Jac. El își făcu cruce în dreptul inimii și trecu pe
lângă Levi, părul lui blond fiindu-i ud de transpirație.
Levi se încruntă.
— Parcă plecaseși deja.
— Așa e. Și am venit în fugă înapoi, spuse el, gâfâind.
— Ce s-a întâmplat?
Jac se sprijini de tocul ușii, trăgându-și suflul și
furându-i cafeaua lui Levi din mână.
 — Are loc o luptă zdravănă – luă o înghițitură de
cafea – în Piața Resturilor. Între Cicatrice și oamenii lui
Torren.
— Oamenii lui Torren? repetă Levi. De ce le-ar păsa
acestora de Cicatrice? Poate că împărțiseră o parte de
teritoriu, dar Familiile și clanurile căzuseră de acord cu
mult timp în urmă să nu se amestece unii în treburile
altora, într-un efort de a menține pacea în Partea de
Nord. Singura legătură pe care Familia Torren o mai
avea cu Cicatricele era schema investiției, însă ei nu și-
ar fi dezvăluit parteneriatul cu Reymond. Ambele părți
își acoperiseră urmele mult prea bine.
Și totuși, groaza îi puse un nod în gât lui Levi.
Incidentul nu ar putea fi din vina lui.
— Nu am văzut ce s-a întâmplat, explică Jac. M-am
întâlnit cu Chez – el chiar alerga, știi? Încerca să îi
avertizeze pe ceilalți ai Fierului să stea departe de Piața
Resturilor.
— Unde are loc Piața astăzi? întrebă Levi.
— Chez a spus că în apropierea turnului cu ceas de la
granița dintre teritoriile Porumbeilor și Cicatricelor.
Levi își luă geaca și pălăria din cuier.
— Să mergem.
Jac se aplecă cu mâinile pe genunchi și îi făcu semn lui
Levi că e în regulă. Așeză cana goală pe blat.
— Dap. Dap, toate bune. Gata de plecare.
 Zece minute mai târziu, ei alergau pe strada Tropps
spre Piața Resturilor. Dimineața era răcoroasă și
umedă de la rouă, și un vânt bătea dinspre est,
purtând mirosul mării.
— Am fi putut lua Cârtița, răsuflă puternic Jac.
— Nimeni nu folosește Cârtița. Linia de metrou care
împânzea orașul era de departe cea mai riscantă.
— Nu, gangsterii nu folosesc Cârtița, răspunse Jac. Tu
mai degrabă preferi să pândești peste tot pentru a
părea că faci parte dintre ei.
— Fac parte dintre ei. Levi se depărtă de el. Tu doar
devii mai sensibil.
Depășiră stația de metrou Luckluster. Jac mârâi între
gâfâieli.
— Știi de la ce a pornit lupta? întrebă Levi.
— Nu am idee.
Cotiră spre Piața Resturilor. Era devreme – prea
devreme pentru ca Piața să se închidă –, însă oamenii
se grăbeau să își strângă tarabele. Levi și Jac alergară
contra valurilor de oameni, dând la o parte din calea
lor vânzători și cumpărători. În josul străzii, parterul
unei clădiri vechi – reședința actuală a Cicatricelor –
era cuprins de flăcări. Fumul ieșea prin crăpăturile
obloanelor și, cu cât se apropiau mai mult, cu atât
aerul devenea mai înecăcios.
Își croiră drum până în fața spectatorilor care priveau
focul. Un bărbat ieși în goană pe ușa din față, o fată
atârnându-i pe umăr. Aceasta dădea furioasă din
picioare și lovea spatele bărbatului cu mâinile
acoperite de cicatrice. Membrii Cicatricelor priveau
îngroziți de afară clădirea arzând. Deși câțiva dintre
aceștia aveau armele la vedere, nu traseră niciun glonț.
Majoritatea oamenilor păreau confuzi cu privire la cele
întâmplate.
Un membru al Cicatricelor care stătea lângă Levi arătă
cu degetul spre balconul de la al doilea etaj, unde
Jonas Maccabees se lupta cu trei oameni deodată. Lui
Jonas îi curgea sânge de la buza spartă și din nas. Se
feri de o lovitură spre stomac și se izbi de balustrada
balconului.
— Ce se întâmplă? strigă Levi către membrul
Cicatricelor de lângă el, însă nu putu auzi răspunsul
din cauza zgomotului provocat de mulțime.
Cineva țipă din interiorul clădirii. O secundă mai
târziu, flăcările explodară la nivelul al treilea. Clădirea
se va prăbuși în câteva minute și oricine ar fi țipat era
încă blocat înăuntru. Însă nimeni nu îndrăzni să se
apropie. Nici cei din clanul Cicatricelor. Nici Cizmele
albe. Nici oamenii lui Sedric.
— Ține-mi pălăria, îi spuse Levi lui Jac, care o luă
înainte de a-și da seama ce intenționa Levi să facă.
Levi se aruncă înainte. În mai puțin de trei pași, un
bărbat îl prinse de umăr. Era cu mai bine de un cap
mai înalt decât Levi.
— Nu te poți apropia de locul ăla! urlă el.
— Cineva e încă înăuntru! Levi se desprinse din
strânsoarea lui și alergă spre intrare. Bărbatul încercă
să îl urmeze, dar Levi trânti ușa în urma sa și o încuie.
— Cine e aici? țipă Levi. Focul îl ataca din toate
direcțiile, dar nu putea răni un făuritor-de-sfere. Ce îl
putea răni în schimb era o clădire pe cale să se
prăbușească. Nu avea mult timp la dispoziție.
Bărbatul de afară bătea cu putere în ușă. Levi îl ignoră
și fugi pe scări la etaj unde erau două uși închise. O
încercă pe prima și, găsind-o încuiată, își scoase
pistolul, ținti spre balamale și o lovi cu piciorul să o
deschidă. Apartamentul era sufocat de fum, dar fără
ocupanți. Jonas și oamenii de pe balcon nu mai erau –
coborâseră sau poate căzuseră de la etaj.
Cineva țipă după ajutor din cealaltă cameră. Părea a fi
Reymond.
— Reymond! strigă Levi. Tuși din cauza fumului, însă
nu era un motiv pentru a-l încetini. O zbughi înapoi pe
hol și spre cealaltă ușă. Reymond!
Nu mai auzi un al doilea țipăt. Inima lui Levi bătea cu
putere. Nu, nu, nu! Nu așa trebuia Reymond Kitamura
să moară.
Levi ținti cu arma.
 — Dacă ești înăuntru, îndepărtează-te de ușă, strigă
el. Și totuși, nimeni nu răspunse. Stomacul i se strânse.
Trebuia să își salveze prietenul.
Trei focuri de armă. Urechile îi țiuiau.
— Sunt aici! Lovi ușa cu piciorul și o deschise.
Reymond!
Dar, chiar înainte ca Levi să treacă pragul ușii, două
brațe puternice îl prinseră de la spate. Era bărbatul de
afară. Acesta îl înțepă cu ceva pe Levi în mână și
vederea i se întunecă. Apucă să zărească un licăr
argintiu și se chinui să rămână conștient, însă nu reuși
și se prăbuși în întuneric.
*
Se trezi pe holul cu uși albe și negre.
Levi se ridică în picioare. Dintr-un oarecare motiv,
hainele îi miroseau a fum și mâinile îi erau murdare de
noroi uscat. Se șterse pe pantaloni și privi de-a lungul
holului. Se întindea la infinit în ambele direcții. Nu se
auzea niciun zgomot.
Amintindu-și că ușile negre erau încuiate, deschise
prima ușă albă care îi ieși în cale.
Brusc, Levi avea din nou unsprezece ani și stătea
lângă patul mamei sale, ținând-o de mână și încercând
să îi aducă înapoi căldura pe care o pierdea rapid.
Așternuturile nu se mai mișcau în ritmul respirației ei.
Era rece. Dar el încă o ținea de mână, încă spera.
 Era vina lui, îi spunea viziunea. Doar vina lui.
Alergă la parter la tatăl său, care era aplecat peste
cuptorul lui, răsucind o tijă în foc. Sfera de sticlă de la
capătul tijei scânteia alb și plină de volți, apoi, vag,
Levi auzi țipete din interiorul sferei în formare, auzi
aura celor care creaseră volții și agonia crimelor lor. Îl
înfiorau pe Levi, îi dădeau o senzație de greață.
Tatăl său mormăia ceva despre „regele său”, acel
Mizer pe care l-a jelit în toți acești ani. Era ceva ce îl
caracteriza. În unele zile părea că nu își putea aminti ce
se întâmplase, unde locuia familia lui acum, și se
tortura în schimb cu trecutul, care îi părea a fi un lacăt
al cărui cifru îl uitase. Levi învățase deja să nu întrebe
despre asta.
Observându-l pe Levi stând în spatele său, tatăl lui îi
întinse tija.
— Fă-o tu.
— Nu. Acesta era veșnicul lor dezacord. Levi
încercase și în alte dăți să îi explice tatălui său că
talentul lui de sânge și cel divizat, pur și simplu, nu se
potriveau, că mai degrabă ar accepta cu plăcere
dezamăgirea familiei decât să îndure țipetele pe care le
auzise când închidea volți în interiorul sticlei.
Tatăl său mârâi și împinse tija spre fiul lui. Levi fugi
pe ușa care dădea spre curtea din spate, spre refugiul
lui, însă, când trecu pragul, era înapoi pe hol, gâfâind
de pe urma amintirii.
Voci răsunau dincolo de ușa neagră din fața lui. Își
lipi urechea de lemn.
— Nu poți intra acolo! Știi asta! Ceva se trânti.
— Îmi pare rău! Îmi pare rău! Vocile erau feminine.
Levi nu recunoscu pe niciuna dintre ele. Cea de-a doua
voce părea tânără – o fată.
— Nu îmi pot face treaba dacă tu nu ți-o faci pe a ta.
Prima voce era mai blândă acum. Trebuie să avem
grijă una de cealaltă.
Levi își dezlipi urechea de ușă. Nu ar fi trebuit să
asculte. Ușile negre nu îi aparțineau, dar se întreba
cine altcineva mai văzuse locul acesta.

— Levi! Jac îl scutură de umeri.

Ochii lui Levi se deschiseră brusc. Se întoarse pe o
parte și tuși.
Jac îl lovi pe spate.
— Ce a fost în capul tău?
— Dă-te la o parte. Levi se frecă la ochi și se uită la
clădire – sau la ce mai rămăsese din ea. Ultimul etaj se
prăbușise, astfel că bârnele de lemn străpungeau
structura precum țepușe fioroase. Gura îi deveni
uscată.
— Reymond era acolo.
— Știu, spuse încet Jac. Jurămintele clanului
Cicatricelor au fost încălcate.
În jurul lor, membrii clanului stăteau în mijlocul
străzii pietruite, apăsându-și mâinile pe piept ca și
cum nu ar fi putut respira. Durea când jurământul tău
se destrăma. Reymond descrisese odată senzația ca
fiind precum o lovitură în plexul solar și tot ce puteai
face era să stai și să aștepți să îți revină suflul.
Reymond resimțise durerea când era un Porumbel,
ripostând după ce secundul lui Ivory îi tăiase unul
dintre degete. Jurământul lui se rupsese. Apoi
secundul ei îi mai tăiase un deget.
Reymond întotdeauna se comportase ca și când nimic
nu îl putea doborî, însă în câteva ore un medic legist îl
va identifica după amprenta dentară.
Levi simți un val de emoții cum îl copleșește. Furie,
jale, teamă. Dacă ar fi fost mai rapid, l-ar fi putut salva.
Mai puternic. Mai bun.
— Jonas va fi noul Lord Cicatrice, spuse Jac cu
precauție.
Jonas îl ura pe Levi, deci orice urmă de prietenie ar fi
avut cu Cicatricele avea să fie distrusă.
Ceva stătea mototolit în pumnul lui Levi. Deschise
palma și privi spatele argintiu strălucitor al unei Cărți
a Umbrei, pătat de cerneală neagră. După ce o folosise
ca să îl doboare, cartea fusese lăsată de bărbat în mâna
lui Levi.
 Încă șase zile. Nu uita. – S.T.
— E vina mea, șopti Levi, repetând cele spuse în
viziune. Sedric spusese ceva despre avertizări de
aducere aminte; Levi nu dăduse atenție la ce ar fi putut
însemna asta.
— „S.T.”? Adică Sedric Torren? întrebă Jac cu vocea
frântă. De ce l-ar fi atacat pe Reymond?
— Se joacă cu mine, spuse înecat Levi. Se potrivea
reputației lui Sedric, acesta demonstrând că știa cum
să îl rănească în mult mai multe moduri și îi reușise.
Levi întoarse cartea și studie imaginea unui om
atârnând în spânzurătoare. Omul Spânzurat.
Reprezenta sacrificiul, un nou punct de vedere și
așteptarea.
— Nu îmi place, spuse Jac. Asta e treabă serioasă.
Încă o dată, Levi avea unsprezece ani și se afla la
căpătâiul mamei sale. Încă o persoană pe care nu o
putuse salva.
— Îmi era ca un frate, murmură el. Și e mort din cauza
mea.
— Sedric l-a omorât pe Reymond, nu tu.
— Dar e totuși vina mea.
Uciderea lui Reymond era un avertisment. Un
avertisment. Ei nu glumeau când venea vorba de
Cărțile Umbrei. Dacă Levi depășea termenul-limită,
era mort. Va primi invitația și nimeni nu supraviețuia
Jocului Umbrei. Nimeni.
Și mai rău, acesta ar putea să nu fi fost singurul
avertisment al lui Sedric – oricine putea fi următorul.
Oricare din membrii Fierului, inclusiv Jac.
— Cred că mi se face greață, spuse Levi. Se trânti pe o
parte, cu obrazul în praf, inspirând adânc. Bârnele de
lemn trosneau printre vuietul focului. În depărtare se
auzeau sirenele mașinilor, dar prea târziu.
— Credeam că ai spus despre cărți că nu îți provoacă
viziuni, spuse Jac. Iar un făuritor-de-sfere nu ar leșina
din cauza fumului.
— Am mințit.
— Ce ai văzut?
Jac vorbi atât de încet încât Levi abia îl auzi printre
zgomotele lăsate de lemnul care se rupea. Holul era un
subiect și mai complicat, pe care Levi nu îl putea
suporta acum. În viziune, el crezuse că ușile negre
aparțineau altcuiva –, dar viziunile erau doar vise.
Dacă Levi petrecea prea mult timp analizându-le, își
va pierde mințile și lucrurile pe care le pierdea îi erau
numărate.
— Ce ai văzut? repetă Jac.
La câțiva metri depărtare, Levi îl surprinse pe unul
de-al Fierului urmărind scena. Nu îi cunoștea numele –
ea era probabil un alergător din clasa de jos – și se
gândi că nici ea nu îl recunoștea. Ea zâmbi. Un lord
rival era mort.
Ceea ce nu știa ea era că Reymond îl salvase pe Levi
de la foamete când avea doisprezece ani. Că Reymond
îl învățase totul despre cum să fii un lord. Că, fără
Reymond, Fierul s-ar fi destrămat cu mulți ani în
urmă.
Al doilea etaj al clădirii se prăbuși, distrugând
structura clădirii cu totul. Un val de praf și pietre
năvăli în stradă, iar Levi își acoperi ochii. Buzele îi
erau acoperite cu praf. Scuipă, apoi își apucă pălăria de
pe jos, o scutură și spuse un „rămas-bun” șoptit.

Secretara Viancăi ridică privirea din documente.

— Domnule Glaisyer! Doamna Augustine...
Levi deschise ușa înainte ca ea să poată termina de
vorbit.
Lucra pentru Vianca de patru ani și biroul ei încă îl
intimida. Decorat cu catifea și învăluit în întuneric, era
ca o grotă luxoasă cu un dragon stând la pândă
înăuntru. Ochii ei amenințători îl priveau din lumina
difuză a unei lămpi.
— Levi, toarse ea. Este întotdeauna o plăcere.
Aura ei mirosea precum verdele smarald, pini și oțet.
Plutea în aerul din cameră, ascunzându-se pe la
colțuri, sărutând pielea de pe gâtul lui Levi. Își
îndepărtă repulsia și se sprijini de bibliotecă cu brațele
încrucișate.
— Reymond Kitamura e mort, se răsti el. Era prea
furios pentru a conștientiza cuvintele, chiar dacă el
fusese cel care le rostise. Simțea ca și cum ar fi fost
împușcat, însă era prea șocat pentru a simți durerea.
Deși Vianca nu zâmbea, avea o manieră aparte de a se
încrunta încât părea încântată.
— Acesta este motivul pentru care ești prăfuit?
Îl prefera pe Levi purtând costum, în special cele la
patru ace pe care i le cumpăra ea. De fiecare dată când
pășea afară din St. Morse, ea dorea ca orașul să știe că
era al ei. Levi nu se conformase niciodată, iar omerta
nu îl obliga. Totuși, îi cunoștea plăcerile. Știa cum îi
place să-l vadă. Precum o păpușă, atârnând în sforile
ei.
— Am fost acolo, se enervă el. A fost ucis. Și a fost din
vina ta.
Ea își țuguie buzele și își turnă o ceașcă de ceai din
ceainicul negru cu mânerul crestat. Levi își putu da
seama că era infuzia ei preferată – ceaiul mirosea amar,
chiar și din cealaltă parte a camerei.
— Cum mai exact sunt eu responsabilă pentru
moartea partenerului tău de afaceri? întrebă ea.
Privirea ei se plimba pe trupul lui și peste haine,
căutând tăieturi, vânătăi și puncte slabe precum un
miner căutând aur.
 — Criminalii lui Sedric l-au închis într-o clădire și i-au
dat foc. Levi se cutremură – încă putea vedea flăcările
în spatele ochilor închiși.
— Crezi că, omorându-l pe Reymond – care era, fără
doar și poate, un criminal iscusit –, a fost un mesaj
adresat ție? Cât de... ea sorbi din ceai... narcisist.
Nările lui se măriră.
— Știu că a fost un mesaj pentru mine. Scoase cele
două Cărți ale Umbrei din buzunar și le aruncă pe
biroul ei.
Ea se albi la față. Argintiul de pe spatele cărților lucea
precum o lamă în lumina lămpii. Tremurând, ea se
întinse după ele.
— Cum ai făcut rost de astea? scrâșni ea. Plimbă o
unghie lungă îngrijită pe marginea cărții ca și cum s-ar
fi așteptat la o scamatorie.
— Au fost daruri din partea lui Sedric Torren. Una în
urmă cu trei seri. Una astăzi.
— Casa Umbrelor a stat pustie după Marele Război al
Străzii.
Casa Umbrelor era vila misterioasă unde Clubul
Phoenix jucase cândva Jocul Umbrei. Legenda spunea
că era bântuită.
— Nu și acum, spuse Levi. Nu adăugă ce știa despre
Lourdes Alfero, că era posibil să nu fi fost prima
victimă a Clubului Phoenix de la marea redeschidere.
 — Încă șase zile, citi ea. Până ce?
— Până la termenul-limită. Până voi fi mort. Își lovi
palmele de biroul ei. Zece mii de volți. Ești mulțumită
acum? Înșelătoria ta mă va trimite la moarte. El apucă
ceasul de pe biroul ei și îl azvârli de perete. Se făcu
țăndări. Vianca nici măcar nu tresări, ceea ce îl înfurie
și mai tare. Nimic nu o emoționa, în timp ce pe el
fiecare lovitură îl sfâșia.
— Și unde erai tu? Departe! Plecată în campanie
pentru niște alegeri inutile care sunt deja aranjate
împotriva ta.
Ea nu spuse o vorbă, ceea ce îi convenea lui Levi. Nu
terminase încă.
— Și Enne! Am adus-o aici pentru că avea nevoie de
ajutor. Stupid din partea mea să cred că tu, măcar o
dată, ai fi cu adevărat dispusă să ajuți pe cineva. Ajută-
mă pe mine. Respira cu greutate după ce țipă. Secretara
probabil auzise de afară tot ce spusese, dar nu îi păsa.
Era atât de furios încât ar fi omorât-o pe Vianca... doar
dacă ar fi putut.
Încet, Vianca se ridică și Levi se simți imediat mai
mic. Mai tânăr. Mai slab.
— Nu știu cum ai reușit să afli despre domnișoara
Salta, dar putem vorbi despre asta într-o secundă. Mai
întâi să vorbim despre tine. Făcu un gest din mână și
corpul lui Levi se prăbuși într-un scaun. Încheieturile
mâinilor lui se lipiră de mânerele scaunului ca și cum
ar fi fost legate de o forță invizibilă, iar capul îi era
aplecat pe spate, expunându-și gâtul. Chiar și
forțându-se, era incapabil să se ridice.
— Să vorbim despre noi. Își plimbă unghia ascuțită pe
gâtul lui. Levi înghiți, detestând frica ce îi inunda
pieptul.
— Te plimbi prin prejur de parcă ai fi vreun prinț, dar
chiar și tu ești dispensabil.
— Așa să fie? provocă el. Nu știa multe despre ceilalți
asociați ai Viancăi – îl ținea ferm la distanță de multe
aspecte ale afacerii ei –, dar știa că era preferatul ei. Se
atașase de el din primul moment când îl întâlnise.
Altminteri, de ce ar irosi pentru un simplu băiat una
dintre cele trei omerta valoroase? Pusese ochii pe un
cățeluș abandonat și voise să îl păstreze. Chiar dacă era
cel mai priceput crupier pe care ea îl avea, orașul era
plin de crupieri. Nu pentru asta era el important. Era
indispensabil pentru că era singura persoană la care
Vianca Augustine ținea – și acesta era motivul pentru
care îl chinuia.
— Bineînțeles, se înfurie ea. Unghiile ei se înfipseră în
umerii lui, făcându-l să tresară de durere. Serios, Levi,
nu m-aș fi așteptat nicicând de la tine să arăți frică. Nu
ți se potrivește.
— Doar un prost nu s-ar teme de Clubul Phoenix,
spuse el. Vianca nu ar contrazice acest fapt. Și ea se
temea de ei, ca toți ceilalți care auziseră legendele din
New Reynes și se încredeau în ele.
— Te cunosc, dragule, rosti Vianca. Iubești puterea.
Iubești să ai toate cărțile în mână și să faci o
reprezentație bună. Însă mai ai de lucrat la fața de
poker. Te pot citi precum frunzele de ceai de pe fundul
cănii. Turnă ceaiul fierbinte peste cămașa lui, pătând-o.
Căldura nu îl deranja datorită talentului lui de sânge,
dar nu asta era ideea. Ideea era că Vianca putea face tot
ce își dorește, iar Levi era incapabil să o oprească.
— Ești menit să fii puternic, Levi. Ești Lordul Fierului.
Cu toate astea, lași orașul să îți decidă soarta.
— Nu eu am făcut alegerile astea, mârâi el.
— Serios? Nu ai nicio responsabilitate? Ea se întoarse
cu spatele și îl eliberă din strânsoare. El se năpusti în
față și își masă gâtul unde ea îl atinse, ca și cum doar
gestul lăsase în urmă o cicatrice.
— Poate ai putea fi mai bun. În tot acest timp, am tot
încercat să te fac mai bun.
— Pentru ce?
Ea zâmbi și se așeză în spatele biroului.
— Folosește-ți imaginația.
El se abținu de la a-și da ochii peste cap. Era
întotdeauna incredibil de dramatică. Poate ea avea
timp de jocuri, însă timpul lui se scurgea.
 — De ce ai ales-o pe Enne? întrebă el.
— Chiar și purtând costum, tu nu ești exact genul de
persoană pe care o pot trimite în Partea de Sud. Ea ne
va fi de folos.
Vianca nu cunoștea toată ecuația. Dacă descoperea că
Enne era fiica lui Lourdes Alfero, cu siguranță ar
trăda-o monarhiștilor. Și ar fi Enne cea care ar muri în
final – nu Vianca. Niciodată Vianca.
— Cum a fost în cazul lui Sedric Torren? întrebă el,
vocea lui era înceată, calmă și împletită cu ură.
— Aceea a fost o coincidență fericită. Ea pare chiar pe
gustul lui.
Levi își strânse pumnii. Toată Partea de Nord era
conștientă de reputația lui Sedric.
— E dezgustător.
— Oh, sunt de acord. Cine ar fi mai potrivit să
lovească un așa bărbat unde doare?
— Nu te preface că te-a motivat orice altceva în afară
de mintea ta bolnavă.
Ea scoase un sunet de avertizare.
— Ai grijă ce spui. Credeam că ești aici să îmi ceri
ajutorul, Levi.
— Nu e doar un ajutor. Îmi ești datoare.
— Îți sunt datoare?
— Sedric mă amenință cu moartea în urma schemei
tale de investiții și ai transformat-o pe Enne într-una
din jucăriile tale ciudate. Da. Aș spune că îmi ești
datoare.
Ea se aplecă în față și țăcăni din unghii.
— Pentru că i-am acordat omerta mea domnișoarei
Salta, tu ești cel care merită recompensa?
El se încurcă și nu găsea un răspuns. Îl făcea să pară
un copil răsfățat.
— Mă folosești pe post de momeală în fața
dușmanilor tăi.
— Ți-am asigurat o locuință și un venit stabil.
— Faci lucru ăsta pentru toți angajații.
— Ah, da. Tu ești special.
Încerca să îl facă să se simtă precum un copil egoist și
lui îi venea să o sugrume. Voia să provoace un foc care
să lase arsuri în jurul gâtului ei.
— Da, sunt special, mârâi el. Am ajutat la
falimentarea tuturor competitorilor tăi. Ți-am câștigat
destui volți din pariuri, ca să nu mai vorbim de mii
obținuți prin schema investiției. Mii pe care ai reușit să
îi pierzi peste noapte. Imperiul tău se prăbușește.
Buzele ei arătau o urmă de zâmbet. Își turnă o altă
ceașcă de ceai.
— Și imperiul tău? Cum se descurcă Fierul în ultima
vreme? Cum se comportă lordul lor cu ei?
Oh, acum ținea evidența echipei lui?
— Încetează să ne mai compari. Nu suntem la fel.
 — Îmi ești copie fidelă. Cumva, vocea ei era mândră și
nemiloasă în același timp.
— Atunci nu e de mirare că Fierul se prăbușește, se
răsti el. Trebuie să se fi molipsit de la tine.
El inspiră adânc când simți ca și cum un cuțit i se
răsucea în burtă. Nu putea expira. Presiunea din piept
i se mări și era sigur că îl va doborî. Apucă marginea
biroului din fața sa. Nu putea țipa. Nu putea sufla. Nu
își putea convinge plămânii să îi dea un dram de aer.
Vianca nu îl eliberă până când nu era întins pe podea,
spatele împingându-i-se în piciorul scaunului. Apoi
aerul îi explodă afară din piept și tuși, odihnindu-și
capul pe podea în timp ce tavanul înceta să se învârtă.
Experimentase tortura ei de zeci de ori, dar niciodată
nu se obișnuise cu senzația de sufocare.
— Destul, porunci ea cu buzele încrețite. Cărei păpuși
îi este permis să îi spună asemenea cuvinte maestrului
ei? Se aplecă deasupra lui în timp ce el se ridica slăbit
în genunchi. Ți-am dat totul și îți voi da jumătate din
volții pe care îi datorezi lui Torren. Dar nu te gândi că
țin atât de mult la tine încât poți fi invincibil. Te pot
omorî în orice moment doresc.
Cinci mii de volți.
Cinci mii.
Ar putea trece și peste asta. O urmă de speranță îi
înflori în piept, mai dulce și mai liniștitoare decât
aerul.
— E de ajuns să acopere recompensa pentru
domnișoara Salta și domnul Kitamura? întrebă ea.
El nu era atât de nechibzuit încât să răspundă. Totul
în acest oraș se plătea și întorcându-i vorba Viancăi nu
l-ar fi ajutat cu nimic. Ceea ce simțea el acum era
departe de a fi recunoștință, dar știa să se comporte în
altfel mai bine decât îndatorat.
— Îți pot da volții săptămâna viitoare, spuse ea.
— Mi-au mai rămas doar șase zile, bombăni el.
— Atunci peste câteva zile. Nu voi uita.

Enne

Dacă Enne își putuse învinge teama de înălțimi,

atunci putea bate la ușa unui gentleman după ora de
culcare.
Își reaminti totuși că Levi Glaisyer era departe de a fi
un gentleman.
Când Levi deschise ușa, părul lui era ud, iar el
mirosea a săpun și parfum. Purta o pereche de
pantaloni comozi, șosete închise la culoare și un maiou
alb. Privindu-l cum se sprijină leneș de pragul ușii,
stomacul i se agită într-o senzație nedefinită.
— ’llo, duduiță, spuse el. Ai venit să împărtășești
secrete?
 — Ceva asemănător, răspunse ea și trecu repede pe
lângă el înainte să îi observe fața rușinată.
Ultima dată când venise aici, apartamentul lui arăta
impecabil. Acum, farfurii nespălate zăceau în chiuvetă,
iar jaluzelele erau trase astfel că singura lumină venea
de la o lampă de lângă canapea. O pictură pe jumătate
terminată, descriind în mare parte linii ascuțite și
vârtejuri într-un verde smarald, se usca pe măsuța de
cafea, înconjurată de hârtii și vopseluri pe bază de ulei.
Pete de apă – probabil intenționate – erau presărate pe
pânză. Linii subțiri precum sforile unei marionete se
întindeau din partea de sus a tabloului până la
mâzgăliturile verzi.
Interesant. Nu și l-ar fi închipuit pe Levi un artist, însă
nu își putea da seama dacă era, într-adevăr, unul
priceput – nu înțelegea ce reprezenta pictura.
— M-am gândit că ar trebui să vorbim despre ce s-a
întâmplat seara trecută, spuse Enne. Încă de când au
plecat de la casa cititorului de sânge, sămânța neagră a
îndoielii în ce o privea pe Lourdes se transformase
într-o pădure, iar Enne era rătăcită în mijlocul ei. La
început nu crezuse acuzațiile aduse de Lola – nu voise
să le creadă –, dar, cu cât reflecta mai mult, cu atât
frânturile de trecut pe care le cunoștea căpătau sens.
El îi aruncă o privire întunecată și răbdătoare, apoi se
așeză pe canapea, făcându-i semn să i se alăture.
 — Partea în care te-ai luat la trântă cu un Porumbel
sau partea despre ce ți-a spus Porumbelul?
— Ambele. Ea ezită, căutându-și cuvintele potrivite
pentru a începe. Ar fi mai ușor să spună adevărul, să
își ușureze sufletul și să îl lase pe Levi să îi poarte
povara. Însă nu putea fi sigură cât va mai rezista
loialitatea lui odată ce va afla că ea era o Mizer.
— Poți avea încredere în mine, spuse Levi. Indiferent
ce este.
Criminal sau nu, ea îi credea sinceritatea din voce. Fie
că mai era sau nu în pericol, Levi se grăbise aseară să
ajungă în Cartierul Celor Morți pentru a o salva.
Sentimentul de vinovăție o măcina. Nu era sigură că ea
ar fi procedat la fel pentru el.
— Odată ce îți voi spune, nu te poți preface că nu știi,
avertiză ea, pentru că să îl înșele nu era corect față de
el. Și îți mulțumesc pentru tot ajutorul acordat – sincer,
dar am ajuns la un punct în care secretele mele devin...
periculoase.
Acesta nu este despre Lourdes. Își coborî privirea în
poală. Este despre mine.
Liniștea lui o înspăimânta. Pentru o clipă se gândi că
el va fi de acord și o va ruga să plece.
El era tot ce îi mai rămăsese.
— Acum m-ai făcut curios. Levi se dădu mai aproape
și umerii ei se relaxară. Nu vei fi singură. Ești fiica
pierdută a vreunui cap cu perucă...
— Sunt o Mizer, șopti ea.
El îngheță.
— E imposibil.
Ea răsuflă aerul care îi fusese blocat în piept toată
noaptea.
— Numele meu de sânge este Scordata. Nu știu din ce
imperiu sau familie provine. Probabil una
neînsemnată...
— Cred că a glumit, spuse el brusc. A fost o păcăleală.
— Cunoscându-i trecutul lui Lourdes și având în
vedere că Lola a încercat să mă omoare după ce mi-a
spus adevărul... îmi doresc să fi fost o glumă. Enne luă
în brațe una dintre pernele de pe canapea.
— Și asta nu este tot. Mi-a spus că numele meu
divizat este Dondelair.
Levi pufni în râs.
— Acum am impresia că tu încerci să mă păcălești.
Cumva, lui încă îi reuși un zâmbet încrezut, chiar și
într-un moment ca acesta.
Ea aruncă cu perna în el.
— Nu aș glumi despre așa ceva. Nu sunt... nebună
sau cum ai mai crede tu. Știu cât de periculoase sunt
aceste secrete.
— Limbajul din New Reynes îți afectează eleganța, să
știi.
 El o privi în ochi, iar ea își putu da seama că el căuta
în maroul lor o urmă din violetul caracteristic
Mizerilor. Încercă să nu se înfioare sub privirea lui.
— Înainte de a-mi spune povestea asta, trebuie să știu
– totul e în regulă cu cititorul de sânge? Dacă știe,
atunci...
— Totul e în regulă, spuse încet Enne, amintindu-și
ura din ochii Lolei după ce făcuse jurământul.
— Bun. Scutură din cap și se ridică. O să îmi prepar o
băutură. Vrei și tu una?
Nu, îi spuneau reflexele. Dar nu mai era acasă. Nu mai
era Enne Salta.
— Oh, hmm. Bine. Și fursecuri, dacă ai.
El ridică dintr-o sprânceană.
— Ai copt o duzină seara trecută. Cum mai poți pofti
la ele?
— Simplu. Lăsându-mi gura apă.
— Ei bine, ai noroc. Am o cutie cu fursecuri râncede
pentru ceai doar pentru tine.
Câteva minute mai târziu se întoarse cu două pahare
și o cutie cu fursecuri din turtă dulce. Băutura avea o
culoare chihlimbarie.
— Se numește Ruina Jucătorului, spuse el. Un amestec
de burbon, lichior de cafea și tărie de portocale.
Reymond m-a convins să îl beau. Scuze – nu am avut
cu ce să decorez paharul.
 Enne luă o înghițitură și se strâmbă. Gusturile
băieților și ale ei erau total diferite.
— Ar trebui să îl bei când te simți încrezător. El râse
sec. „Să flirtezi cu eșecul doar pentru adrenalină”,
obișnuia Reymond să spună.
Apoi Levi dădu peste cap dintr-odată tot conținutul
paharului. Tuși după aceea și își șterse buzele cu dosul
mâinii.
— Reymond e mort, murmură el.
— Ce? întrebă Enne, sigură că înțelesese greșit.
— Sedric Torren l-a omorât azi.
Pielea i se zbârli la auzul numelui lui Sedric. După ce
îl otrăvise, fusese ușor să uite câtă putere avea, de fapt.
Reymond Kitamura era liderul celui mai mare clan din
oraș, însă Sedric Torren putea cere execuția lui și să nu
înfrunte niciodată justiția. Dacă Sedric descoperea
rolul pe care ea îl avusese în a-l păcăli, ar împărți
aceeași soartă ca Reymond... sau mai rău.
— Levi... îmi pare rău. Ea venise aici pentru alinare,
însă nu se gândise că și Levi ar putea avea nevoie la
rândul său. Iar acum, că știa, ea putea vedea șocul
evident ascuns atât în ochii lui, cât și în maniera rigidă
în care se comporta. Ar fi vrut să îl îmbrățișeze, dar
stătea stingheră la celălalt capăt al canapelei.
Apropiindu-se de el, atingându-l – totul părea ca fiind
un teren minat. Se afla deja pe un teren minat cu Levi
Glaisyer.
În schimb, se întinse și îi luă mâna între ale ei. El
tresări la atingerea ei, dar nu își trase mâna.
— Da, murmură el, punându-și paharul gol jos. Și mie
îmi pare rău.
Enne așteptă alte cinci secunde – le numără precis în
minte – și își retrase mâna. Se simțea cum roșește din
cap până în picioare.
El nu e ca noi, spusese Reymond. E mai bun decât noi.
Simțindu-se și mai vinovată decât înainte, Enne mai
luă câteva înghițituri din băutură. Reymond o
avertizase pe Enne să nu îl bage în belele pe Levi, dar
spunându-i lui Levi secretul ei în mod sigur asta
făcuse. Încă nu se considera nemiloasă și vicleană
precum Lordul Cicatricei, dar începea să înțeleagă la ce
se referea el când îi comparase. Ținuse un cuțit la gâtul
cuiva. Ea fusese fata care otrăvise lupul. Îl mințise pe
Levi din prima clipă când sau întâlnit.
Poate că New Reynes deja o corupsese.
Însă o altă parte mai liniștită din sinele ei suspecta
contrariul. Enne ar fi trebuit să se simtă vinovată când
ajunsese azi la repetiții, știind că talentul ei provenea
dintr-o descendență rău famată. În schimb, ea se simți
entuziasmată. În Bellamy, aspirațiile ei fuseseră reduse
la a ține pasul și a se integra printre colegi. Niciodată
nu îi fusese dată ocazia să exceleze. Niciodată nu
gustase ambiția... dorința.
Pentru prima dată în viața ei, Enne se simțea
încrezătoare – după toți anii petrecuți agonizând din
cauza neîmplinirilor, după toți anii în care încercase să
fie ceva ce nu era. Care fusese momentul din viața
Ennei în care ea hotărâse că alții îi controlau plăcerile,
în care nu putuse să pună piciorul în prag și să
acționeze?
Poate că orașul nu o corupsese deloc. Poate că ea
fusese dintotdeauna vicioasă, iar Lordul Cicatricei
fusese doar primul care observase.
— Deci, spuse Levi, rupând-o pe Enne de gândurile
ei. Acum e momentul când îmi spui cum mai precis ai
învins un Porumbel prefăcut.
Chiar dacă Enne venise cu gândul să îi povestească
despre seara trecută, încordarea din vocea lui îi spunea
că încerca să schimbe subiectul de la prietenul lui. Se
hotărî să îl lase să o facă... pentru moment.
— Vă învață luptă corp la corp la școala aceea
terminală?
— Da, bineînțeles. Ea zâmbi. În ziua de azi e o
disciplină obligatorie pentru a deveni o lady. M-aș
putea lupta cu tine balansând cărți pe cap.
— Uită-te aici. El arătă spre brațul său, iar Enne – ușor
păcălită – se aplecă să privească. El îi dădu un
bobârnac în frunte. Am tremurat de frică.
 Ea îl lovi în picior.
— Nepoliticos.
Ea își lăsă piciorul acolo, întins și atingându-l pe al lui.
Simțea că fiecare mișcare pe care o făcea era o
provocare lansată sieși pentru a vedea cât de departe
putea merge. Și nu era sigură dacă o făcea doar pentru
senzația aparte, din cauza băuturii... sau împinsă de
ceva mai mult.
Însă nu se afla în acest oraș pentru a găsi romantism
alături de lorzi ai străzii; era aici să o găsească pe
mama ei. New Reynes era atât de împletit cu caracterul
lui Levi, încât flirtând cu el ar fi putut părea că flirtează
cu Orașul Păcatului însuși, iar la finalul acestei
peripeții, Enne încă intenționa să se întoarcă acasă.
Orice legătură între ei putea provoca doar neatenție. În
plus, luând în vedere toate articolele vestimentare
uitate în dulapul lui, ar fi greu de crezut că Levi ar
avea vreun interes pentru ea.
Ea își dădu piciorul la o parte.
— După ce Lola mi-a spus ce știa, continuă Enne, s-a
hotărât să mă omoare. Spunea că existența mea era
prea periculoasă pentru oraș. Ea făcu o pauză,
așteptându-se ca Levi să-i contrazică vorbele, însă el
doar încuviință din cap ca ea să continue. După aceea
m-a atacat. E înaltă, dar nu și foarte rapidă. Nu a fost
greu să îi iau cuțitul.
 — Fiind luptătoarea pricepută care ești, glumi el.
— Sunt mai puternică decât par. Încearcă tu să ții
pasul cu repetiții de dans și acrobație o zi întreagă. Ea
luă cutia cu fursecuri de pe măsuța de cafea și o
desfăcu. Dacă nu ar fi fost datorită presupusului meu
talent divizat Dondelair, acum, practic, aș fi fost
budincă.
— Da. Budincă. Sunt sigur.
Ea își îngustă ochii și mușcă dintr-un fursec.
— În orice caz, după aceea, nu știam ce să fac. Nu
puteam, pur și simplu, să... plec. Lola era pornită să mă
omoare, iar dacă spune cuiva despre talentele mele,
Cizmele albe mă vor omorî în locul ei. Ea își feri
privirea de cea a lui Levi, în caz că el observase
întunericul din ochii ei din pricina lucrurilor pe care le
făcuse. Așa că mi-a jurat. Acum nu poate spune
nimănui adevărul.
Levi se întinse și luă cutia, scoțând câteva fursecuri de
turtă dulce.
— Când spui că a jurat... te referi la ce?
— Sânge de la sânge. Viață de la viață. Ceva
asemănător.
El se îndreptă de spate, apoi veni mai aproape. Ea
chiar își dorea să înceteze să mai facă asta. Mirosul lui
de aftershave era enervant de ispititor.
— Un jurământ al străzii?
 — Da.
— Ești un lord?
— Cred că da.
— Ești în New Reynes doar de patru zile și deja îți
formezi un clan? Ce ai tot citit în ghidul ăla al tău?
Ea îi fură cutia din mână.
— Era singura soluție. Și nu îmi doresc să o mai văd
vreodată.
— Ți-ai putea dori. Jurămintele nu sunt
indestructibile, avertiză Levi. Sunt tot felul de reguli
despre cum să provoci lorzii și loialitatea. Spunându-ți
secretul unei a treia părți? Asta ar fi dificil. Să te
omoare? El făcu dintr-o mișcare un semn de tăiere în
dreptul gâtului. Dă-i fetei o armă, numește-l duel și vei
fi moartă.
Nimic din ce spuse nu i se părea foarte logic.
— Ce altceva ar trebui să fac? Enne era deja hotărâtă
să nu o omoare pe Lola. La momentul respectiv, ar fi
putut spune că a fost legitimă apărare. Dar acum,
părea o crimă cu sânge-rece. Enne nu era un criminal.
— Ar trebui să fii cu ochii pe ea. Ține-ți dușmanii
aproape și toate cele. Iar jurămintele își pierd din
putere când nu vă vedeți.
— Și am face... ce? Am tricota? Am lua ceaiul?
— Nu știu. Probabil că ea știe destul de multe despre
familii și talente, dat fiind că este un cititor de sânge.
Poate ne ajută să aflăm mai multe despre acești părinți
ai tăi Dondelair și Scordata. Asta ne poate conduce la
Lourdes.
Enne își țuguie buzele. Lourdes era o monarhistă și o
simpatizantă a Mizerilor, deci poate dacă găseau o
legătură între părinții biologici ai Ennei și mama ei, i-ar
putea ajuta în căutări. Enne ura gândul de a se întoarce
în Cartierul Celor Morți și de a înfrunta dușmănia din
ochii Lolei, însă asta putea fi singura lor pistă.
— Ai dreptate, spuse ea întinzându-se după paharul
cu băutură. Probabil ar trebui să o întrebăm pe Lola.
Whisky-ul și lichiorul de cafea îi ardeau gâtul.
— Mai este încă un lucru, spuse Levi dându-se mai
aproape. Enne stătea acum cu brațele în jurul
genunchilor, iar Levi stătea privind spre ea la doar
câțiva centimetri de picioarele ei. Își ghemui degetele
de la picioare și se uita oriunde numai spre el nu.
— Acea carte lăsată în camera de hotel a lui Lourdes
nu era o carte de joc normală.
— Ce vrei să spui?
— Se numește o Carte a Umbrei. El își mușcă buza. În
timpul Revoluției și pe parcursul Marelui Război al
Străzii, Clubul Phoenix era renumit pentru organizarea
unui joc numit Jocul Umbrei. E un joc de cărți unde cei
invitați sunt... uciși.
Ea simți un gol în stomac. Asta era... acum afla că
mama ei era moartă.
— Cărțile reprezintă diferite lucruri. Doar o singură
carte este folosită pentru o invitație propriu-zisă:
Nebunul, explică el. Nu aceea era cartea din camera de
hotel a lui Lourdes, ceea ce înseamnă că aceea pe care
am găsit-o a fost doar un avertisment.
— Deci ori Lourdes se ascunde de Clubul Phoenix,
spuse sumbru Enne, ori e deja moartă.
— Da. Tind să cred că a fost așa de la bun început. El
puse o mână pe genunchiul ei. Nu e atât de rău
precum...
— De ce nu mi-ai spus despre asta ieri? spuse ea,
îndepărtându-i mâna.
— Era periculos să vorbim despre asta în văzul lumii.
Aveam de gând să îți spun când ne întorceam la St.
Morse, dar apoi tu ai vrut să fii singură. Și când spun
singură, spun să-mi furi pistolul și să colinzi pe
Teritoriul Porumbeilor fără știrea mea.
Enne se ghemui mai strâns.
— Nu așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile. Ar fi
trebuit să ajung în New Reynes și să descopăr că
avusese loc o furtună teribilă – că poate niciun vapor
nu putuse naviga pentru luni întregi. Iar Lourdes ar fi
aici, așteptând ocazia să se poată întoarce acasă. Și-o
putea imagina pe Lourdes stând la o cafenea în Partea
de Sud, fumând o țigară și citind ziarul. În fantezia
Ennei, ea își comanda o prăjitură din foietaj și se așeza
lângă ea, iar Lourdes îi povestea despre toate
aventurile pe care le trăise în Orașul Păcatului.
Apoi plecau împreună acasă.
— Nu trebuia să fiu o Mizer. Enne luă încă o
înghițitură din băutură. Cum aș putea să mă întorc?
După lucrurile pe care le-am făcut, adăugă ea în gând.
— Câteodată nu suntem cine ne dorim să fim pentru
că suntem meniți să fim altcineva, spuse el. Ea se
întreba dacă el chiar credea ce spune.
Enne se sprijini de umărul lui Levi, iar el își puse
brațul în jurul ei. Era o mișcare periculos de simplă. Ea
se simțea în același timp confortabil și neliniștită.
Îndrăznind mai mult, ea își presă obrazul în pieptul
lui.
— Eu sunt menită să fiu omorâtă, șopti ea.
— Nu asta am vrut să spun.
Enne îi privea mâna lui Levi întoarsă cu palma în sus
pe genunchi. Ar fi simplu să îl atingă. Dar, cu
siguranță, avusese parte de destulă adrenalină pentru
o seară. Dacă îl mai atingea o dată, el și-ar fi dat seama
de sentimentele ei, iar ea nu ar fi capabilă să nege.
Dacă el ar ști, dacă și-ar muta brațul pe talia ei sau și-ar
atinge ușor fruntea de a ei, atunci tot ce ar fi capabilă
să spună ar fi da.
— Nici nu pot forma volți. Talentul meu nu este încă
„provocat” sau cum o fi spus Lola.
Bătea câmpii. Își încrucișă brațele, ținându-și mâna
departe de a lui.
— Mi se pare foarte nedrept. Gândește-te cât de
bogați am fi.
Enne își mușcă buza. Nu ar fi trebuit să vorbească la
plural.
— Asta ar... rezolva multe probleme, spuse el rar. Însă
ochii tăi ar deveni violet și atunci ar fi mult mai dificil
să te protejez.
— Și ai face-o, nu-i așa? spuse ea cu o răsuflare. Și
aceste cuvinte erau o provocare. M-ai proteja?
Liniște. Când se uită la el, cu obrazul încă lipit de
umărul lui, acesta o privea atent. Gâtul i se mișcă cu o
înghițitură.
— Da.
Enne nu avusese niciodată un prieten cu adevărat.
Lourdes fusese singura care ascultase și o sfătuise și îi
păsase. Așadar, ea era surprinsă de acest adevăr – că
devenise, contrar așteptărilor, prietenă cu un lord al
străzii. Poate chiar mai mult decât prietenă. Când se
uită la el, văzu pe cineva dedicat acțiunii ei de a-și găsi
mama, pe cineva care înțelegea neputința în fața
Viancăi. Realiză brusc că, dacă el era cel care avea
nevoie de ajutor, ea, de asemenea, s-ar fi grăbit să îl
salveze.
 — O să râzi când vei auzi asta, începu Enne.
— Așa se întâmplă de obicei...
— Când am plecat de la repetiție azi, toți îmi știau
numele.
Ea se jucă cu marginea bluzei. Chiar și după ce îi
spusese adevărul despre talentele sale, această
confesiune părea cumva mult mai personală. Poate
pentru că știa că sună absurd chiar și înainte să se
explice. Dar totuși ea voia să o împărtășească și știa că
el va asculta.
— Am mers dintotdeauna la școală cu fete care uitau
de prezența mea în mod regulat. Aș fi putut merge sub
lumina unui reflector și să fiu confundată cu o umbră.
— Colegii tăi de școală erau snobi, spuse el.
Ea scutură din cap. Știa că va fi greu de transpus în
cuvinte.
— E mai mult decât atât. Stau în fundul scenei la
fiecare spectacol. Sunt notată absent când sunt prima
prezentă. Mă prezint din nou și din nou, doar ca să fiu
uitată. Respirația ei tresări pentru un moment și înghiți
repede valul de emoții. Simțea că se taie și lasă totul la
vedere. Cea mai grea durere din lume era cea pe care
învățai să o accepți.
— Din acest motiv am început să am bănuieli. Nu din
cauza minciunilor lui Lourdes sau cât de repede am
învățat acrobatică. Ci pentru că nu am impresionat pe
nimeni niciodată – nici măcar o dată. Dar încă de când
am ajuns în New Reynes oamenii m-au văzut.
— Mă impresionezi de fiecare dată când sunt lângă
tine. Levi o spuse atât de clar și simplu, ca și cum ar
putea repeta acele cuvinte la infinit și nu s-ar îndoi de
ele, ca și cum acele cuvinte erau banale. Pentru Enne
însă, ele valorau totul.
Enne termină restul de băutură Ruina Jucătorului.
Când lăsă paharul jos, degetele îi tremurau. Toate
emoțiile contradictorii îi lăsaseră inima la fel de
îndurerată precum trupul. S-ar fi putut întinde la
pieptul lui Levi și să doarmă până dimineața.
— Se face târziu, spuse blând Levi.
Enne se încordă și se ridică.
— Oh, da. Își aranjă în grabă părul. Ar trebui să plec.
— Nu trebuie... Ba da. Ar trebui. El se ridică încurcat
și luă paharele și cutia goală de fursecuri. Le-ai mâncat
pe toate. Azvârli cutia înapoi pe masă.
— Ai mâncat și tu.
— Da. Poate două.
— Ai spus că sunt doar pentru mine, zise ea, scoțând
limba.
El râse.
— Va trebui să mai fur mâine din camera de mic
dejun.
Ei îi plăcea gândul ca el să păstreze în apartament
fursecuri doar pentru ea. Îi dădea un motiv în plus să
se întoarcă.
Ghidul ei se înșelase în privința unui lucru: cea mai
periculoasă parte a Orașului Păcatului nu era
chemarea meselor de joc sau amenințarea clanurilor.
Era ispita zâmbetului ștrengar al lui Levi.
Ea se ridică. El îi stătea în drum, atât de aproape de
ea, mirosind în felul lui, uitându-se cum o făcea el...
era cu adevărat un obstacol.
Levi căută în buzunarul unei geci din cuier. Scoase o
cheie, zâmbi timid și i-o înmână.
— E o cheie de rezervă de la apartamentul meu.
Simte-te liberă să îmi furi armele oricând vrei, dar aș
prefera să mă întrebi mai întâi.
Ea luă cheia. Precum armele pe care i le oferise, cheia
părea un lucru periculos.
— Te vei simți în regulă? întrebă ea. Înghiți. În mod
clar nu ar trebui să mai caute motiv să lungească
șederea, nu când el deja sugerase ca ea să plece. Era
lipsit de tact. Era... periculos. El era singurul ei tovarăș
în New Reynes, iar ea confunda ajutorul lui cu altceva.
— Știu că tu și Reymond erați apropiați.
Nu era corect că el îi oferise alinare, iar ea nu îi
răspunsese cu același gest.
— Dacă ai nevoie să mai vorbești...
— Nu vreau, spuse el rapid. Vreau să spun, nu în
seara asta. Dar nu e nevoie ca tu să...
— Ca eu să stau. Știu. Ne putem întâlni din nou
mâine. Ora șase? Imediat după ce termin repetiția?
Privirile li se întâlniră, făcând-o pe Enne să respire
sacadat. Mâna lui liberă se apropie de a ei, apoi căzu.
— Voiam să spun... nu mai contează. Da, ora șase e în
regulă.
Enne ezită. Intensitatea din privirea lui Levi o făcu să
se înfioare. Când el o privea, o vedea. Voia să dispară
sub adăpostul unei umbre. Voia să rămână aici pe
vecie doar ca să îi simtă privirea. Dar, dacă mai
zăbovea, el i-ar fi ghicit gândurile. Cedase deja prea
multe părți din persoana ei Orașului Păcatului, iar un
sărut de la Levi Glaisyer i-ar fi pecetluit soarta.
Gândurile o dădeau prea ușor de gol.
Făcu un pas în spate.
— Noapte bună, spuse ea cu răsuflarea tăiată.
El își umezi buzele și se trase înapoi. Fața lui de poker
nu trăda nimic, ca de obicei.
— Noapte bună.

Ziua a cincea

„Partea de Sud poate părea mai sigură, cititorule, dar

ține minte – unii monștri așteaptă să te prindă cu
garda jos pentru a-și arăta colții”.
 Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

Fiind de acum în posesia unei chei, Enne intră în

apartamentul lui Levi. Mai erau zece minute până la
ora de întâlnire stabilită, dar Enne venise oricum,
pierzându-și răbdarea stând în apartamentul ei după
repetiție cu nimic altceva de făcut decât să învârtă pe
degete jetonul ei.
Auzi apa curgând la duș. Se rezemă de ușa băii,
simțindu-se deopotrivă rușinată și îndrăzneață.
— Mă gândeam la ce ai spus legat de jurăminte, spuse
ea, sperând că vorbise destul de tare pentru ca el să o
audă. Și am întrebări. Am citit în întregime ghidul și
nu am putut găsi nimic despre ele sau de ce
funcționează.
Apa se opri, dar Levi nu răspunse.
— Cât de des trebuie să o văd pe Lola pentru ca
jurământul să dureze? Poate spune cuiva că mi-a făcut
un jurământ, chiar dacă nu dezvăluie nimic despre
cine sunt? Ar trebui să îmi fac griji...
Ușa se deschise brusc, iar Enne fu cât pe-aci să cadă
pe spate.
— Ce jurământ? întrebă o voce masculină.
 Se întoarse și rămase cu gura căscată. Jac stătea în
baie, purtând doar Crezul, lanțul argintiu, și un prosop
înfășurat în jurul taliei. Din părul lui blond, apa îi
picura pe gât și piept și Enne putu vedea că tatuajele
de pe brațe se continuau până la umeri, se împleteau în
jos pe stomac și îi atingeau chiar și șoldurile. La
încheieturile brațelor se puteau vedea mai multe
cicatrice – umflate, dar de mult vindecate.
Enne se înroși precum un tăciune și își feri repede
ochii, îndepărtându-se de ușă.
— Am auzit tot, spuse el categoric. Își ținea mâinile
ridicate, ca și cum Enne ar fi fost un animal pe care l-ar
fi putut speria. Nu te cunosc prea bine, dar, orice s-ar
petrece, vreau să ajut. Levi ar avea nevoie de puțin
ajutor.
Enne ezită. Nu pentru că nu avea încredere în Jac – la
urma urmei, îi era loial lui Levi –, ci pentru că bănuia
că Levi ar fi deranjat dacă ea l-ar fi implicat și pe Jac.
Secretele erau cele mai mortale arme, iar Levi își
pierduse deja un prieten ieri.
— Spune-mi ce anume se petrece aici, ceru Jac.
— Nu pot, răspunse ea.
— Știu deja că mama ta este Lourdes Alfero și nu am
spus nimănui, spuse el cu un oftat. Ai putea la fel de
bine să îmi spui totul – despre jurământul Lolei, despre
cine ești. Și dacă o faci, îți voi spune tot ce vrei să știi
despre jurăminte și reguli de stradă.
Avea dreptate. El știa deja jumătate din poveste.
— Bine, căzu de acord Enne, pregătindu-se să îi
înfrunte furia lui Levi. Dar, te rog, îmbracă-te.

— Ești îmbufnat din cauza lui Jac sau din cauză că

circulăm cu Cârtița? îl întrebă Enne pe Levi. Fiind
aproape de capătul liniei, vagonul Cârtiței era gol, cu
excepția lui Levi, Enne, Jac și a unui om al străzii care
dormea pe un rând de scaune din spatele vagonului.
Levi își ținea pălăria pe frunte, acoperindu-și părul
recognoscibil – el mormăi tot drumul că cineva l-ar
putea repera și i-ar distruge reputația. Cei doi stăteau
în picioare, ținându-se strâns de o bară de metal.
— Ambele.
— A fost foarte insistent, spuse Enne.
— Îl cunosc prea bine, bombăni el. Nu ar fi trebuit să
îi spui.
Jac stătea în spatele lor, pipăindu-și Crezul. În urmă
cu jumătate de oră, în apartamentul lui Levi, el fusese
numai glume și nerăbdare, însă de atunci Enne îl
surprinsese aruncându-i priviri neliniștite, de parcă ea
ar fi ceva periculos și el nu ar trebui să se apropie prea
mult.
Ajut cu plăcere, spusese el. Plăcere până la cazul
contrar.
 Ea încercă să se convingă că totul era în mintea ei, dar
chiar și acum îi simți privirea cum o fixează. Își lăsă
grijile deoparte.
Enne făcu un gest cu mâna cuprinzând interiorul
vagonului, încercând să schimbe subiectul.
— Cârtița nu e chiar atât de rea. E mult mai curată
decât mă așteptam.
— Nimeni nu folosește Cârtița.
— Era aglomerat mai devreme, deci aparent oamenii
o folosesc.
Levi mormăi ceva de neînțeles și dădu cu piciorul
într-un exemplar de Sărutul și Zicătoarea. Enne nu
înțelegea de ce era bosumflat. Metroul era cu mult mai
avantajos decât mersul pe jos până în Cartierul Celor
Morți, iar Jac nu se plângea ca un copil despre
reputația sa așa cum o făcea Levi.
— Sper că te gândești la ce o să spui, zise ea încet,
pentru că eu aș prefera să nu o mai văd niciodată.
— Oh, nu eu o să vorbesc. Levi scutură din cap. Tu
ești lordul. Găsește tu un alt motiv pe lângă „Trebuie
să fac jurământul mai puternic ca să mă asigur că nu
mă vei omorî”.
Ea își dădu ochii peste cap.
— Nu sunt un lord.
— Poate că nu erai în urmă cu două zile, dar ăsta e
modul în care funcționează jurămintele. Ești lordul
Lolei acum. El îi dădu un bobârnac peste frunte. Enne
se strâmbă. Explicațiile lui Jac de mai devreme privind
noul ei titlu o derutaseră mai mult decât orice.
Jurămintele sunt opusul omertei, spusese el. Omerta te
obligă, în timp ce jurămintele te împiedică să faci ceva.
Înainte ca Enne să poată răspunde că omerta, de
asemenea, o împiedicase să abordeze subiectul în mod
deschis, Jac trecuse deja la alte povestiri. Legile străzii
împleteau jurăminte magice, legende criminale și – atât
cât își putea da Enne seama – bazaconii. Rămăsese
mult mai confuză de pe urma discuției.
— Poate o poți vrăji pe Lola cu farmecul tău, spuse
Levi.
Enne se îndoia de asta. Lola se lăsa păcălită la fel de
ușor precum un gard de sârmă ghimpată.
— Nu o lăsa să vadă că îți este teamă, îi aminti Jac,
trăgând cu urechea în mod vădit. Asta e prima regulă.
Era ireal să audă regulile lui Lourdes din gura
altcuiva. Jac le enumeră mai devreme pe toate zece, în
ordinea exactă în care Enne și le repetase atât de des.
Era probabil cea mai neașteptată și descurajantă
trădare a lui Lourdes și exact genul de lucru pe care
Enne și-ar fi dorit ca mama ei să i-l explice, dacă ea ar
fi fost aici. De ce i le-a împărtășit? De ce o învățase
aceste reguli ca fiind altceva?
Ea oftă. Se întâmpla în momente ca acestea – de furie,
sau supărare, sau deznădejde – să îi simtă cel mai mult
lipsa lui Lourdes. Avea nevoie ca mama ei să îi
înlăture dubiile, să o ia de mână și să îi reamintească
cine era și ce era important.
— Când au apărut aceste reguli? întrebă Enne.
— În timpul Marelui Război al Străzii, răspunse Levi.
Probabil au fost scrise de Veil.
— Eu am auzit că ar fi fost Havoc cel care le-a scris,
spuse Jac. Veil și Havoc erau lorzi ai străzii din tabere
adverse. Au trecut optsprezece ani și oamenii încă țin
partea unuia sau altuia.
— A fost cu siguranță Veil, repetă Levi.
— Spui asta doar pentru că îl venerezi pe Veil.
Levi împietri.
— Nu este adevărat.
— Când te-am întâlnit prima oară, erai îmbrăcat ca el.
Costumat. Credeai că arăți foarte elegant.
Levi îl lovi pe Jac în tibie, însă Jac continua să
zâmbească. Enne se relaxă puțin văzând gropițele din
obrajii lui Jac. Poate că, într-adevăr, își imagina
tensiunea.
Metroul se opri și ei coborâră. Era începutul serii,
apogeul orei de vârf, și totuși Cartierul Celor Morți era
mai mult liniștit. Ploaia din ultimele zile adusese un
aer răcoros deasupra orașului și o făcu pe Enne să
tremure pe sub geacă. Își ținea ambele mâini în
buzunare. Cu un deget al mâinii drepte pipăia țeava
armei lui Levi.
Își croiră drum spre biroul din pivniță al Lolei și
bătură la ușă.
Ochii verzi ai Lolei apărură în spatele găurilor de
glonț. Înghițindu-și vina și emoțiile, Enne spuse:
— ’llo.
Lola înjură și deschise ușa. Părul ei alb era prins într-
un coc în vârful capului.
— Nu mă așteptam să te mai văd, spuse ea fără nicio
emoție în glas, ascunzându-și mâinile în pantaloni. Îi
privi pe Levi și Jac. Și i-ai adus și pe băieții Fierului
înapoi cu tine. Ce vrei mai exact?
Enne îl privi pe Levi ezitant, iar el dădu din cap,
îndemnând-o să vorbească. Nu conta ce ar fi spus Enne
– autoconservarea îi era evidentă.
— Am venit în New Reynes să găsesc pe cineva,
începu ea. Și, luând în calcul ce mi-ai spus seara
trecută... noi credem că ne-ai putea ajuta.
— Nu sunt un detectiv particular.
— Numele pe care mi le-ai dat – sunt singura noastră
pistă. Dacă am putea găsi mai multe informații despre
familiile mele, poate chiar să presupunem cine sunt
părinții mei biologici, ne-ar putea da un indiciu.
— Pe cine cauți? întrebă Lola.
— Pe mama mea adoptivă.
 Lola o privi dezinteresată.
— Te rog, adăugă Enne.
Lola se strâmbă, ca și cum ar fi avut un gust amar în
gură.
— Bine. Așteaptă să îmi iau cuțitele. Se întoarse cu
spatele și apucă o curea de pe birou; era împânzită – pe
fiecare centimetru – de lame. În vreme ce grupul se
întorcea la stația Cârtiței, Lola scoase câteva cuțite și le
ascunse în locuri strategice în jurul corpului. În cizma
stângă. Într-un toc legat de coapsa dreaptă. Câteva în
mâneci. Trei în jurul taliei. Unul îl ascunse chiar și într-
un buzunar din jobenul pe care îl purta pentru a-și
ascunde părul alb.
— Unde mergem? întrebă Levi neliniștit.
— În Partea de Sud, răspunse Lola. La Biblioteca
Națională. Nu se închide până la ora opt. Acolo găsim
toată arhiva recensămintelor.
— Și vom avea nevoie de atât de multe cuțite? întrebă
Jac, împingând cu degetul în cureaua ei. Nu sunt un
cititor avid, deci poate mă înșel, dar nu cred că vom fi
atacați de cărți.
Lola își dădu ochii peste cap.
— Nu de cărți îmi este teamă. Îi aruncă Ennei o
privire întunecată.
Enne se înroși și își drese glasul.
— Ești sigură că vom găsi arhivele acolo, chiar și
despre familia mea? După Revoluție, Capetele cu
peruci cu siguranță distruseseră toate informațiile
despre familia Mizer. Cele despre Dondelair ar putea
exista, însă șansele nu erau cu mult mai bune. Capetele
cu peruci credeau că singurul mod în care poți
înfrânge un ticălos era să îl dai uitării.
— Arhivele vor fi greu de găsit pentru tine, într-
adevăr, răspunse Lola. Dar nu și pentru mine.
Ajunși la Cârtiță, săriră poarta și așteptară câteva
minute următorul tren. Reclame despre cabarete,
reducerile de sezon de la Regalliere și bomboanele
Tiggy Saltwater Taffy acopereau pereții tunelului.
— Deci, începu Enne, încercând să poarte o
conversație politicoasă cu fata care încercase să o
omoare cu doar două seri în urmă. Ești de fel din New
Reynes?
— Dap.
— Ai familie?
— Am avut cândva doi frați. Ea își păstra propozițiile
concise și nu o slăbi pe Enne din privirea fixă niciun
moment. Nu e nevoie să fim prietene, duduiță.
— Sunt doar amabilă.
— Nu vreau să te cunosc mai bine.
— Foarte bine, se răsti ea și se întoarse spre Levi. El se
uită amuzat la fața ei roșie și nările umflate.
— Ar fi trebuit să luăm cu noi ghidul tău, spuse el.
Bifam câteva obiective turistice.
Înainte ca Enne să ajungă în New Reynes, citise toate
capitolele ghidului despre Partea de Sud. Erau câteva
locații pe care chiar i-ar fi plăcut să le viziteze:
faimoasa universitate, fascinantele magazine și
buticuri de pe strada Guillory, muzeele naționale de
artă. Înainte de Revoluție, orașul Reynes era limitat în
principal la Partea de Nord, așa că cei bogați au fugit
de haosul revoltelor și au construit din nou dincolo de
Brint. Însă, în timp ce ei erau ocupați construind
zgârie-nori în Sud, Nordul fusese lăsat să se
descompună singur.
Trenul sosi și era, din nou, gol. Lola ocupă un loc la
fereastră, cu Jac stând vizavi de ea, urmărind-o în
cazul în care voia să fugă. Enne și Levi stăteau lângă
ușă. Din când în când, Lola se întorcea să le arunce o
privire furioasă, dar în majoritatea timpului se uita pe
fereastră, cântând o melodie jazz la muzicuța ei.
Levi lovi bara metalică de deasupra capului.
— Dacă St. Morse se arată a fi fără izbândă, spuse el –
de parcă Enne ar fi putut să o abandoneze pe Vianca
oricând dorea –, ai putea face scamatorii în Cârtiță. Să
umbli cu un contor de volți.
Oh, cum ar decădea o lady, gândi Enne.
— Totul în New Reynes este un spectacol. Nu poți
merge nici până la serviciu fără să nu iei parte la o
reprezentație.
— Îmi place puțin divertisment. El apucă aceeași bară
de care se ținea Enne și se învârti de cealaltă parte.
Fețele lor erau doar la câțiva centimetri distanță, iar
colțul gurii lui Levi era ridicat în mișcarea rânjetului
său caracteristic. În ochii Lolei, ei probabil că păreau
conspirativi, chiar dacă discutau numai bazaconii. Jac
poate că știa mai bine.
Enne se îmbujoră și își întoarse capul, încercând să nu
se gândească la cât de evidente îi erau reacțiile în
preajma lui Levi. Având în vedere evenimentele și
sentimentele contradictorii dintre ei din ultimele
câteva zile, adăugând atracția în ecuație, părea o
complicație inutilă și fără speranță. Chiar și dacă ținea
la Levi, îi plăcea cum arăta și cum o privea, atenția ei
trebuia să se concentreze pe a-și găsi mama.
— Pentru moment, am parte de destul divertisment în
viața mea, șopti ea.
— Nu știu ce să zic, o tachină el, vorbindu-i încet la
ureche. Mereu e loc de mai mult.
— Sugerezi ceva anume? întrebă ea precaută. Avea un
obicei de a o face să se simtă agitată și el o știa.
Rânjetul lui se mări.
— Dacă îți dorești un lucru, ar trebui să îți dai voie să
îl ai.
Ea îi putea simți respirația pe pielea gâtului. Era
îndeajuns să îi facă pielea de găină și să simtă noduri
în stomac. Îi aducea aminte de când merseseră pe
strada Dulcegăriilor și Levi îi descrisese foarte colorat
talentele de seducție ale celor care lucrau acolo. Atunci
o necăjise și poate că la fel făcea și acum. Însă ea nu
credea că ar face aluzie la un asemenea lucru dacă nu
și l-ar fi dorit și el.
Care fusese momentul din viața ei în care ea hotărâse că
alții îi controlau plăcerile, în care nu putuse să pună
piciorul în prag și să acționeze? Nu își spusese ea
cuvintele acestea seara trecută?
Poate că îl dorea pe Levi Glaisyer, dar la fel își dorea
să se întoarcă acasă. Dacă se ajungea la a alege între
cele două, ea ar alege Bellamy – poate pentru că își
dorea mai mult ceea ce nu putea avea, decât ceea ce
era în fața ei. Dar cu o omerta și mii de kilometri de
ocean între ea și casă, de ce nu și-ar da voie pentru
această consolare?
Nu l-ai fi dorit în urmă cu cinci zile, gândi ea. Când erai
cineva diferit. Orașul te-a corupt deja.
Animatorii neobosiți din New Reynes, luminile
scânteietoare – întreg orașul era un spectacol și totul se
plătea. În locul acesta era ușor să uiți cine erai. Dorința
ei pentru Levi nu era cu adevărat a ei – aparținea
altcuiva. Cineva care purta pistoale în buzunare și
tenebre în conștiință.
 Cel puțin de asta încerca să se convingă.
Enne își drese vocea.
— Cât mai avem până ajungem la bibliotecă? Avea
nevoie disperată de o rafală rece de vânt.
Ochii lui se mutară de pe buzele ei pe harta de pe
peretele vagonului.
— Încă șapte stații.
— În regulă atunci. Se așeză pe scaunul liber de lângă
Jac, punând distanță de câțiva pași între ea și sursa
neatenției sale. Levi nu se obosi să o urmeze. Cât timp
trenul trecea prin următoarele stații și alți pasageri
urcau, Enne încercă din răsputeri să își mențină
privirea pe fereastră. Chiar și așa, ea încă putea simți
căldura privirii lui Levi.
Lola fu prima care se ridică la oprirea în stația lor:
Podul Revoluției. Era o stație importantă, aglomerată
de oameni care schimbau rutele, plină de chioșcuri
unde se vindeau ziare și mâncare. Stomacul Ennei
chiorăi când trecură pe lângă un stand cu gogoși.
Urcară mai multe șiruri de trepte până să iasă în
stradă. Schimbarea de peisaj dintre ce vedea aici și
Partea de Nord era amețitoare. Aici, clădirile din piatră
albă erau încă albe, iar coloane uriașe și cupole aurite
le decorau. Automobile claxonau pietonii neatenți care
traversau intersecțiile. Bărbații purtau costume în
carouri, cizmele lor din piele făcute pe comandă
țăcănind în mers. Femeile se mișcau cu pași mici în
fustele lor creion, prea strâmte pentru a putea păși
normal.
— E minunat, spuse Enne.
— E un pic prea ostentativ, răspunse Levi
neimpresionat. Ceva îi amărâse dispoziția. Nu e chiar
pe gustul meu.
— Și care este gustul tău? Cabarete ieftine și băutură
din malț?
— Cel puțin este cinstit.
— Spuse escrocul.
— Spuse lordul străzii, replică el. Măcar știu ce vreau.
Ea se simți atacată și făcu un pas mai aproape.
— Și eu nu știu?
Cui îi păsa dacă ea credea că Partea de Sud arăta
minunat? Nu putea purta o simplă conversație fără ca
aceasta să se întoarcă împotriva ei.
— Nu, provocă el. Nu cred că știi.
Lola își drese glasul, expresia ei fiind una de dezgust.
— Nu avem mult timp la dispoziție până când
biblioteca se închide.
Enne încuviință cu o mișcare a capului, apoi își răsuci
umerii pentru a se detensiona. Acum, și ea era într-o
dispoziție proastă. Neatenție întru totul. Nici nu mai
știa de la începuse cearta. Trebuiau să se concentreze
pe ce aveau de făcut.
 Biblioteca era impunătoare atât pe dinafară, cât și pe
interior. Apusul de soare luminând prin ferestrele cu
vitralii învăluia rafturile cu cărți într-o strălucire
aparte. Studenți ocupau toate mesele, cu ochii în
manuale și manuscrise vechi. Aerul mirosea a
lumânări aprinse și de la praful cărților vechi.
Venerația palpabilă din acel loc nu părea că ar putea
exista în New Reynes.
— Vom începe din arhiva familiilor, spuse Lola. Îi
conduse la etajul al treilea, pe holuri cu rafturi de
metal inestetice, aliniate cu cărți îmbrăcate în piele
neagră.
— Totul este atât de... steril, spuse Enne.
— Mizerii au tratat, fără îndoială, chestiunile de
familie în modul acesta, spuse Lola. Pentru ei, talentele
erau mărfuri. Lucruri pe care să le reproducă.
Acuzația din vocea ei era evidentă, ca și când Enne
era la fel de vinovată ca strămoșii ei, în ciuda faptului
că aflase despre istoria familiei sale doar cu două zile
în urmă. Se opunea domniei lor tiranice la fel de tare
precum Lola.
— Când e ziua ta de naștere?
— 2 februarie. Anul 9. Capetele cu peruci schimbaseră
calendarul după Revoluție, pentru că făcea referire la
vechea Credință.
— Îi poți găsi informațiile doar după data de naștere?
întrebă neîncrezător Jac.
— Bineînțeles. Cu asta mă ocup. Lola urmări rândul
de rafturi până la cel marcat cu anul corect. Scoase mai
multe cărți și le înmână fiecăruia câte una.
— Toate astea sunt din luna februarie. Ar trebui să fie
notate în ordine alfabetică după numele de sânge.
După câteva momente răsfoind printre pagini,
niciunul nu găsi numele Ennei. Nu era notată sub
numele Salta, nici măcar Scordata, Dondelair sau
Alfero. Verificară fiecare zi a întregului an, însă nu
găsiră nicio dovadă a nașterii ei.
— Mă așteptam la asta, spuse Lola nonșalant, ca și
cum ar fi fost evident. Poate că era – bineînțeles că
Enne nu avea data nașterii înregistrată, fiind cine era.
Însă acest lucru îi reamintea că tot ce știuse cândva
despre ea era o minciună. Era atât de obișnuită să fie
banală și ignorată, însă acum, chiar și având habar de
moștenirea notorie, se simțea mai mult decât invizibilă.
— Vom încerca arborii genealogici. Deși tonul vocii
Lolei nu era pe deplin entuziasmat, era totuși un dram
de optimism, iar Enne se agăță de speranța că acolo
vor găsi ceva. Ceva care să îi conducă înapoi la
Lourdes.
Descendențele erau într-un hol asemănător cu
precedentul. Doar lăzi și metal și lumini fluorescente.
Se așezară pe podeaua rece de gresie albă în timp ce
Lola apucă un dosar laminat marcat „Dondelair”. I-l
înmână Ennei.
— Nu vom găsi nicio informație despre familia
Scordata aici – au fost toate distruse. Suntem norocoși
că cele despre Dondelair nu au suferit aceeași soartă,
spuse Lola. Care era numele întreg al mamei tale
adoptive?
Enne luă cu teamă dosarul Dondelair. Părea o
infracțiune doar citindu-l.
— Oh, hm, Lourdes Reids Alfero.
Câtă vreme Lola căuta arborele genealogic al lui
Lourdes, Enne, Levi și Jac răsfoiră dosarul Dondelair.
Levi stătea lângă ea, umerii lor aproape atingându-se,
pentru a putea studia documentele odată cu ea. Enne
încercă să-i ignore apropierea și să se concentreze.
Arborii includeau numele fiecărui membru al familiei,
datele lor de naștere, datele deceselor și cauza morții.
Arătau atât de impersonal, ca și când ar fi fost scrise
mai degrabă de un medic legist decât de istorici.
Arborele se sfârși brusc pe ultima pagină.
— „Claude Dondelair”, citi ea, mai mult pentru a-l
include și pe Jac. „Născut 10 iulie, anul 1884 al
vechiului calendar. Decedat 18 aprilie, Anul 9. Plagă
împușcată”. Iar lângă numele lui: „Gabrielle
Dondelair. Născută 24 noiembrie, anul 1887 al
vechiului calendar. Decedată 3 februarie, Anul 9. Plagă
împușcată”.
Enne se înfioră. Le recunoscu numele de la orele de
istorie. Frate și soră. Piromani. Artiști de circ.
Trădători.
— Asta îmi face pielea de găină, spuse Jac.
Însă vărsarea de sânge nu se încheiase cu Claude și
Gabrielle. Mama lor, Geraldine Dondelair, fusese
spânzurată mai târziu în același an. Fratele lor vitreg,
Dorian Dondelair Osire, văzuse ghilotina. Cât de
dramatic.
— ’llo, duduiță, spuse Levi. Nu își mai spuneau pe
nume acum? Enne își dădu ochii peste cap. Ziua în
care Gabrielle Dondelair a murit... e ziua de după ziua
ta de naștere, nu-i așa?
Schimbară o privire. Era o coincidență nefericită.
— Ei bine, spuse Enne cu vocea înecată, sunt sigură că
sunt și alte femei Dondelair care ar putea fi... Ea răsfoi
cu repeziciune paginile. Decedați, până la ultimul
Dondelair, înainte de anul 10. Nici măcar verișorii din
cele mai îndepărtate grade de rudenie cu Claude și
Gabrielle nu fuseseră cruțați. Enne indică numele
câtorva femei care ar fi putut, teoretic, să îi dea viață
înainte de a-și găsi sfârșitul.
Lola se întoarse cu alte două cărți.
— Nu există nicio informație despre această Lourdes
Reids Alfero. Ești sigură că acela e numele ei real?
 Ultimele rămășițe ale vieții fericite pe care Enne o
avusese în Bellamy, care mai puteau fi salvate, se
măcinau.
— Nu, murmură ea. Cred că nu sunt sigură.
— Ești sigură că e Protector?
— Da, spuse Enne. De asta era sigură. Doar fiind în
preajma lui Lourdes... te simțeai în siguranță. Are un
fel de a fi care inspiră că e o persoană de încredere.
— Pentru toată lumea? Sau doar pentru tine? întrebă
Lola categoric.
Enne reflectă pentru o clipă. Mulți din societatea
Bellamy nu se asociau cu Lourdes. Nu avea neapărat
de-a face cu vacanțele ei dese în New Reynes sau
modul ei de vorbire de cele mai multe ori ofensator de
sincer... era ceva legat de ea ca persoană, ceva
nedefinit. Alți oameni nu se simțeau confortabil în
preajma ei. Nu avuseseră prieteni în Bellamy. Erau
întotdeauna doar Enne și Lourdes în casa lor mare și
goală, sfârșiturile de săptămână veșnic fără ocupație,
telefonul niciodată sunând.
— Te-ai simți într-o astfel de siguranță, spuse Levi cu
grijă, întrerupându-i Ennei șirul gândurilor, dacă ți-ar
fi jurat protecția.
Era înspăimântător de evident, acum că Enne știa
adevărul despre talentele ei. Ar fi trebuit să își dea
seama dinainte.
 Lourdes trebuie să își fi jurat protecția Ennei, un
legământ de magie care ținea secretele Ennei în
siguranță. Însă, totodată, asta însemna că, făcând acest
lucru, Lourdes renunțase la capacitatea de a se proteja
pe sine. Nu va putea acționa niciodată în interes
propriu – doar în cel al Ennei. Ea considerase
dintotdeauna metoda ca fiind una barbară, genul de
perfidie pe care regii Mizer o folosiseră pentru
interesul lor.
De ce ar merge Louredes atât de departe? Era pentru
că o iubea pe Enne? Fusese o promisiune făcută
părinților ei? Sau o convingere că talentele Ennei erau
ceva important, o piesă din marele plan al lui Lourdes
ce trebuia protejată?
— Ai găsit ceva în cartea Dondelair? întrebă Lola.
— Gabrielle Dondelair a murit la o zi după ziua de
naștere a Ennei, se scăpă Jac.
Lola se albi.
— Cred că îți bați joc de mine. Gabrielle a fost...
faimoasă. Enne flutură celelalte pagini.
— Și avem o listă cu numele altor femei din acea
familie, în plus, nici nu știm dacă 2 februarie este, într-
adevăr, ziua mea de naștere. Lourdes ar fi putut minți
și despre asta.
Totuși, trebuie să nu fi sunat foarte convingătoare,
pentru că Lola plecă furioasă.
 Jac sări în picioare.
— Unde te duci? întrebă el.
— Să găsesc ziarele, se răsti ea. Nu o să dispar. Nu
sunt pe cale să – ea ridică vocea – spun lumii întregi
despre nebunia asta. Și că ea – arătă spre Enne, iar Jac îi
apucă brațul Lolei și i-l lasă jos. Că ea... nu ar avea
dreptul să trăiască. Vocea ei era joasă și încordată.
Abia putea rosti cuvintele și Enne își dădu seama că
era puterea jurământului de stradă care o împiedica să
facă asta. Încercă să nu se simtă rănită de intensitatea
convingerii Lolei, însă cuvintele tot o duruseră. Lola o
considera mai mult o armă decât o ființă umană.
Jac o împinse pe Lola cu spatele în rafturile de cărți.
Enne împingea frenetic cărțile înapoi la locul cuvenit.
Levi era deja în picioare, pregătit să îl ajute pe Jac.
— Care e problema ta, Porumbelule? întrebă Levi.
— Aș putea crede că tu îmi cunoști problema mai bine
ca oricine, șuieră Lola. Toată lumea știe despre tine și
Vianca. Ce ar face Vianca cu cineva ca ea?
— Vianca nu va afla despre ea. Ambii își păstrau
vocea joasă. Din fericire, nu era nimeni altcineva pe
acel etaj care îi putea auzi.
— Și dacă îți cere să îi spui? îl provocă Lola pe Levi.
Cunosc cum funcționează omerta.
Starea de iritare i se accentua Ennei, cum se întâmpla
de fiecare dată când oamenii vorbeau despre ea ca și
când nu ar fi fost de față. Se ridică și îi îndepărtă pe
băieți de lângă Lola.
— Sunt chiar aici, se enervă Enne. Și poate că m-ai
catalogat deja într-un anume fel, dar eu nu sunt din
New Reynes. Merg la școala terminală. Îmi petrec
zilele dansând și făcând reverențe și prăjituri. Pun
inimioare în loc de punct pe i pentru că mi se pare că
arată drăguț. Orice ai crede că sunt, te înșeli.
— În urmă cu două seri mai aveai puțin și mă omorai,
mârâi Lola. Poate că știu exact ce ești și tu ești cea care
se înșală.
Cuvintele o plesniră pe Enne.
— A-asta nu este adevărat.
Însă cuvintele Lolei purtau mai mult adevăr decât ar
fi putut Enne să recunoască.
— Am pierdut totul din cauza clanurilor – părinții,
frații. De fiecare dată când orașul își găsește ticăloșii
preferați, oamenii sfârșesc prin a fi omorâți. Lola se
uita cu o privire mânioasă spre ei. Așa că ați putea sta
aici flirtând și șicanându-vă ca și cum nimic altceva nu
ar conta, dar sunteți într-o bibliotecă, purtând cu toții în
buzunare pistoale încărcate. Încercând să o găsiți pe
Lourdes Alfero ca și când monarhiștii ar fi altceva
decât niște infami – da, știu cine este Alfero. Ea își
scutură capul. Povestea asta se va sfârși tragic.
Enne clipi pentru a-și ține lacrimile în frâu.
 — Nu am vrut nimic din toate astea. Lângă ea, Levi o
atinse consolator pe umăr. Supărările de mai devreme
dintre ei dispăruseră. Certându-se sau nu, ea încă avea
suportul lui, iar acea siguranță o ajuta să se calmeze.
Lola își dădu ochii peste cap.
— La naiba, duduiță. Acum plângi? Ești o figură.
— Poți să încetezi? îi spuse Jac, așezându-se între cele
două fete. Vocea lui era însă mai subțire decât înainte –
nesigură. Poate că, într-un fel, o credea pe Lola.
— Haide, spuse Levi, strângând-o pe Enne încă o dată
de umăr. Să mergem să scormonim prin niște ziare
despre Gabrielle Dondelair, să aflăm ce avem nevoie
înainte ca locul ăsta să se închidă și să mergem acasă.
Lola înjură în barbă și o luă din loc, Jac urmând-o,
mormăind despre colecția ei ipocrită de cuțite.
Enne și Levi porniră după ei.
— Are dreptate, șopti Enne. Scoase arma din buzunar
și i-o dădu lui Levi. Nu am nevoie de asta. Părea că se
referă la mai mult decât la armă.
El își mușcă buza, dar nu luă arma.
— Putem pleca dacă tu crezi că nu e o idee bună să
continuăm.
— Nu, nu, spuse ea. Trebuie să găsim ceva. Până
acum, tot ce am aflat cu certitudine este că nici măcar
nu știm numele real al lui Lourdes. Ea refuza să plece
mai puțin lămurită decât venise.
 Îi găsiră pe Lola și Jac la etajul al doilea – o zonă mult
mai aglomerată – printre rafturile de publicații. Lola
trânti un teanc de ziare pe cea mai apropiată masă și
toți patru se așezară pe scaune.
— Aici sunt toate articolele din acea perioadă. Sunt
destul de multe. Copiii de la școlile din zonă scriu
eseuri despre fata asta.
Enne trase ziarul spre ea și Levi. Titlul anunța
„Capitoliul, în flăcări”. Dar, desigur, ea deja știa
povestea asta. Clădirea capitoliului trebuise să fie
reconstruită în întregime după incendiu – Gabrielle nu
lăsase nimic întreg printre ruine.
— Cred că am găsit deja răspunsul pe care îl căutam,
spuse Levi. Priviți aici. „Executarea criminalului,
amânată”. O aveau pe Gabrielle în arest și nu au
executat-o din motive medicale. Și nu a fost omorâtă
până pe...
Lola arătă cu degetul spre ziarul pe care îl ținea în
mână.
— Până pe 3 februarie.
O senzație de greață o atacă pe Enne.
— Nu poți executa o femeie însărcinată, nu-i așa?
întrebă ea încet.
— Este chiar și o fotografie. Lola își întoarse privirea
la poza învechită tip portret a lui Gabrielle. Părul ei era
mai deschis la culoare decât al Ennei, fața mai delicată
și pielea mai închisă. Enne căută o urmă de asemănare,
însă nu putea fi convinsă. Buzele lor erau similare,
gândi Enne, și poate era ceva în ochii ei, dar era o
durere pe chipul lui Gabrielle pe care Enne nu o putea
descifra.
— Are aspectul acela de păpușă. Jac gesticulă spre
fața Ennei, de parcă ar fi o dovadă genetică.
— Arată atât de tânără, spuse Enne.
— Avea doar douăzeci de ani când a murit, spuse
solemn Lola.
Enne își mută privirea de la fotografia lui Gabrielle,
incapabilă să mai privească imaginea fetei care fusese
executată fără milă. Indiferent ce ar fi făcut, era un act
tragic.
— Povestea este chiar aici, scrisă printre rânduri,
explică Lola. Au descoperit că Gabrielle era
însărcinată. Un cititor de sânge a văzut la naștere ce
erai. Ea indică un alt ziar. Au publicat un articol prin
care cereau scuze, spunând că executarea va avea loc
în privat. În timpul Marelui Război al Străzii, asta
obișnuia să însemne că cei din Clubul Phoenix voiau să
ia parte. Voiau să o omoare ei pe Gabrielle.
— Te referi la Jocul Umbrei, nu-i așa? întrebă Enne.
Lângă ea, Levi înțepeni.
— Asta ar fi bănuiala mea. Un copil al Mizerilor le-ar
fi atras atenția.
 — Dar a murit din cauza unei plăgi împușcate,
adăugă Levi. Nu din cauza Jocului.
— Am auzit că a fost dată în urmărire înainte să
moară, spuse Lola. Fratele meu mi-a spus povești
despre asta. Dar Cizmele albe au prins-o într-un final.
— Poate că a evadat înainte de a juca Jocul, sugeră
Enne.
— Sau poate, spuse încet Levi, în timp ce Jac îl
avertiza din priviri, a câștigat.
Enne băgă mâna în buzunar și scoase jetonul. Era cald
și familiar în mâna ei, un lucru de care avea cu
disperare nevoie atunci când oricare alt secret pe care
îl descoperea era îmbibat cu tragedie. Știuse Clubul
Phoenix despre vreo legătură între Lourdes și
Gabrielle și din acest motiv o invitaseră pe Lourdes să
joace Jocul Umbrei? Cartea pe care o găsiseră nu era
Nebunul, dar asta nu însemna că o invitație nu
ajunsese la ea în cele din urmă.
Dacă Clubul Phoenix știa despre Enne? Dacă ea ar fi
făcut parte din Clubul Phoenix și ar fi căutat-o pe fiica
lui Gabrielle Dondelair, o fată de șaptesprezece ani
dintr-o trupă de acrobați cu siguranță i-ar atrage
atenția. Enne era pe punctul de a deveni o vedetă a
trupei de la St. Morse, însă nu își mai putea permite să
atragă atât de mult atenția. Dacă voia să
supraviețuiască, trebuia să o facă așa cum ea și
Lourdes o făcuseră până acum: în obscuritate, cât mai
departe de lumina reflectoarelor.
Acrobatica era singurul lucru care îi făcea plăcere în
New Reynes. Fusese banală toată viața, iar când de
abia începuse să exceleze, era nevoită să își
abandoneze ambițiile. Era singurul mod prin care se
putea proteja, însă era nedrept.
— Nimeni nu câștigă Jocul Umbrei, spuse Lola.
— Nu e ca și cum dacă cineva ar câștiga, ei ar vrea ca
tu să știi, replică Levi. Vocea lui era răgușită, aproape
înecată. Niciun joc nu e imposibil de câștigat.
Enne se juca cu jetonul.
— Deci ce am aflat? Despre o legătură între Jocul
Umbrei, Gabrielle și Lourdes? Asta e tot?
— Răscolim istoria, spuse Lola. Te așteptai la mai
mult?
— Nu. Dar am sperat.
Lola o lovi pe Enne peste mâini.
— Ascunde cheia aia.
— Cheie? întrebă Enne încurcată.
— Da. Moneda din mâna ta. Nu e o cheie de la Banca
Royal?
Levi luă moneda din mâna lui Enne și o întoarse pe
toate părțile, analizând-o.
— Îmi sună cunoscut...
— Ar trebui, spuse Lola. Este în Orașul Vechi. Este cea
mai veche bancă din oraș.
Starea de spirit a Ennei se îmbună.
— Vrei să spui că este încă acolo? O putem găsi?
Chiar dacă investigațiile lor nu au fost în zadar,
descoperirea identității mamei ei biologice nu a adus-o
mai aproape de a o găsi pe Lourdes. Dar asta...
— Nu mă implicați pe mine, spuse Lola. Orașul Vechi
este Teritoriul Fierului.
Levi dădu din cap gânditor.
— Nu am auzit niciodată despre banca asta. Tu știi
ceva, Jac?
— Cred că este un loc asemănător lângă Prima Piață,
reflectă Jac, iar Enne se animă și mai mult. Era o pistă
concretă.
Levi își frecă degetul mare pe marginea jetonului.
— Numerele acestea ar putea fi cifrul unui seif.
— În cazul ăsta, vom merge mâine, declară Enne.
Mâine după-amiază. Strânse hârtiile de pe masă,
dornică să lase în urmă locul acesta și tragedia pe care
o descoperiseră.
— Lourdes nu se va ascunde într-o bancă, spuse Lola.
Enne își scutură capul. Era mai mult decât a o găsi pe
Lourdes. Dacă aceasta era acea bancă unde era contul
despre care Enne aflase din greșeală, acela pe care
Lourdes îl ținuse secret în tot acest timp, atunci asta le
oferea răspunsuri. Și, de asemenea, volți. Foarte mulți
volți.
— Vei fi acolo alături de noi, îi spuse Levi Lolei. Ești și
tu implicată în treaba asta acum. Cu toții suntem.
— Implicată în așa măsură încât pot fi spânzurată,
vrei să spui.
— E o imagine destul de deprimantă, dar fie. Cum ai
spus tu mai devreme? Levi zâmbi. Oh, da. „Acum ești
unul dintre ticăloși”.

Ziua a șasea

„Zgârcenie, aroganță și poftă trupească – acestea sunt

dorințe modeste.
Ceea ce râvnește cu adevărat
Orașul Păcatului este distrugere”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Levi

Întorcându-se în Orașul Vechi, de obicei se simțea

precum venind acasă, însă, azi, lui Levi îi apăsa pe
piept o senzație de neliniște, prăpăstioasă. Nu ar trebui
să se îngrijoreze. Cu darul Viancăi, propriul salariu,
răsplata Ennei și un răsfăț de două zile de pariuri, avea
șapte mii din cei zece mii de volți pe care trebuia să îi
plătească lui Sedric Torren. Câteva cazinouri, câteva
runde norocoase și va reuși.
Chiar și așa, aleile păreau mai înguste și mai
întunecate decât de obicei, felul în care arăta probabil
Orașul Vechi pentru cei care nu aparțineau locului.
Însă Levi nu doar aparținea – deținea locul. Mizeria,
degradarea și distrugerea erau proprietatea Lordului
Fierului.
— Cum te simți? întrebă Jac de lângă el. Neliniștea îi
era atât de evidentă? Își șterse orice emoție de pe chip.
— Sunt bine, răspunse el.
— Știu ce a însemnat Reymond pentru tine.
— Aș prefera să nu vorbim despre asta.
Nu credea că starea lui de spirit avea vreo legătură cu
Reymond. Cunoștea durerea care venea cu moartea
cuiva drag. Nu se instalase încă – moartea lui
Reymond era înainte de toate încă de necrezut –, dar o
va simți. Acum însă era cu totul altă senzație.
— Jonas are deja paznici postați în jurul granițelor. Jac
scutură din cap. Știu că am discutat să infiltrăm
crupieri în Dublu sau Nimic, dar acel bârlog e chiar la
graniță. Ar putea fi prea riscant. Sunt destule
oportunități în teritoriul nostru.
Lucrurile se schimbau deja. De regulă, Levi se
întâlnea o dată pe săptămână cu Reymond pentru a
discuta despre schema de investiții sau evenimentele
din New Reynes. Reymond întotdeauna dădea atenție
lucrurilor de care lui Levi nu îi păsa: politica, Familiile,
știrile de ultimă oră. Dacă nu îi aduceau niciun profit,
Levi de obicei le ignora.
— Mi-ai putea fi secund, îi sugeră Reymond în urmă
cu câțiva ani. Era octombrie, în preajma zilei când Levi
împlinea paisprezece ani. Reymond îi cumpărase lui
Levi o bere, iar Levi pretinsese că era „prima” lui
băutură, altfel Reymond s-ar fi înfuriat.
— Nu vreau să îți fiu secund, răspunsese Levi.
— Atunci ce vrei?
— Vreau să fiu un lord.
Reymond își scuturase capul.
— Ești mai bun decât noi.
— Nu, nu sunt, spusese Levi. Nu încă.
Când Levi venise cu ideea afacerii de consultanță
pentru Fier, i-o prezentă mai întâi lui Reymond. Când
își făcuse câțiva dușmani pe străzi, Reymond avusese
grijă de ei. Când avusese nevoie de ceva – orice –, ușa
lui Reymond i-a fost deschisă.
Reymond nu fusese prietenul lui cel mai bun. Nu
stătea treaz toată noaptea, beat după câteva pahare,
vorbind despre lucrurile care îl bântuiau. Levi apela la
Jac pentru o noapte albă petrecută în stilul lor tipic,
căutând adrenalina pericolului. Însă Reymond era cel
la care apela când avea nevoie de ajutor.
 Și singura dată când Reymond avusese nevoie de el,
Levi ajunsese prea târziu.
— Să nu vorbim despre Dublu sau Nimic chiar acum,
spuse repede Levi, dorind să se concentreze pe altceva.
Poate că jalea nu aștepta să fie găsită. Poate că era
chemată.
— Chez se va aștepta la volți, zise Jac. Azi era joi și,
chiar dacă nu avea loc o întâlnire oficială a Fierului, era
ziua de colectare. Chez îi livra volții colectați de la
clienți lui Levi, iar Levi îi înregistra și distribuia
câștigurile fiecărui membru prin Chez. Chez era
intermediarul dintre el, clienți și ceilalți membri ai
Fierului. Levi obișnuia să petreacă mai mult timp în
compania clanului său, își impusese să îi asculte pe
fiecare în parte... până când schema Viancăi începuse
să complice lucrurile.
— Atunci îi voi da volții, răspunse Levi serios.
— Avem nevoie de ei, adaugă Jac. Știu că nu ai încă
cei zece mii pentru Sedric.
— Am șapte. Mă pot lipsi de cinci sute și să îi câștig
înapoi diseară.
— Te pricepi la cărți, Levi, dar viața ta nu este ceva cu
care să te joci.
Nu era nechibzuit. Doar că nu mai putea susține
Fierul. De fiecare dată când o privea pe Mansi, aceasta
era mai firavă.
 În tot acest timp, Levi nu se gândise că avea de ales.
Era prins la colț într-o situație disperată. Furând de la
Fier păruse singura lui opțiune. Dar, cu cât petrecea
mai mult timp cu Enne, cu atât își amintea cum era el
înainte să vină în New Reynes. De fiecare dată când o
mințea, trebuia să se întrebe: de ce? De ce nu îi spune
despre propriile Cărți ale Umbrei? Despre cum
condusese Fierul? Despre ce fel de om era?
Însă știa de ce. Nu ar fi putut suporta să vadă
dezamăgirea din ochii ei dacă afla adevărul. Singurul
lucru pe care nu îl cedase orașului era rușinea.
— Trebuie să îndrept lucrurile, spuse el încet.
Jac dădu din cap. Era genul de limbaj pe care
secundul său îl înțelegea. În urmă cu trei ani, după ce
Jac își pierduse lunile, și prietenii, și demnitatea din
cauza drogului Lullaby, primul lucru făcut fusese să se
ispășească. După ce Levi îi va plăti lui Sedric și va lăsa
încurcătura asta în spate, intenționa să își construiască
moștenirea și imperiul la care visase dintotdeauna.
Câteodată nu suntem cine ne dorim să fim pentru că
suntem meniți să fim altcineva. Asta îi spusese Ennei
seara trecută. Și îl făcuse să realizeze, de fiecare dată
când simțea vinovăția și dezgustul apăsându-i pe piept
din cauza lucrurilor pe care le făcea, că era numai vina
lui. Nu a Viancăi. Nu a lui Sedric. A lui.
Destinul lui era mai mult decât atât.
 — Ai mai vorbit cu Enne de ieri? întrebă Jac.
— Nu, răspunse Levi. Întâmplările din ultimele două
zile năvăliră peste el precum o băutură cu mult alcool.
Felul în care corpul ei se simțise lângă al lui. Cum i se
blocase respirația când îi șoptise la ureche în Cârtiță.
Strălucirea din ochii ei când susținuse că știe ce vrea,
chiar și când se uita la el în modul acela. Ca și cum știa
exact ce îi provoca. Seara trecută, când ea îi spusese că
e o Mizer, crezuse că simțise aceeași dorință în ea. Dar,
cum dovedise ziua de ieri, flirtul fusese evident
neîmpărtășit. Nu își permitea ca atracția asta fără rost
să i se urce la cap – avea lucruri mai importante care îi
solicitau atenția.
— Trebuie să fii prevăzător cu ea, atenționă Jac.
— Ce vrei să spui?
— Nu sunt sigur că e o influență bună.
Levi se opri și se uită la el.
— Ai avut dreptate – știai prea multe. Erai deja
implicat. Dar din acest motiv nu am vrut ca ea să îți
spună totul.
— Pentru că m-aș îngrijora de siguranța prietenului
meu?
— Pentru că ești superstițios și îți faci prea multe griji.
Pentru cei care încă respectau Credința, Mizerii erau
subiect de învățătură. Unii susțineau că Mizerii
fuseseră primii cu puterea talentelor, iar toate celelalte
talente rezultaseră din reacțiile volților din pielea
oamenilor.
Pentru Levi erau aberații. Mizerii fuseseră oameni ca
toți ceilalți.
Însă nu acest lucru era ceea ce îl deranja cu adevărat.
Ce îl deranja era faptul că nu avea nevoie ca Jac să îi
spună că era o idee periculoasă să se îndrăgostească de
Enne.
— Cât de bine o cunoști? întrebă Jac.
— Destul de bine. Putem să...
— Eu nu am întâlnit-o niciodată pe Lourdes Alfero,
nu cum ai făcut-o tu, dar știu ce reputație are. Nu are
milă, e vicleană și... periculoasă. Nu spun că Enne
minte despre cine e ea – cred că a știut despre New
Reynes pe atât de puține lucruri pe cât a lăsat să se
vadă. Dar modul în care cunoaște toate regulile
noastre de stradă? Despre cum a spus Lola că mai avea
puțin și o omora? Toată nebunia despre talentele și
familia ei...
— Nu sunt sigur unde vrei să ajungi, spuse Levi, chiar
neavând habar.
— Ce plănuise Lourdes pentru ea? Ce ar trebui Enne
să devină?
— Nu cred că țelul ei este să devină cineva. Vrea să își
găsească mama și vrea să... plece. Ultima parte îl
dezamăgea mai mult decât trebuia.
 — Poate așa o fi, dar... Jac își scutură capul, oftând.
Nu mai contează. Ești deja distrus, omule.
Un alt detaliu pe care Levi nu avea nevoie să îl audă
de la Jac.
— Să terminăm odată și cu întâlnirea asta cu Chez.
Merseră până la marginea pieței lângă vechea fântână,
care era complet uscată și acoperită de praf. În centru,
de unde apa cursese cândva, stătea o sculptură a unei
regine Mizer, cu detaliile materialului rochiei măcinate
de timp și vreme. Cineva, în urmă cu mulți ani, o
decapitase. Capul stătea pe fundul fântânii, iar
trăsăturile chipului erau de mult șterse.
Chez era de negăsit.
— Crezi că a uitat? întrebă Levi, deși se îndoia că
Chez ar putea uita o potențială plată.
— Pot să trec pe la sediu să îl caut, spuse Jac. E în
regulă dacă aștepți aici?
— Da. Du-te.
Jac dispăru pe o alee. Levi bătu din picior și se uită la
norii negri, doar la frânturile ce se puteau vedea
printre turnurile și turlele Centrului Vechi.
La câteva clipe după ce Jac plecă, Chez își făcu
apariția de pe una dintre aleile lăturalnice. Răsucea un
cuțit între degete și mergea ușor legănat, ciudat pentru
cineva de obicei atât de iute de picior. Cămașa largă
era îndeajuns de udă încât Levi îi putea vedea pielea și
toate coastele care ieșeau în evidență precum clapele
unui pian. Probabil că o înșfăcase de pe o sârmă cu
rufe la uscat în drumul lui.
Îi aducea aminte de cum arătase Chez în urmă cu trei
ani când Levi îl scosese din apele Brintului și îl pusese
pe picioare – un străin, un copil. Chez nu era atât de
plin de sine pe atunci.
Mansi era în spatele lui, cu o expresie întunecată pe
față. Senzația de neliniște din pieptul lui Levi se
accentuă.
— ’llo, Pup, spuse Chez.
— Nu mă striga așa, spuse automat Levi, cu toate
simțurile brusc în alertă. Ceva nu era în regulă.
Chez și Mansi se opriră în fața lui. Era atât de liniște
încât Levi putea auzi sunetele de vapor din port, de la
aproape doi kilometri distanță.
— S-a luat o hotărâre, spuse Chez, încă învârtindu-și
cuțitul.
— Ce fel de hotărâre? întrebă Levi. Se uită întrebător
spre Mansi, însă ea îi evita privirea.
— Fierul vrea ca eu să te provoc, răspunse el.
Levi împietri. Provocare era un cuvânt greu pe străzi.
Însemna o luptă pentru a îndepărta lordul de pe locul
lui. Un duel până la moarte.
— Nu vorbești serios, spuse Levi. Se holba la coastele
celui de-al treilea om din bandă și ezită să își scoată
cuțitul. Nici vorbă ca Chez să ia treaba în serios.
— Ba da. Cicatricele și-au schimbat conducerea. E
timpul să o facem și noi.
Levi se crispă. Pe Chez nu îl afecta cu nimic moartea
lui Reymond, dar știa că Reymond și Levi fuseseră
prieteni. Vorbele lui avuseră intenția să taie.
— Am volții, Chez, mârâi Levi. Nu pentru asta ai
venit?
— Ar fi doar o soluție temporară pentru o problemă
permanentă.
Chez ridică lama la nivelul pieptului.
— Nu te compătimesc. Niciun pic. Toată munca aia
pentru Vianca și nimic nu ne revine. Fierul va fi mai în
siguranță fără tine.
— Ți-am salvat viața, spuse Levi, încă uimit de
acțiunile lui Chez. Ți-am fost prieten.
— Asta se întâmpla cu mult timp în urmă.
Levi se uită la Mansi. Pe Chez îl credea în stare.
Ceilalți membri ai Fierului, poate. Dar Mansi? Mansi îl
respectase încă de la început. Când s-au schimbat
lucrurile?
Ea își încrucișă brațele și se întoarse cu spatele. Simțea
ca și cum un cui îi fusese bătut în piept, în coșciugul
lui.
Poate că merita asta. Poate Fierul merita mai mult.
Însă tot va lupta pentru ce era al lui.
 Își scoase pistolul pe care îl avea asupra lui și i-l dădu
lui Mansi. În dueluri erau permise doar cuțitele. Și, în
ciuda a tot ce se întâmplase, dacă pierdea, el voia ca
Mansi să îl păstreze.
Dacă era sincer cu el însuși, nu credea că putea
învinge un Phillips într-o luptă – Chez era probabil de
trei ori mai rapid decât el. Dar era al naibii de greu să
rupi un jurământ de stradă. Îl va durea. Poate acela era
singurul avantaj pe care Levi îl putea folosi pentru a
câștiga.
O provocare era un duel până la moarte. Așadar, era
Chez sau Levi. Doar unul din ei va părăsi Orașul Vechi
cu beregata întreagă.
Levi își scoase cuțitul și luă o poziție de luptă, însă
picioarele îi tremurau și mâinile păreau fără putere.
Nu îi era scris să moară aici, doar un alt copil jucându-
se de-a lordul și pe care nimeni nu și-l va aminti.
Chez se aruncă spre el. Levi se feri de cuțitul lui, dar
rată lovitura îndreptată spre umărul lui Chez. Cel de-
al treilea om al lui era doar piele, fără oase, mai
îndemânatic cu o lamă și, desigur, rapid precum
fulgerul.
Chez se năpusti înainte și își înfipse cuțitul în piciorul
lui Levi. Levi scăpă un urlet și lovi frenetic cu lama în
timp ce cădea, însă nu își atinse ținta. Sânge fierbinte
bolborosea din coapsa lui. Chez îl lovi cu piciorul o
dată, de două ori, de trei ori.
Pe lângă durerea ce o resimțea, Levi nu se putea gândi
la altceva decât la cât de repede se prăbușise.
Patru, cinci. Stomacul i se întoarse pe dos și înghiți
valul de vomă ce îi ajunsese până în gât. Dacă avea să
moară, nu va muri în propria vomă. Ar fi trebuit poate
să se gândească la ceva mai profund, însă nu avea o
familie care să îi ducă lipsa sau iubiți care îl vor
plânge. Tot ce avea era demnitatea.
— Chez! țipă cineva. Inima lui Levi bătea prea
puternic pentru a putea auzi cine era. Nervii din jurul
rănii de cuțit din picior trimiteau pulsații de durere, iar
abdomenul îl durea peste tot. Oprește-te!
Chez îl lovi din nou pe Levi, de această dată în cap.
Totul se întunecă. Gândurile i se învârteau în cap
precum o tornadă și se întrebă dacă pământul se rotea,
și se rotea, și se rotea, absorbindu-i sub scoarța
acestuia.
Alte câteva țipete. Apoi câteva mormăieli. Un
zăngănit. Sunete de pași. Levi nu își putu da seama
dacă se întâmplase într-o fracțiune de secundă sau
minute, dar apoi ceva îi apăsă pe picior, iar Levi își
înghiți un urlet.
Persoana care stătea aplecată asupra lui era o umbră,
dar totul era o umbră în Orașul Vechi.
— La naiba. La naiba, asta e pe bune.
 Persoana își dădu mâna la o parte și durerea din
piciorul lui Levi se domoli ușor. Îi putea simți aura,
fără greutate și translucidă. Jac.
— Nu mă părăsi. Nu p-poți să mori acum.
Vorbele lui Jac se învârteau și ele.
Mâini panicate își găsiră drumul în cămașa lui Levi,
pe pieptul lui. O căldură bine-venită îl învălui,
calmând durerea, trezindu-l din starea de inconștiență.
Ochii lui se măriră.
— Nu, gemu el, îndepărtându-l pe Jac.
Când mâinile îl părăsiră, asemenea o făcu și căldura.
Levi începu să tremure. Doar frigul și durerea
rămăseseră, atât de puternice încât să amorțească orice
altceva. Toată adrenalina se scursese și cu ea simțurile
lui.
Toată viața lui, pierdută.
Pământul se deschise și îl înghiți.

Enne

Enne stătea pe holul cu uși albe și negre, căutând-o pe

cea potrivită. Se răsuci pe loc, sperând să vadă ceva
familiar. Ușa pe care o deschisese anterior o trimisese
într-o amintire a ultimei dăți când vorbise cu Lourdes,
dar nu își putea aminti care ușă fusese aceea. Holul se
întindea la infinit în ambele direcții, fără niciun detaliu
distinct.
Se îndreptă spre o ușă neagră. Acelea îi aparțineau.
Dinăuntru se auzeau tunete.
O deschise cu ezitare și trase cu ochiul în întunecimea
camerei. Spre deosebire de prima dată, când vizitase
holul, când retrăise o amintire, de această dată, ea era
un spectator.
Era în subsolul unei case pe care nu o recunoștea, iar o
furtună se dezlănțuia afară. O persoană tânără ținea în
brațe ceea ce părea a fi micuța Enne la vârsta de trei
ani. În copilărie, părul Ennei fusese mai creț, ochii ei
mai puțin depărtați. Plânsese, speriată de furtună, și
era roșie la față.
Persoana o liniști blând.
— Loddie e aici. Loddie e aici.
Așa obișnuia Enne să o strige pe Lourdes când era
mică.
Dar această persoană era prea tânără pentru a fi
Lourdes, se gândi Enne, deși era evident ea. În acea
seară, părul ei lung și blond era legat la baza gâtului și
împletit, ajungându-i până la talie. Purta haine lejere,
dar nu erau măsura potrivită – era cu ceva timp înainte
de a-i retușa Lourdes toate ținutele. Altminteri, hainele
ei feminine erau întotdeauna prea scurte, cele
masculine mereu atârnau sau o strângeau în locuri
nepotrivite. Dacă Enne trebuia să ghicească, Lourdes
avea cam optsprezece ani în această amintire.
Nici copilul și nici Lourdes nu au băgat de seamă că
Enne era acolo, așa că se așeză lângă mama ei, își îndoi
genunchii la piept și ascultă alături de ele furtuna.
În cele din urmă, copilul se opri din plâns și adormi.
Lourdes își dădu capul pe spate și se rezemă de perete,
cu chipul obosit. Tresărea la fiecare tunet și începu și
ea să plângă.
Era ciudat să o vadă astfel pe Lourdes. Era mult mai
sensibilă. De când o știa Enne, Lourdes nu plânsese
niciodată. Din câte se părea, ea nu fusese dintotdeauna
atât de rezervată.
Spune-mi ce s-a întâmplat, voia Enne să spună. Spune-
mi povestea ta.
Dar, desigur, mama ei nu o putea auzi.
Enne nu plecă până când Lourdes nu adormi. Apoi se
strecură afară și intră pe următoarea ușă neagră de pe
hol, nerăbdătoare pentru a redescoperi mai mult timp
dat uitării din cel petrecut cu mama ei.
Doar că, în această imagine, Enne era singură. Avea
șaisprezece ani și nu era unde trebuia să fie. Se furișa
pe holul de la etaj îmbrăcată în cămașa de noapte, cu
un felinar stins în mână. Ultima dată când încercase să
facă asta, Lourdes o surprinsese în flagrant și se
transformase într-o întrecere de țipete – una dintre
primele pe care le avuseseră. Însă Lourdes era într-o
altă călătorie de-a ei la New Reynes, iar Enne era
singură în casă, cu excepția personalului.
Se așeză în genunchi în fața ușii biroului lui Lourdes
și scoase o agrafa din păr.
Îi trebuiră aproape treizeci de minute să spargă
încuietoarea. Nu avea habar ce făcea, dar cu cât stătea
mai mult acolo, jucându-se, cu atât înțelegea mai bine
mecanismul. Într-un final, auzi încuietoarea
clănțănind, apăsă mânerul și se furișă înăuntru.
Camera era anostă, aproape goală. Se îndreptă mai
întâi spre birou, deschizând sertare pline cu pixuri și
nimicuri – Lourdes fusese mereu extrem de
dezorganizată – căutând... ceva, orice ar fi putut
explica treburile mamei ei în Orașul Păcatului. Enne
aprinse felinarul, inima bătându-i cu putere, și analiză
extrasele bancare din dulap.
Adresa de pe hârtii era în New Reynes, dar nici Enne
cea de șaisprezece ani, nici Enne cea care trăgea cu
ochiul peste umăr nu recunoștea adresa.
Strada Virtuții 1089, New Reynes.
Extrasul data cu câteva luni în urmă – din timpul
ultimei călătorii în oraș a lui Lourdes. Și – ochii li se
măriră amândurora când au analizat documentul – era
pentru un cont bancar cu o balanță de peste două sute
de milioane de volți.
Amândouă traseră șocate aer în piept.
 Enne din amintire aruncă hârtiile înapoi în dulap și îl
închise, iar Enne cea care privea își aminti la ce se
gândise atunci. Era o avere cum nu auzise să aibă
nimeni, mai mare decât își putuse imagina. Enne știuse
că Lourdes moștenise bani de la familia ei misterioasă,
dar nu își închipuise niciodată așa ceva.
Amintirea era una rușinoasă pentru Enne. Acela
fusese momentul când îi trădase încrederea lui
Lourdes și descoperise un secret pe care nu ar fi trebuit
să îl afle. Dar în pielea ei, cea din prezent, în timp ce
părăsea camera și se întoarse pe hol, sentimentul se
vinovăție dispăruse. Își dorea să fi explorat mai mult în
seara aceea. Poate ar fi dat peste un alt indiciu, ceva ce
ar fi ajutat-o în acțiunea curentă de a o găsi pe mama
ei. Dacă ar fi știut Enne secretele pe care le știa acum,
situația ar fi fost alta. Enne ar fi plecat spre New
Reynes mai devreme sau i-ar fi cerut lui Lourdes să
meargă cu ea.
Găsi o altă ușă neagră. Era prima care nu era o
amintire.
Camera avea un parfum dulceag. Enne stătea în fața
unei oglinzi. Pe jos, un joint de Stăpâna ardea într-o
scrumieră, cenușa lui aurie, asemenea costumului ei și
al fardului de pleoape strălucitor pe care le purta.
Cizmele Ennei erau negre, cu toc și înalte peste
genunchi. Un set portjartier îi îmbrăca picioarele și se
pierdea sub o rochie cu corset, care era acoperită cu
paiete de la buric până la decolteu și împletită cu
panglică violet. Bustiera era fără bretele, mai mult
pentru a putea fi dezbrăcată rapid decât admirată.
Penele ce ieșeau din partea de jos a rochiei nu
acopereau prea mult dacă se apleca.
Și totuși, era greu să se simtă expusă când era doar ea
aici. Scotoci printre produsele cosmetice de pe blat,
apoi luă un parfum dulce și un ruj negru precum
lemnul dulce.
Se analiză în oglindă. Nimeni nu o va mai numi o
păpușă în ținuta asta.
Sau o lady.
Își zâmbi. Nimeni altcineva nu avea să afle. La urma
urmelor – era doar un vis.
O muzică în ritmuri de jazz răsuna dincolo de camera
în care era și o urmări până la scenă. Luminile
străluceau prea puternic pentru a vedea în public,
dacă, într-adevăr, era cineva acolo. Își aminti de
numărul lui Demi cu o combinație de rușine și
entuziasm. În lipsa privirilor lacome ale celor care ar
urmări-o, se simțea puternică în acele haine.
Atrăgătoare. Dacă lumea ar fi fost un altfel de loc, ar fi
putut tăia penele și ar fi purtat costumul de plăcere.
Dansă singură pe scenă. Nimic sugestiv... la început. Îi
luă câteva minute să se hotărască ce stil ar fi distractiv
să încerce. Desfăcu panglicile din corset.
După câteva minute de dans, deveni conștientă de
faptul că nu mai visa. Capul ei era așezat pe pernă.
Cămașa de noapte era răsucită în jurul ei, picioarele îi
atârnau pe marginea patului. Însă nu terminase încă
de explorat visul, așa că nu deschise ochii.
La un moment dat, în starea ei de somnolență, parțial
conștientă, adăugă și pe altcineva fanteziei ei. O privire
admirativă. Mâini coborând pe șolduri, mângâind-o.
Buze atingând-o ușor pe pielea pieptului.
Fereastra se lumină în culorile răsăritului. Era acum
aproape trează și incredibil de frustrată. Se descurcă
din strânsoarea cămășii de noapte și scăpă de o
mâncărime de pe coapsă scărpinând locul, apoi mâna
ei urcă și zăbovi între picioare, compensând pentru
fantezia care ușor se destrăma.
Dacă era oriunde altundeva și nu în New Reynes – în
camera de cămin, în propriul dormitor probabil că nu
ar fi îndrăznit. Își frecă buzele, ca și când încă mai
putea simți finețea rujului negru, mai putea simți
puterea trepidantă a luminilor scenei și corpul
străinului lipit de al ei.
Când termină, răsufla greu și era transpirată. Deschise
ochii și privi în tavanul apartamentului ei de la St.
Morse. La început, se simțise rușinată, chiar dacă nu
era mai diferit decât acea scenă unde nimeni nu o
putuse vedea. Nu fusese niciodată pudică, dar lipsa de
experiență se transformase în sfială, chiar și doar în
preajma ei.
Se dădu jos din pat și se așeză la măsuța de machiaj.
Fața ei era ușor îmbujorată și cutele pernei îi lăsaseră
urme pe obraz.
Căută printre rujuri și alese cea mai apropiată nuanță
de negru.

Enne aștepta în foaierul St. Morse, bătând din picior.

Era trecut de ora de întâlnire și nimeni altcineva nu
ajunsese încă. Când bătu la ușa lui Levi, nu primi
niciun răspuns și nu era prea sigură că Lola chiar va
apărea.
Era absurd să te încrezi într-un vis, dar nimic ce ținea
de hol nu părea a fi unul. Imaginile erau încă vii în
mintea ei, amintirile precise până la ultimul detaliu, ca
și când le-ar fi trăit cu adevărat.
Își plimba degetul pe harta ghidului. Strada Virtuții
era localizată în Orașul Vechi, exact în locul unde
spusese Lola că era banca. Drumul mergea paralel cu
strada Tropps, virtutea și viciul niciodată
intersectându-se.
Chiar când începea să se îngrijoreze în privința
celorlalți, Lola intră prin ușile rotative, purtând deja
familiarul joben. Aruncă o privire de jur-împrejurul
interiorului extravagant din St. Morse și se strâmbă.
— Te-ai rujat, comentă Lola. Miji ochii la fața Ennei,
ca și cum examina o iluzie optică. Ți se potrivește.
Era primul lucru drăguț pe care i-l spusese vreodată
Lola. Enne zâmbi larg.
— Mulțumesc. Și Enne credea că i se potrivește.
— Unde sunt băieții Fierului?
— Nu știu sigur. Ar fi trebuit să fie deja aici.
Nu ar trebui să își facă griji. În ce belele ar fi putut
intra dis-de-dimineață? Poate doar au dormit mai mult
după o noapte lungă.
— Suntem doar noi două atunci, spuse Lola. Chiar
dacă nu se simțea nicio amenințare în vocea Lolei,
cuvintele o intimidau. Era bucuroasă că purta cu ea
revolverul lui Levi – trecuseră câteva zile de când îl
furase, însă el nu i-l ceruse înapoi. Poate că îl va păstra.
În orice caz, Lola avea dreptate. Nu avea sens să mai
irosească timp.
Se aventurară afară și se îndreptară spre bancă.
Orașul Vechi era ciudat de liniștit în acea dimineață,
puțini oameni îndrăznind să iasă afară din cauza
căldurii neașteptate. Enne, în schimb, savura vremea
din plin; simțise că lăsase vara în urmă când plecase
din Bellamy.
Își scoase ghidul și urmări traseul pe hartă. Merseră în
liniște o perioadă, fără ca vreuna să schițeze un cuvânt,
ceea ce îi convenea Ennei, având în vedere că era prea
pierdută în gândurile ei. Neavând același nume de
sânge ca al lui Lourdes, cum va avea acces la cont?
Lourdes deschisese contul pe numele ei sau folosind
un alias? Și chiar dacă Enne primea accesul, ce va face
ea cu toți acei volți?
Vocea Lolei îi întrerupse gândurile Ennei.
— Te pot întreba ceva?
— Sigur, răspunse Enne anxioasă. Din vocea Lolei nu
se simțea nicio amenințare și tocmai asta o făcea pe
Enne să se simtă neliniștită.
— Dacă Lourdes te-a crescut ca o mamă, de ce îi spui
pe nume?
Enne ridică din umeri.
— Nu a dorit să îi spun Mamă. Și ea se întrebase acest
lucru când era mică și, chiar dacă Lourdes nu discutase
niciodată despre familia ei, Enne presimțise că ea
avusese o relație complicată cu mama ei.
— Te pot întreba și eu ceva?
Lola se încruntă și își încrucișă brațele.
— Presupun.
— Dacă nu ești Porumbel, de ce îți vopsești părul alb?
Părea o întrebare banală, dar evident era una la care
Lola nu voia să răspundă.
— Nu mă întreba asta, mârâi ea, apoi trecu pe lângă
Enne și merse restul drumului câțiva pași mai în față.
 Indicatorul pentru strada Virtuții era ruginit, iar
straturi peste straturi de amprente de buze în toate
nuanțele de ruj îl acopereau.
— Am ajuns, spuse Lola. Poți săruta indicatorul dacă
vrei. E o tradiție în New Reynes.
Enne se strâmbă.
— Nu, mulțumesc.
S-au oprit puțin mai departe în lungul străzii.
Conform unei plăci exterioare, clădirea din fața lor era,
într-adevăr, banca, dar Enne o putea la fel de bine
confunda cu un penitenciar. Porți din fier forjat
încercuiau perimetrul și zăvorau toate ferestrele. Statui
uriașe din obsidian brăzdau aleea spre ușa din față,
însă saci închiși la culoare le acopereau capetele,
precum cei pe care îi purtau oamenii care mergeau la
spânzurătoare.
— Regi Mizeri, cel mai probabil, spuse Lola veselă.
Enne se cutremură.
— Le-ar fi putut doar dărâma.
— Sunt suvenire care să ne amintească de trecut, nu
decorațiuni.
Ele intrară în clădire și se apropiară de ghișeul
principal, protejat în totalitate de sticlă securizată, cu
excepția unui spațiu îngust prin care se făcea schimbul
de documente – în contrast puternic cu decorul
impresionant din marmură. Femeia de la ghișeu era în
vârstă, cu un ochi albastru ager, iar celălalt de lemn.
Enne împinse jetonul pe sub panoul de sticlă. Femeia
îl apucă și îl apropie de ochiul ei bun.
— Acestea nu sunt gravurile standard, remarcă ea cu
suspiciune. Își frecă degetul mare pe portretul reginei
Mizer. Moneda este foarte veche.
— Am dori acces la seiful pe care îl deschide, spuse
hotărât Enne.
— Poți deschide seiful doar dacă numele tău este pe
contractul contului. Femeia se întoarse spre un fișet și
căută în el numărul corespunzător. Hmm. Sunt mai
multe nume listate. Sunteți domnișoara Lourdes
Orefla?
Enne se blocă și îi șopti Lolei:
— Crezi că acela e numele ei real?
— E doar Alfero scris de la coadă, cap sec, șuieră Lola.
Enne se înroși.
— Nu, spuse ea femeii. Nu sunt.
Femeia își aranjă mai bine ochelarii bifocali.
— Domnișoara Erienne Salta?
Un val de emoții o atacă pe Enne. Lourdes chiar îi
trecuse numele pe contract. Poate Enne trebuia, într-
adevăr, să găsească locul acesta.
Își împinse actele de identitate prin spațiul îngust din
panoul de sticlă.
— Da. Eu sunt.
 Câteva minute mai târziu, un agent de securitate le
conduse într-un lift de oțel destul de înfricoșător și de
acolo coborâră în subsolul clădirii până la un ultim
nivel. Holul avea pereți din ciment, lumini
fluorescente pâlpâitoare și, pe ambele părți, uși cu bare
de metal. Merseră până în capătul holului, unde
gardianul arătă spre un seif din dreapta lor.
Enne inspiră adânc și inseră jetonul în fanta destinată
monedelor.
Se auzi un sunet metalic dinăuntru, urmat de mai
multe clicuri ale încuietorilor deblocându-se. Mânerul
se roti în sensul invers al acelor de ceasornic de trei ori
înainte ca ușa să se deschidă.
Enne păși temătoare înăuntru. Inițial fu confuză – se
așteptase la zeci de rafturi pline de sfere, îndeajuns cât
să conțină averea pe care o descoperise în acele extrase
bancare.
Seiful era complet gol.
Se sprijini cu o mână de perete. O altă pistă moartă.
— Uite, spuse Lola, ridicând un obiect mic pe care
Enne nu îl observase în colț. Era o sferă în miniatură,
solitară, realizată din sticlă neagră, scântei aurii
strălucind slab din interiorul ei. Volții erau albi, nu
aurii. Ceea ce însemna că nu era o sferă adevărată.
— Este o păcăleală? întrebă Enne, apropiindu-se de
Lola. Încercă să nu lase să i se vadă dezamăgirea, însă
vocea ei era înecată. Oare Lourdes golise seiful după ce
Enne găsise raportul? De ce ar fi lăsat în urmă
această... jucărie?
Lola o ținu în lumină și o studie.
— Ai un contor de volți?
Enne avea, în geantă. Apropie senzorul de capacul de
metal al sferei, însă nu înregistră nimic. Oftă și puse
contorul și sfera neagră în geantă.
— Contul a fost cumva golit recent? îl întrebă ea pe
gardian.
— De ce aș știi eu asta? se răsti el.
Enne își puse mâinile în șold și se uită în jurul camerei
goale. Pereții de metal o trimiteau cu gândul la o celulă
de închisoare și se înfioră, simțindu-se claustrofobă.
Nicio pistă, niciun răspuns. Era blocată în orașul ăsta.
Când Enne se întoarse, pe punctul de a pleca, zări cu
colțul ochiului o licărire – era o linie fină în peretele
din stânga ei, aproape imperceptibilă. Îndreptându-se
spre acel loc, putu desluși conturul unui pătrat. Își
plimbă degetele pe marginile lui. Cu unghiile dădu
peste o ușiță și o deschise lăsând la vedere o gaură de
cheie.
Enne scotoci în geantă.
— Ai o cheie? întrebă Lola.
— Asta ar trebui să meargă, spuse Enne, fluturând o
agrafă de păr.
 — Glumești. Ești vreun expert în spart încuietori?
— Am mai făcut asta înainte.
O singură dată.
Enne mișcă agrafa în interiorul încuietorii, căutându-i
mecanismele. Nu era cu mult mai complicată decât cea
de la ușa biroului lui Lourdes. Poate Lourdes a
considerat că ascunzătoarea cutiei era o protecție
suficientă.
După aproape un minut, încuietoarea se deschise.
Enne zâmbi triumfătoare și scoase agrafa îndoită.
Trase sertarul, iar Enne luă dinăuntru o monedă din
bronz. Era un jeton asemănător cu al ei, doar că ilustra
pe partea din față un rege, și nu o regină. Era fierbinte
la atingere – aproape arzând, deși fără motive aparente
care să explice asta. Spre deosebire de jetonul cu chipul
reginei, acesta nu prezenta denivelările caracteristice
unei chei. Era, pur și simplu, o monedă.
— Pune mâna pe ea, spuse Enne, dându-i moneda
Lolei. E caldă.
Lola o atinse, apoi scutură din cp.
— Majoritatea oamenilor țin volți într-o bancă.
— Știi ce este?
— Îmi pare a fi o monedă banală. Este totuși veche.
Mult mai veche decât cheia.
— Ei bine, trebuie să fie importantă, dacă Lourdes s-a
deranjat atât pentru a o ascunde.
 Încerca să se convingă singură de acest lucru. Venise
pentru răspunsuri, dar pleca cu mărunțișuri.
Cu cât descoperea mai multe despre mama ei, cu atât
mai puțin părea că o înțelege.
Enne puse și noul jeton în geanta ei. Se uită în jurul
camerei după alte ascunzători misterioase, însă nu mai
găsi niciuna. Își îngropă dezamăgirea.
— Deci nu am găsit nimic, murmură Enne.
Lola îi răspunse cu un zâmbet slab și încurcat.
— Nu e chiar nimic...
— Ba da, este, spuse încordat Enne. Și-ar fi dorit ca
Levi să fi fost aici să o aline în locul cititoarei de sânge.
Enne ar fi putut plânge dacă vorbele dure de ieri ale
Lolei nu erau încă vii în mintea ei. Acum plângi? Ești o
figură. Nu ar fi trebuit să îi pese ce credea Lola despre
ea – își declarase disprețul destul de clar –, însă Enne
nu dorea să mai înfrunte alte critici. Era prea sensibilă
în clipele acestea.
Din fericire, Lola păstră tăcerea pe traseul lor înapoi la
etaj. Însă, imediat ce ieșiră din lift, Lola traversă cu pas
apăsat holul, cizmele/bocancii ei lovind puternic
podeaua din marmură.
— Aveți și alte informații despre cont? o întrebă ea pe
femeia de la ghișeu. Enne zăbovi, șocată, în spatele ei.
Rapoarte? Alte nume? Orice?
Femeia recuperă documentele pentru a doua oară.
 — Este un ultim nume trecut pe cont, acesta însoțit de
o adresă. Se apropie de hârtie, mijind ochiul ei real.
Domnișoara Zula Slyk. Strada Mormintelor Sfinte,
numărul 19. Asta e tot ce am.
Greutatea dezamăgirii Ennei se evaporă. Lola se
răsuci, oferindu-i Ennei un zâmbet triumfător.
— Adresa este tot în Orașul Vechi spuse Lola. Am
putea merge acum.
Enne cântări pentru o clipă situația. Ar fi vrut să
meargă, însă spectacolul ei acrobatic era în seara aceea.
Chiar dacă rolul ei în trupă era o mascaradă, o
diversiune de la motivul real pentru care Vianca o
angajase, ea aștepta cu nerăbdare spectacolul. Pentru
prima dată, câștigase un oarecare rol notabil în
reprezentație.
Însă ambițiile ei nu contau, nu în comparație cu
dorința de a-și găsi mama.
— Poate putem...
— Dar ar trebui să îi așteptăm pe băieți, spuse Lola.
Strada Mormintelor Sfinte se pierde în Orașul Vechi.
Am putea fi în pericol dacă ne întâlnim cu membrii
Fierului.
Enne scăpase nevătămată din Teritoriul Porumbelului
– cu siguranță putea face față în același mod și în
Orașul Vechi. Chiar dacă Lola se arătase de ajutor azi,
prezența lui Levi ar liniști-o mai mult. Absența lui de
azi o făcea deja să se îngrijoreze.
— Mâine-dimineață atunci, sugeră Enne.
— Dar mâine am întâlnirea Asociației. Lola părea
aproape dezamăgită. Crezi că Lourdes va fi acolo?
Enne se blocă. Nu voia să creadă că ar putea-o găsi pe
mama ei mâine – sufletul ei era deja obosit din cauza
speranțelor deșarte și a deziluziilor.
— Nu știu, răspunse șoptit Enne.
Ea și Lola ieșiră afară. Se rezemată de piedestalul
uneia dintre statui. Inscripția cu numele Mizerului
fusese distrusă dincolo de lizibilitate, iar Enne își
plimbă degetele peste crăpături, gândindu-se la cele
din sufletul ei.
— Dacă nu avem noroc, spuse Lola, mă gândeam că
am putea merge în Piața Resturilor. Găsim ziare vechi
acolo. Pentru care ar fi putut lucra Lourdes.
Enne aprobă cu o mișcare a capului, încercând să nu
acorde prea multă atenție vorbei dacă nu avem noroc.
Vor avea. La un moment dat, pista trebuia să conducă
undeva.
— E o idee bună, răspunse ea.
Lola își scoase muzicuța din buzunar.
— Întotdeauna mi-au plăcut puzzle-urile.
Enne fu pe punctul de a se răsti că viața ei nu era un
puzzle, nu era un joc, însă nu avea rost să o enerveze
pe cititoarea de sânge. Enne o prefera pe această Lola
în schimbul celei care o voia moartă.
Lola cântă o notă joasă și stranie: potrivită pentru o
grădină ticsită de statui cu capetele acoperite. În timp
ce ea cânta, Enne repeta în gând regulile lui Lourdes
pentru a se elibera de greutatea de pe inimă. În acest
moment, acele sentimente de putere și încredere pe
care le câștigase în New Reynes păreau doar un vis,
prinse între o nouă fundătură și o nouă pistă.
Își șterse rujul cu dosul mâinii. Până la urmă, poate nu
i se potrivea.

Levi

Era sfârșitul turei de sâmbătă noapte a lui Levi. Era

îmbrăcat într-un costum St. Morse de culoarea
smaraldului, accesorizat cu butoni argintii și cravată
din catifea de culoarea safirului. În clipa când părăsi
Sala Tropps pentru a-și începe pauza, se dezbrăcă de
sacou și îl aruncă pe umăr. Ura să poarte hainele
Viancăi mai mult decât era nevoit să o facă și era cu
atât mai greșit să fie îmbrăcat în uniforma lui,
prefăcându-se că totul era în regulă.
Își suflecă mânecile cămășii, lăsând la vedere tatuajele
pereche de as și pică.
Femeia Viancăi adusese machiaj pentru a-i acoperi
vânătaia impresionantă de la ochiul stâng, însă nuanța
era prea deschisă, făcându-l să pară chiar mai
bolnăvicios decât se simțea. Ar trebui să se considere
norocos că putea merge – șchiopătând mai mult – la
doar câteva ore după ce se trezise. O coastă ruptă,
spusese doctorul. O contuzie. O plagă minoră
înjunghiată care îl va lăsa cu o cicatrice.
Și o lovitură fatală mândriei lui. Încă mai avea
tatuajele, însă fără Fier, nu mai știa cine era. Era Levi
Glaisyer, însă acela era numele pe care tatăl lui i-l
dăduse. Lordul Fierului era numele pe care și-l clădise.
Era surprins că Chez nu se întorsese să ducă fapta
până la capăt. De regulă, un jurământ se rupea când
cineva murea în timpul duelului sau dacă lordul
renunța la dreptul lui de conducător. Dacă Jac nu l-ar fi
alungat pe Chez, Levi ar fi fost pe fundul Brintului
acum. Însă el nu era mort, așadar, jurământul încă era
– cel puțin parțial – intact.
Cu toate astea, Chez probabil mărșăluia prin Orașul
Vechi spunându-și noul Lord al Fierului. Gândul
acesta îl făcea pe Levi să se simtă mai rău decât o
făceau toate rănile la un loc. Fusese umilit, trădat și
bătut; moartea ar fi putut fi o soartă mai bună.
Înrăutățind și mai mult situația, Chez îi furase cei
cinci sute de volți pe care oricum plănuise să îi dea
Fierului. Ticălos nerecunoscător.
Levi nu o mai văzuse pe Enne din seara trecută și nu
avea habar dacă ea știa ce se întâmplase sau dacă se
dusese în căutarea băncii. Gândul ca ea să îl vadă în
starea asta era mai mult decât rușinos, însă va afla în
curând într-un fel sau altul – și, în plus, voia să prindă
ultima jumătate din spectacolul ei.
Neavând nevoie să plătească bilet în timp ce purta
uniforma St. Morse, Levi intră în sală. Era întuneric –
însemna că pauza tocmai se terminase. Se așeză în
spate, în loc să se înghesuie într-un loc liber din
mijlocul unui rând. Douăsprezece dansatoare de
burlesc erau pe scenă cu un număr de teatru
interpretativ, arătând cu degetele și fugind în timp ce
un grup de acrobați costumați în păsări atârnau
deasupra lor, zgâriindu-le capetele. O zări pe Enne
imediat. Era îmbrăcată în negru, purtând o pereche de
aripi care se deschideau în mișcarea de legănare. Era
evident după doar câteva minute de reprezentație că
ea era una din acrobații cei mai talentați de pe scenă, în
ciuda rolului ei neimportant. Familia Dondelair stătea
pe treptele cele mai înalte ale familiilor de acrobați, la
fel cum familia Glaisyer era una din cele mai
respectate făuritoare-de-sfere.
Orchestra atinse punctul culminant.
Poc! „Cerul” se deschise și peste interpreți căzu
sclipici. Luminile fulgerară. Unul dintre bărbații
dansatori flutură o sabie aurie și o îndreptă spre
păsări, dar imediat ce își găsi echilibrul, una dintre
păsările de pe trapezul coborât aproape de el îi lovi
sabia din mână. Aceasta alunecă în lungul scenei și se
opri lângă unul dintre dansatorii mai mici. Tânărul
bărbat o apucă și în același moment sclipiciul încetă să
mai cadă și lumina inundă de deasupra scena.
Urma un ultim număr de dans, însă acrobații
dispăruseră. Lui Levi îi păruse o poveste destul de
seacă, dar nu înțelegea arta.
Era timpul pentru reverențe, iar acrobații ocupară
scena în grup. Enne zâmbi și salută cu restul trupei, iar
Levi nu își putea dezlipi ochii de la ea.
Pentru o fracțiune de secundă, privirea Ennei o întâlni
pe a lui, chiar și de la acea distanță. Ea zâmbi mai larg.
Levi hotărî că întregul spectacol meritase doar pentru
a vedea zâmbetul acela.
Plecă la scurt timp după și o mulțime de femei în
rochii de satin vaporoase și bărbați înecați în parfum
ieșiră după el. Levi ochi o vază cu orhidee pe biroul
administratorului. Oamenii ofereau flori interpreților,
nu-i așa? Dar se răzgândi – furase deja o cutie de
fursecuri și o purta incomod în buzunar – și coti pe
unul din holurile care duceau în culise.
Era gol. Când ajunse în dreptul unei uși marcate
Dressing Room, Levi se opri și se rezemă de perete.
Enne probabil că se schimba. Nu îl deranja să aștepte
câteva minute.
Puțin mai târziu, o altă interpretă ieși din cameră și
tresări văzându-l pe Levi stând acolo, arătând atât de
bolnav. Îi privi cu suspiciune uniforma St. Morse. Levi
poate că era bine cunoscut în incinta cazinoului, însă
nu era la fel de repede recunoscut în afara Sălii Tropps,
mai ales de cei care nu dădeau atenție celor mai
renumiți crupieri ai orașului.
Își aranjă rușinat cravata și șterse din fondul de ten
din jurul ochiului. Poate că venind să o vadă pe Enne
nu era tocmai o idee bună, însă era caraghios să
renunțe acum.
Levi își drese gâtul.
— O caut pe Enne.
Fata dădu din cap și dispăru. Enne ieși câteva clipe
mai târziu, încă îmbrăcată în costum, dar fără aripi sau
fusta cu pene. Gene false îi încadrau ochii într-un
negru profund și obrajii îi erau foarte roz. În ciuda
faptului că arăta puțin ridicol, Levi nu se putu abține
să nu admire modul cum leotardul din dantelă îi
îmbrățișa talia și machiajul îi accentua linia buzelor.
— Arăți bine, reuși el să spună.
Ea se uită la el mai atent și trase adânc aer în piept,
șocată.
— Ce ai pățit? Ești bine? Ea ridică o mână spre fața
lui, mângâie pielea de sub ochi și inspectă vânătaia cu
grijă.
În alte împrejurări, Levi ar fi fost fericit să se supună
atingerii ei. Însă îi putea vedea deja îngrijorarea în
ochi. Îi dădu mâna la o parte și zâmbi, puțin prea larg.
— Sunt bine.
— Arăți îngrozitor.
— Serios? Mă simt minunat.
Ea își încrucișă brațele.
— Chiar nu vrei să îmi spui ce s-a întâmplat?
— Eu... am avut o mică dispută cu Chez.
— Pare că el a câștigat.
El se crispă.
— Ia-mă ușor.
— Dar Chez este al treilea om al tău... Ea își mușcă
buza. Credeam că jurămintele împiedică lucrurile
astea.
Levi inspiră adânc și rușinat.
— Se numește o provocare când cineva încearcă să
înlăture un lord. În mod normal, este un duel până la
moarte. Și ar fi fost, dacă Jac nu ar fi intervenit.
Ea făcu o față ca și când ea ar fi fost cea bolnavă,
întocmai genul de milă de care Levi nu avea nevoie.
— Nu contează asta, spuse el repede. Ai vizitat banca
azi?
Ea îi aruncă o privire înțepătoare, bănuind că el voia
să schimbe subiectul.
 — Da. Nu era mare lucru în seif. Am găsit o sferă
neagră ciudată și un jeton Mizer și mai ciudat. Nu știu
ce impresie să îmi fac despre cele două.
Levi nu auzise până acum despre o sferă neagră.
— Pot să arunc o privire sferei?
— Da, ți-o voi arăta mâine, răspunse ea. Era o adresă
trecută pe actele contului. Un loc numit Strada
Mormintelor Sfinte. Lola a spus că este în Orașul
Vechi.
Levi strâmbă din nas.
— Cunosc locul acela. Sfere negre misterioase și
monede vechi? Acela este exact cartierul pe care îl
cauți. Este plin de Credincioși. Mi se face pielea de
găină doar traversând locul.
— Ei bine, mă duc mâine să caut o femeie pe nume
Zula Slyk. Numele îi suna vag familiar lui Levi, dar nu
își putea aminti de ce. Enne ezită un moment înainte să
continue. Ar fi grozav dacă ai putea veni cu mine, dar
crezi că vei fi în stare?
— Bineînțeles că voi fi. Își trosni gâtul. E nevoie de
mai mult decât o coastă ruptă și o tăietură ca să mă
încetinească.
De fapt și de drept, intrând în Teritoriul Fierului era o
idee periculoasă în acest moment, dar Orașul Vechi era
teritoriul lui, dreptul lui. Refuza să se teamă. În plus, ar
înfrunta lucruri mai grave decât atât pentru Enne – tot
ce trebuia ea să facă era să ceară.
— Lola a sugerat să încercăm și Piața Resturilor, dacă
la adresă nu rezolvăm nimic. Chipul ei luă acea mască
fără expresie – era supărată.
Ce ar fi trebuit să facă era să o consoleze. Bineînțeles că
vor găsi ceva. Problema era că acel ceva putea fi
cadavrul lui Lourdes. Levi își aduna deja cu greu
cioburile vieții lui destrămate – nu putea îndura să o
vadă și pe Enne trecând prin asta. În schimb, el spuse:
— Piața Resturilor e o idee proastă. E periculos, acum
că Scavenger este Lordul Cicatricei. Eu nu m-aș risca
nici dacă nu aș fi fost bătut măr astăzi. Și nici tu nu ar
trebui să te duci.
— Nu îți ceream voie, se răsti ea. Instinctul lui nu îl
mințise – clar era supărată.
Se apropie și puse o mână pe umărul ei.
— Sunt conștient de asta. Eu doar cred că ar fi mai
bine să stai departe de locul ăla. Vocea lui sună mai
autoritară decât intenționase.
Ea îi dădu mâna la o parte.
— Știu că ai avut o zi proastă, Levi, dar nu face asta.
Nu am nevoie să mă tratezi condescendent.
El oftă.
— Știu asta. Eu doar... încerc să te protejez, continuă el
în gând. Scoase cutia cu fursecuri din buzunar. Ți-am
adus astea. Pace?
 Colțurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet.
— Mulțumesc, spuse ea, deschizând cutia, împăcată
rapid.
Își mută greutatea de pe piciorul rănit și închise ochii.
Chiar și așa, putea simți mila din privirea Ennei.
— Încetează să mă privești așa, spuse el.
— Așa cum?
— Ca și cum m-ai compătimi, zise el, scuturând din
cap. Am primit ce am meritat. Și vorbea serios. Era un
sentiment de goliciune – mai puțin ca vinovăția și mai
mult decât descurajarea. Era un pion ce se dădea drept
rege. Dacă ar fi fost vreodată mai mult decât atât, dacă
era menit să fie mai mult decât atât, nu ar fi decăzut
într-atât. Sfânt sau escroc, nu conta; dacă New Reynes
era un joc, atunci el deja pierduse.
— Ce vrei să spui? întrebă ea.
În alte împrejurări poate că i-ar fi spus adevărul. Voia
să o facă. Cineva mai puternic decât el trebuia să îl
tragă la răspundere pentru ce făcuse Fierului. Ar fi
simplu – tot ce trebuia să facă era să scoată cele două
Cărți ale Umbrei din buzunar.
Nu am pretins niciodată că sunt un om bun, i-ar fi spus
el. Dar nu am vrut niciodată să fiu așa.
Însă el nu îi spuse. Nu din cauza rușinii, ci pentru că
el era o problemă de care ea nu avea nevoie. Omerta
Ennei era doar un alt exemplu de cum Levi a
dezamăgit oamenii care se bazau pe el. Diferența
dintre ea și el era că ea a renunțat la tot pentru a salva
pe cineva, iar Levi a renunțat la toți pentru a se salva
pe el.
Enne nu merita propriile probleme – și cu siguranță nu
le merita și pe ale lui Levi.
Poate îi va spune după ce totul se va fi terminat.
Lordul Fierului sau nu, va găsi o modalitate să îi dea
banii înapoi lui Sedric. Pierduse aproape totul în jocul
orașului, dar nu își va pierde și viața.
Peste doar cinci zile, când ce era mai rău va fi trecut, îi
va spune despre toate nedreptățile pe care le comisese
și despre toți oamenii pe care îi păcălise.
Îi va spune cât de mult regreta rolul pe care îl jucase
cu ea și Vianca.
Și îi va spune că, pierzând chiar și tot ce își dorise
vreodată, el încă o dorea pe ea cu ardoare.
— Nu am vrut să spun nimic, zise el. Însă când îi
întâlni privirea, își putu da seama că ea nu îl crezuse.
Se luptă cu impulsul de a îndrăzni să o atingă din nou
– pe umăr, pe mână, pe talie. Chiar și dacă ar păși mai
aproape, nu ar fi îndeajuns. Enne devenea pentru el
mai mult decât o simplă atracție. Ea era fata care
venise temătoare în orașul care îți putea simți frica.
Înfruntase vrăjitoarea. Otrăvise lupul. Se aventurase pe
tărâmul morții cu fruntea sus și ieșise de acolo un lord.
Era un jucător imposibil într-un joc aranjat, singura
persoană care nu juca pentru câștig.
Poate că Levi petrecuse prea multe nopți visând la
legendele acestor străzi, la ziua în care va putea arăta,
în sfârșit, ce poate. Chiar și după ce pierduse, Enne
rămânea o fascinație, o ispită și o speranță nebună că
jocul nu era încheiat, ci abia începea.
Ea îi apucă mâna stângă, însă nu să i-o țină, ci să o
întoarcă. Își plimbă degetul pe tatuajul cu însemnul de
pică de pe braț cu o expresie gânditoare pe chip. Se
uita la el de parcă ar fi fost o cicatrice.
— Pari mai pierdut decât mine, spuse Enne, vocea ei
trădând tristețe și zâmbet deopotrivă.
În acel moment, el nu se simțea pierdut. Dar va fi de
îndată ce ea îi va da drumul.
Deodată, aerul mirosi ca un albastru cald și închis la
culoare și avea gust de burbon cu o urmă de espresso.
Se mișca în cercuri, ca mângâierea vântului ce se
întețește înainte de furtună. Surprins, îi scăpă un
geamăt înfundat. Ea mirosea precum Ruina
Jucătorului.
Trecuseră mai bine de patru ani de când simțise o
aură nouă și îl atacă atât de neașteptat că se clătină. Era
atât de diferită de a celorlalți pe care îi știa: șoapta fină
a griului lui Jac, avariția împletită în verdele Viancăi,
flăcările volatile ale roșului tatălui său. Aura Ennei îl
amețea, ca și când petrecuse prea mult timp uitându-se
în spațiile dintre stele sau se scufundase prea adânc în
apele oceanului. Părea într-atât de tangibilă încât să o
poată împleti între degete, deși arăta ca vălătucii de
fum. În lumina difuză de pe hol, dansa straniu pe
mochetă, trenă vaporoasă a unei rochii de culoarea
safirului, unduirea unor bestii și pasiuni în umbra ei.
Șase zile era o perioadă extrem de scurtă pentru el ca
să poată percepe o aură. Și, cum ea îi ținea brațul,
privirea legată de a lui, buzele ei blocate între
îndrăzneală și nesiguranță, cele încă cinci zile păreau
un timp chinuitor de lung de așteptare.
Când dorința îi era la un pas să îi copleșească
raționamentul, Enne îi dădu drumul și puse distanță
între ei. Reacția ei nu ar fi trebuit să îl surprindă. Se
mai aflaseră și înainte în situații similare și, de fiecare
dată, fusese fermă cu ce voia și ce nu.
— Ar trebui să plec, spuse ea dintr-odată. Înapoi la
trupă, vreau să spun. Se vor întreba unde sunt.
Ești chiar în fața ușii de la Dressing Room, gândi el. Însă
Levi recunoștea o scuză – și un refuz – când o auzea.
Ultimul lucru care avea nevoie de atenția lui era
romantismul, dar totuși cuvintele ei durură.
— Strada Mormintelor Sfinte, spuse el, mutând
conversația – și relația lor – înapoi la subiectul
principal. Ora zece, mâine-dimineață. Nu îmi vei duce
lipsa de data asta.

Ziua a șaptea

„În Orașul Păcatului, secretele sunt în sinea lor o

monedă de schimb, iar faima deține mai multă putere
decât averea”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

Orașul Vechi îi aminti Ennei de un cimitir sau un

mausoleu prin modul în care atmosfera lui trimitea la
ruină și uitare, îmbrățișa monștri și coșmaruri.
Strada Mormintelor Sfinte era în zona centrală a
Centrului Vechi și într-unul dintre puținele cartiere cu
rezidenți activi. Era precum catedrala pentru un
cimitir, inima vie a unui corp mai mult mort. Clopoței
de vânt ca niște fantome stăteau agățați la fiecare
fereastră. Gargui măcinați de vreme priveau de pe
contraforturi, cu chipurile lor deformate de foame și
furie. Crezuri erau pictate pe fiecare ușă și lumânări
ardeau pe pervazele crăpate.
— E de-a dreptul fermecător, găsi Enne să spună. Cu
fiecare pas, se pregătea să înfrunte o fantomă
rătăcitoare sau o bestie gata să tăbare pe ea. Strada
Mormintelor Sfinte avea o putere neobișnuită de a se
juca cu simțul realității.
Rezistă tentației de a sta mai aproape de Levi,
amintindu-și cum seara trecută fusese pe punctul de a-
i accepta avansurile și de a se supune New Reynes-
ului. Fiecare atingere, fiecare privire din partea lui Levi
era o ispită pentru a renunța la fata care fusese
dintotdeauna. Enne poate că se abătuse de la câteva
dintre idealurile ei de lady, dar nu își va pierde întru
totul identitatea. Când va părăsi acest oraș, îl va părăsi
întreagă.
— Dacă îți vine să crezi, spuse Levi, oamenii vin pe
această stradă dornici de o sperietură. Sunt muzee cu
anomalii medicale. Catacombe înțesate cu cranii.
Cluburi de noapte cu labirinturi de oglinzi și orori.
— Nu par a fi doar de ochii lumii, spuse rosti ea.
Crezurile și orice alt obicei al Credinței erau interzise,
iar Enne nu îi vedea nici pe cei mai lacomi locuitori din
New Reynes dispuși să le afișeze doar de dragul unui
profit.
— Nu sunt.
Găsiră intrarea magazinului cu numărul
nouăsprezece, un loc denumit Istoriile ei uitate. O
femeie de vârstă mijlocie, cu păr scurt, ondulat, stătea
afară într-un balansoar, fața fiindu-i ascunsă după
exemplarul de astăzi al ziarului Crimele și Vremurile, al
cărui titlu pe prima pagină anunța aniversarea a doi
ani de la dispariția fiicei Cancelarului Malcom Semper.
Femeia purta un Crez de lemn la gât, aproape de două
ori mai mare decât cel al lui Jac.
— Crezi că ea este? șopti Enne. Zula Slyk?
— Nu sunt sigur, spuse el.
O pisică albă se frecă, torcând, de poala fustei Ennei.
Pisicile albe se presupunea că aduc ghinion, un gând
pe care Enne nu l-ar fi băgat de seamă dacă erau
oriunde altundeva și nu pe o stradă dedicată
superstițiilor.
— Vă pot ajuta? le vorbi femeia.
— Căutăm pe cineva cu numele Zula Slyk, spuse zise
Enne.
Femeia împături ziarul și îl puse jos.
— Eu aș fi aceea.
Nu îți face speranțe prea mari, își reaminti Enne. Dorul
de Lourdes era precum o rană dureroasă în sufletul ei,
iar aceste cuvinte îl învăluiau într-o carapace
protectoare. Dacă își păstra așteptările scăzute, nu va
simți durerea pulsând. Dacă își îndepărta toate
emoțiile, nu va fi atât de slabă.
Zula îi studie în timp ce se apropiau.
— Mereu mi-am dorit să îl întâlnesc pe celălalt băiat al
Viancăi, spuse ea. Inițial, Enne crezu că se referea la
fiul Viancăi, ceea ce era absurd: Levi și Vianca aveau,
evident, origini diferite. Ah, spuse Zula, privirea ei
îndreptându-se spre Enne. Nu mi-a spus niciodată că
are și o fată.
Apoi Enne realiză despre ce vorbea Zula – omerta.
Dar cum putea ști? vorbise ca și cum cătușele Viancăi
le atârnau vizibile de încheieturi.
Expresia prietenoasă a Zulei dispăru când Enne se
apropie. Își miji ochii la trăsăturile Ennei, ca și cum ar
fi recunoscut-o de undeva, sau poate că Enne îi
amintea de o persoană pe care ar fi preferat să nu o
vadă.
— Vianca știe cine ești? întrebă Zula, vocea ei
devenind din senin tăioasă.
Enne se opri, inima bătându-i cu putere. Dacă Zula
știa cine era cu adevărat, atunci cu siguranță nu putea
fi încă o pistă moartă.
— Dar tu știi? întrebă Enne cu emoții și speranță.
Zula își duse o mână tremurândă la piept și se ridică
de pe scaunul ei.
— Vino înăuntru. Știu de ce ai venit.
Enne și Levi schimbară o privire precaută.
— Dacă e o capcană? șopti Levi.
— Erau doar trei nume beneficiare ale acelui cont
bancar. Al meu, al lui Lourdes și al ei. Lourdes trebuie
să fi avut încredere în ea.
 Simți un junghi în piept. Dacă Zula știa adevărata
identitate a Ennei, atunci Lourdes avusese mai multă
încredere în Zula decât în propria fiică.
Levi aprobă cu o mișcare a capului și o urmară pe
Zula înăuntru.
O presă de tipar neagră ocupa în mare parte camera.
În spațiul rămas liber, erau birouri înghesuite printre
rafturi cu cărți, hârtii se uscau pe frânghii de rufe
legate de lămpi și spătarele scaunelor. O pictură
înrămată ilustrând un martir stătea agățată pe peretele
din spate.
Istoriile ei uitate era un ziar. Părea logic, din moment ce
Lourdes fusese jurnalistă. Poate că așa se întâlniseră.
Zula trase jaluzelele la toate ferestrele, dând chiar și
pisica afară. Le făcu semn amândurora să se așeze la
un birou.
— Ar fi trebuit să știu că o să vii, spuse zise Zula.
Mereu i-am spus lui Lourdes să îți dea numele meu –
cine altcineva te-ar putea ține în siguranță? Dar nu
credeam că va asculta. Atât de încăpățânată. Niciodată
nu s-a învățat minte.
Enne inspiră sacadat. În mod clar așa era Lourdes.
— De unde o cunoști?
— Sunt prietena ei cea mai veche – și unica. Se simțea
o tristețe evidentă în glasul Zulei, pe care Enne încercă
să o ignore.
 — Ei bine, nu ai greșit spunând că nu va asculta,
recunoscu Enne. Lourdes m-a îndrumat spre Levi, nu
spre tine.
Zula pufni într-un râs.
— Făuritorul-de-sfere al Viancăi? Ridicol. Ca și cum
te-ar fi putut trimite atât de aproape de o femeie
puternică și îngrozitoare precum Vianca Augustine.
— Dar și tu o cunoști pe Vianca, nu-i așa? spuse Levi.
Așa știi despre talentul ei. Și despre noi.
— Eu și Vianca împărțim câteva legături politice,
spuse rosti cu grijă Zula. Dar nu... nu așa am aflat Ea
își închise ochii și o pereche de tatuaje se conturară pe
ploape. Arătau întocmai ca niște ochi, deși le lipseau
pupilele sau orice fel de culoare.
— Pot vedea umbre. Acesta este talentul meu.
Blesteme, secrete, regrete, pasiuni, sacrificii, dorințe. Le
văd precum spirite care se agață de fiecare.
— E absurd, spuse Levi, iar Enne îi aruncă o privire.
Se comporta nepoliticos, iar ei aveau nevoie de
ajutorul acestei femei.
— Vezi aure, nu-i așa? Nu e cu mult mai diferit. Ea se
întoarse cu ochii încă închiși spre Enne. Îi făcu pielea
de găină Ennei. Spune-mi, ce vezi când te uiți la ea?
Levi își drese glasul și își aranjă gulerul cămășii.
— Eu, îhm... Privi peste umărul Ennei. Enne îi copie
mișcarea, însă nu era nimic în spatele ei. Se simțea
expusă. Nu știuse că Levi putea citi aure, nu se gândise
niciodată să îl întrebe despre talentul lui divizat.
Privirea lui Levi se înfipse în podea, cu o expresie
rușinată pe chip. Enne se abținu să își aranjeze părul
sau hainele. Ce anume putea vedea?
— Poate că până la urmă nu poți vedea, spuse Zula. E
un blestem. Ambii îl împărtășiți.
Strada Mormintelor Sfinte poate că era un loc
înspăimântător, dar asta depășea limitele de înțelegere
ale Ennei.
— Nu pentru asta suntem aici.
— Îl pot vedea, spuse zise încet Zula. Holul.
Enne se gândi imediat la holul din visele ei, locul
amintirilor și fanteziilor, cel cu uși negre și albe. Enne
și Levi se priviră rapid ochi în ochi. Ambii fuseseră
uimiți de vorbele Zulei.
— Acela e doar un coșmar, spuse Levi cu voce
răgușită.
Enne era surprinsă atât de mărturisirea lui Levi, cât și
de neliniștea din glasul lui. Văzuse și el holul? Dar
cum era posibil? Ea îl văzuse doar în vise.
— E o umbră care vă leagă, spuse zise Zula.
Simțindu-se puțin zguduită și ajungând rapid la
capătul răbdărilor, Enne scoase din geantă primul
obiect de la bancă: jetonul cu imaginea regelui.
— Am venit în New Reynes căutând-o pe Lourdes,
spuse Enne, așezând jetonul pe biroul Zulei. Trebuie să
știu unde este.
Zula privi jetonul ca pe un lucru veninos.
— Nu ar fi trebuit să îl retragi. Era în siguranță în
bancă.
Enne își încreți buzele – nu merita furia Zulei.
— E fierbinte la atingere. Știi ce este?
— E o tragedie, se răsti Zula. O mulțime de oameni au
murit din cauză a ce reprezintă. Nu îi voi dezvălui
secretul. Lipsa de precizie a Zulei o călca pe nervi pe
Enne. Călătorise mii de kilometri și înfruntase
obstacole cumplite pentru a găsi răspunsuri, iar acum
această femeie nu i le va da?
— Te rog, spuse ea, însă iritarea ei era evidentă
dincolo de masca politeții. Trebuie să știu.
— În cazul ăsta, vei fi dezamăgită. Ar trebui să îl
returnezi.
Enne îl băgă înapoi în geantă, deși nu avea nicio
intenție de a-l returna. Scoase al doilea obiect și îl așeză
în fața femeii.
— Despre sferă ce spui?
Zula inspiră sacadat.
— Știu ce este. De unde o ai?
— Era în seiful băncii, spuse Enne.
Femeia se încruntă.
— Nu are nicio logică. Lourdes nu ar deține niciodată
așa ceva.
Levi o apucă și o analiză.
— Aceștia nu sunt volți, spuse el, însă Enne deja știa.
Dar... El se înfioră. Uneori pot simți urme ale aurei
Mizerilor rămasă pe volți, dar asta nu e o urmă. Pare...
vie.
— Ați auzit vreodată de Jocul Umbrei? îi întrebă Zula.
Enne și Levi își ridicară amândoi brusc privirea, iar o
frică teribilă îi urcă Ennei până în gât cu o stare de
greață. Deci ați auzit. Clubul Phoenix nu a mai deschis
Casa Umbrelor încă din timpul Marelui Război al
Străzii. Cel puțin, nu până acum opt zile. Trase un
sertar din spatele biroului și scoase o a doua sferă
neagră, identică celeilalte, doar că era goală în interior.
— Jocul Umbrei este un joc al morții, iar jucătorii își
pariază viața. Aceste sfere dețin energia vieții. Sunt
jetoane de poker mortale.
Levi puse grăbit sfera înapoi pe masă.
— Atunci viața cui se află în interiorul acesteia?
— Asta este o întrebare foarte bună. Doar un singur
jucător a supraviețuit vreodată Jocului Umbrei, însă
pentru că este moartă, nu ar mai trebui să se afle nimic
înăuntru. Ochii Zulei se îngustară în timp ce o analiza
pe Enne – privirea ei fixată mai mult peste umăr decât
pe chipul Ennei. Nu cunosc detaliile acelei nopți, dar
este posibil ca Gabrielle să nu fi jucat cu propria ei
viață. Nu era singură în Joc.
— Te referi la Gabrielle Dondelair, presupuse Enne.
Mama mea naturală.
— Lourdes a spus că nu îți va dezvălui niciodată asta,
spuse tăios Zula.
Aerul i se blocă în piept Ennei. Nu mai era niciun
dubiu. Ce aflaseră despre Gabrielle era întru totul
adevărat.
— Am contactat un cititor de sânge. M-am
documentat.
— Ai fost la un cititor de sânge? se miră Zula. Cunoști
numele de sânge al tatălui tău?
— Știi cine a fost? întrebă Enne.
Zula trânti sertarul biroului, făcându-i pe Enne și Levi
să tresară.
— Nu îi pot rosti numele.
— Dar... ar trebui să știu. Am dreptul să știu.
— Ți-aș spune dacă aș putea. Identitatea lui este
protejată și a mers până în pânzele albe pentru a se
asigura de asta.
Însemna că secretul lui era pecetluit de un Protector,
cineva precum Lourdes. Enne avea senzația că se agață
de fire de fum, încercând să pună cap la cap doar
frânturi din trecut.
Enne își drese glasul.
— Dar el este... mort, nu-i așa?
 Zula inspiră anevoie.
— Da. Nu mai este printre noi.
Enne știa asta. Bineînțeles că știa. Însă nu contenea să
o doară auzind vorbele, după ce sperase... și tot
sperase.
— Când ai spus că Gabrielle nu era singură în Joc,
spuse Levi, la ce te-ai referit?
— În seara aceea, doar o singură altă persoană a mai
fost implicată. Din moment ce aceste sfere nu folosesc
la nimic altceva în afara Jocului și din moment ce nu îi
poate aparține lui Gabrielle, mai rămâne doar fiica ei.
Zula o privi intens pe Enne.
— Gabrielle trebuie să fi jucat pentru viața ta în acea
noapte.
Enne înghiți și se holbă la sferă. Era viața ei în
interiorul sferei?
— Motivul pentru care aduc vorba despre Joc, spuse
Zula serios, se leagă de acela pentru care sunteți aici.
Lourdes se ascundea de Joc de ceva timp, însă, în urmă
cu opt zile, au găsit-o și a fost invitată să joace.
Carapacea pe care Enne o ridicase cu grijă în jurul
inimii ei se spulberă și niciun număr de cuvinte sau
reguli nu o va mai putea reconstrui. Chiar și înainte ca
Zula să îi confirme cele mai sumbre temeri, ochii Ennei
lăcrimau.
— La naiba, șopti Levi.
 — Dintre toate poveștile din timpul Marelui Război al
Străzii, a lui Lourdes a fost cea mai sfâșietoare dintre
ele, spuse Zula, scuturând din cap cu amărăciune.
Până în ultimul moment, ea a făcut tot ce i-a stat în
putință pentru a te proteja. Iar acum, iată-te aici, un
blestem în umbra ta și o omerta în jurul gâtului.
Timpul trecut al acțiunilor o lovi pe Enne adânc,
precum o bătaie de clopot care o zdruncină cu totul.
Ar fi știut, ar fi simțit dacă Lourdes murise.
Își duse mâna la gură. Pieptul i se cutremura în
suspine, deși nu începuse încă să plângă. Nici măcar
nu respira.
— Din cauza omertei, nu te poți întoarce acasă,
continuă Zula. Trebuie să îți ții secretul departe de
Vianca, indiferent de consecințe. Și, mai mult decât
orice, stai departe de Casa Umbrelor. Lourdes nu și-a dat
viața ca să mori și tu.
— Destul, izbucni Levi. O apucă de mână pe Enne,
însă privirea ei era înfiptă în podea.
— Singura parte bună în toate astea, continuă Zula,
este că nu ai nicio putere încă. E cel mai bine pentru
tine. Și cel mai bine pentru New Reynes.
— Destul! urlă Levi. Se ridică brusc, apucând-o de
umăr pe Enne și îndemnând-o și pe ea să se ridice.
Enne se lăsă sprijinită de brațul lui în jurul ei, ținându-
și răsuflarea pentru a nu plânge. Ar trebui să răspundă
cumva, o știa. Levi nu era nevoit să ducă această luptă
pentru ea. Însă părea fără rost, știind că pierduse deja
războiul.
— Dacă ai fost, într-adevăr, prietena lui Lourdes, ai fi
putut să încerci să arăți un dram de compasiune.
Trăsăturile Zulei se înăspriră.
— Povestea asta se va sfârși tragic.
Aceleași vorbe le rostise Lola cu o zi în urmă.
Povestea asta e deja încheiată, gândi Enne. Sunt
prizonieră aici și sunt singură.
Levi o purtă pe Enne spre ușă, iar ea îl urmă amorțită.
— Nu prevăd că ne vom întoarce, pufni el. Îi dădea
dreptate. Enne nu intenționa să o mai vadă vreodată
pe această femeie îngrozitoare, chiar dacă fusese
prietena lui Lourdes.
— Sunt singura care își mai amintește, spuse Zula cu
seriozitate. Dacă trebuie să vă găsesc, o voi face.
— Nu o face. Levi trânti ușa.
Odată ieșiți în stradă, el o liniști pe Enne chiar dacă nu
plângea și o strânse la piept.
— Îmi pare rău, spuse el. Cuvintele erau blânde, dar
fără folos. Enne era deja distrusă. Îmi pare atât de rău.
Lourdes murise în ziua dinaintea sosirii Ennei în New
Reynes. În tot acest timp, ea îi căutase cu privirea
chipul prin mulțimi, cutreierase în vis amintirile cu ea
și urmărise, de fapt, o fantomă. Dacă ar fi plecat mai
devreme... Dacă ar fi pus întrebări mai devreme...
— Mereu am fost doar noi două și nimeni altcineva,
șopti Enne. Iar acum sunt singură.
Fără Lourdes, Enne era cu adevărat pierdută. Mama
ei era singura care își va aminti de fata care fusese
cândva Enne, din moment ce Enne deja uita cine era.
Lourdes era farul ei, lumina după care se ghida, iar
acum Enne nu își mai putea găsi drumul înapoi – în
Bellamy, spre sine sau spre viața pe care o avusese
cândva.
Mama ei probabil murise cu gândul că, cel puțin, fiica
ei este în siguranță acasă. Iar asta era cea mai mare
durere.
— Nu ești singură, șopti Levi, strângând-o mai tare.
Enne ridică privirea spre el, văzându-și propria
suferință oglindită în ochii lui. În cele din urmă, începu
să plângă.
În comparație cu mama ei, Levi era o rază slabă de
lumină, un fir de ață destrămat – însă era de ajuns.
Astfel că dădu din cap și îl lăsă să o conducă acasă.

Ziua a opta

„Legendele Părții de Nord se nasc în canale și mor la

spânzurătoare”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

Enne se ghemui într-o poziție fetală și se rezemă de

stâlpul dintr-un colț al platformei de trapez. Ferestrele
prăfuite ale depozitului de antrenament sclipeau cu
lumina lunii și a reclamelor strălucitoare de pe strada
Tropps. Stătuse aici întreaga seară, încă de când
spectacolul se încheiase cu ore în urmă.
Era a doua reprezentație pe care Lourdes o ratase.
Mama ei obișnuia să susțină că din spatele sălii avea
cea mai bună priveliște, iar seara trecută, după cel de-
al doilea spectacol, Enne scrută rândurile de scaune
din spate de zeci de ori, atât din obișnuință, cât și din
dorință, privind fețele străine.
Înainte ca Enne să părăsească Bellamy, ea adunase
deja o listă de întrebări pe care să i le adreseze lui
Lourdes. De când ajunsese în New Reynes, simțise că
orașul îi înmânase câte două noi mistere pentru fiecare
răspuns găsit. Dacă Enne ar mai fi avut o șansă de a
vorbi cu Lourdes, doar o întrebare pe care să i-o poată
adresa nu ar fi legată de părinții ei, de bancă, nici chiar
de minciuni.
Spune-mi povestea ta, ar implora ea. Durerea sfâșietoare
pe care o menționase Zula, amintirea cu Lourdes
plângând în timp ce o ținuse în brațe pe Enne copilă...
Avea nevoie să știe. Cum îi cunoscuse Lourdes pe
părinții ei? Ce se întâmplase în timpul Marelui Război
al Străzii? Cât de tânără fusese?
Își dorise toate astea?
Pudră albă de cretă îi acoperea mâinile Ennei și ea își
desenă zigzaguri cu ea pe coapse. Unghiile îi lăsau
urme pe pielea palidă.
Odată cu jalea pe care o simțea și un gând sumbru
persista, unul pe care Enne îl bănuise, iar Zula îl
confirmase. Enne își trăise viața la marginea lumii ei,
indiferent cât de mult muncise, indiferent cât de
asiduu încercase. Până când ajunsese în Orașul
Păcatului.
În urmă cu nouă zile, spusese Zula. Lourdes murise în
ziua dinainte ca Enne să ajungă în New Reynes.
În ziua dinaintea sosirii Ennei în New Reynes,
protecția lui Lourdes se destrămase.
Enne știuse deja că Lourdes își folosise talentele
pentru a o ține în siguranță, însă nu înțelesese ce
însemnase asta cu adevărat. Mama ei o ținuse
invizibilă. Acum, amintirile Ennei cu Lourdes
ștergându-i fiicei sale lacrimile de frustrare, șicanând-o
despre ambițiile ei sociale – toate păreau distorsionate.
Enne nu suferise niciun moment în viața ei – nu cu
adevărat –, însă nu însemnase că acele dureri nu
contaseră pentru ea. Agonizase din cauza lor. Le
acceptase.
Iar Lourdes fusese martoră.
Lacrimi grele și amare curgeau din ochii Ennei.
Plânsese mult încă de ieri. Plânsese pentru povestea de
viață a mamei ei pe care nu o știuse niciodată, pentru o
femeie pe care o iubise și o disprețuise deopotrivă.
Plânsese pentru fata care fusese odinioară. De la prima
minciună pe care i-o spusese lui Levi, otrăvirea lui
Sedric, lupta ei cu Lola – orașul o transforma într-o
persoană pe care nu o recunoștea.
Dar, cu cât se gândea mai mult la viața ei dinainte, la
ambițiile și caracterul ei, Enne știa că fusese
dintotdeauna atât de hotărâtă, atât de nemiloasă.
Datorită protecției lui Lourdes, aproape ratase ocazia
de a se cunoaște cu adevărat. Era un pistol înfășurat în
mătase. O lamă deghizată într-o tânără.
Enne exersă la trapez pentru încă o oră, testându-și
limitele cu acrobații și mișcări pentru care nu era
pregătită. De multe ori rată prinderile de bară sau
puterile îi slăbiră.
Începuse să savureze senzația de cădere.
În timp ce urca scara spre platformă, Enne își dădu
deodată seama că avea parte de spectatori. Lola o
privea de jos, de la distanță, cu brațele încrucișate.
Enne își aminti vag ceva despre Piața Resturilor, o
promisiune făcută înainte.
— De cât timp ești aici? strigă Enne.
— Nu de mult, răspunse ea. Nu te-am găsit la
cazinou. M-am gândit că nu vrei totuși să anulezi
călătoria noastră.
Enne nu mai avea motive să meargă în Piața
Resturilor. Cotrobăind prin vechile articole de ziar ale
lui Lourdes nu va schimba cu nimic situația, nu o va
aduce înapoi. Însă, spunându-i Lolei despre Lourdes,
ar însemna să accepte ceea ce se întâmplase, iar acel
lucru părea cu mult mai dificil decât să pretindă că
totul era normal.
— Vin și băieții Fierului? întrebă Lola.
Nu îl văzuse pe Levi de ieri-seară. Fusese mai mult
decât grijuliu cu ea, dar preferase să sufere în
solitudine. Dacă ar veni și el, nu ar mai fi capabilă să
mențină iluzia.
— Nu, spuse ea. Suntem doar noi două.
Era atât de devreme că soarele încă nu răsărise. Roua
și ceața învăluiau străzile din fața fabricii abandonate
din Teritoriul Cicatricei, zgomotul din interior
străpungând liniștea nopții. De la prima întâlnire cu
Lola, Enne nu se mai aventurase dincolo de St. Morse
după lăsarea întunericului, așa că se obișnuise cu
gălăgia permanentă a străzii Tropps, unde zarurile
zornăiau și bețivii cântau indiferent de oră. Aici, în
Cartierul Fabricii, liniștea părea aproape tangibilă:
apăsătoare și rece.
Lola împinse în ușile fabricii și se strecurară
amândouă înăuntru.
Spațiul era atât de vast cât un cartier de oraș, cu
diferite standuri și cărucioare înghesuite în rândurile
dintre mașinării și benzile transportoare. Agitația
mulțimii răsuna în interior, o cacofonie de târguieli și
licitări pentru orice, de la mâncare la arme. Mirosea a
țigări și cârnat fript, mirosuri care nu se împăcau cu
stomacul sensibil al Ennei.
La o sută de metri sau mai mult deasupra capului lor,
copiii escaladau bârnele și aerisirile ca și cum ar fi fost
un loc de joacă.
— Ar putea să cadă, spuse Enne. Își răsuci interiorul
buzunarului fustei în pumn. Aglomerația o făcea să
simtă claustrofobia, deși nu se mai simțise niciodată
așa. Poate că, pur și simplu, nu era obișnuită cu Piața
Resturilor. Poate ceea ce ea numea anxietate, ceilalți
considerau ca fiind delectare. Însă o presimțire
groaznică îi răscolea stomacul și fiecare țăcănit al
tocurilor ei răsuna precum încărcarea unui pistol.
Nu ar fi trebuit să fie de acord să vină.
— Nah, nu vor cădea, răspunse Lola. Doar se dau în
spectacol. Încearcă să se facă remarcați de Asociație.
De regulă, Enne ar fi întrebat la ce se referea, însă era
prea obosită. O parte din ea hotărâse că nu îi mai păsa,
că acest oraș va fi întotdeauna un mister indiferent cât
ar fi încercat să îl deslușească.
— Hai să ne oprim mai întâi aici, spuse Lola, arătând
spre un stand acoperit cu bucăți imense de material și
tapiserii roase de molii. Întrebând ce avem să
întrebăm... o să vrem să rămânem în umbra
anonimității. Răscoli într-una dintre cutiile cu haine
vechi și apucă o eșarfă subțire neagră. Folosește asta.
Aproape că se potrivește cu nuanța rujului pe care îl ai.
Enne frecă satinul între degete. Calitatea lui era
acceptabilă și, spre deosebire de celelalte lucruri, nu
avea nicio pată sau ruptură.
Lola tăie două găuri perfecte în satin cu ajutorul
cuțitului ei, apoi i-l legă Ennei în spatele capului.
— Stă bine? întrebă Lola.
— E în regulă, spuse Enne fără interes.
După ce plătiră pentru eșarfa, Lola își puse la rândul
ei o mască, pe care o scoase din buzunar, o legă pe cap,
apoi o conduse pe Enne spre un alt stand. Aerul din
jurul acestuia era atât de umed din cauza aburilor ce
năvăleau dintr-o gaură din apropiere, încât Ennei îi
părea că respiră nămol. Înăuntru, un bărbat cu buze
galbene stătea pe un scaun ținând în mână o pipă.
Purta o mănușă pe o mână, însă bucăți de paie ieșeau
din ea. De fapt, întreaga lui mânecă stângă era
deformată și mai groasă decât cea dreaptă.
— Are ziare vechi pe care e dispus să le vândă, șopti
Lola.
— ’llo, le întâmpină bărbatul. Cine sunteți voi două
care păreți puse pe rele?
— Numele meu este – începu Enne să spună, până
când Lola o înghionti. Enne se înroși, jenată – măștile
erau inutile dacă își dezvăluiau numele... Suntem
clienți.
— Mă bucur să vă cunosc.
— Căutăm ziare vechi, spuse Lola. Articole semnate
de anumiți jurnaliști.
— Cât de vechi vorbim? El își lăsă pipa pe masă.
— Zece, douăzeci de ani.
— Ce jurnaliști vă interesează?
Lola îi făcu semn din cap Ennei să vorbească, iar Enne
inspiră adânc până își găsi vocea.
— Ne interesează o scriitoare pe nume Séance. Acesta
era pseudonimul pe care i-l spusese Reymond în ziua
când sosise.
Bărbatul își mușcă buza de jos. Culoarea galbenă îl
făcea să pară aproape inuman.
— Ah, deci sunteți puse pe rele. Obișnuiam să citesc
Pseudonimele când eram tânăr și credul. Se aplecă în
față. Brațul lui de paie rămăsese în același loc, astfel că,
în poziția în care stătea, umărul îi părea dislocat. Era
Bufonul – un alt pseudonim. Ventrilocul. Nostalgia.
Umbra.
— Aveți vreunul dintre ziare? întrebă Enne. Nu
realizase până în acel moment cât de mult își dorise să
citească unul dintre articolele lui Lourdes. Chiar și
știind că nu mai aveau încotro înainta și că nu era nicio
șansă de a o găsi pe mama ei în viață, tot ar putea afla
mai multe despre motivele lui Lourdes de a duce o
viață dublă și ar putea auzi cuvintele chiar de la
Lourdes.
Nu va mai fi nicicând la fel de aproape de a descoperi
povestea mamei ei.
— S-ar putea să am unul care a scăpat incendiilor,
spuse el.
— S-ar putea?
— Te va costa. Cincisprezece volți. Sau un schimb.
Cincisprezece volți nu erau deloc mărunțiș, dar
merita. Primul salariu de la Vianca sosise deja, atât
pentru performanțele acrobatice ale Ennei, cât și
pentru celelalte misiuni. Era foarte substanțial. Enne
nu va duce lipsă de volți în acest oraș dacă va continua
să lucreze la St. Morse.
— Voi plăti în volți, spuse ea.
Bărbatul o privi cu scepticism.
— În regulă. Brațul lui de paie atârna inert pe când se
îndreptă spre una dintre mese și apucă o cutie de
dedesubtul ei. Răsfoi printre grămezi de ziare și
broșuri vechi.
— Cum v-ați pierdut brațul? întrebă Lola.
Bărbatul zâmbi. Dinții lui erau chiar mai galbeni decât
buzele.
— L-am vândut.
Stomacul Ennei se revoltă în mod neplăcut.
El scoase un ziar subțire și o sferă mică, ieftină – din
sticlă de culoare cenușie, cu un aspect murdar – dintr-o
conservă de supă de pe masă. Enne se întrebă dacă
sfera poate reține cei cincisprezece volți. Însă își scoase
totuși din buzunar una dintre sferele ei, deschise
capacul și plăti. Sfera lui ieftină rezistă tranzacției fără
a se sparge.
Îi înmână ziarul. Se numea Anticarul. Acest număr
trebuie să fi conținut unul dintre articolele lui Lourdes.
Enne îl împături și îl strecură în buzunarul de la piept.
— Este singurul pe care îl am, spuse bărbatul.
— Mulțumesc, îi spuse răspunse Enne, și vorbise
serios, își încrucișă brațele protectiv pentru a ține
hârtia aproape de piept. Cum vă numiți? Nu am
întâlnit multe persoane care să știe despre
Pseudonime.
— Mi-am vândut și numele.
— De ce...?
— Mulțumim pentru ajutor, interveni brusc Lola. O
împinse pe Enne afară din stand înainte ca ea să își
termine întrebarea. Însă, reintrând în Piață, cineva care
alerga pe culoar se izbi de Enne. Ea țipă și aproape
căzu la picioarele Lolei.
Fata care o lovise avea palmele acoperite de cicatrice.
Fugi iute, pierzându-se în mulțime.
În standul din fața lor, un bărbat își strângea taraba cu
mâncare. O grămadă de varză se prăbuși și se
rostogoliră pe podea, iar o femeie se împiedică de una
pe când se grăbea să treacă pe lângă. Unde priveai,
oamenii strângeau tarabele. Oamenii fugeau.
Un foc de armă se declanșă în celălalt colț al fabricii,
iar inima Ennei tresări atât de puternic încât aproape
vomită.
— Cizmele albe. E o razie printre Cicatrice, spuse
Lola, apucând neliniștită brațul Ennei. Trebuie să
plecăm de aici.
Mulțimea de oameni se repezi spre ieșirea din fabrică,
claie peste grămadă, călcându-se în picioare și blocând
singura cale de scăpare. Enne și Lola urmară exemplul,
însă deveni rapid evident că mulțimea nu se mișca.
Chiar și ridicându-se pe vârfurile tălpilor, Enne nu
putea vedea în față.
— Ce se întâmplă?
— Ușa pare să fie închisă.
În spatele lor, Cizmele albe dădeau năvală în
mulțime, cu armele și bâtele ridicate. Arătau precum
lupii mânând o turmă de oi la măcel.
Un bărbat se întoarse și o lovi pe Enne în coaste cu
geanta sa. Se dezechilibră când bocceaua grea o lăsă
fără suflu, iar inima îi urcă în gât. Lângă ea, o altă
persoană înjură când Enne o făcu să scape ceea ce căra
în brațe. Erau îngrămădiți. Fără scăpare.
Enne atinse cu teamă revolverul din buzunar, însă
Lola îi apucă încheietura mâinii și scutură din cap.
— Nu are rost, spuse ea, cu ochii în pământ. În acea
primă seară, când ți-am luat pistolul... I-am descărcat.
Nu ți-am mai înapoiat gloanțele.
Ochii Ennei se măriră. Se uită în jos și deschise
compartimentul revolverului și, clar ca bună ziua, era
gol.
Se abținu să se răstească la Lola. Se găsise momentul
să fie fără gloanțe... Enne ar fi putut evita o pedeapsă
din partea cizmelor albe – deși orice întâlnire cu aceștia
era un risc de a fi deconspirată însă Lola avea albul
Porumbeilor în păr. Nu conta ce făcuse sau nu făcuse –
va fi etichetată ca vinovată. Dacă cineva simțea
durerea lipsei lor de muniție, aceea era Lola.
— Trebuie să găsim o cale de ieșire, chițăi Lola.
Enne căută o altă variantă sau un loc unde să se
ascundă, dar din cauza mulțimii nu putea vedea decât
în sus. Deasupra capului lor, copiii de pe bârne se
cățărau spre o fereastră. Un băiat se strecură prin ea și
apoi pe acoperiș. Într-un loc sigur.
Privirea ei se opri asupra unei mașinării imense, un
fel de generator scos din uz. Nu departe de acela era
un stâlp cu două bare ce formau un Y.
— Vino, spuse Enne. Cu mâinile încă împreunate, o
trase pe Lola prin mulțime spre generator. Punând
piciorul pe un mâner, Enne se cățără pe gigantul
cilindru mecanic.
— Ești nebună, răsuflă Lola odată ce înțelese planul
Ennei. Se holba la copiii cocoțați aproape de plafon cu
ochi larg deschiși.
Dar apoi se întinse și apucă mâna Ennei, iar aceasta o
trase sus. După câteva clipe de ezitare, Lola sări pe
stâlp. Ateriză stângaci pe un picior, dar se redresă.
Enne făcu un salt și ateriză în spatele ei. Lola se chinui
să urce cu brațele în jurul stâlpului încleștate atât de
strâns încât bluza i se adună în jurul gâtului,
dezvelindu-i o parte din abdomen.
— Trebuie să urci mai repede, o îndemnă Enne.
Înainte să fim observate.
Cizmele albe ajunseseră în mulțime. Unul dintre ei o
apucă pe o fată de păr și o aruncă în genunchi. Alții își
îndreptau bâtele spre clienții mirați, care își ridicaseră
brațele în semn de capitulare. În rândurile din față, un
grup de bărbați lovea cu pumnii în ușa închisă, țipând.
 Enne se agăță de stâlpul înclinat, atârnând cu spatele
spre mulțime, și urcă pe bara opusă cu picioarele
încolăcite în jurul acesteia. Acum nu mai era nevoie să
aștepte ca Lola să se miște mai repede. Șuruburile de
pe laturile stâlpului erau destul de mari pentru a se
putea ajuta de ele.
Enne reuși să ajungă la una dintre bârnele de metal
aproape de plafon. Doar în momentul când o apucă și
își roti picioarele în jurul acesteia se uită în jos. Urcușul
nu păruse atât de lung privit de jos. Lola, pe de altă
parte, părea foarte conștientă de acest lucru. Urca în
ritmul constant al vorbelor.
„La naiba, la naiba, la naiba”.
Cel puțin doisprezece copii stăteau îngrămădiți pe
bârne, unii neavând mai mult de șapte ani. O priveau
fascinați și temători pe Enne cum se ridică în picioare –
arăta probabil destul de intimidant cu masca neagră pe
față. De jos, din mulțime, câteva persoane arătau spre
ea, o vedeau. Ennei îi era încă o dată reamintit faptul că
nu mai era invizibilă. Era puternică – dar era și
vulnerabilă.
Lola apăru, transpirând, câțiva metri mai departe. Se
chinui să se tragă pe bârnă cu o grație similară celei a
unei morse.
— Nebună. Ești nebună!
Enne o ignoră și analiză traseul spre fereastra pe care
îl văzuse pe băiat evadând mai devreme. Apoi realiză
de ce ceilalți copii nu se mișcaseră: era o porțiune lipsă
între bârna lor și cea de lângă fereastră. O coardă
neagră, groasă, brăzda distanța, întinsă bine. Mai mulți
copii aflați pe ambele părți încercau să o înnoade de
bârnele cele mai apropiate.
Erau pe muchie de cuțit.
Lola se albi la față.
— În niciun caz.
— Cum au ajuns ei pe partea cealaltă? îi întrebă Enne
pe copii.
— Au venit pe acolo. De pe acoperiș, răspunse o fată
cu păr negru, lung până la talie. Părea să aibă în jur de
unsprezece ani. Noi am venit pe scări. Făcu un semn
din cap spre capătul opus al fabricii, unde o scară urca
până la jumătatea unui perete de colț pentru a ajunge
la etajul unui birou. Enne nu o văzuse, fiind atât de
departe, și cu toată adunarea de Cizme albe dintre
distanțe. Ea și Lola aleseseră o cale mai solicitantă. Nu
era de mirare că puștii le priviseră cu atâta uimire.
— Mai bine am aștepta, spuse Lola, cu vocea
tremurând. Cizmele albe vor pleca la un moment dat.
— Sau vor urca în cele din urmă, mormăi fata.
Enne privi din nou în jos. Câțiva dintre Cizmele albe
stăteau deja nemișcați, privindu-i, așteptându-i.
— Cizmele albe vor fi blânde cu voi, îi spuse Enne
fetei. Sunteți cu toții tineri, ce ar putea...
Fata scutură din cap și îi arătă Ennei mâinile. Erau
împânzite de cicatrice. Enne realiză că toți purtau
aceleași semne. Erau copii.
— Tocmai ce am jurat, explică fata. Opt degete nu ne-
a dat voie niciodată, însă Scavenger, da.
Ceea ce însemna că toți – nu doar Lola – erau în
pericol.
Enne se apropie de coardă. Nicio plasă care ar putea-o
salva aici.
— Ați putea să vă prindeți cu picioarele de coardă și
să atârnați cu capul în jos, spuse Enne în timp ce Lola
se târa pe burtă mai aproape de ea, cu bărbia atingând
metalul rece al bârnei. Arăta caraghios, tremurând
toată și palidă. Apoi Enne se gândi că poate ea era cea
care arăta caraghios, îndeajuns de încrezătoare să ia
cuvântul și să dea sfaturi.
— Cablul este întrerupt, spuse Lola, indicând câteva
locuri în care învelișul protector lipsea. Celălalt capăt
al corzii era conectat la o mașinărie din tavan. Ar putea
fi funcțional. Atinge-l și ești prăjit.
— Tălpi de cauciuc, îi aminti Enne. Lovi ușor coarda
într-un loc sigur. Nu era perfect întinsă, dar
elasticitatea nu era mare.
— Cazi și ești mort, ripostă Lola.
— Atunci folosiți-vă de haine.
 Fata cu păr negru se dezbrăcă de geacă. Păși cu
atenție pe lângă Enne, apoi aruncă haina peste coardă
și își înfășură ambele mâneci în jurul încheieturilor și
pumnilor strânși.
— Chiar ai de gând să faci asta? șuieră băiatul de
lângă ea. Avea obrajii umflați, ca și cum i-ar fi fost
recent scos un dinte.
Ea îi aruncă un rânjet răutăcios.
— Da. Spune-le tuturor să fie atenți.
Se aruncă. Geaca se roti în jurul corzii, ținând-o, iar ea
își înfășură picioarele în jurul cablului. Ceilalți copii
priveau temători, dar uimiți cum ea se târa cu capul în
jos spre cealaltă parte.
Se mișcau din loc și era un început bun.
— Tu ești următorul, strigă fata spre băiat.
Plângând fără rușine, el își aruncă eșarfa tricotată
peste coardă și și-o legă de încheieturi. Se îndepărtă
încet de bârnă și se agăță cu picioarele de cablu. Dură o
veșnicie până să se miște chiar și un centimetru.
— Kelvin, trebuie să te miști mai repede, îl grăbi fata
de pe partea cealaltă. Mai așteaptă și alții. Deși doar
câțiva dintre ei păreau dispuși ca măcar să încerce să
traverseze.
— Eu... Eu sunt... se bâlbâi Kelvin. Era aproape de
jumătate drumului și tremura incontrolabil.
— Arată de parcă mai are puțin și face pe el, spuse o
altă fată din spatele Ennei, în jur de nouă ani,
îndeajuns de tare încât Kelvin să o poată auzi. Enne era
în egală măsură șocată de limbajul ei și îngrozită că
Kelvin ar putea să o facă.
El era acum la jumătatea drumului. Fata de nouă ani
se dezbrăcă de geacă, pregătindu-se să îl urmeze.
Eșarfa lui Kelvin se rupse.
El nu reacționă destul de rapid. Gleznele îi cedară și
căzu, țipând. Fata de pe partea opusă se întinse după
el disperată, ca și când ar fi putut să îl prindă de la o
așa distanță.
Mulțimea țipă când Kelvin se izbi cu un zgomot
sfâșietor de o bandă transportoare veche. Sângele lui se
împrăștie pe metal, iar gâtul îi era într-o poziție
nefirească. Enne întoarse numaidecât privirea,
rezistând senzației de greață.
Unul dintre băieții din spatele Ennei vomită în palme.
Fata de pe cealaltă parte îmbrățișa bârna și privea în
jos la trupul lui Kelvin, gemând.
Mulțimea deveni și mai gălăgioasă odată cu tragicul
eveniment, iar haosul deja prezent se transforma într-
unul din ce în ce mai violent. În timp ce protestatarii se
luptau cu Cizmele albe, alți câțiva reprezentanți își
croiau drum spre scări. Spre ei.
— E timpul să ne mișcăm, chițăi copila de nouă ani.
Geaca mea nu se va rupe, așa că trec.
 Reuși să traverseze. Între timp, prima fată se târî de pe
bârnă spre fereastră. Lola și Enne se înțeleseră din
priviri, un acord mut de a aștepta ca și ceilalți copii să
traverseze, deși Cizmele albe dădeau năvală pe scări.
Lola închise ochii și își îngropă fața în bârnă. La
interval de câteva secunde, ridica o mână pentru a se
asigura că pălăria îi acoperea încă părul.
Se auzeau plânsete și înjurături, făceau pauze, dar
fără accidente. Traversaseră cu toții.
— Eu voi veni ultima, îi spuse Enne Lolei. Voi fi cea
mai rapidă.
— Dacă o să mor, te voi bântui. Și pe copiii tăi. Și pe
copiii copiilor tăi...
— Mișcă-te. Nu aveau timp de pierdut. Cizmele albe
ajunseseră la bârnele plafonului. Deși erau destul de
departe, nu vor rămâne așa pentru mult timp. Lola
purta însemnul unui asasin – Cizmele albe mai întâi
vor trage și apoi vor pune întrebările.
— La naiba, murmură Lola. Își puse haina în jurul
corzii și își dădu drumul cu capul în jos. În acea
fracțiune de secundă de cădere, ea își mușcă buza într-
atât de tare că sângeră. Lola mormăi în sinea ei și
înaintă centimetru cu centimetru – rapid, în stilul unui
vierme, fapt care ar fi făcut-o pe Enne să râdă în alte
circumstanțe – și mai avea mai puțin de jumătate din
drum de parcurs când pălăria îi alunecă, lăsându-i la
vedere părul alb.
Foc de armă.
Glonțul o rată. Lola țipă și apucă strâns bârna de pe
cealaltă parte. Încă două focuri de armă. Enne se lăsă
pe vine, stomacul înnodându-i-se. Nu. Te rog, nu, gândi
ea. Nici nu mi-am dorit să vin aici. Nu ar fi trebuit să vin
deloc.
Lola se așeză pe bârnă și înaintă pe burtă spre
fereastră. Îi făcu semn Ennei să se grăbească, însă Enne
era împietrită. Un glonț se izbi de bârna de sub
picioarele ei.
Enne își recita regulile lui Lourdes.
Nu îi lăsa să vadă că îți este teamă.
Făcu primul pas pe coardă. Era calmă. Respiră.
Să nu te rătăcești niciodată.
Mai făcu un pas. Un glonț trecu razant pe lângă brațul
ei întins.
O luă la fugă. Rapid, grațios.
Un pas. Doi pași. Trei pași. Apoi alunecă.
Se prinse cu subsuoarele de coardă, iar pentru câteva
secunde, nimeni nu trase cu arma. Credeau că era pe
punctul de a cădea.
Nu te încrede în nimeni decât dacă trebuie.
Își mișcă brațele în așa fel încât să apuce coarda cu
mâinile. Era un adevărat miracol că nu atinsese firul
deschis. O lovitură spre înainte se transformă într-o
legănare. Din două mișcări avea bârna sub picioare.
Lola sări pe fereastră cât timp Enne se lungi și sărută
metalul bârnei. Enne se ridică și păși grăbită, eleganța
ei acrobatică părăsind-o în fuga ei de a se salva. Se
împiedică de pervazul ferestrei și căzu grămadă pe
partea cealaltă, pe acoperiș. Enne ateriză pe spate și
rămase fără suflu.
Lola, stând lângă ea, o lovi cu pumnul în umăr. Bravo,
gândi Enne că voia ea să îi transmită. Ești nebună, era o
altă posibilitate. Nu o putea contrazice.
Enne se ridică și se rezemă de perete. Respira cu
greutate și se lupta cu impulsul de a râde sau de a
plânge.
Cicatricele se holbau, adunați în jurul unei alte
ferestre, de unde le priviseră pe Lola și pe Enne
înfruntând coarda. Fata care îl cunoscuse pe Kelvin își
acoperise fața cu haina pe care o folosise să traverseze,
umerii cutremurându-i-se.
— Nu ar trebui să stăm pe loc, spuse Enne. Cizmele
albe ne-au văzut plecând. Se uită în zare la priveliștea
neatrăgătoare a Cartierului Fabricii.
Cineva o lovi încet pe braț. Era unul dintre copii.
— Cine ești?
— Séance, răspunse Lola în locul ei. Enne îi aruncă o
privire furioasă cititoarei de sânge. Ce fel de joc punea
la cale?
 — Faci parte din clanul Cicatricelor? Ea privi palmele
nemarcate ale Ennei confuză.
Lola rânji.
— Ar fi Scavenger îndeajuns de curajos să facă asta?
— Nici gând, spuse fata. O privi pe Enne cu genul de
respect pe care îl văzuse odată pe Mansi că i-l acordase
lui Levi.
Enne aproape uitase de ce veniseră în Piața Resturilor.
Nebăgându-i în seamă, scoase ziarul din buzunar și
răsfoi paginile până găsi articolul lui Lourdes.
Lola dădu din cap grăbită.
— Ar trebui să plecăm. Însă Enne nu era atentă.
Scrisul era prea pătat pentru a putea citi altceva decât
titlul: „Mereu în amintire”. Ziarul arăta ca și cum
cineva l-ar fi scufundat în apă.
Enne privi cuvintele imposibil de descifrat și mototoli
ziarul în pumn.
— Acel. Om. Nesuferit.
Aceasta fusese ultima șansă de a-i auzi vocea lui
Lourdes și fusese o păcăleală. Lacrimi îi încețoșară
privirea. De regulă, s-ar simți rușinată să plângă de
față cu alții, însă acum nu îi mai păsa.
Lola își puse brațul în jurul umerilor Ennei. Era un
gest intim pentru cineva care purta sentimente destul
de contradictorii față de starea de bine a Ennei.
— Trebuie să plecăm, spuse Lola. Tu ești lordul.
Cuvintele ei sunau forțate – o prefăcătorie. Se aplecă
mai aproape de urechea Ennei. Ei așteaptă ca tu să faci
prima mișcare. Și cu toții avem nevoie să scăpăm de
aici.
Ceilalți din jurul lor o priveau pe Enne sfioși, ca și
când așteptau indicații. De parcă Enne ar fi fost pe
bune un lord al străzii.
Expresia disperată a Lolei o determină să se miște. Se
târâră pe panta acoperișului depozitului, apoi săriră pe
clădirea de alături. Enne ateriză perfect în picioare.
Lola, pe de altă parte, se prăbuși în genunchi îndată ce
lovi cimentul.
Deloc surprinzător, salturile de pe un acoperiș pe
altul erau o activitate istovitoare. Când ajunseră pe un
acoperiș la câteva străzi distanță de fabrică, Enne și
Lola gâfâiau, iar mâinile cititoarei de sânge erau pline
de julituri de la numeroasele dăți în care se
împiedicase și se proptise în ele. Parcurseseră o
distanță destul de mare încât să fie în siguranță și
copiii începuseră să se împrăștie. Acum rămăseseră
doar ele două.
— Sunt mii asemenea lor în Partea de Nord, spuse
Lola. Făcând prostii. Bântuind teritoriile clanurilor.
Sperând să fie reperați de Asociație sau de lorzii lor. Ea
se strâmbă. Ei ar fi cei mai vulnerabili dacă un alt
război ar izbucni în Partea de Nord. Nu e nimeni care
să îi protejeze.
Enne își simți sufletul străpuns de ceva dureros și
neplăcut. Nu se simțea în stare în acel moment să
asculte una dintre tiradele acuzatoare ale Lolei.
— De ce mi-ai spus Séance? întrebă ea, încercând să
ascundă încordarea din glas.
— Toți lorzii au un nume de stradă.
— Credeam că mă voiai moartă. „O armă în mâna
oricui mă deține” și toate cele?
— Încă sunt de părere că ești periculoasă. Poate chiar
mai periculoasă decât am gândit inițial. Am crezut că
orașul te va revendica – te va frânge. Lola făcu o
pauză, privind-o pătrunzător pe Enne. Acum cred că
orașul poate sta la mâna ta.
Enne se strâmbă.
— Nu trebuia să alegi tu pentru mine.
Lola oricum se pronunțase prea târziu. Enne era deja
frântă, deja revendicată.
— Vrei să știi adevăratul motiv pentru care mi-am
vopsit părul alb? Lola își încleștă pumnii și privi spre
orizont. După ce ne-am pierdut părinții, eu și frații mei
am jurat că nu ne vom apropia de clanuri. Eram tineri,
așa că lucram la negru. Fratele meu cel mai mare
studia conservatorul în Partea de Sud, iar, când avea să
încheie studiile, urma să aibă grijă de noi toți.
Apoi am aflat că mințise. Se alăturase unui clan,
crezuse că era o modalitate mai simplă de a ne
întreține. Iar când acel clan s-a destrămat, am privit
cum a fost împușcat. Am privit cum murea.
Enne nici nu respira. Nu îi ceruse Lolei să își spună
povestea – nu era pregătită pentru asta. Era o
reamintire nedorită a faptului că tragedia ei nu era
unica din lume, că nu era singura persoană care purta
răni adânci. Acum înțelesese de ce Lola detesta
pistoalele.
— După, am rămas doar eu și fratele mai mic. Însă
Justin, el nu doar că l-a jelit pe fratele nostru – a făcut o
obsesie pentru el, pentru clanuri, pentru Partea de
Nord. Nu i-a mai păsat de mine. Nu i-a mai păsat de
nimic, doar de propriile țeluri. S-a alăturat
Porumbeilor. Lola își dădu jos jobenul, lăsându-și liber
părul alb. Când te alături Porumbeilor, numele tău e
înlocuit cu unul nou. Nu pleci. Nu vorbești cu nimeni.
Lola strânse din pumn. Așadar, m-am mutat în
Teritoriul Porumbelului, mi-am vopsit părul alb și am
început să lucrez pentru Asociația Orfanul... totul
pentru o șansă la o fărâmă de informație, orice m-ar fi
putut conduce la Justin, de a ști că este încă în viață.
Chiar dacă lui nu îi pasă, mie îmi pasă.
Lola se întoarse apoi spre ea, cu o expresie neobișnuit
de blândă.
— Așa că te înțeleg. Amândouă căutăm pe cineva.
Amândouă am fi în stare de orice pentru a-i găsi. În
cele din urmă, ne asemănăm. Și dacă... își drese glasul.
Dacă te-ai numi pe bune lord, dacă ți-ai lua dreptul la
putere adevărată, poate m-ai putea ajuta să îl găsesc.
Enne inspiră adânc și anevoios. Nu îi stătuse în putere
să o întrerupă pe Lola în timpul povestirii, dar acum,
că Lola își spusese adevărul, Enne era nevoită să îl
împărtășească pe al ei.
— Lourdes e moartă, Lola, spuse Enne încet, iar Lola
se încordă. Era moartă dinainte ca eu să ajung în New
Reynes. Enne se așeză și se ghemui cu genunchii la
piept. Nici măcar nu știu de ce am venit cu tine în Piața
Resturilor. Căutarea articolului a fost o pierdere de
timp.
Se amăgise singură. Lourdes nu ar fi vorbit cu fiica ei
prin intermediul cuvintelor unui articol. Ar fi fost doar
cerneală, nu glas. Ar fi scris despre revoluții sau
alegeri de putere sau schimbare, și niciunul dintre
acele lucruri nu contau cu adevărat. Nu i-ar fi spus
Ennei că o iubește. Nu ar fi fost capabilă să o audă pe
Enne spunându-i la rândul său că o iubește.
— Îmi pare atât de rău, Enne, spuse Lola, ghemuindu-
se lângă ea. Cum ai aflat?
— Levi și cu mine am fost la adresă. Strada
Mormintelor Sfinte. Enne își scoase masca și o aruncă
la picioarele Lolei. Am terminat cu asta. Căutarea. Nu
a mai rămas nimic de găsit și, chiar dacă ar mai fi, e
prea periculos. Îmi pare rău să aud despre frații tăi și
îmi pare rău pentru ce ai crezut că sunt. Dar trebuie să
mă concentrez pe a rămâne în viață.
Lola se întoarse așa încât Enne să nu îi poată vedea
chipul, însă Enne simți că era dezamăgită. Cele două
fete nu erau chiar prietene, dar acum erau departe de a
fi dușmani.
— Renunți? se frânse vocea Lolei. Chiar dacă e
moartă, tot este...
— Nu mai am ce găsi.
Enne îi întoarse spatele. Înainte de a sări pe următorul
acoperiș, îi spuse Lolei încă un cuvânt – un mesaj
destinat altcuiva, cuiva care nu îl va auzi niciodată.
— Rămas-bun.

Levi

Sedric își aștepta volții în două zile, iar lui Levi îi

lipseau două mii cinci sute.
Lângă el, Jac își umezi palmele cu salivă și își aranjă
părul blond. Levi își strânse cravata și își suflecă
mânecile cămășii pentru a lăsa la vedere tatuajele de
pe brațe. Un mesaj, asemenea zâmbetului de un milion
de volți: el era Lordul Fierului, intrând mândru într-o
tavernă de pariuri. Teritoriul lui. Imperiul lui.
 Cei doi cotiră după un colț. Luminile bârlogului de
pariuri erau difuze din cauza perdelelor grele de la
geamuri. Era denumit Mort în Zori – deschis la miezul
nopții, închis la răsărit. Pe când Levi trecea ignorând
coloana de oameni de afară, paznicul de la ușă îi
analiza tatuajele negre și ochiul vinețiu.
— Pup, spuse el. Înviat din morți. Credeam că Chez
te-a omorât.
Veștile circulau repede în Partea de Nord.
— Ciudat. Nu m-am simțit nicicând mai bine,
răspunse Levi cu un zâmbet încordat.
Bărbatul din spatele lui mârâi pentru că se băgase în
față. Levi se înfioră, deși subtil. Ăsta era un bârlog de
pariuri, iar el era – fusese – lordul pariurilor. Putea
face orice își dorea.
— Chiar așa? întrebă paznicul. Îl privi pe Jac. Dacă
Chez ar fi fost lord, ar fi avut jurământul tău. Dar tu
ești cu Pup. Interesant.
Jac vorbi printre dinți.
— Jurământul meu îi aparține Lordului Fierului.
Levi salută înclinând pălăria, iar paznicul le ținu ușa
deschisă, lăsându-i să intre.
Lumini străluceau peste tot, atârnând de fire din
tavan, și o formație de jazz cânta în spatele sălii. Fumul
de țigară era atât de gros încât atunci când Levi expiră,
un petic de aer curat se formă în jurul buzelor lui. Levi
se plimbă printre mese căutând un joc de Tropps. Ei
aleseseră în mod special acest bârlog pentru că nu era
al unui client – niciunul dintre crupieri nu era al
Fierului, ceea ce însemna că erau slabe șanse de a da
peste vreun bucluc.
Când Jac se depărtă de el, îndreptându-se spre un joc
de ruletă, Levi se strecură pe un scaun liber de la o
masă de Tropps.
Bărbatul tânăr de lângă Levi purta în întregime haine
negre și o pană ridicolă în spatele urechii. Zâmbi spre
Levi cu dinți cariați și buze albe, duhnind a
mortăciune.
— Drăguță pană, spuse Levi. E nouă?
— Aveam nevoie de o schimbare, acum că sunt
Lordul Cicatricei, răspunse Jonas Maccabees. Văd că tu
încă ai tatuajele. Acele mementouri sunt pentru
totdeauna.
Jonas și Levi nu se înțeleseseră niciodată bine, dar,
dintr-un oarecare motiv, vocea lui Scavenger era lipsită
de asprimea obișnuită. Poate că statutul de lord îi pria.
Sau poate cel al lui Levi de a nu fi lord îi pria în egală
măsură.
— Încă mă întreb de ce, spuse Jonas cu voce joasă. Nu
am avut niciodată probleme cu membrii Torren.
Levi înghiți cu greu nodul de vinovăție și durere care
îl apăsa.
 — Nu am nicio idee.
— Dacă Reymond ar fi fost aici, te-ar fi făcut un
mincinos.
— Ai de gând să faci tam-tam? Seara abia începuse.
Erau și alte bârloguri disponibile.
Jonas scrâșni din dinți.
— Nu în seara asta.
Când crupierul împărți cărțile, Levi reuși cu greu să
ignore furia mută a lui Jonas și mirosul lui îngrozitor
pentru a se putea concentra pe joc. Mâna lui nu era
atât de slabă, dar nici chiar foarte bună. Înlocui cu grijă
cărțile cu cele ascunse în mânecă.
Nu câștigă prima runda, iar a doua oară alesese doar
cărți mici și abandonă imediat. Chiar și străduindu-se,
era dificil să nu se gândească la termenul-limită de
peste două zile, ce îi dădea târcoale amenințător. La
Enne, spunându-i că era singură. La Chez, stând pe
tronul lui. Nu îi era de ajutor avându-l pe Scavenger
lângă el, o dovadă vie de cum el se ridicase și Levi
căzuse.
Când găsi ocazia, Levi schimbă cărțile din mână cu
cele potrivite din mânecă. Se întâmplase rapid, fără a
da de bănuit. Nici măcar Jonas, stând chiar lângă el, nu
văzuse. Levi nu avea nevoie să gândească manevra –
mișcările erau automate, memorate din vremea când
încă stătea la colț de stradă, costumat precum o
legendă de mult apusă, întrebând victimele dacă ar
vrea să joace.
Scurta repriză de câștiguri îi distrase atenția cum
numai speranța o putea face. Alătură micul turn de
jetoane grămezii lui în timp ce crupierul îi oferi o nouă
carte. O apucă.

Fumul din Mort în Zori se risipi, iar Levi stătea în fața

unei uși albe de pe hol. Vag, își aduse aminte ce
spusese Zula despre hol, despre umbra care îi lega pe
el și Enne, însă, mai precis, nu se putea gândi decât că
trebuie să găsească o anume ușă. Păși înainte și apăsă
clanța ușii din fața lui. Se deschise.
Levi păși într-o cameră scufundată într-un fum
familiar și lumini difuze. Era în Mort în Zori, însă nu
se trezise. Oamenii țipau. Un fluier răsună. După ce își
croi drum printre trupuri transpirate ce duhneau a
absint și țigări, ajunse la marginea ringului de box. Jac
zăcea întins pe podea. Purta doar un maiou alb și
pantaloni – cine știe unde își lăsase sacoul și cămașa.
Bărbatul de deasupra lui îl lovi cu piciorul în coaste,
însă Jac era deja inconștient.
— Jac! țipă Levi, panicându-se.
Adversarul se aplecă în genunchi și îl lovi cu pumnul
în față pe Jac. Din nou. Și din nou. Podeaua lucea sub
ei cu sânge și un dinte spart.
 Apoi adversarul se opri și ridică privirea spre Levi. Îi
făcu cu ochiul. Levi îl recunoscu drept bărbatul care îl
urmărise în clădirea cuprinsă de flăcări din Piața
Resturilor. Care îi înmânase cea de-a doua Carte a
Umbrei. Care îl împiedicase să îl salveze pe Reymond.
Acesta era cel de-al doilea avertisment al lui Sedric.
Mai întâi Reymond, acum Jac.
Inima lui Levi se opri. Ce vedea nu era real. Nu se
întâmpla. Crupierul trebuie să îi fi strecurat o Carte a
Umbrei, așadar era doar o halucinație – o aberație,
asemenea oricărui lucru legat de hol sau „talentul”
Zulei de a citi umbre.
Dar dacă asta era real, precum o voce lăuntrică îl
avertiza, atunci Levi trebuia să îi pună capăt. Trebuia
să se trezească.
Levi își verifică ceasul de buzunar din alamă și,
judecând după cât timp jucase Tropps înainte să leșine,
această scenă se petrecea fie chiar acum pe când el
zăcea inconștient în scaun, fie în viitoarele câteva
minute.
Știa o singură modalitate de a se trezi dintr-un coșmar
și aceea era de a muri. Levi îl bătu pe umăr pe bărbatul
de lângă el. În clipa în care acesta se întoarse, Levi îi
dădu un pumn în nas. Lovitura răsună satisfăcător,
sângele curgând șiroaie din nasul spart.
Bărbatul se împletici peste mulțime și înjură. O
fracțiune de secundă mai târziu, pumnul acestuia se
izbi de falca lui Levi. Gemând, Levi se ajută să se ridice
de corzile ce împrejmuiau ringul de box, și scoase
cuțitul din buzunar cu nicio intenție de a-l folosi. În
clipa în care bărbatul îl văzu, și-l scoase pe al său, cu
toată intenția de a-i tăia beregata lui Levi.
Trei pumni, o lovitură de picior și treizeci de secunde
mai târziu, o făcuse.

Levi trase speriat aer în piept și se trezi cu senzația

lichidului rece fiindu-i turnat în cap. Se ridică, pielea îi
era umedă și lipicioasă și își șterse băutura Ruina
Jucătorului de pe față.
— Am crezut că ai dat ortu’ popii, spuse vesel Jonas.
Își lăsă paharul gol jos și îi oferi lui Levi o mână de
ajutor, însă Levi refuză și se ridică singur. Nu voia ca
Jonas să observe Cartea Umbrei ascunsă în pumnul
său.
— Te simți mărinimos azi? întrebă Levi, încercând să
își regleze respirația.
— Mărinimos? repetă Jonas. Nimeni nu m-a acuzat
vreodată de mărinimie.
Privirea lui Levi se opri pe masa de joc și înjură când
își dădu seama că toate jetoanele pe care le câștigase
dispăruseră. Nu conta. Jac era mult mai important, iar
dacă scena trăită în hol era pe atât de prevestitoare pe
cât se temea Levi, Jac ar putea fi deja în ring.
Reputația lui Levi se dusese deja pe apa sâmbetei, iar
acum leșinase în fața unui alt lord al străzii. Jonas
zâmbi și, deși erau de aceeași înălțime, tot avea
impresia că Jonas îl privea de sus cu o satisfacție
perversă. Întotdeauna îi plăcuse să îl vadă pe Levi
agitându-se jenat.
Însă lui Levi nu îi mai păsa de pierderea reputației. A
nu-și pierde cel mai bun prieten era mai presus de
orice.
— Nu mai contează, mormăi Levi pe când băgă cartea
în buzunar. Își luă pălăria de pe podea și se întoarse,
încercând să găsească drumul spre ringul de box.
Alergă pe scări în jos și în camera din viziune,
urmărind cuvântul ARENĂ pictat cu roșu pe pereți.
Piciorul rănit și coasta ruptă pulsau de durere cu
fiecare pas grăbit.
Jac era pentru moment conștient. Se clătină când
bărbatul – omul lui Sedric, același cu cel din viziune –
îl lovi în piept. Levi tresări involuntar, văzându-și
viziunea atât de evident confirmată, dar apoi pipăi
pistolul din buzunar. Împușcându-l pe adversarul lui
Jac era însă un risc prea mare – Levi nu ar putea să îi
plătească lui Sedric dintr-o celulă de închisoare și nici
încarcerarea nu l-ar proteja de răzbunarea donului. În
plus, spre deosebire de Opt Degete sau Ivory, Levi nu
era un criminal.
Se grăbi să îi atragă atenția arbitrului care stătea pe un
scaun supraveghind ringul.
— Trebuie să oprești lupta, îi spuse Levi.
— Și de ce aș face asta? întrebă bărbatul, neluându-și
un moment ochii de la bătaie.
— Băiatul ăla are doar șaptesprezece ani. Nu are
vârsta necesară.
— Ai vreun certificat de naștere? Arbitrul sorbi din
paharul său.
Jac se împiedică. Adversarul lui îl lovi în spate. De
partea cealaltă a ringului, bărbatul care îl omorâse pe
Levi în viziune îl încuraja pe oponentul lui Jac. Fiori îl
străbătură pe Levi – cu siguranță nu era o priveliște pe
care o vedea în fiecare zi.
Se întoarse din nou spre arbitru.
— Te rog! Levi nu spunea aceste cuvinte în fiecare zi.
— Dispari.
Levi zări un bar douăzeci de pași mai în față și nu
pierdu vremea – fugi. Barmanul țipă când Levi sări
peste tejghea și apucă două sticle de absint. Bărbatul se
repezi la Levi, însă el deja sări înapoi și se îndrepta
spre arenă. Levi desfăcu sticlele și turnă alcoolul pe
toată suprafața acoperită de paie a ringului. Arbitrul
fluieră, însă el îl ignoră. Când Levi pocni din degete, o
scânteie se aprinse și incendie jumătate din ring.
 Levi sări în mijlocul vâlvătăii. Lovi podeaua și căzu în
flăcări, dar, rostogolindu-se în țărână, hainele arzânde
se stinseră. Jac zăcea pe jos, nemișcat. Adversarul lui
privea infernul cu ochi mari, iar mulțimea se împrăștie
și dădu năvală spre scări.
Levi puse mâna pe adversar și îl răsuci spre el.
Bărbatul trebuie să îl fi recunoscut pe Levi din Piața
Resturilor, pentru că mârâi când privirile li se întâlniră.
— Spune-i lui Torren că dacă se atinge de Jac, bufni
Levi, o să îl ard de viu.
Cuvinte periculoase pe care să i le adresezi unui
Torren. Era genul de lucru care i-ar fi făcut plăcere
oricărui verișor Torren să îl spună el.
Levi își scoase pistolul din buzunar. Înainte ca el să îl
poată îndrepta și amenința cum se cuvine, glonțul
altcuiva îl lovi pe bărbat între ochi. Acesta se clătină o
clipă, sângele curgându-i de pe frunte pe nas și buze,
apoi se prăbuși la picioarele lui Levi.
Privindu-i de sus, Jonas își băgă pistolul în buzunar și
îi făcu semn lui Levi să se grăbească. Neavând timp să
fie tulburat de bărbatul împușcat la doi metri în fața
lui, Levi îl ridică pe Jac – focul se întețea și, chiar dacă
nu îl va răni pe Levi, îl va arde pe Jac – și îl cără până
la marginea ringului. Jonas apucă brațul lui Jac peste
corzi și îl trecu peste.
— De ce m-ai ajutat? întrebă Levi aproape fără suflu.
 — Cine nu ar vrea ca Pup să îi fie dator?
— Eu... Subestimând, ideea de a-i datora lui
Scavenger o favoare nu suna deloc interesant.
Mulțumesc!
Jonas apucă pana neagră de după ureche și o așeză pe
scaunul gol al arbitrului, precum o carte de vizită.
— Ai încercat să îl salvezi pe Reymond. Nu am uitat.
Jonas se îndreptă spre scări, lăsându-l pe Levi cu Jac
în clădirea cuprinsă de flăcări. Levi scrâșni din dinți.
De data asta, nu doar va încerca să salveze pe cineva. Îl
va salva pe Jac.
Levi îl lovi ușor pe obraz pe Jac. Cusătura neagră și
oribilă de la sprânceană se desfăcu, iar tăietura supura.
— Trezește-te. E timpul să plecăm.
Ochii lui Jac nu se deschiseră.
Levi îl ridică pe umărul său – ceea ce nu era o sarcină
ușoară, date fiind constituția lui Jac și coasta ruptă a lui
Levi – și îl cără pe scări și dincolo de sala de pariuri.
Afară era încă noapte, deși părea că se scurseseră ore
întregi. Jac gemu, mișcându-se în strânsoarea lui Levi.
— Ar fi trebuit să renunți, idiotule, spuse Levi. Nici
nu era sigur dacă Jac îl auzise. Îl puse pe prietenul său
pe picioare și îi lovi din nou obrazul. Mergi sprijinit de
mine. Simt că mă omori. Piciorul, coasta, tot corpul lui
pulsa în durere. Jac mormăi ceva de neînțeles și se
împiedică, mare parte din greutatea lui fiind încă
susținută de umărul lui Levi.
Când ajunseră într-un final la St. Morse, Jac era mai
lucid. Levi îl așeză pe canapea, apoi îi oferi pentru
durere un pahar cu whisky. Răscoli grăbit prin sertare
după trusa de prim ajutor – Jac era plin de răni.
Levi se aplecă pentru a deschide trusa și se crispă de
durere – la naiba, coasta îl durea teribil.
Jac se repezi spre el, degetele înfigându-i-se în nasturii
cămășii lui Levi.
— Ești rănit. Lasă-mă să te ajut.
Levi îi dădu mâna la o parte. Talentul divizat al lui Jac
de a domoli durerea era ispititor, dar știa mai bine cum
se întâmpla, așa că nu acceptă. Când Jac îndepărta
durerea, aceasta nu dispărea – Jac o suporta el însuși.
Indiferent de câte ori se oferise prietenul lui, indiferent
de circumstanțe, Levi refuzase întotdeauna. Durerea
lui era doar a lui, iar Jac mereu îndura mai mult decât
putea suporta.
— Sunt mai puternic decât crezi, mormăi Jac.
— Dar nu pe atât de puternic pe cât crezi. Levi îl
apucă pe Jac de fălci și îi deschise gura. Ai un dinte
lipsă de toată frumusețea. Îndesă un pliculeț ud de ceai
în locul gol. Asta va opri sângerarea. Scena îi aminti de
Jac cel de acum trei ani, acela care depindea de Lullaby
pentru a-i alina și a-i domoli durerea noaptea,
neținând cont de crizele de furie și imprudență pe care
i le declanșa în timpul zilei. Nu era prima oară când
Levi juca rolul asistentei, prins între îngrijorare și
supărare.
— Îmi pare rău, spuse Jac, ca și când i-ar fi ghicit
gândurile lui Levi. Jac nu își amintea prea multe din
acel an.
Levi îl bătu pe umăr.
— Știu. Încearcă să dormi.
Se duse în bucătărie și aprinse cuptorul. Îi venise
ideea asta cu ceva timp în urmă – o idee proastă,
desigur. Tocmai ce plecase de la Mort în Zori cu mâna
goală și mai avea doar o zi pentru a face rost de volții
pentru Sedric. Chiar și dacă și-ar petrece toată ziua de
mâine jucând, nu ar avea ce câștiga pe timpul zilei.
Dacă intenționa să îi plătească lui Sedric înainte ca a
zecea zi să se ivească, mai avea la dispoziție doar o
singură noapte. O singură șansă. Și trebuia să dea
spargerea în câștiguri.
În New Reynes, doar Luckluster mai era cazinoul care
ar putea garanta o asemenea cantitate de volți într-o
singură noapte.
Jucând în cazinoul lui Sedric, era o idee complet
nebunească. Levi știa asta.
Dar nu și dacă era sigur că va câștiga.
Nu își amintea ultima dată când făcuse sticlă.
Cuptorul special pe care îl ținuse în apartamentul lui
fusese rezultatul unei decizii superficiale luate cu ani
în urmă de a măslui interiorul de sticlă al zarurilor.
Șmecheria nu ținuse și nu mai folosise cuptorul de
atunci, însă nu se obosise niciodată să scape de el.
După aproape o oră petrecută încingând cuptorul,
Levi apucă dinăuntru recipientul cu mixtura de sticlă
ce strălucea într-un portocaliu fluorescent.
Fluorescență – îi venise ideea gândindu-se la
Luckluster și celebrele lui lumini neon. Dacă nu făcea
nicio greșeală, va putea să numere cărțile de unul
singur – și foarte rapid. Jocul de mâini era aproape
imposibil de mascat de crupierii Luckluster, așa că,
miza fiind mare, Levi avea nevoie de o altă certitudine
că va câștiga.
Avea nevoie de un miracol.
Avea nevoie de o înșelătorie.
După ce modelă și tăie mixtura în forma potrivită,
adăugă sticlei o soluție formată din vopsea albastră și
apă tonică. Finisă cu aplicarea unui strat incolor, apoi
așeză lentilele pe blat pentru a se răci.
Cât timp Levi turnă restul de apă tonică într-un
recipient, sforăiturile lui Jac răsunau în bucătărie.
Căzuse lat, cu gura larg deschisă. Paharul gol de
whisky stătea pe măsuța de cafea, iar în mână ținea
strâns Crezul.
Levi se retrase în dormitor și se întinse pe pat, încă
îmbrăcat. Adormi cu recipientul pe noptieră, un pistol
sub pernă și răsăritul strălucindu-i în ochi, amintindu-i
că doar o noapte îl mai despărțea de termenul-limită
impus de Sedric.

Ziua a nouă

„Orașul Păcatului este vopsit în alb pentru ca

ticăloșiile să păteze”.
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

— Draga mea, zise Vianca când o observă pe Enne

așteptând la ușă. Te rog, intră. Te-aș invita să iei un
loc, dar mi-e teamă că nu avem timp pentru politețuri.
Am o sarcină pentru tine – deși nu una prea plăcută de
data asta.
Enne păși temătoare în cameră, amintirile celor trăite
ultima dată în biroul Viancăi făcând-o să tremure.
Covorul pe care Vianca o sugrumase fără ca măcar să o
atingă. Scaunul în care Enne stătuse când aflase că va
trebui să îl otrăvească pe Sedric Torren. Mirosul dulce
și sinistru al parfumului Viancăi pe care Enne încă îl
putea simți atunci când inspira.
 Însă acea ultimă întâlnire fusese cu mai bine de o
săptămână în urmă, își reaminti ea. Enne era
schimbată acum. Mai puternică, mai slabă... nu era
sigură. Însă ce conta era că acela era trecutul, iar ce se
întâmpla era prezentul. Închise ușa în urma ei și se
apropie de biroul donei.
— Ce fel de sarcină? întrebă Enne.
După ce revenise din Piața Resturilor la St. Morse,
Enne căzuse frântă și dormise toată după-amiaza și
mare parte din ziua următoare, însă nu găsise somnul
odihnitor. Când femeia trimisă de Vianca îi bătu la ușă
cu doar câteva minute mai devreme, Enne se așteptase
să primească o mustrare pentru lipsa de la repetițiile
de azi cu trupa de acrobați. Se pregătise să întâmpine
furie, nu o altă misiune, și nu își putea da seama care
dintre cele două scenarii era mai sumbru.
Vianca strânse cu putere colierele scaunului în care
stătea, încheieturile degetelor albindu-i-se, venele
ieșindu-i în evidență.
— Va avea loc o petrecere nocturnă la Casa Umbrelor
care trebuie împiedicată.
Mai mult decât orice, stai departe de Casa Umbrelor.
Însă nu avertismentul Zulei fu motivul care îi făcu
suflul Ennei să se oprească. Casa Umbrelor era locul
unde Clubul Phoenix juca Jocul Umbrei. Era locul
unde Lourdes murise.
 — Îți este cunoscută Casa Umbrelor? întrebă Vianca.
— Da, doamnă, spuse ea fără nicio inflexiune a vocii.
— În cazul acesta, ar trebui să te temi.
Enne simți un văl rece înfășurându-i-se în jurul inimii,
însă nu era teamă.
Era furie.
Enne își trase umerii în spate, îndreptându-și postura.
Își ridică fruntea. O privi pe Vianca fix în ochi. În ciuda
a ceea ce îi spusese Zula, Enne se supusese la destule
avertismente și reguli de-a lungul vieții ei. Dacă dona
avea de gând să o trimită pe Enne în locul ce marca
moartea mamei ei, atunci ea va fi pregătită – și, dacă va
prinde ocazia, va distruge locul din temelii.
— Ce trebuie să fac?
Colțurile gurii Viancăi se ridicară într-un zâmbet.
— Sedric Torren devine o amenințare. Îl vreau
înlăturat.
Prin „înlăturat”, Enne știa că ea spunea, de fapt,
„mort”. Gândul îi măcina conștiința mai puțin decât ar
fi fost de așteptat, însă sperase să nu îl mai întâlnească
pe acel bărbat vreodată.
— De ce eu? Mulți alții îți stau la dispoziție, rosti
Enne. Vianca i se lăudase odată cu imperiul puternic ce
se afla sub comanda ei și totuși ea desemna o mică
școlăriță să facă treaba unui asasin.
— Pentru că tu ești încă secretul meu, mărturisi
Vianca. Nu vreau să se știe că eu sunt în spatele acestei
misiuni.
Vianca luă ceainicul și își turnă, cu mâna tremurândă,
o ceașcă cu ceai de mușețel. Enne nu își putu da seama
dacă vârsta îi slăbise, pur și simplu, puterea mâinilor
sau dacă dona era, într-adevăr, neliniștită.
— Sedric mă va recunoaște, zise Enne amenințător.
Cu siguranță, rolul pe care îl jucase ultima dată va fi
deconspirat.
Privirea Viancăi se plimbă pe trupul Ennei într-un
mod care o făcea să se înfioare.
— Știam că te va plăcea. Chiar pari genul lui.
Enne își încleștă pumnii când amintirile acelei nopți o
năvăliră. Putea simți fantoma mâinii lui Sedric pe
coapsa ei.
— Nu m-ai avertizat cu privire la cine era.
— Sedric dispune de o întreagă armată. Nu erau
multe momentele în care îl puteai prinde singur sau
neprotejat. Raționamentul crud din vocea Viancăi o
făcu pe Enne să o urască. Totul era un joc pentru donă,
iar Enne era un pion dispensabil. Dacă ai fi știut, el ar
fi devenit suspicios. Te-am manipulat pentru binele
tău.
— Nu, răspunse furios Enne. Ai abuzat de traumele a
probabil nenumărate alte fete. Totul pentru ca tu să
poți câștiga.
 Nu mi-a fost niciodată mai silă. Nu ești cu nimic mai
presus decât el, un monstru. Cuvinte periculoase pe
care să le spui conducătorului Familiei Augustine –
jalea pe care o simțea Enne o făcuse să devină
nesăbuită. Nu era ea însăși.
Sau poate era.
Unghiile Viancăi băteau un ritm în lemnul biroului.
— Ai grijă, domnișoară Salta. Ai putea uita cine sunt
adevărații dușmani în orașul ăsta.
Enne o analiză detașată, ignorându-i cuvintele. Nu,
nu va uita niciodată.
— Chiar dacă îi va plăti sau nu în seara aceasta lui
Torren suma datorată, spuse Vianca, pregătirile pentru
execuția lui au fost deja făcute. Jocul Umbrei se va juca
astă-seară, când ceasul va bătea miezul nopții.
Jocul Umbrei. Toată furia și jalea Ennei îi împietriră în
piept. Conștiința ei, un lucru blând și fragil, era
îngropată undeva înăuntru, un loc adânc și întunecat
și de neatins.
— Execuția cui? întrebă Enne.
— A lui Levi.
Apoi, într-un final, o doborî frica.
Nu ești singură.
Însă va fi, dacă Levi fusese invitat să joace Jocul
Umbrei.
— De ce? îngăimă Enne. Încrederea de mai devreme
se destrăma, lăsând loc unei spaime teribile. Clubul
Phoenix îi va răpi pe toți cei de care îi păsase, unul câte
unul.
Chipul Viancăi se întunecă, părând că regretă.
— E vina mea. Dar am alte planuri pentru Levi – de
aceea am nevoie ca tu să îl salvezi.
Vianca Augustine mințea foarte bine, însă Enne îi
putea simți disperarea din voce. Levi nu era doar o
omerta pentru ea. Nu era doar o jucărie preferată.
Chiar și așa, era greu de crezut că Vianca putea fi
capabilă de ceva asemănător iubirii sau milei. Dând
dovadă de acele sentimente, o făcea cu atât mai mult
un monstru. Dacă Vianca simțea compasiune, atunci
cunoștea și durerea pe care o provocase.
— Sedric va fi la Cazinoul Luckluster la primele ore
ale serii, așteptându-l pe Levi să sosească cu volții.
Trebuie să îl găsești pe Sedric înaintea lui Levi.
Acest lucru îi oferea Ennei o fereastră de doar câteva
ore. Era deja ora șase.
— Dacă te dai de gol, nu te pot proteja, preciză
Vianca. Trebuie să îl ucizi pe Sedric repede și trebuie
să o faci discret.
Enne așteptă ca dona să îi ofere încă o otravă, încă o
rochie. Însă, când liniștea persistă, Enne întrebă
temătoare:
— Ce voi folosi, doamnă? Cum voi ajunge acolo? Ar
trebui să...
— Nu te pot ajuta de data asta, mormăi Vianca, iar
Enne rămase cu gura căscată. Va trebui să se descurce
de una singură? Spre deosebire de data trecută, vor
exista repercusiuni, iar eu voi fi prima interogată.
Cizmele albe îmi cunosc metodele. Îmi cunosc
oamenii. Cum am spus, nu se poate afla că eu sunt în
spatele acestei misiuni. O poți îndeplini pentru mine?
Enne inspiră adânc și sacadat. Nu era sigură dacă va
reuși, dar în mod clar va încerca – sub comanda
Viancăi sau nu. Hotărâse deja că va înfrunta pericolul
dacă asta însemna să îl salveze pe Levi, iar acum
orașul îi cerea să o dovedească.
— O voi face pentru el, rosti Enne, nu pentru tine.
Vianca își încreți buzele.
— Tot ceea ce faci, domnișoară Salta, faci pentru
mine. Enne simți degete fantomatice zgâriindu-i gâtul,
omerta șicanând-o. Enne își ridică bărbia mai sus,
refuzând să cedeze în fața chinului vrăjitoarei. Acum,
pleacă.
*
De-a lungul celor nouă zile petrecute în New Reynes,
Enne crezuse că, îndrăgostindu-se de Levi, o va face să
nu se mai recunoască: o ultimă capitulare în fața
Orașului Păcatului.
Însă se înșelase complet și în mod naiv.
 Când dădu buzna în apartamentul lui Levi, fără
suflare, cu inima bătându-i puternic și simțind că i se
face rău, Enne căută în toate sertarele și ascunzătorile
după o armă. Singurul ei pistol nu avea gloanțe.
Nu găsi niciuna.
Dezamăgită, răscoli colecția de obiecte uitate din
dulap. Găsi în schimb un altfel de armă – rochia
perfectă. Mulată pe corp, din material mătăsos și de
culoare neagră.
Se întoarse în dormitorul ei și probă costumația.
Aproape că nu se recunoscu. Măcar o dată, asta era un
lucru bun. De data asta, nu va mai fi păpușa nimănui.
Vianca intenționa să o folosească pentru a-i atinge
punctul sensibil al lui Sedric și, oricât de dezgustător i
s-ar fi părut lucrul acesta Ennei, ea va juca rolul dacă
va fi nevoită. Însă atracția putea fi periculoasă, dar nu
era și fatală. Pentru a-l putea ucide, mai întâi trebuia să
îi facă o vizită Lolei pentru a recupera cartușele furate,
pentru a asculta orice fel de sfat sau pentru a primi
orice fel de armă pe care Lola i le-ar fi putut oferi.
Iar astfel își concepu planul.
Se rujă cu rujul ei roșu-purpuriu.
Își puse revolverul în buzunar.
Când Enne va ajunge la Cazinoul Luckluster, îl va
vâna pe lupul Orașului Păcatului și îl va căsăpi.
Aceea era capitularea ei.
 *
Ochii verzi ai Lolei spionau prin găurile de glonț din
ușa pivniței.
— Nu credeam că te vei întoarce.
— Am nevoie de ajutorul tău.
Stringența din vocea Ennei trebuie să fi fost evidentă,
pentru că Lola deschise rapid ușa. Îi scrută ținuta
Ennei. În loc să o complimenteze sau să se arate
curioasă de formalitatea ținutei ei, Lola comentă:
— Ai putea ascunde o groază de pumnale îmbrăcată
așa.
— De fapt, pentru asta sunt aici. Enne scoase
revolverul din buzunar. Am nevoie de cartușe.
Lola o pofti înăuntru.
— Ce se petrece?
— Sedric Torren plănuiește să îl ucidă pe Levi la
miezul nopții, iar eu aș putea să nu ajung la timp
pentru a-l salva. Enne fugi spre sertarul biroului unde
Lola îi ascunse arma la prima ei vizită. Înăuntru erau o
grămadă de cuțite și arme în miniatură, dar niciun
cartuș.
— Și ce ai de gând tu să faci mai exact în privința asta?
întrebă Lola. Familia Torren deține jumătate din Partea
de Nord.
— Îl voi omorî pe Sedric Torren.
Lola o privi neîncrezătoare.
 — Nu vei scăpa cu viață.
Enne închise trântind sertarul și o apucă pe Lola de
umeri.
— Levi va muri precum Lourdes. Trebuie să opresc
Jocul Umbrei și tot ce am este un pistol fără gloanțe.
— Jocul Umbrei? Ochii Lolei se măriră. Cei din
familia Torren nu fac parte din Clubul Phoenix.
— Am încredere în sursele Viancăi.
Chipul Lolei se întunecă.
— Deci așa stau lucrurile cu Vianca?
Enne îi dădu drumul și privi în podea. Nu o mai
putea minți pe Lola, chiar dacă risca să rămână fără
ajutorul ei.
— Timpul deja se scurge, imploră ea. Te rog, Lola.
După ce reflectă câteva clipe, Lola își relaxă umerii.
Scoase o cheie din buzunar și descuie un alt sertar din
birou.
— Astea sunt cartușele din arma ta. Îi înmână Ennei
trei dintre ele, apoi cotrobăi după alte cuțite și arme.
Chiar poți ascunde multe pumnale în rochia aia.
Să împuște mortal pe cineva? Asta ar fi simplu.
Impersonal. Enne poate că nu simțea vină în urma
uciderii unei persoane precum Sedric Torren, însă
pielea i se zbârlea gândindu-se cât trebuia să se
apropie de el pentru a folosi un cuțit. Să îi simtă
mâinile apucând-o în timp ce îl ataca. Să îl audă
blestemându-i în ureche când îi lua viața. Nu era
sigură că era în stare să facă asta.
— Ai cumva otravă? întrebă Enne.
Lola ezită.
— Se poate să am. Scoase o cutie mică din piele și
închise sertarul. Asta i-a aparținut cândva fratelui meu
mai mic. Dar nu mai are nevoie de ea. Vocea Lolei era
sugrumată de tristețe.
Enne dădu capacul la o parte. Înăuntru era o seringă,
umplută cu un lichid de culoarea vinului roșu.
Intenționă să o atingă, dar Lola îi dădu peste mână,
oprind-o.
— Provoacă o moarte aproape instantanee. Foarte
evidentă și foarte ușor de depistat.
Ceea ce însemna că trebuia să îl ducă pe Sedric într-un
loc retras. Enne se înfioră.
— Luckluster e la distanță de o oră de mers pe jos de
aici, zise Lola. Treizeci de minute o călătorie cu Cârtița.
Era ora șapte și jumătate. Levi ar putea fi deja acolo.
Levi ar putea fi deja mort.
— Nu e nicio altă cale mai rapidă?
— Nimic ce aș... Chipul Lolei se lumină cu un zâmbet.
Poți sparge încuietori.
Pielea Ennei se zbârli nervos. Nu îi plăcea acea privire
provocatoare din ochii cititoarei de sânge.
— Pot sparge unele încuietori.
 — Vecinul meu vinde Stăpâna în slujba familiei
Augustine. S-a răsfățat cu o Houssen Amberlite
frumoasă în garaj. E rapidă. Și nou-nouță.
În urmă cu nouă zile, Enne s-ar fi opus imediat ideii.
Să fure o mașină? Era periculos. Era nebunesc.
Dar era soluția cea mai rapidă de a-l salva pe Levi.
Așa că Enne își reprimă reținerile, băgă cutia de piele
în buzunarul rochiei și întrebă:
— Știi să conduci?

Levi

Levi ridică o carte de joc. Popă de treflă. Se abținu să

afișeze un zâmbet arogant când bărbatul de lângă el
întoarse o pereche de dame și un trei de pică.
Arătându-și o așa combinație favorabilă de cărți la
jocul Tropp atât de curând, jucătorul încerca să pară
încrezător, chiar dacă privirea i se plimba peste tot,
mai puțin poposind pe masa de joc. Era cea mai
evidentă cacealma.
Levi sorbi din paharul cu apa tonică pe care o adusese
cu el de la St. Morse. Nimeni nu îl observă înmuindu-și
degetul arătător în lichid când puse paharul jos. Pe
spatele cărții regelui de treflă, desenă pe furiș un RT cu
degetul.
De obicei, Levi prefera să nu trișeze. Însă în seara
aceea nu se putea împăca cu eșecul.
Rundele de joc continuară, iar Levi ignoră cu ușurință
bluful bărbatului. Crupierul încheie jocul în favoarea
Lordului Fierului.
Adversarul lui își aruncă înfrânt cărțile pe masă și
câștigul îi reveni lui Levi. Câștigase două mii cinci sute
de volți în seara asta, ceea ce însemna că avea fix cât îi
mai trebuia pentru a-i plăti înapoi lui Sedric – chiar din
volții cazinoului lui.
Levi simți greutatea săculețului cu sfere din buzunar.
Studie muntele de jetoane din fața lui, colorate în roșu
și negru marca Luckluster.
Reușise. Era în siguranță.
Lăsă să îi scape un oftat care îl apăsa de ceva luni și se
rezemă de spătarul scaunului. Levi nu fusese niciodată
în incinta Cazinoului Luckluster, iar cei din neamul
Torren nici că puteau să îl decoreze mai în contrast cu
impunătorul St. Morse. Totul era în nuanțe de roșu și
negru: mobilierul, luminile, materialele. Însă, în ciuda
faptului că era unul dintre cele două cele mai bogate
cazinouri ale orașului, la interior arăta mai degrabă ca
un club de noapte ieftin. Ambianța și paleta de culori
voiau probabil să ilustreze un lux păcătos, dar chiar și
lui Levi – care nu era nici pe departe pudic – tot ce
ținea de cazinou îi părea vulgar. Ciorapi de plasă, buze
roșii, dantelă neagră, unghii stacojii. Draperii din
cearșafuri de satin; obiecte de artă fosforescente
ilustrând buze și forme feminine; dansatoare lenevind
la ferestre deasupra sălii principale de pariuri,
picioarele lor lungi și pantofii stiletto atârnând peste
balustrade.
În sfârșit, se putea relaxa, însă combinația dintre
mediul saturat cu erotism și disconfortul agasant al
lentilelor de contact din sticlă îl făceau să fie încordat.
Poate lentilele îl deranjau pentru că folosise sticlă
pentru volți. Anumite obiecte din sală străluceau într-o
nuanță nefirească de albastru, precum băuturile
câtorva alți jucători și unele fețe ale femeilor, probabil
din cauza unor substanțe din machiajul lor. Să
privească fix în luminile fluorescente era orbitor. Tot
amalgamul îi provoca o durere de cap.
Însă două mii cinci sute de volți... Da, ochișorii au
meritat.
Crupierul întrebă dacă vor să joace din nou. Ce
trebuia Levi să facă era să își scoată lentilele, să îi
paseze cei zece mii de volți lui Sedric și să plece. Însă
cu seria lui norocoasă de câștiguri, ar fi fost păcat să
renunțe acum. Levi nu mai câștigase atât într-o singură
seară de mult timp.
Crupierul împărți cărțile între Levi și alți patru
jucători. Trei decari de caro. Care erau șansele?
Seara asta era seara lui.
 După câteva runde, jocul se dădea între Levi și
bărbatul din stânga sa. Levi însă nu acorda prea multă
atenție, mintea zburându-i la ce va face după ce îi va
da banii lui Sedric, după ce își va revendica statutul și
reputația. Măcar o dată, viitorul pe care și-l dorea
părea realizabil.
Rundă după rundă, oponentul lui parie agresiv. Levi
studie cărțile bărbatului. Cu siguranță doi valeți de
cupă – Levi scrisese VC pe spatele lor într-o rundă
anterioară și semnul lumina în albastru prin lentilele
de contact. Nu știa ce cărți erau celelalte două, dar Levi
era sigur că varianta lui de combinație Tropp de trei
cărți de același fel era mai bună.
Levi plusă cu un al doilea jeton de o mie de volți la
pot.
Crupierul le făcu semn din cap să își arate cărțile. Levi
și le arătă el mai întâi, nerăbdător să zărească furia pe
fața bărbatului.
Apoi bărbatul își arătă cărțile. Patru valeți de treflă.
Levi înjură și își azvârli cărțile în mijlocul mesei. Deci
era cu două mii de volți în lipsă. Nu era încă
momentul să se panicheze. Va părăsi Luckluster de
îndată ce îi va recâștiga.
Următoarele runde, el primi numai cărți mediocre.
Ochișorii nu îl puteau ajuta să le primească pe cele
favorabile, iar riscul era mai mare decât păcăleala.
Pierdu doar trei sute de volți.
Așteptă până când, într-un final, cărțile se aranjară
într-o mână bună, apoi parie totul. Când ajunseră la
runda a șaptea a jocului, Levi adună o chintă roială, o
combinație Tropp aproape imbatabilă.
Levi adăugă plin de încredere un jeton argintiu de trei
sute de volți la pot. Unul dintre jucătorii care
renunțaseră deja fluieră.
Disconfortul lentilelor se transformase treptat într-o
durere de cap îngrozitoare care îi zvâcnea în spatele
ochilor. De îndată ce câștiga acest joc, avea disperată
nevoie să renunțe la ochișorii de sticlă și să bea un
pahar cu apă rece.
Crupierul își drese glasul, distrăgându-i atenția lui
Levi de la durere.
— Cărțile dumneavoastră, domnule.
Levi tuși încurcat și își pregăti cărțile.
Pe rând, toți întoarseră cărțile. Oponentul lui avea trei
valeți de cupă și doi popi de caro. Levi nu se așteptase
la perechea de popi. Cele două combinații banale de
Tropps îl lăsaseră lefter.
Cât ai clipi, grămada lui de jetoane nu mai era. Cinci
mii cinci sute de volți. Pierduți într-o clipită.
La naiba! La naiba! La naiba! gândi el. De ce nu am
renunțat când încă eram în câștig?
Fără a mai avea ce paria, Levi se ridică de pe scaun. Se
înfioră când realitatea a ceea ce se întâmplase îl trezi
din reverie. Avusese volții pentru a-i plăti lui Sedric.
Fusese la un pas de a scăpa de înșelătoria pe care o
începuse Vianca. Și a dat cu piciorul la tot.
Încă îi putea da lui Sedric o parte din cât îi datora.
Poate cerându-i și o amânare. Însă Sedric nu era
cunoscut ca fiind un om îngăduitor. Avea să fie totul
sau nimic.
Nebunul îi râdea în ceafă. În orice direcție privea Levi,
Nebunul era acolo să îi întoarcă privirea.
Levi îl zări pe unul dintre verii lui Sedric,
recognoscibilul și temutul Charles Torren, privindu-l
atent de la un bar. Levi își croi drum în afara sălii de
pariuri și cât mai departe de căutătura amenințătoare
și prevestitoare a lui Charles.
Din fericire, baia era goală. Levi se sprijini de lavoar și
se holbă în oglindă la ochii lui roșii, irișii căprui închis
o tentă mai albaștri din cauza vopselei. Nu era o
schimbare care îl avantaja. Își scoase lentilele de
contact și le băgă în buzunar. Inima îi bătea cu putere
și încercă să își controleze respirațiile, însă era aproape
imposibil – deopotrivă din cauza fricii ce îi înnoda
stomacul și durerii pulsânde de cap.
Va născoci un alt plan. Va da o fugă înapoi la St.
Morse și îl va trezi pe Jac, care probabil încă dormea pe
canapeaua lui. Se vor ascunde. Poate își vor încerca
norocul în cazinouri mai mici. Ochișori de sticlă... unde
i-o fi fost capul? Juca mai bine când nu însemna cărți –
nu se arunca în presupuneri necugetate.
Levi ieși din baie și se întoarse în foaier, ochind ușa de
ieșire.
Aproape se împiedică în clipa când dădu nas în nas
cu Sedric Torren. Blocându-i calea lui Levi, luminile
puternice de roșu și negru jucau umbre severe pe
chipul lui Sedric. Acesta își slăbi papionul ca și cum s-
ar fi pregătit pentru a lua masa.
— ’llo, Pup. Te cam grăbești. Sedric rânji viclean. Ai
făcut rost de suma pe care mi-o datorezi?
Levi își drese glasul și își frecă palmele transpirate de
materialul pantalonului.
— Aproape. Îți voi aduce volții mâine, cum ne-a fost
vorba. Zece zile, așa-i?
Sedric își verifică ceasul.
— Până mâine mai sunt patru ore, iar noi am așteptat
destul. Tonul pe care vorbise indica mai degrabă
nerăbdare decât dezamăgire, iar teama îi acceleră lui
Levi pulsul inimii. Știi, credeam că Chez Phillips te va
ucide înainte să apuc să te mai văd. Sedric făcu o
pauză, absorbind expresia rigidă a lui Levi. Ce?
Credeai că nu știu despre asta? Întreg New Reynes-ul
știe că ți-ai pierdut tronul.
Ceilalți clienți prezenți în foaier treceau pe lângă Levi
fără a-l lua în seamă, neavând habar cum privirea lui
Sedric îl ținea captiv.
— Îți vrei sau nu volții? întrebă Levi, făcându-și curaj
să își mențină vocea autoritară. Pentru că nu mă pot
ocupa de acele investiții stând aici de vorbă cu tine.
Sedric își puse brațul în jurul umerilor lui Levi,
oferindu-i un zâmbet prietenesc pe care Levi știa să nu
îl ia de bun augur.
— Ce-ai spune să te servesc cu o băutură? Pare că ai
nevoie să te relaxezi.
Cu coada ochiului, zări mai mulți dintre oamenii lui
Torren păzind fiecare ieșire. Nu avea cum să scape.
El e cel care l-a omorât pe Reymond, gândi cu groază
Levi. Și nu pot decât să îi fac jocul.
Așa că Levi îl lăsă pe Sedric să îl conducă la un bar
dincolo de foaier. Totul în timp ce trecea în revistă, pe
o hartă mintală, cele mai apropiate căi de scăpare și
ținea reconfortant o mână pe pistolul din buzunar.
Aerul din bar era atât de sufocat de fum încât luminile
păreau că poartă aure. Figurile dinăuntru erau siluete
și umbre, lăsându-i lui Levi impresia stranie că el și
Sedric erau singuri, chiar dacă nu era așa. Se așezară la
bar și Sedric comandă două Ruina Jucătorului.
— Deci, carevasăzică, afacerea Viancăi nu merge prea
bine? Levi se strădui să rămână impasibil întrebării,
dar Sedric chicoti amiabil. Bineînțeles că nu, altfel ne-ai
fi dat banii înapoi până acum. Familia mea a știut
dintotdeauna că Vianca va băga St. Morse în pământ.
— Volții vor fi transferați curând. E doar o mică
întârziere. Un val de greață îi răscoli stomacul lui Levi
și nici nu băuse ceva alcoolic încă.
Sedric îi făcu complice cu ochiul.
— Bineînțeles.
Barmanul le oferi băuturile. Când Levi luă o
înghițitură, coniacul se răzvrăti în stomac și îi urcă
înapoi pe gât precum un acid.
— Știai că mi-am depus candidatura pentru Senat?
întrebă Sedric.
— Vei fi și mai urât cu o perucă. Levi se mustră în
gând după ce îi scăpară cuvintele, așteptându-se ca
Sedric să îl răsplătească cu un pumn pentru remarca
inconștientă. Chiar dacă Levi își avea pistolul, la cea
mai mică mișcare, unul dintre tovarășii vigilenți ai lui
Sedric îl va împușca până să apuce el să facă ceva. În
acest moment, Sedric deținea toată puterea. Îl putea
răni în orice mod i se năzărea, iar Levi ar fi incapabil să
se apere.
În loc să îl pedepsească, Sedric doar își învârti inelul
cu rubin pe deget.
— Mai spune-mi o dată în ce a investit mai precis
Vianca volții familiei mele?
— Obligațiuni. Comerț. Acțiuni, răspunse automat
Levi. Acestea erau cuvintele pe care Vianca îl învățase
să le repete. O investiție care oferă câștiguri cu risc
scăzut și randament ridicat.
— Risc scăzut, randament ridicat pentru St. Morse,
desigur. Sedric desenă cercuri cu degetul pe deasupra
buzei paharului cu băutură. Săracul de tine. Tu ai parte
de risc și niciun câștig.
Asta era adevărat. Viancăi îi plăcea să susțină că Levi
își primea partea de profit, însă Levi rar vedea un
singur volt în plus față de ce câștiga în timpul turelor
de muncă.
— Tatăl meu și Vianca au avut filosofii similare în ce
privește clădirea unui imperiu. Totul petrecându-se
după perdea. Folosindu-se de mercenari. Ținând
lucrurile cât mai secrete. Sedric se aplecă spre el, ca și
cum doar împărtășea cu Levi din înțelepciunea sa în
timp ce savurau o băutură. Era posibil să fie ultima
lecție de înțelepciune pe care Levi o mai auzea.
— Însă acelea au fost zilele de odinioară. Favorurile
pot cumpăra mai multe decât o pot face volții. Și cred
că e mai bine să îți faci prieteni decât dușmani, zise
Sedric cu un licăr straniu în privire.
Levi gândi că era un discurs foarte întortocheat
pentru Sedric să se justifice în fața lui de ce se
reprofilase pe Partea de Sud. Familia Torren fusese și
va fi întotdeauna o familie a crimei. Chiar dacă Sedric
râvnea la moștenirea și demnitatea Capetelor cu
peruci, la finalul zilei, acele familii își aveau numele
scris pe biblioteci și spitale, iar neamul Torren își avea
numele scris pe un cazinou.
— Noii mei prieteni... continuă Sedric. Bănuiau de
ceva vreme adevărul despre mica ta șmecherie. La
început am fost îngrijorat – tatăl meu a investit în tine
înaintea morții sale. Dar, după cum se pare, totul s-a
dovedit a fi o mare oportunitate pentru mine.
— Ce fel de oportunitate? întrebă Levi, deși nu era
nevoie să întrebe nimic. În mod clar, Sedric dorise să îl
așeze la masă și să îl îngâne cu o satisfacție perversă –
nu conta dacă Levi participa sau nu la conversație.
Însă, vorbind la rândul lui, îl făcea să se simtă mai
puțin neajutorat. Vocea nu îl părăsise încă.
— Aparent, prietenii mei au îndurat plictiseala foarte
multă vreme, zise Sedric. De fapt, orice ocazie de a se
juca e bine-venită.
De a se juca.
Levi strânse cu putere marginea tejghelei.
— Îți înapoiez banii, nu așa am spus? Îți vei primi
volții mâine, cum am stabilit, deci care e problema?
Buzele lui Sedric se încordară amenințător.
— Nu a fost niciun moment vorba despre volți.
Cu gura uscată, Levi luă încă o înghițitură din pahar.
— Atunci ce anume vrei?
 Sedric râse, un râs puternic ce răsună în urechile lui
Levi precum hârșâitul și bocăniturile săpătorilor de
morminte aruncând pământ pe sicriul lui.
— Eu îți înmânez ceva, iar în schimb ei îmi fac o
favoare. Sedric rânji. Orice doresc. Asta e puterea, Pup.
Nu volții. Nu sexul. Nimic din ce încearcă orașul ăsta
să vândă.
Sedric scoase din buzunar o carte argintie lucioasă.
Levi o luă în tăcere. Spre deosebire de celelalte cărți,
aceasta nu purta nicio profeție. Nici nu era nevoie.
Doar existența ei prezicea moartea.
Nebunul. Invitația lui la Jocul Umbrei. Așa cum îi
apăruse în viziune, când Levi văzuse cartea pe piatra
de mormânt, Nebunul se îndrepta spre marginea unei
prăpăstii, cu un zâmbet malefic pe chip.
Sedric se aplecă atât de aproape încât Levi îi putu
simți mirosul de lichior de cafea din respirație, iar
stomacul i se strânse.
— Ai două ore la dispoziție.
— Ce? îngăimă Levi, deși îl auzise perfect.
— Uite. Sedric îi căută lui Levi în buzunarul sacoului
și îi scoase recipientul de băutură. Levi era atât de
neliniștit, atât de șocat, că îl lăsă. Apoi Sedric vărsă apa
tonică din recipientul de buzunar al lui Levi pe podea
și îl umplu cu ce îi mai rămăsese lui Levi din băutură.
— O doză mică de curaj. Sedric i-l puse la loc în
buzunar, bătând ușor cu palma locul. Levi își suprimă
impulsul acut de a voma. Petrecerea începe abia peste
două ore. Așadar, dă-i bătaie, micuțule Pup. Asta este
șansa ta. Fugi înainte să te prindem.
Două ore.
Două ore.
Apoi va muri.
Sedric își termină băutură și îi făcu cu ochiul.
— Ne vedem la petrecere.
Levi mai să răstoarne o masă în goana lui spre ușă.
Dincolo de bar, de foaier, spre ieșirea în aerul rece al
nopții care îi furnica pielea. Râsetul lui Sedric îi răsuna
în urechi și, cu cât se depărta, cu atât creștea în
intensitate.
Coti pe o alee, așteptându-se chiar să îl vadă pe Sedric
stându-i în cale, ca și agățat de propria-i umbră. Însă
Levi era singur.
Se lăsă în jos, rezemat de un perete de cărămidă.
Piatra îi zgâria spatele dezgolit odată ce cămașa i se
ridicase. Sedric îi spusese să fugă, dar Levi nu era
prost. Știa cum stăteau lucrurile. Dacă fugea, nu făcea
altceva decât să îi bucure și mai mult seara lui Sedric.
În schimb, el stătu acolo tremurând pentru câteva
minute, plângând sau fără a mai simți ceva.
Mai întâi se gândi la Jac. Jac se va descurca fără el – în
cele din urmă –, dar, de prea mult timp, Levi fusese
colacul de salvare pentru Jac, care și-ar fi ales altfel căi
greșite în viață. Poate că prietenul lui își găsise
Credința după ultima ispravă cu Lullaby, dar îl va
salva oare simpla rugăciune de la recidivă? Levi și Jac
își urmaseră unul altuia pașii pe orice cărare
întunecată, însă Levi refuza să se gândească la cât de
ușor prietenul lui l-ar putea urma și pe aceasta.
Apoi se gândi la clanul Fierului. Odată ce Levi murea,
Chez ar fi Lordul de necontestat al Fierului, iar
amintirea lui Levi va pieri: doar un alt lord al străzii,
un alt puști corupt, un alt învins la jocul orașului.
Se gândi la Reymond. Ești mai bun decât noi, îi spusese
cândva Lordul Cicatricei, însă se înșelase. Levi nu
fusese niciodată mai presus și acum ambii vor întâlni
aceeași soartă.
Dintre toate regretele pe care le avea, Reymond era cel
mai mare. Jalea îl cuprinse cu putere, o durere mai
cumplită decât oricare altă rană pe care o avea.
Reymond fusese singura persoană din lume care îl
protejase pe Levi, iar acum fratele lui era mort.
În al patrulea rând, se gândi la Enne. Acum, că
aflaseră adevărul despre Lourdes, povestea lor se
încheiase. Nu conta ce ar fi putut fi – era prea târziu și
curând Levi nu va mai fi în viață. Dacă își va aminti de
el după, el va fi cel care o adusese în fața Viancăi,
băiatul care mai bine nu i-ar fi ieșit în cale.
 În cele din urmă, se gândi la New Reynes și acea
durere era cea mai mare. Lăsase în urmă o viață
amărâtă pentru a clădi una mai bună în acest oraș.
Pariase în joc tot ce avusese și pierduse. Însă orașul nu
îl va plânge.
Orașul își va găsi un nou escroc, un alt băiat care se
crede lord, și orașul va intra din nou în joc.

Levi

Levi își petrecu primele treizeci de minute din

ultimele lui două ore de viață ștergându-și lacrimile,
împietrit în același loc de pe aleea în care se refugiase
după fuga din Luckluster. Dacă l-ar putea vedea acum
ceilalți gangsteri. Lordul Fierului. Plângând înaintea
morții.
Levi își imagină piatra de mormânt din viziunile lui.
Dacă ar fi existat vreodată un moment în care să
cedeze și să se roage la Credință, așa cum o făcuse
mama lui mereu, acesta era acela. Însă sub orizontul de
fum al Cartierului Cazinoului, chircit pe o alee ce
duhnea a gunoi și urină, lui Levi îi venea greu să
creadă că unei puteri divine îi mai păsa de soarta lui.
O voce familiară se desprinse din întuneric.
— Tu erai.
Levi apucă din instinct pistolul din buzunar,
tensionat, când Chez Phillips păși în lumina lunii.
— Ce cauți aici? vru să știe Levi. Erau departe de a fi
pe Teritoriul Fierului.
Chez rânji viclean.
— Mă întorc în Orașul Vechi. Nu mi-am închipuit
vreun moment că voi da peste tine.
Dintre toți oamenii, lui Levi nu îi venea să creadă că
avea să își petreacă ultimele ore din viață alături de
Chez. Poate era deja mort. Poate ăsta era iadul.
— Ar trebui să îți faci cruce în semnul inimii când mă
vezi, zise Chez. Pielea de pe frunte și gât i se jupuise în
urma unei arsuri de soare, și avea un ochi vânăt de
toată frumusețea și mergea șchiopătat. Chez arăta
cumplit, iar acest fapt îi provocă lui Levi un val de
încântare, deși știa că nici el nu arăta mai bine.
— Sunt o grămadă de lucruri pe care aș vrea să le fac
când te văd, mârâi Levi. Făcându-mi cruce nu e unul
dintre ele.
— Trebuia să te omor când am avut ocazia, șuieră
Chez, clar uitând partea în care Jac îl bătuse de îi
sunase apa-n cap până să apuce să își îndeplinească
planul. Chez își scoase cuțitul și îl răsuci pe degete.
— Nu m-aș obosi. Clanul Torren e pe urmele mele și
ar fi destul de supărați dacă m-ai omorî înaintea lor.
Chez râse, încă jucându-se cu arma.
— Nu mă surprinde că membrii Torren te vor mort.
Ești un adevărat ghimpe în coaste. Ne-ar fi mai bine
fără tine.
Levi reuși să nu se crispeze. În ciuda sfidării lui Chez,
acele cuvinte erau probabil adevărate.
Nu sunt neputincios, gândi el. Dacă urmează să mor, o
voi face luptând. Nu voi fi marioneta nimănui.
— Îmi pare rău să aud asta, răspunse Levi.
— Ah, da? De ce?
— Pentru că îmi voi lua coroana înapoi. Chiar acum.
— Care mai e rostul? mârâi Chez. Își învârti din nou
cuțitul – ticul lui. Era neliniștit. Ambii erau într-o
formă a naibii de bună, dar, dacă Chez câștigase data
trecută, iar acum era nesigur, era un semn că nu o
ducea prea bine. În ce belea o fi intrat în lipsa lui Levi?
Credeam că ești deja un om mort.
Întocmai acesta era motivul pentru care Levi voia să
se lupte. Pentru a putea muri cu demnitate – și cu
funcția de lord înapoiată.
— Mai am un dram de putere. Levi se dezbrăcă cu
emfază de sacou și își suflecă mânecile cămășii, lăsând
la vedere tatuajele ce îl numeau Lordul Fierului. Apoi
își goli buzunarul de pistolul ascuns acolo și îl depuse
pe pământ lângă el. Poate facem treaba ca la carte de
data asta – fără întreruperi.
Chez aruncă lama în aer, apoi o prinse. Ca și cum
trucurile lui îl speriau pe Levi. Nimic nu îl putea
speria, nu acum când nu mai avea nimic de pierdut.
Sau poate era doar nebun – fugind din strânsoarea
unei morți direct în ghearele alteia.
— Ești un idiot dacă ai impresia că poți câștiga, mârâi
Chez. Dacă nu ar fi fost Jac, ai fi fost deja mort.
— Dacă nu eram eu, și tu ai fi fost mort. Plutind în
Brint unde te-am găsit. Chez rămase cu gura ferecată.
Levi îi găsise astfel pe majoritatea membrilor Fierului –
disperați și în pragul morții. Din acest motiv crezuse că
îi erau loiali. Acum știa că era și motivul pentru care îl
urau. De ce ai risca plimbându-te prin Teritoriul
Cicatricei? Pare un gest extrem. Cam cât de bine se
descurcă membrii Fierului fără mine?
Chez se năpusti în față. Era aproape de trei ori mai
rapid decât Levi, însă acum Levi știa mai bine decât să
încerce să îl confrunte direct. Se dădu din calea lui și se
repezi la picioarele lui Chez, apucându-l de gambe și
trântindu-l la pământ. Chez căzu grămadă peste el,
izbindu-se cu capul de aleea pietruită.
Levi se luptă să îl întoarcă pe spate, apoi îi imobiliză
brațele. Cuțitul lui Chez îi zbură din mână și ateriză cu
un zăngănit la câțiva metri distanță.
— Nu îți datorez nimic, zise Chez, pronunțând greu
cuvintele în urma loviturii la cap. Părul lui șaten era
pătat cu sânge. Nu am cerut în nicio clipă să fiu salvat.
— Toată lumea cere să fie salvată, răspunse Levi.
 Chez își revenea treptat în simțiri și se zbătea din ce în
ce mai tare în strânsoarea lui Levi.
— Chiar dacă nu te omor în momentul ăsta, scrâșni
Levi, eu câștig. Te-am doborât. Asta mă face din nou
lordul tău.
Chez îl scuipă în față.
— Te face pe naiba.
Toată furia și frustrările adunate de o săptămână
puseră stăpânire pe el, Levi apelând la talentul lui și
lăsându-și pielea să se înfierbânte. Chez urlă când
începură să se ridice aburi de la încheieturile mâinilor
unde degetele lui Levi le încătușau. Pielea lui începu să
facă bășici, rozalii, supurânde și crunte.
— N-am să te omor, Chez, dar poate aceste cătușe îți
vor reaminti că eu sunt stăpânul tău, indiferent cât de
departe ai fugi. Când îi dădu drumul, inele de carne
vie îi marcau încheieturile lui Chez, inflamate și
sângerii – mult mai înfiorătoare decât intenționase
Levi. Chez urla în continuare.
Imobilizându-i cu picioarele brațele lui Chez, Levi își
îngădui un moment de bucurie. Luă o înghițitură în
semn de victorie din recipientul cu băutură.
Levi se ridică, închizând ochii pentru a savura
victoria. Dar, când îi deschise, zări o frântură din
reflexia lui într-o fereastră și tresări. Expresia de pe
chipul lui...
 Era copia fidelă a Viancăi.
Clic.
Într-o fracțiune de secundă, Chez îi puse țeava
pistolului abandonat la tâmplă. Levi îi apucă brațul și
încercă să îl îndepărteze, însă omul lui se ținea pe
poziție.
— Renunță la statutul de lord, Pup, îi ceru el gâfâind.
Sau îți jur că voi picta peretele cu gândurile tale.
Într-o provocare adevărată, nu îți puteai împușca
lordul. Nimeni nu moștenea jurământul în urma unui
glonț. Orice gangster știa asta.
Însă Chez nu avea nevoie ca Levi să îi reamintească.
— Din punctul meu de vedere, nimic din toate astea
nu s-a întâmplat, șuieră Chez. Niciun martor.
Deci Chez nu renunța până nu îl omora. Levi își va
găsi sfârșitul aici, încă un lord revendicat de aceste
străzi.
— Vreun ultim cuvânt? întrebă Chez.
Lui Levi nu îi veni niciunul în minte. Niciun cuvânt
care nu mai fusese spus sau care nu va mai fi spus.
Dar Levi încă mai avea un as în mânecă. Nu înghițise
gura de Ruina Jucătorului.
O scuipă, pocni din degete și un perete de foc izbucni
între el și Chez. Mai întâi, se auzi un țipăt. Apoi un foc
de armă. Levi era deja întins pe jos, urechile țiuindu-i,
ochii închiși, brațele în jurul coastei rupte. Ceva se lovi
de pavaj câțiva metri mai departe, dar îi luă lui Levi
câteva momente până își recăpătă suflul și se uită.
Chez zăcea întins pe spate. Degetele lui se întindeau
după cuțitul pe care îl pierduse mai înainte, dar
durerile nu îi dădeau voie să se miște. Pielea de pe
față, gât și piept era complet arsă, lăsând la vedere un
amestec grotesc de sânge și os și țesut. Chez scoase un
sunet gâlgâit și lacrimi i se adunară în colțurile
ochiului stâng. Cel drept era complet distrus – acum
doar o orbită goală, carbonizată, bulbucată și
supurândă.
Levi icni, atât din cauza înfățișării lui Chez, cât și din
cauza mirosului – îmbrăcăminte și carne arsă. Rămase
țintuit în loc de groaza și ura din privirea lui Chez. Se
întreba dacă Chez va muri. În schimb, acesta ședea
acolo, scrâșnind din dinți, pieptul brăzdat de bășici
încă ridicându-se în ritmul respirațiilor. Tremura din
toate încheieturile și dâre de scuipat îi alunecau pe
bărbie.
Poate ar trebui să îi curmi viața, o voce îi șopti în minte
lui Levi. Poate moartea va fi mai blândă.
Dar nu era sigur că Chez va muri. Dacă Levi îl omora,
va fi un act de clemență sau va fi crimă?
Este deja crimă, gândi el. Tu ești vinovatul.
Era la un pas să te omoare.
Și totuși, tu ai fost cel care a vrut să se lupte.
 Ți-a fost prieten cândva.
În cele din urmă, Levi își recuperă pistolul și îl lăsă
acolo pe Chez să fie descoperit de altcineva. Nu știa
dacă era decizia bună sau cea care trăda lașitatea, dar,
cu cât îl privea mai mult, cu atât se ura pe sine.
El nu trebuie să moară. Doar tu.
După ce termină de vomat lângă un perete de pe alee,
Levi se îndreptă din nou spre Luckluster. Fuga tot nu
își avea rostul.
Aceasta era ultima șansă care îi permitea să își
dovedească realizările și, dincolo de cât de îngrozit era,
cel puțin Levi va fi amintit pentru cum nu se înjosise.
Luminile roșiatice ale Cazinoului Luckluster scânteiau
pe întreaga stradă. Levi oftă și se sprijini de un
automobil parcat, admirând măreția Cartierului
Cazinoului.
Cineva îl bătu pe umăr. Levi tresări, fluturându-și
pistolul și împiedicându-se de bordură.
Era Lola. Îmbrăcată ca de obicei, cu jobenul ei și
bocancii de piele.
— Ce vrei? întrebă el. Rătăcea destul de departe de
Teritoriul Porumbelului, iar Luckluster nu părea genul
ei de loc de întâlnire.
— Noi credeam că ești înăuntru, șopti ea.
— Care „noi”?
— Eu. Și Enne.
 Levi se încruntă. Enne nu ar trebui să aibă habar pe
unde umbla. Levi nu îi spusese despre înșelătorie – era
singurul lucru corect pe care îl făcuse. Deci de ce era ea
aici?
— Vianca a trimis-o să te salveze, explică Lola. Și să îl
omoare pe Sedric Torren.
Inima lui Levi încetă să mai bată.
Avea totul planificat: moartea sa, în condițiile impuse
de el. Nu avea de gând să își păteze mâinile cu sângele
altcuiva. Cu atât mai puțin al Ennei.
— Unde e? scrâșni el.
— Doar ce a plecat. Lola privi îngrijorată la luminile
roșii neon. Levi crezuse că ea nu dădea doi bani pe ce i
se putea întâmpla Ennei, însă era clar să se înșelase. E
deja înăuntru. Te caută pe tine.
Levi nu se obosi cu un răspuns și o luă la fugă spre
Luckluster, unde călăii lui îl așteptau.

Enne

Lola mințise în legătură cu priceperea ei la condus.

Goniră pe străzile Cartierului Celor Morți,
automobilul clătinându-se și derapând la fiecare viraj.
Enne se ținea cu putere de mânerul ușii de fiecare dată
când Lola frâna.
— Ai spus că trebuie să ajungem cât mai repede,
preciză Lola.
În acel moment, Enne se mulțumea să ajungă acolo în
viață.
După ce evitară la milimetru câteva mașini, semne de
circulație și pietoni, opriră cu scârțâit de roți la un
cvartal distanță de Luckluster.
Lola scoase ceva negru și mătăsos din buzunar –
masca Ennei cumpărată din Piața Resturilor.
— Ți-ar putea fi de ajutor.
I-o băgă în buzunarul bine ascuns al rochiei, alături de
cutia din piele ce conținea otrava.
— Fă-l praf, spuse încurajator și veselă Lola.
Enne se schimonosi.
— Pe bune? Ce vorbă sinistră.
Luminile străzii Tropps se învârteau în jurul ei,
pulsând haotic. Îi dădeau aceleași senzații ca acelea
avute după ce băuse paharele de Ochii Șarpelui la
Sauturelle.
— Mai bine să fie el decât tu, răspunse Lola serios.
— Dacă nu mă întorc până la ora unsprezece... Enne
ezită înainte de a repeta vorba des folosită de mama
ei... Înseamnă că sunt moartă.
Lola încuviință cu gravitate.
— Ai grijă.
Iar Enne știa că vorbise serios.
Enne inspiră adânc, își calmă valurile de nervozitate
ce îi răscoleau măruntaiele și o luă din loc spre
cazinou, dispărând dincolo de ușile rotative. În timp ce
Vianca decorase St. Morse să se asemene cu un vechi
palat Mizer, numai opulență stridentă și bogății de
epocă, neamul Torren optase pentru decadența
burlescă atât de specifică New Reynes-ului. Personalul
purta uniforme ce puteau fi cu ușurință confundate cu
lenjeria intimă. Mochetă de culoare roșie acoperea
podeaua și scările, îmbâcsită de urmele murdare ale
pantofilor, iar lumini stacojii dansau pe pereții vărgați
în negru și roșu. Îi lăsa impresia unui loc din parcul de
distracții. Până și trupa de jazz interpreta o melodie ca
de carnaval care ademenea vizitatorii la spectacole de
contorsionism și mese de ruletă.
Enne verifică mai întâi sălile de pariuri, apoi teatrul,
sala de dans. Atât Sedric, cât și Levi erau de negăsit.
Poate ajunsese prea târziu.
Când coti în grabă după colț, Enne se izbi de un
bărbat ce stătea cu spatele spre ea, cămașa lui albă
fiind ca o pânză pe care se desenau umbrele și luminile
roșiatice.
— Scuze. Nu am văzut...
Necunoscutul se întoarse. Mirosea vag a parfum de
citrice, avea un ochi ușor vânăt și tatuajele de as și pică
de rigoare pe ambele brațe.
Dacă ar fi simțit vreo consolare în faptul că îl găsise pe
Levi în siguranță, sentimentul se evaporă rapid. Dacă
Sedric Torren îl zărea pe Levi, atunci Enne era
incapabilă să găsească o modalitate de a-l salva.
— Levi? bodogăni ea. Trebuie să pleci de aici...
— Nu, tu trebuie să pleci de aici. O apucă de ambele
brațe și o trase spre el, aproape izbind-o de pieptul lui
în trepidarea resimțită. Găsi un ungher dincolo de
foaier unde să se ascundă de forfota mulțimii. Spatele
Ennei era rezemat de o ușă ce dădea într-o garderobă.
— Nu înțelegi. Încercă să îl facă să îi dea drumul, dar
el o ținea tot mai ferm. Sedric Torren...
— Știu cu ce motiv te afli aici. Îi putea simți mirosul
de alcool din gură. Nu te pot lăsa să o faci.
— De ce nu? șuieră ea. Încerc să te ajut.
— N-am de gând să te las să te sinucizi. Mai ales din
cauza mea.
— Nu e doar din cauza ta. Este... încercă să spună
Vianca, însă omerta îi dizolvă numele pe limbă. Și,
desigur, mai era un motiv. Durerea devastatoare și
fierbinte din sufletul ei, care voia să îi vină de hac lui
Sedric Torren și să distrugă Jocul Umbrei pentru
totdeauna.
— Lasă-mă să te ajut, insistă ea.
Levi înghiți anevoie, apoi îi dădu delicat o șuviță de
păr după ureche. Atingerea era timidă, suavă, ca și
cum ar fi avut timp pentru asemenea gesturi de
tandrețe.
— Nu mă poți ajuta. Tu ești cea care trebuie să plece.
Nu o cunoștea mai bine de atât? Renunțase și cu altă
ocazie la tot doar pentru a salva o persoană iubită, și o
va face din nou pentru el.
— Credeam că suntem o echipă, șopti ea. Tu și eu.
— Nu și acum. Asta a fost întotdeauna problema mea.
El îi scrută cu privirea rochia și i se citea în ochi un
sentiment între dorință și durere. Se aplecă spre el și
mâna ei își găsi loc într-a lui. Se simțea amețită din
cauza jocului de lumini și a apropierii dintre ei, dar
chiar și când inima îi dicta să se apropie și mai mult,
mintea i se împotrivea. Expresia de pe chipul lui Levi o
sperie. Nu o teamă pricinuită de dorința din ochi –
dorință pe care i-o împărtășea de altfel –, ci de
disperarea oglindită în ei. Cu o mână îmbrățișând-o
după talie și cu cealaltă ținându-i mâinile ei
imobilizate, Enne realiză că el credea cu tărie că
aceasta îi era ultima noapte de trăit, ultima șansă. Ce se
întâmpla nu era din pură plăcere. Era încercarea lui de
a părăsi această lume fără niciun regret.
El se aplecă până când frunțile li se atinseră, iar
spațiul dintre ei părea infinit și iluzoriu în același timp.
Inima îi tresări, implorând-o să cedeze.
— Promite-mi, șopti el. Promite-mi că vei sta departe.
Nu putea face o asemenea promisiune. Vianca îi
ordonase, iar Enne avea de gând să ducă la îndeplinire
misiunea. Vor mai fi și alte seri petrecute alături de
Levi Glaisyer. Aceasta nu era ultima lor șansă.
Nu vom muri în seara asta, jură în sinea ei.
— Promite-mi, repetă el, și îi simți răsuflarea pe
buzele ei. Îi strânse mâna.
— Mi-ai cerut cândva să mă încred în tine. Acum e
rândul meu să îți cer asta.
Chipul lui își pierdu orice expresie.
— Nu te voi lăsa...
— Te rog!
Cu răsuflarea tăiată, ea se desprinse din strânsoarea
lui și dispăru în mulțime înainte ca el să o poată
prinde, rugându-se să nu fi făcut o greșeală
devastatoare.
Enne se lăsă ghidată de puterea omertei spre bar,
unde îi șoptea că își va găsi ținta. Palmele îi erau
transpirate, frica sufocând-o. Va trebui să îl confrunte
din nou pe Sedric Torren. Pe el și modul oribil, grețos
în care o privise.
După câteva momente, se opri să arunce o privire în
spate spre Levi pentru un ultim impuls de curaj.
Dispăruse.
— Nu, șopti ea. Își croi drum înapoi, însă Levi era de
negăsit. Poate că plecase, așa cum îl rugase. Enne ar fi
putut răsufla ușurată, dar ace de îngrijorare îi înțepau
pieptul. Nu era seara potrivită pentru a da cu
presupusul.
Îl găsiseră deja? Îl omorâseră?
Nu avea timp să investigheze. Omerta o împingea
spre bar, iar timpul se scurgea. Dacă Levi era sau nu în
siguranță, va afla de la Sedric Torren, apoi va duce la
bun sfârșit misiunea.
Camera era întunecoasă și încețoșată de la fum. O
singură siluetă se zărea la bar, una cu umeri lați și
părul dat pe spate.
Sedric Torren îi surprinse privirea și îi oferi un zâmbet
seducător.
Brusc, se vedea înapoi în sala de teatru de la St.
Morse. Mâna lui Sedric își găsi drum pe coapsa ei, iar
gândurile îi erau oriunde în altă parte, așteptând ca
otrava să își facă efectul, așteptând ca seara să se
termine. Și gândurile lui Sedric păreau să hoinărească.
Inventând motive să o ademenească, imaginându-și
lucrurile pe care le-ar fi făcut în întuneric, modul în
care i-ar fi spus că asta căutase ea, secretele și
depravarea pe care ar convinge-o să le ascundă.
Văzuse toate astea atunci în ochii lui și aceeași privire
o avea și acum.
Enne își reaminti cât se schimbase de atunci. Nu era
păpușa Viancăi. Se aventurase în Cartierul Celor Morți
și devenise lord. Ascundea otravă într-un buzunar și
un pistol într-altul.
Era o armă mortală deghizată într-o tânără.
Inspirând adânc pentru a se calma, se așeză pe
scaunul de lângă el.
— ’llo, Sedric, zise ea.
El îi analiză rujul închis la culoare și rochia indecentă.
Ochii i se plimbară pe chip, pe piept, pe întreg trupul.
Enne îi putea vedea rotițele învârtindu-i-se în minte,
încercând să ghicească vârsta exactă și dacă o putea
avea și ignorând acest factor.
— Emma Salta, spuse el, totul numai un zâmbet și
capcane. Nu credeam că te voi mai întâlni. Petreci
destul de mult timp prin cazinouri pentru o tânără
domnișoară.
Era atât de simplu să își între din nou în rol. Părea ca
un refugiu într-un alt colț al ființei ei, un loc unde nu
trebuia să gândească, nu trebuia să simtă.
— Nu pari încântat să mă vezi, spuse ea, prefăcându-
se ofensată.
— Arăți extrem de diferit.
— Încerc să impresionez, mărturisi ea. Ai avut
dreptate. Vianca nu a vrut să mă angajeze. M-am
gândit să mă îmbrac corespunzător de data asta.
— Vrei să te angajez?
Nu își putea da seama dacă reușea să îl păcălească.
Toată lumea din acel oraș excela în a afișa o expresie
indescifrabilă a feței. În New Reynes, minciuna era mai
mult o necesitate decât un talent.
— Am dansat împreună data trecută, îi reaminti ea.
Mi-a lăsat impresia unei audiții.
— Ești incredibil de ambițioasă.
El îi puse o mână sub bărbie și i-o ridică. Stomacul i se
strânse și se abținu din a-i plesni degetele. Dacă
barmanul nu ar fi fost în vecinătate, ar fi scos seringa
din buzunar. Orice pentru a-l împiedica să o atingă.
— Sunt sigur că putem cădea la un fel de... învoială,
zise el. Avem liberă o cameră mai intimă.
Știa că e o capcană. Însă trebuia să fie singuri. Nu
exista altă cale.
— Ar fi perfect, rosti ea.
Le făcu semn oamenilor lui să se retragă, apoi îi șopti
ceva de nedeslușit barmanului. Acesta o privi
compătimitor înainte să se îndepărteze, iar, ca reacție,
Enne își încleștă pumnul pe la spate. Nu era prima
fată. Toți din acest cazinou erau complici.
— Să mergem, spuse Sedric, punându-i o mână în
partea de jos a spatelui. Nu se compara cu gestul lui
Levi – atingerea lui fusese caldă și protectoare. A lui
Sedric era nepotrivită.
Intrară într-o sală mică de luat masa. Îi trase un scaun
la un capăt al mesei lucioase. La fel ca în cazul
întregului cazinou, camera era decorată în nuanțe de
roșu și negru. Mochetă roșie. Candelabru negru din
fier. Lumânări roșii. Veselă neagră. Enne se așeză pe
scaun, întrebându-se câte persoane o văzuseră intrând,
cât de atenți fuseseră la înfățișarea ei. Dacă îl vor găsi
mai târziu pe Sedric mort aici, o vor recunoaște?
Însă nu îl putea ucide încă. Nu până nu afla unde era
Levi.
— L-am rugat pe barman să ne aducă ceva de băut,
spuse Sedric făcând cu ochiul. Nu îți face griji. Rămâne
între noi.
— Ah. Sărbătorim ceva în seara asta?
— Se poate spune și așa. Am reușit să prind un ticălos
care a păcălit foarte multă lume de-a lungul timpului.
Levi.
În timp ce inima Ennei stătea să îi sară din piept,
barmanul sosi cu băuturile și o luă pe a ei imediat – un
lichid roz acidulat, într-un pahar în care era
scufundată o acadea. Lui Sedric îi oferi un Ruina
Jucătorului.
— Am ajutat o mulțime de oameni, poate chiar mi-am
asigurat câteva voturi la viitoarele alegeri.
Pentru a evita un răspuns, Enne sorbi din băutură. Nu
putu trece cu vederea cât era de delicioasă. Păcătos de
dulce.
— Îți place? întrebă el, referindu-se la băutură. Se
numește Strop de acadea.
 Încă încercând să pară politicoasă, ea dădu din cap
tremurător și puse paharul pe masă. Zâmbetul lui se
lărgi.
— Care va fi soarta acestui ticălos? Te rog, te rog să fie
încă în viață.
Se simți dintr-odată înfierbântată – ceda sub
presiunea emoțiilor. Transpirația îi aluneca pe spate și
își dorea ca rochia să nu fi fost atât de mulată pe
șolduri.
— Va fi executat. M-am ocupat personal de asta.
Sedric își umezi buzele. De ce te interesează?
— Fără vreun motiv anume. Își luă paharul și îl ridică,
sperând ca el să nu îl vadă tremurând. În cinstea
succesului tău!
Sedric își ridică la rândul său paharul și îl ciocni de al
ei. Apoi, spre surprinderea și neliniștea Ennei, îi luă
mâna într-a lui. Era un gest atât de banal, însă, pentru
ea, orice atingere venită din partea lui era
respingătoare. Orice mișcare pe care o făcea era
antrenată, menită să seducă, să ademenească.
— Știi, rosti el, ești o dansatoare excelentă, dar habar
n-am avut că ești la fel de talentată și în acrobatică.
— Poftim? Ea se panică și inima îi pulsa cu putere.
Știa deja?
— Nu te sfii, draga mea. Ochii lui se plimbară încă o
dată pe corpul ei, făcând-o pe Enne să tresară. Te-am
văzut performând și ai fost chiar magnifică. Unul
dintre ceilalți acrobați mi-a spus că numele tău este
Enne Salta. Ar fi trebuit să mă corectezi. Ți-am rostit
numele greșit în tot acest timp.
Enne își smuci mâna dintr-a lui și o lăsă să alunece
spre buzunar. Minciuna ei ieșise la iveală, dar nu va
mai conta pentru mult timp. Va acționa chiar acum.
Însă mâinile îi tremurau când atinse cutia din buzunar
și se strădui să o apuce bine cu degetele transpirate.
Din fericire, el nu băgă de seamă cum se foia pe sub
masă.
— Te-am căutat în acea seară, dar nu te-am putut găsi.
El se aplecă iarăși spre ea, îi apucă din nou cealaltă
mână, zâmbi încă o dată. Era prea confuză pentru a i se
împotrivi. Obrajii îi ardeau și totuși îi era frig, frisoane
provocate de transpirația rece. Văzul i se încețoșă ca
atunci când se ridica prea repede în picioare, deși nu se
mișcase nici pic pe scaun.
Asta nu putea fi ceva normal. Nu putea fi din cauza
stresului sau a alcoolului.
În zăpăceala ei, încercă să se concentreze pe cutia
neagră din palmă. O singură înțepătură. Doar de atât
era nevoie ca să îl omoare.
— Nu mi s-a oferit ocazia, dar voiam să te găsesc,
continuă Sedric. Să îți fac cinste cu o băutură.
Enne aruncă o privire paharului cu Strop de acadea.
 — Te simți bine? întrebă el, nepărând a fi câtuși de
puțin îngrijorat. Ești puțin cam palidă.
Atunci își dădu Enne seama ce îi făcuse. Trăgea greoi
aer în piept, ca și cum ar fi avut nevoie să i se activeze
un buton pentru a putea inspira cum se cuvine. Nu
putea fi adevărat.
— Presupun că abia începe să își facă efectul, spuse el
nonșalant.
Ea se dezechilibră în scaun, iar Sedric îi puse o mână
pe umăr, susținând-o. De parcă încă îi păsa de
bunăstarea ei.
O drogase. Cât de inconștient din partea ei să guste
din acea băutură. Să creadă, chiar și pentru o secundă,
că reușise să îl păcălească.
— Nu îți face griji, nu te va omorî, o asigură el. Te vei
trezi curând. Nu aș vrea să pierzi distracția.
Degetele i se înmuiară. Cutia din piele alunecă înapoi
în buzunar.
Umărul i se lovi de marginea mesei, dar nu simți
durerea – doar starea de greață. Gândurile îi erau mai
confuze ca niciodată. Știa că ceva era în neregulă – ea
era în pericol, Levi era în pericol –, dar nu își putea
aminti de ce oricât ar fi încercat. Bărbatul din fața ei –
nu își putu aminti nici numele lui – zâmbi nu chiar
atrăgător. Scoase din buzunarul sacoului ceva lucios.
— Ți-am adus un cadou, șopti el. Îi puse în palmă un
obiect dreptunghiular argintiu. Un personaj cu o
pălărie de bufon pe cap îi rânjea de pe fața cărții.
Ridică privirea înapoi la bărbat pentru a-l întreba ce
anume simboliza – era sigură că știe, dar nu își putea
aminti –, însă el, și totul în jur, dispăruse.

Levi

În seara aceea, viața lui Levi avea să se sfârșească și

nu primise nici măcar un sărut de adio.
Rochia neagră de mătase a Ennei se pierduse în
mulțime, iar el șopti în barbă o înjurătură. Nu o va lăsa
să facă ce avea ea de gând.
Porni după ea, croindu-și drum printre clienții
Cazinoului Luckluster, însă fu imediat blocat de doi
dintre oamenii lui Sedric. Încercând să îi ocolească,
Levi se împiedică de unul dintre bastoanele lor.
— Ai grijă pe unde mergi! spuse unul dintre bărbați,
apucându-l pe Levi de un braț. Un dinte de aur sclipea
în loc de incisiv.
Un obiect ascuțit îl înțepă pe Levi în gât. Gemu, apoi
își simți corpul sleit de puteri. Un alt braț îl prinse
după mijloc, ținându-l în picioare. Levi se zbătu să se
miște, încercă să își ridice capul pentru a căuta cu
privirea rochia neagră a Ennei, însă era paralizat. Până
și gândurile îi amorțeau.
 Un sunet de uimire se auzi de undeva din apropiere.
— E doar beat criță, spuse o voce. Se îmbată repede.
Într-o clipită, luminile roșii se stinseră.
***
Levi se trezi stând rezemat de un stâlp din piatră, cu
mâinile legate la spate și cu o durere în partea de jos a
abdomenului. Un bărbat îl supraveghea, cel mai
probabil după ce îl lovise pentru a-l trezi. Avea mai
bine de un metru optzeci înălțime și cam jumătate de-
atât în lățime. Levi gemu și trase de frânghiile ce îl
țineau legat de stâlp, însă nu reuși altceva decât să își
zgârie încheieturile mâinilor.
— Trezirea, rosti santinela lui. Un licăr auriu se ivi
când zâmbi, lăsând la vedere dinți ascuțiți ca ai unui
rechin, iar Levi realiză că era același bărbat din
Luckluster. Credeam că o să pierzi toată distracția. Ar
fi fost mare păcat.
Un singur bec atârna deasupra lor, și după cum arăta
camera, erau într-un subsol. Pereții reci de ciment erau
plini de mucegai și râsete înfundate răsunau din
direcția scării de lemn care ducea la etaj.
— Unde sunt?
— În Casa Umbrelor.
Pielea lui Levi se zbârli. Așadar, aceasta era vila
bântuită unde Clubul Phoenix juca Jocul Umbrei. Se
liniști cu gândul că vorba de a fi bântuită era doar o
superstiție. Levi își imagină locul ca fiind mult mai...
elegant, împodobit cu catifea neagră și bogății de
argint. Însă ceea ce vedea în jurul lui arăta ca un subsol
obișnuit din oricare casă dărăpănată din Orașul Vechi.
Îi luă o clipă până să își aducă aminte că era aici
pentru a-și găsi sfârșitul. Că nu reușise să o oprească la
timp pe Enne, înainte să dispară în mulțimea de la
Luckluster. Își suprimă un val de panică. Unde era ea
acum?
— Nu îți face griji, zise Rechinu’. Am chiar aici sacoul
și pălăria ta, alături de invitație. Făcu un semn spre
grămada cu lucrurile lui Levi, aflată la câțiva pași
distanță. Pistolul și Cartea Umbrei tronau deasupra.
— Ești foarte generos.
— Nu te întrece cu gluma. Sunt aici ca să te pregătesc
pentru Joc, dar mi s-a spus să nu mă ating de fața ta
simpatică. Rechinu’ se aplecă pentru a privi mai de
aproape ochiul vânăt al lui Levi. Ești deja destul de
ciufulit. Unde ai fost rănit?
— La piciorul drept, răspunse Levi. Și am o coastă
ruptă.
— Ei bine, o să mă asigur că găsesc alte locuri.
Levi se așteptă la ce-i mai rău când Rechinu’ îl apucă
de subsuori și îl ridică în picioare ca pe un sac de paie.
— E mult mai ușor dacă stai în picioare, spuse el,
apoi, cu o lovitură amețitoare, îi dislocă umărul lui
Levi, pocnind dureros.
Levi urlă și se lăsă atârnând în față, prins de frânghiile
care îl legau de stâlp. Fiecare gură de aer îl durea.
Bărbatul își ridică piciorul încălțat cu un bocanc masiv
și îl lovi pe Levi în osul șoldului – nu îndeajuns de tare
pentru a-l fractura, dar cu siguranță cât să se
învinețească.
Rechinu’ nu îl lăsă să își recapete suflul și îl lovi pe
rând în fluierele picioarelor.
— Nu e nimic personal, să știi. Nici măcar nu știu care
e numele tău.
— E... Levi, murmură el.
Rechinu’ îi aplică o lovitură în abdomen, golindu-i
plămânii de aer și rănindu-i coastele îndeajuns să îl
facă pe Levi să țipe. Forța loviturii îl trânti cu spatele
de stâlpul de ciment.
— Nu am spus că vreau să îți aflu numele.
Pumnul lui se izbi de coapsa stângă a lui Levi.
Levi ajunsese la un punct în care simțea că se
refugiază. Era o senzație veche și familiară, aceea de a
se ghemui în acel loc rece din mintea lui unde durerile
corpului și ale inimii nu îl puteau urma. Deși locul era
destinat alinării și autoconservării, nu era lipsit de
consecințe: de fiecare dată când se întorcea acolo,
bucăți din el rămâneau în urmă, bucăți pe care uneori
nu le mai găsea.
 Când plecase de acasă, crezuse că lăsase și acel loc în
urmă. Se sprijini cu greutate de stâlp și se concentră pe
realitate. Pe durerea pe care o resimțea în tot corpul. Pe
becul ce lumina slab. Pe mirosul de mucegai și gustul
sângelui.
Ultima lovitură îl atinse într-o parte a gâtului. Capul
lui Levi se ciocni de stâlp. Se aplecă și vomită – pentru
a doua oară în seara aceea. Chiar și când își vărsa ce-i
mai rămăsese în stomac, el era deopotrivă în acel
subsol și în acel altundeva. Prezent și absent.
Când Levi termină de vomitat, Rechinu’ îl eliberă din
strânsoarea frânghiilor.
— Nu te obosi să fugi. Știi prea bine că nu vei ajunge
departe.
Levi nu credea să fie – sub niciun chip – în stare să
fugă nici dacă se străduia. Brațele îi căzură moi pe
lângă corp, iar Rechinu’ îi aduse sacoul și pălăria. Levi
le luă cu groază, știind că asta însemna că petrecerea
urma să înceapă.
— Stai așa, să mă uit la tine. Ochii bărbatului se
plimbară pe trupul lui Levi. Ah – greșeala mea. Înainte
ca Levi să își dea seama ce voia să facă, Rechinu’ îl
prinse cu ambele mâini de umăr și i-l puse la loc în
poziție. Levi țipă și se împletici câțiva pași în spate.
— Voi păstra eu pistolul tău. Rechinu’ îl puse în
buzunar. Dar nu-ți uita invitația. Îi îndesă Cartea
Umbrei în buzunarul de la piept cu o bătaie scurtă și
un rânjet răutăcios. Pregătește-te. Acum mergem la
etaj. Acolo se întâmplă toată distracția.
Distractiv pentru el poate. Singurul lucru care îl
aștepta pe Levi era moartea.
Rechinu’ îl conduse pe scări, Levi simțind fiecare pas
cu o durere adâncă în oase, atât de puternică încât
trebuia să își muște limba pentru a se abține să nu țipe.
O ceață densă de fum de țigară îi întâmpină în capătul
scărilor, apoi intrară într-o cameră întunecoasă
mobilată complet în negru, imagine care se potrivea cu
cea pe care Levi o avusese inițial despre Casa
Umbrelor. Într-un colț, doi bărbați stăteau pe canapele,
prea fascinați de femeile din fața lor pentru a le da
atenție lui Levi și paznicului său. Femeile chicoteau
provocator și se jucau cu lenjeria lor transparentă,
picioarele fiindu-le alungite de pantofii argintii cu
tocuri subțiri.
— Știi ceva, gâfâi Levi, nu arată atât de rău pe cât mă
așteptam.
Rechinu’ mârâi și îl împinse spre un alt rând de scări.
— Sedric Torren e aici? întrebă Levi, deși se îndoia că
Rechinu’ avea vești despre ce s-ar fi întâmplat cu
Sedric și Enne.
— Nu știu să fi ratat vreodată o petrecere, răspunse el.
Cu fiecare pas dureros pe care Levi se străduia să îl
facă, se gândea: acesta este unul dintre ultimii pași pe care
îi fac. Știa că ar trebui să se simtă îngrozit – mai
devreme se simțise. Însă acum, că era aici, Casa
Umbrelor părea atât de ireală încât nu lăsa loc altor
simțuri. Poate că efectul sedativului nu dispăruse
complet. Poate că încă era în acel altundeva, încercând
să se protejeze de realitate.
Intrară în camera lui de execuție.
Zece persoane stăteau în jurul unei mese mari,
acoperită cu fetru, în timp ce alții asistau din fotoliile
aranjate în colțurile camerei. Pielea lor avea o tentă
cenușie, precum pielița unei piersici ce se stafidise și
mucegăise, și era imposibil să le ghicești vârsta. Nu
arătau nici tineri, nici bătrâni, nici vii, nici morți. Îl
priveau pe Levi cu ochi goi, cu fețele lipsite de
expresii. Umbrele erau singurele care se mișcau pe
chipurile lor, pâlpâiri date de lumina candelabrului de
metal.
Pereții vărgați în negru și argintiu îi dădeau lui Levi
impresia că intră într-o cușcă.
— În sfârșit, primul nostru invitat a ajuns, rosti un
bărbat. Fața îi era lungă, iar bărbia precum un cârlig
ascuțit. Părul mai mult cărunt era aranjat pe mijloc,
scoțându-i în evidență începutul de chelie. Levi îl mai
văzuse în fotografii, desigur, însă ziarele alb-negru nu
reușiseră să transmită că, și în persoană, Cancelarul
Malcom Semper era la fel de cenușiu și înfiorător.
Rechinu’ plecă, duduitul pașilor lui pe scări răsunând
în încăpere. Levi scrută cu privirea fețele membrilor
Clubului Phoenix în căutarea lui Sedric, dar el nu era
printre ei.
— Levi Glaisyer, te rog să iei un loc. Semper îi făcu
semn spre scaunul de lângă el.
— Unde e Sedric? întrebă Levi.
— Domnul Torren nu este membru al Clubului
Phoenix, așadar, el nu ia parte la Jocul nostru.
Levi se îndreptă șchiopătând spre scaunul destinat lui
și se așeză pe materialul rigid de piele. Oare pe acest
loc stătuse Alfero când murise? Sau Gabrielle
Dondelair când câștigase?
Singurul loc rămas liber era cel din fața lui.
— Vom explica regulile de îndată ce ajunge și ultimul
nostru invitat, spuse Semper.
Deci Levi nu merita nici măcar să fie singurul
executat. Se întrebă cu cine hotărâse Clubul Pheonix să
se mai joace în seara aceasta.
— Încă un jucător... asta e neașteptat, rosti o femeie pe
care Levi o recunoscu ca fiind senatorul Josephine
Fenice. Părul ei cărunt dezordonat îi ajungea până
aproape de talie. Era mâna dreaptă a lui Semper și
femeia care se ocupase personal de execuția
precedentei familii regale Mizer a New Reynes-ului –
inclusiv a copiilor.
— Am primit un mesaj de ultim moment, explică
Semper. Domnul Torren crede că ne poate oferi mai
mult. Este foarte dornic să ne facă pe plac.
Inima lui Levi fremătă la auzul numelui lui Sedric. Ce
se întâmplase între el și Enne? Îndeplinise misiunea cu
care venise?
— Cine este jucătorul? întrebă Fenice.
— Nu mi s-a spus nimic în mesaj, răspunse Semper.
Doar că va sosi la ora două.
Levi habar nu avea cât era ceasul, putea doar ghici că
era aproape miezul nopții. Auzi în minte ticăitul unui
ceas, numărând secundele până la cea de-a zecea zi,
până la sfârșitul vieții lui. Încercă să își înlăture
îngrijorarea pentru Enne. Avea nevoie de toată
concentrarea.
Cândva, demult, Gabrielle Dondelair câștigase Jocul
ăsta. Trebuia să uite despre toate legendele, toate
coșmarurile. Jocul Umbrei era un joc ca oricare altul;
unii erau câștigători, alții pierzători. Nu era incapabil.
Nu se dădea bătut. Trebuia să își aducă aminte cine era
cu adevărat.
Dacă era cineva în acest oraș care avea o șansă de a
învinge nefastul, acela era Lordul Fierului.
 Enne

Capul Ennei se izbi de geam, lovitura trezind-o. Ochii

i se deschiseră pentru o clipă, însă, zărind chipul lui
Sedric, îi închise imediat la loc. Auzi o ușă
deschizându-se și un vânt cald de vară îi mângâie
pielea. Era într-o mașină, dar împrejurimile erau
înclinate în mod ciudat spre stânga. Zgomotul străzii
Tropps dispăruse. Evenimentele serii îi reveneau
treptat în minte – dispariția lui Levi, drogul din
băutură, Cartea Umbrei – și își ținu respirația pentru a
nu izbucni în plâns.
Sedric înjură și coborî din mașină. Ușa se trânti.
Își deschise ochii. Voci șușoteau afară, volumul lor
crescând în intensitate. Ținând cont de asta și de
unghiul înclinat al mașinii, păreau să fie blocați într-un
șanț. Ferestrele erau acoperite cu folie neagră, așa că
Enne nu putea fi sigură – și nu avea nicio idee unde
anume se aflau.
Se întinse tiptil și apucă sacoul abandonat pe scaunul
din fața ei. În buzunar, își găsi revolverul pe care
Sedric i-l furase. Decât să îl ia și să îl alerteze pe Sedric
că era trează, Enne îl goli de gloanțe și le puse în
buzunar, unde cutia de piele cu injecția era încă bine
ascunsă printre faldurile de satin.
Cartea Umbrei îi stătea în poală, chipul Nebunului
râzându-i în față. Știa că era cartea ce semnifica o
invitație, dar a cui? Oare Sedric i-o dedicase ei sau
doar i-o înmâna pe cea a lui Levi? Nu credea că Sedric
știa de legătura dintre Enne și Levi.
Doar două lucruri rămâneau clare: Enne tot trebuia să
îl omoare pe Sedric Torren și trebuia să pună stop
Jocului Umbrei.
Voci. Pași. Scaunul se înclină puternic. Motorul urlă și
mașina se smuci din șanț.
Ușa se deschise. Închise ochii, prefăcându-se
inconștientă.
Cineva – probabil Sedric – se așeză pe locul din fața
ei, aducând cu el mirosul de sudoare și fum de țigară.
Rămase nemișcată pentru zece minute, timp în care
mașina își reluă traseul. Enne spera cu disperare ca el
să nu îi poată auzi bătăile puternice ale inimii.
Când mașina se opri într-un final, Sedric îi trecu ceva
pe sub nas. Mirosul de amoniac o făcu să tresară.
— Ai dormit bine, păpușă?
— Unde suntem? încercă să vorbească bălmăjit, ca și
cum abia atunci își revenea în simțiri.
— Un loc cunoscut drept Casa Umbrelor. Un rânjet
caustic i se întinse pe față, făcând-o pe Enne să se
înfioare cu groază. Ai putea spune că e cel mai bun loc
de pariuri din oraș.
Sedric deschise ușa și ieși. Peste umărul lui, Enne zări
pentru prima dată Casa Umbrelor. Numele nici că se
potrivea mai bine – piatra neagră de la exterior arăta la
fel de aspră și nefinisată precum peretele unei grote și,
deși lumini dansau la ferestre, erau blurate de perdele.
Un sunet grav de bas brăzda aerul, iar un flaut șoptea
o melodie de jale în noapte. Dincolo de brazii înalți ce
flancau aleea, luminile orașului trimiteau sclipiri din
depărtare.
Avertismentul Zulei îi răsuna în minte. Mai mult decât
orice, stai departe de Casa Umbrelor.
În prima ei zi în New Reynes, Levi îi spusese că
Revoluția și moartea tuturor Mizerilor fuseseră
orchestrate de Clubul Phoenix, așa că Enne înțelegea
riscurile de a intra în bârlogul lor. Însă frica pe care o
simțise în vocea Zulei în acea zi îi lăsase impresia că se
ascundea mai mult decât politică și istorie în Casa
Umbrelor. Orice pericol ar aștepta-o înăuntru era
înșelător. Era ceva ce Enne nu mai cunoscuse până
atunci.
Sedric îi înmână un plic.
— Du-i asta lui Malcom Semper.
Enne inspiră precipitat. Cancelarul? Era omul cu cea
mai mare putere din Republică și liderul Clubului
Phoenix. Pieptul i se încordă când luă plicul. El era
omul care o ucisese pe Lourdes.
— Ei te așteaptă, îi spuse Sedric.
 — Mă așteaptă pentru ce?
— Pentru Joc.
Enne rămase fără aer. Cu colțurile ochilor zărea
umbre. Fantoma lui Gabrielle Dondelair. Silueta lui
Lourdes. Ambele încercaseră să o protejeze, însă, în
cele din urmă, vor avea toate aceeași soartă.
— Din păcate, continuă Sedric, nu voi putea participa
ca spectator – nu sunt un membru al Clubului
Phoenix. Dar fii fără griji, voi explora celelalte forme
de divertisment pe care Casa Umbrelor le oferă.
Enne tremură când puse plicul în buzunar, nesigură
dacă Sedric îi dăduse ocazia să îl salveze pe Levi sau îi
scrisese condamnarea la moarte.
— Ei nu știu cine ești, îi zise el, un zâmbet jucându-i
pe chip. Îi făcea plăcere să îi spună asta. Nici nu le
pasă. Vremurile se schimbă – se repetă, cel puțin așa
susțin ei. Așadar, ei reiau jocul.
— Joacă din cauza... vremurilor? Ce spunea Sedric nu
avea nicio noimă.
— Când diavolul bate la ușă, ești nevoit să plătești
pentru a-l ține la depărtare.
El o apucă de încheietura mâinii și o trase afară din
mașină. Ea se împletici pe covorul de iarbă.
— Astă-seară, acea răsplată ești tu.
În acel moment, din punctul Ennei de vedere, orașul
mișuna de diavoli. Sedric Torren. Vianca Augustine.
Malcom Semper. Le plătise deja un preț fiecăruia
dintre ei.
Pe neașteptate, Sedric o plesni peste față. Enne icni de
durere și se dădu protectiv îndărăt până se rezemă de
mașină, obrazul arzându-i.
— Asta a fost pentru ce s-a întâmplat la St. Morse, se
răsti el. Păși mai aproape de ea și spaima o înecă. Se
uită în jur, dar nu era nimeni să îi vadă – nici măcar
șoferul. Erau singuri.
Asta era șansa ei. Însă privirea lui pătrunzătoare îi
blocă orice mișcare.
— Văduva Neagră este o floare destul de neobișnuită,
spuse el. Importată. Care nu poate fi detectată. Niciuna
dintre Familii nu o deține. De unde ai făcut rost de ea?
Vorbele Viancăi îi răsunau în minte. Nu trebuie să se
știe că eu sunt în spatele acestei misiuni. Omerta o
sugruma cu o mână scheletică, lăsând-o fără aer.
Sedric făcu un pas amenințător spre ea, iar Enne își
ridică instinctiv brațele pentru a-și proteja fața.
— Pentru cine lucrezi?
Tăcerea era singura ei variantă.
Degetele lui îi dădură o șuviță de păr după ureche,
provocându-i mii de fiori prevestitori.
— A doua oară nu voi mai întreba cu frumosul, șuieră
el. Degetele i se răsfirară prin părul ei și îl strânseră cu
putere. Îi smuci capul pe spate și lacrimi de durere îi
apărură Ennei în ochi. Ea își furișă mâna în buzunar și
pipăi marginile cutiei de piele.
— Pentru Vianca? O trase și mai tare de păr și Enne
scânci. Omerta o forța să scuture din cap un răspuns
negativ. Răspunde-mi.
— Pentru nimeni, minți ea, scoțând încet cutia din
buzunar. Într-un fel, acela era adevărul. Vianca fusese
cea care dăduse ordinul, dar, dacă ea îl omora pe
Sedric Torren, o făcea pentru Levi.
O izbi cu capul de ușa mașinii. Enne gemu, steluțe
dansându-i în fața ochilor. Cutia căzu fără zgomot în
iarbă.
Nu se poate, gândi ea.
— Minți, rosti el. Își domoli strânsoarea din părul ei,
mâna lui alunecându-i în schimb pe gât. Pieptul lui îl
atingea pe al ei și Enne încercă să se ferească, să pună
cât mai multă distanță între ea și el, însă șoldul lui o
imobiliza dureros.
Nu te va omorî, își spuse ea. Clubul Phoenix te așteaptă.
Ți-a spus deja asta.
Dar nu însemna că nu o va răni mai întâi.
O strângea tot mai tare de gât. Ennei îi scăpă un
bolborosit.
— Vei muri în seara asta, mârâi el. În timp ce Sedric
vorbea, ea reuși să își îndoaie piciorul și să strecoare
un deget după bareta pantofului. Și-l dădu cu grijă jos
din picior, încercând să nu îl scape. Era amețită din
cauza lipsei de aer.
— Va fi o moarte chinuitoare. Va dura o veșnicie.
Ultima dată când au fost doi jucători, Clubul Phoenix
nu a putut să se distreze. Le-am spus că de data asta se
pot distra cu tine.
Enne știa exact la ce joc făcea referire Sedric – noaptea
în care Gabrielle jucase pentru a salva viața fiicei ei.
Furia punea stăpânire pe ea, iar Enne strânse cu putere
pantoful și, cu toată forța de care era capabilă, îi înfipse
tocul în ochi.
Sedric urlă de durere, dându-i drumul și acoperindu-
și ochiul cu palmele. Lacrimi amestecate cu sânge îi
curgeau pe obraz.
— Nenorocito, mârâi el.
Enne îl împinse de lângă ea, lăsându-se disperată în
genunchi, respirând greoi și căutând cutia de piele. O
găsi și îi dădu capacul la o parte. Abia ce apucase
seringa dinăuntrul cutiei când Sedric o lovi cu piciorul
în coaste și o trânti cu totul la pământ.
Apoi o prinse de materialul rochiei și o smuci în
picioare. Ochiul lui stâng era umflat și închis, însă era
atât de însângerat încât Enne nu putea fi sigură dacă
mai rămăsese ceva din el. Înainte ca Sedric să o
lovească din nou, îl lovi între picioare și scăpă din
strânsoarea lui.
 Căzu pe burtă pe iarbă cu seringa încă în pumn.
Când își ridică privirea, Sedric ținea revolverul în
mână, îndreptat spre ea. Își proteja ochiul cu o mână,
iar cu celălalt ochi trimitea o privire sălbatică, râzând
nebunește.
— Chiar ar fi trebuit să mă lași să mă distrez.
Apoi apăsă pe trăgaci.
Clic!
Acesta înjură și verifică magazia goală a revolverului.
Apoi se uită la ea mirat când cu o mișcare rapidă Enne
îi înfipse seringa în picior.
În seara asta nu va fi victima lui.
El va fi al ei.
În doar câteva secunde, trupul lui amorțit se prăbuși
pe spatele ei. Gemu și îl împinse la o parte, dezgustată
de senzația corpului lui peste al ei. Sedric se rostogoli
pe iarbă, privind în gol cu un singur ochi.
Tremurând, Enne se ridică în picioare și îl privi. Nu îi
părea rău. Nu pentru el, nici măcar pentru ea. În loc să
fie distrusă, capitularea în fața puterii orașului o făcuse
insensibilă și împăcată cu sentimentele de furie, de
hotărâre.
Enne ridică de jos plicul pe care Sedric i-l dăduse
înainte de a o pălmui. Spusese ceva legat de doi
jucători, ceea ce însemna că Levi era înăuntru – în
viață, dar pregătindu-se să joace Jocul Umbrei. Dacă
avea de gând să îl salveze, trebuia să i se alăture în
Casa Umbrelor.
Recuperă și revolverul. Avea în buzunar doar trei
gloanțe. Bănuia că, după modul în care răsuna muzica,
Casa Umbrelor era departe de a fi pustie. Putea oare să
dea buzna în încăpere, amenințând cu pistolul și
forțându-l pe Semper să îl elibereze pe Levi? Putea fi
îndeajuns? Sau va fi împușcată chiar ea înainte de a
avea vreo șansă?
Încărcă revolverul și îl ascunse în buzunar. Degetele ei
atinseră panglica rece a măștii din satin pe care i-o
dăduse Lola. O scoase și și-o puse la ochi, întocmai
cum făcuse în Piața Resturilor. Masca îi acoperea prea
puțin din chip, dar măcar îi oferea o mică protecție.
Dacă ea și Levi reușeau să scape cu viață, atunci
nimeni nu trebuia să afle cine era ea – în caz contrar,
Clubul Phoenix va afla mult prea ușor că ea fusese cea
care îl ucisese pe Sedric Torren.
Cu buzele proaspăt rujate și pantoful cu tocul pătat de
sânge înapoi în picior, Enne ciocăni la ușa Casei
Umbrelor.
Un bărbat mătăhălos deschise ușa, iar muzica
asurzitoare îi asaltă auzul.
O privi impasibil câteva clipe, dar apoi rămase crucit.
— Tu erai, spuse Rechinu’, dintele lui de aur sclipind.
Enne încremeni încordată recunoscându-l – una
dintre Cizmele albe întâlnite în prima ei zi în New
Reynes. El știa de legătura ei cu Lourdes, femeia pe
care ei o uciseseră aici cu doar o săptămână în urmă. El
o văzuse fără mască.
Mintea i se goli, cu excepția unei singure idei
disperate. Își scoase revolverul, i-l îndreptă spre cap și
trase.
Zgomotul și forța din spatele împușcăturii o sperie
atât de tare încât scoase un țipăt strident. Trupul lui
căzu bolovan la pământ, iar ea rămase blocată, sângele
pulsându-i electrizant prin vene, pregătită ca cineva să
dea năvală. Nimeni nu o făcu. Se întrebă dacă sunetul
răzbătuse dincolo de muzica ce pulsa atât de puternic
încât putea acoperi orice alt zgomot și cineva ar fi
putut totuși băga de seamă.
Păși peste trupul inert și balta de sânge pentru a intra
în Casă. Cochilia de gheață din jurul inimii i se întărea
cu fiecare pas. Sufletul părea să îi fi rămas undeva în
Luckluster – sau probabil undeva în Bellamy.
În aer pluteau mirosuri puternice de fum și își încreți
nasul, încercând să înlăture miasma cu ajutorul
plicului. O lumină pătrundea dintr-o cameră alăturată,
dar în rest holul era învăluit în întuneric. Își vârî
revolverul înapoi în buzunarul rochiei și își croi drum
prin Casă.
Câțiva bărbați, care stăteau întinși pe mochetă,
ridicară capul și o priviră cu indiferență când intră,
însă atenția le fu din nou captată de o pipă uriașă
asemănătoare unui sfeșnic ce stătea pe masa din fața
lor. Enne zări un set de scări în celălalt colț al camerei.
O forță sinistră o atrăgea în acea direcție, ghidând-o
spre propria moarte. Începu să urce scările, palma
plimbându-i-se pe balustrada fină de abanos.
În capătul scărilor era o singură ușă. Din spatele ei se
auzea un ticăit ritmic, precum cel al unui ceas sau al
bătăilor inimii. Cu răsuflarea tăiată, apăsă pe clanță,
deschizând cu grijă ușa.
Când păși înăuntru, mai mult de douăsprezece
chipuri fără viață întoarseră privirile spre ea, însă ochii
ei se îndreptară imediat spre Levi. Când el îi întâlni
privirea, toată culoarea din obraji îi dispăru. Stătea
cocoșat în scaun ca și cum stând drept i-ar fi provocat
durere, iar un semn urât și roșu îi marca o parte a
gâtului. Inima Ennei tresări îngrijorată – fusese rănit
din nou.
Enne închise ușa în urma ei și muzica de la parterul
casei dispăru, de parcă nimic nu exista dincolo de
această cameră. Ticăitul dispăruse și el – poate că
auzul îi jucase feste.
— În sfârșit, celălalt jucător, spuse un bărbat. Enne îl
recunoscu imediat: Cancelarul Malcom Semper,
Părintele Revoluției – și ucigașul mamei ei. Pieptul i se
strânse, toată furia și jalea și adrenalina năpădind-o. Te
rog să iei loc, draga mea.
Încercă să pună mâna pe revolver. Acesta era
momentul – ajunsese la timp pentru a opri Jocul. Însă
mâna ei era înțepenită pe lângă corp – nu din cauza
omertei, ci din cauza unei alte puteri prezente în
cameră. Aceeași forță sinistră care o condusese pe
scări. Înghiți anevoie un țipăt de panică.
— Presupun că ai scrisoarea domnului Torren, nu-i
așa? întrebă Semper.
Enne împietri. Nu avea de ales. Era lipsită de arme, de
apărare și li se oferea direct pe tavă. Făcuse pentru a
doua oară în acea seară o eroare fatală, iar acum era
prea târziu.
După câteva clipe de groază, se liniști îndeajuns cât să
îi înmâneze plicul din partea lui Sedric. Semper îl
deschise și citi conținutul, apoi își drese vocea.
— Se pare... Cum te numești?
— Scance, spuse ea, numele pe care i-l dăduse Lola.
Numele pe care mama ei îl folosise cândva, demult.
Semper clipi surprins. Poate și el zărea fantoma lui
Lourdes în fața ochilor, la marginea câmpului vizual.
Își întoarse atenția spre scrisoarea lui Sedric.
— Domnul Torren ne-a recomandat ca Scance să fie
cea care să joace.
— Ce? șuieră Levi. Enne înmărmuri. Ce însemna asta?
Nu ar fi trebuit să joace amândoi?
— Ei bine, având în vedere trecutul tău la jocurile de
cărți, domnule Glaisyer, nu e nevoie să îți arăți
priceperea. Poate că acest nou-venit ar merita o șansă
să impresioneze.
Levi scutură din cap. Părea complet distrus.
— Ia un loc, o îndemnă Semper, iar Enne ocupă
singurul scaun liber de la masă. Din când în când,
încerca să ajungă la buzunarul în care ascundea arma,
însă în zadar. Dacă fugea – dacă putea fugi –, însemna
să îl lase pe Levi în urmă și ea ajunsese totuși până aici,
nu putea da înapoi. Indiferent cât de îngrozită era, nu
îl putea abandona în ultimele lui clipe. Nu și-ar ierta-o
niciodată.
— Nu te obosi să stai cu ochii pe ușă, dragă, rosti
Semper. Fiecare monstru din orașul ăsta găsea mereu
un alint pentru ea. Jocul a început din momentul în
care ai făcut primul pas în Casă. Ești supusă regulilor.
Nu ai cum să scapi. Nu ai cum să trișezi.
Asta explica de ce Enne nu putea pune mâna pe armă.
Era o magie în jurul Jocului, asemenea jurămintelor. O
magie pe care nu și-o putea explica.
— În timpul Jocului, jucătorul pariază de obicei cu
propria viață, explică Semper, dar, din moment ce
avem doi oaspeți, în joc va fi pusă viața domnului
Glaisyer, iar Séance va fi jucătorul.
 Ennei îi stătu inima în loc. Rolurile ar fi trebuit să fie
inversate. Ea nu știa nimic despre cărți.
— Ultima oară când am făcut asta... începu să spună o
femeie mai tânără.
— Aceea a fost o greșeală, se răsti Semper. În plus, cei
doi nici măcar nu se cunosc. Nu-i așa?
Vorbeau despre Jocul lui Gabrielle Dondelair, când
viața Ennei fusese miza. Ei nu aveau habar că același
copil stătea acum în fața lor, pregătit să joace Jocul
pentru a doua oară.
— Nu am auzit niciodată de el, răspunse Enne. Levi îi
aruncă o privire furioasă, de parcă grija pentru ego-ul
lui era mai importantă într-un asemenea moment.
— Jucătorii nu ne intră, pur și simplu, pe ușă, spuse
răspicat femeia care vorbise anterior. Dacă nu îl
cunoști, atunci de ce ai venit?
Cuvintele se formară de la sine.
— Să câștig, răspunse Séance.
Semper zâmbi.
— Oamenii nu joacă acest Joc pentru a câștiga, draga
mea. Joacă pentru a nu pierde.

Ziua a zecea

„Unii spun că Orașul Păcatului este un joc, așadar,

înainte să ajungi aici, pune-ți o întrebare, dragă
cititorule: cât ești dispus să pierzi?”
Orașul Păcatului, un ghid:
unde să te duci și unde nu

Enne

— Regulile nu sunt chiar atât de complicate, începu

Semper. Camera era atât de întunecată încât el părea
doar o umbră de cealaltă parte a mesei. Unsprezece
jucători și douăzeci și două de Cărți ale Umbrei.
Pentru început, fiecare jucător va primi două cărți.
Scoase cărțile argintii și le împărți jucătorilor de la
masă. Ar fi indicat să nu te uiți la ele până nu înțelegi
regulile, rosti el în momentul în care Enne se întinse să
își ia cărțile. Își retrase mâna, inima bătându-i cu
putere. Ceilalți nouă jucători se holbară la ea cu atâta
indiferență încât se întrebă dacă nu cumva dormeau cu
ochii deschiși, dacă erau măcar interesați de Joc, unde
viața lui Levi era premiul.
Semper își continuă explicațiile în timp ce un bărbat
din spatele lui așeză pe masă un teanc imens de cărți
cu spatele argintat. Erau zece pachete de Cărți ale
Umbrei în acel maldăr, ceea ce însemna că erau câte
zece din fiecare carte. La fiecare rundă, jucătorii care
doreau să câștige cartea care era pusă la bătaie vor
așeza o sferă în centrul mesei. Obiectivul era să adune
toate cele douăzeci și două de Cărți ale Umbrei.
Persoanele care stăteau în jurul mesei le oferiră
jucătorilor un săculeț de mătase. Când Enne deschise
săculețul, dădu cu degetele peste mici sfere din sticlă
neagră, identice cu cea pe care o ținea în noptiera
dormitorului ei de la St. Morse.
— Acestea sunt sfere speciale, zise Semper. Conțin
esența vieții voastre, nu volți.
— Cum e posibil? întrebă ea, ca și cum nu mai văzuse
una până atunci.
— Sunt multe mistere în Casa Umbrelor. Ce-ar fi să-i
pasezi sferele lui Levi?
Nu contează cum funcționează, gândi Enne. Tot ce
contează e ca noi să scăpăm cu viață.
Însă doar o singură persoană reușise să câștige Jocul și
în cele din urmă tot murise în acea seară.
Enne îi dădu lui Levi săculețul. Cu o mină severă, el
așeză o sferă la încheietura cotului și o umplu cu
fulgere asemănătoare volților care erau aurii în loc de
albe, în același mod în care o persoană ar umple o sferă
dacă ar avea pielea încărcată cu volți. Una. Zece.
Treizeci. Cincizeci de sfere, toate pline. Îi dădu
săculețul înapoi, arătând la fel de cenușiu și palid ca
membrii Clubului Phoenix.
Literalmente, viața lui era în mâinile ei.
— Sferele se golesc odată ce sunt pariate, așa că, dacă
pariezi toate sferele, Levi va muri, îi spuse Semper.
Jocul va dura trei ore. Dacă în acest timp nu ai reușit să
aduni toate cele douăzeci și două de Cărți ale Umbrei,
sferele se vor anula și soarta lui va fi aceeași – va muri.
Enne încercă să îi atragă atenția lui Levi, dar privirea
lui era fixată pe teancul de Cărți ale Umbrei.
Semper așeză pe masă un cronometru din metal de
mărimea unei curse de șoareci, cu mecanismele și firele
la vedere, ca și cum ar fi fost montat pe dos. În fiecare
rundă, el va împărți jucătorilor cărți normale la fiecare
pariu plasat. De exemplu, opt cărți pentru opt jucători
care pariază. Pornind de acolo, acei jucători concurau
pentru cartea pusă la bătaie în acea rundă. Fiecare juca
câte o carte pe tur până rămâneau fără, iar cea mai
mare carte din tur le aduna pe celelalte. Cine termina
cu cel mai mic număr de cărți de pică era câștigătorul
rundei și al Cărții Umbrei. Remizele se decideau cu
zarul.
Semper amestecă pachetul de cărți normale cu un
bocănit în masă.
— Mai este un impediment, preciză el.
Bineînțeles că nu putea fi atât de simplu.
— Odată ce Jocul începe, Cărțile Umbrei dezvoltă o
putere divină, prevestitoare. Când intră în contact cu
pielea voastră, o frântură din viață vă va trece prin fața
ochilor conform cărții. Ceva ce deja s-a întâmplat sau
poate ceva ce s-ar fi putut întâmpla dacă ați fi făcut alte
alegeri.
Levi se uită, în sfârșit, spre ea. Enne îi menținu
privirea, cu inima în gât, transmițându-i că se va
descurca, totul va fi bine și avea mult mai mult de trăit
decât cele trei ore. Teama de pe chip însă nu îi dispăru.
Nici ea nu s-ar fi încrezut în vorbele ei.
— Care este rostul prezicerii? îl întrebă ea pe Semper.
— De a le aminti jucătorilor care este miza.
Ca și cum ar fi avut nevoie să le fie amintit că vor
muri. Nu conta că viața lui Levi era cea pusă în pericol
– Clubul Phoenix, cu siguranță, nu o va lăsa să
părăsească vie și nevătămată Casa când totul se va
încheia.
— Puteți întoarce cărțile, le transmise Semper. Lovi
apăsat cronometrul, trezindu-l la viață.
Tic, tic, tic.
Enne se întinse după cele două Cărți ale Umbrei. De
îndată ce o atinse pe cea de deasupra, o imagine îi
inundă mintea, rupând-o pentru o clipă de realitatea
camerei în care se afla. Era în sufrageria casei sale din
Bellamy, privind în susul scărilor la prima ușă. Biroul
lui Lourdes, mereu încuiat. Casa părea că mișună cu
secrete.
Nălucirea se schimbă. Ea era cu câțiva ani mai în
vârstă, purtând o rochie de culoarea vișinei putrede și
stând la o coadă. Cineva anunță numele fetei din fața
ei. Când numele Ennei urma a fi strigat, ea coborî
grațios pe treptele acoperite cu mochetă albă și intră
într-o sală de bal sclipitoare, prezentată, în cele din
urmă, cu titlul Lady Erienne Abacus Salta.
Camera reveni la normal. Enne suspină și, după
câteva clipe, ridică tremurând Cărțile Umbrei. Prima
dintre ele era Luna, care îi oferise amintirea căminului
ei. Cea de-a doua era Caleașca, ce îi arătase intrarea ei
în societate, după absolvire. Asta nu se va întâmpla
niciodată. Lady Erienne Abacus Salta. Nici numele nu și-
l mai putea însuși cu adevărat.
Viața îmi va trece efectiv prin fața ochilor, realiză ea.
Maniera în care viziunile reușeau să o răpească îi
amintea de holul în alb și negru din visele ei. Poate că
forțele misterioase ce înconjurau Casa Umbrelor,
oricare ar fi fost ele, erau, de asemenea, responsabile
pentru modul în care Enne și Levi împărtășeau acel
hol.
Nu preconiza însă că avea să mai afle răspunsul.
Semper întoarse prima Carte a Umbrei pusă la bătaie.
Era împărăteasa. Opt persoane plasară câte o sferă,
printre care și ea. Semper îi împărți o mână formată în
majoritate din cărți de număr mare, iar, din câte își
amintea despre regulile jocului, acela nu era un semn
bun. Pe de altă parte, oricum nu înțelesese prea multe
din explicațiile lui.
Semper își jucă prima carte, un treiar de pică. Ea își
folosi cartea de pică cea mai mică, juvetele. Bineînțeles
că aceea se dovedi a fi cea mai mare dintre cărțile
jucate și ea le luă pe toate, inclusiv cinci cărți de pică.
Cinci cărți cu ghinion.
La finalul rundei, ea avea mai multe cărți de pică
decât ceilalți, fapt care îi elimină orice șansă de a
câștiga împărăteasa. Agonia lui Levi era palpabilă. Trei
persoane erau la egalitate cu nicio carte de pică și
aruncară zarurile pentru a decide cine câștiga Cartea
Umbrei din acea rundă.
O sferă în minus. Patruzeci și nouă rămase.
Se scurseră cinci runde. Jucă patru dintre ele și le
pierdu pe toate.
Tic. Tic. Tic.
Semper întoarse cartea îndrăgostiților. Enne plasă
pariul, iar, spre marea ei surprindere și șansă, primi în
majoritate cărți mici. Reuși să nu adune nicio carte de
pică și câștigă premiul.
De îndată ce puse mâna pe el, i se derulă o imagine.
Era în patul lui Levi, întinsă pe spate, nasturii de sus ai
bluzei descheiați indecent, cu părul răvășit pe perna
lui. El stătea sprijinit în brațe deasupra ei, cu buzele
lipite pe pielea pieptului ei. Ea ofta și inspira parfumul
lui, jucându-i-se cu părul de la ceafă. Mâna lui se
plimbă de pe umăr în jos pe brațul ei până când
degetele li se împletiră. El îi ridică brațul deasupra
capului. Se lipi cu abdomenul de al ei. Îi șopti numele
la ureche.
Era o capitulare atât de dulce.
Cu mâna ei liberă, îi întoarse chipul spre ea, se ridică
să îi întâmpine buzele...
Momentul se sfârși. Obrajii probabil îi erau
îmbujorați, de vreme ce Semper rânji când întoarse
următoarea carte. Levi îi oferi un zâmbet slab, de
felicitare pentru câștigarea acelei runde, însă expresia
lui părea să întrebe: Ce ai văzut? Era vizibil tulburată.
Își feri privirea, mai mult ca sigură că el îi putea citi
rușinea și adevărul în ochi. Ei forțaseră limitele relației
lor încă de când ea sosise în oraș.
Trupul încă îi ardea gândindu-se la ce ar fi putut fi,
dar se strădui să-și alunge imaginile himerice din
minte. Trebuia să se concentreze.
Trecură încă cinci runde. Parie o singură dată – în
timpul unei runde când puțini o făcură, crescându-i
astfel șansele de câștig – și pierdu.
Tic. Tic. Tic.
Trecu o oră. Rămâneau două în care să adune
nouăsprezece cărți.
Parie la următoarele cinci pase și câștigă două: Roata
Norocului și Moartea. Mai întâi se văzu pe ea, înfigând
seringa în piciorul lui Sedric, fiecare secvență la fel de
reală și sângeroasă, aievea celor întâmplate mai
devreme în acea seară. Când imaginea se schimbă, ea
era prăbușită pe podeaua biroului Viancăi, dona
privind nepăsătoare cum omerta o făcea să își dea
ultima suflare.
Tic. Tic. Tic.
Până la finalul orei a doua, ea câștigase încă patru
Cărți ale Umbrei, ceea ce însemna că în următoarea oră
trebuia să câștige treisprezece.
Până atunci, Levi refuză să o privească în ochi. Acum,
nu își dezlipea privirea de la ea. Își încrucișa și își
desfăcea brațele, lovea cu degetele în masă, se foia în
scaun, își trosnea gâtul, toate în timp ce o fixa cu
privirea. Ea era conștientă că pierdea. El era conștient
că ea pierdea. Nu putea sufla nicio vorbă pentru că îi
spusese lui Semper că nu îl cunoaște pe Levi, dar voia
să strige îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Ochii lui
îi transmiteau aceleași vorbe.
Ea parie pe următoarea carte. Părea că Semper avea
tot timpul din lume pentru a le împărți cărțile și ea se
întrebă dacă se mișca atât de lent în mod intenționat.
Cu mai mult de jumătate din sfere deja jucate, Levi
arăta tot mai rău. Pielea lui cafenie devenea din ce în
ce mai transparentă, un văl lăptos acoperindu-i
culoarea ochilor căprui.
 Enne era forțată să stea acolo pentru cincizeci și cinci
de minute, privind cum viața lui se scurge. Gândul o
făcu să tremure înspăimântată.
Enne era la egalitate cu o altă femeie pentru câștigarea
următoarei Cărți a Umbrei. Femeia aruncă prima
zarurile. Nimeri unsprezece.
Când îi veni rândul, Enne îl privi pe Levi, refuzând să
vadă numărul de pe zaruri. El zâmbi slab, iar ea se știu
câștigătoare.
Apoi privi zarurile. Un nouă. Pierduse. Zâmbetul lui
fusese de consolare.
În curând, ea va pierde Jocul și va fi vina ei că
amândoi vor muri. Dacă ea nu ar fi fost aici, Levi ar fi
putut juca chiar el, iar atunci ar fi avut o șansă reală.
Toată acea bravadă de a încerca să-l salveze așa cum ar
fi trebuit să o salveze pe Lourdes... nu făcuse decât să
înrăutățească situația.
Tic. Tic. Tic.
Mai erau cincizeci de minute.
Ea refuză să se lase învinși fiindcă timpul se scurgea.
Dacă acela le era sfârșitul, se va întâmpla doar după ce
va risca și va paria tot ce avea și nu va ceda.
Semper întoarse următoarea carte.
Lumea.
Ea fu prima care-și plasă sfera. Semper, cel de-al
doilea. Se uită împrejur și observă că trei persoane
rămăseseră deja fără sfere, iar ceilalți asistau cu
indiferență. Viețile lor nu erau în pericol. Ei știau deja
că ea va pierde.
Runda se dădea doar în doi jucători. Semper jucă un
patru de cupă, iar ea își jucă treiarul. Tot ce îi rămăsese
era asul de pică, însemnând că dacă el juca orice carte
de pică, ea va pierde, fiindcă va fi cartea cea mai mare
și va fi nevoită să le ia pe amândouă.
El jucă șasele de caro. Apoi el îi luă asul de pică și ea
cuceri Lumea.
La atingerea cărții, senzația se instală subit, în mod
inexplicabil și puternic. O durere îi fulgeră pieptul,
pornind din inimă și curgându-i prin vene. Se simțea
înfrigurată, conștientă de fiecare pulsare a sângelui,
fiecare frământare a măruntaielor ei. Când își închise
ochii și încercă să găsească sursa durerii, avu senzația
stranie că un alt spirit i se alăturase înlăuntrul ei. O
siluetă pândind la limita conștiinței. Ceva ce nu fusese
până atunci acolo.
Pe măsură ce durerea dispărea, ea simți o schimbare
în atmosfera camerei. Aproape toți cei prezenți erau
nemișcați și lipsiți de viață și totuși plutea o energie
negativă în jur. O rețea de fire împânzea încăperea. Nu
era un lucru pe care ea îl putea simți sau vedea
propriu-zis, ci un lucru de care era totuși conștientă că
există. Firele vibrau deasupra Cărților Umbrei,
deasupra sferelor negre, deasupra cronometrului. Se
înfășurau în jurul încheieturilor mâinilor celorlalți
jucători, încătușându-i pe toți, mai puțin pe ea. Chiar
dacă firele nu erau conectate între ele, toate păreau a
face parte din același întreg: coarde diferite din același
pian. Iar Jocul, realiză ea, era melodia.
Așeză neliniștită cartea Lumii alături de celelalte Cărți
ale Umbrei pe care le câștigase. Orice s-ar fi întâmplat,
orice ar fi avut impresia că poate simți – trebuie să fi
fost o închipuire. Mai avea puțin și ceda sub presiunea
fricii și a nervilor. Pentru o clipă, o făcuse.
Peste patruzeci și opt de minute, când cronometrul va
suna, Levi va muri, iar ea îi va urma. Trebuia să se
stăpânească. Ignoră senzația ciudată și se concentră
din nou la Joc.
Levi clipi de câteva ori, iar din felul cum o făcuse,
Enne bănuia că încerca să îi spună ceva. Un semnal. El
se frecă la ochi de mai multe ori, însă ea nu îi mai dădu
atenție. Semper întorsese următoarea carte, iar ea era
determinată să o câștige. Starea de panică de mai
devreme dispăruse, în loc domnind doar hotărârea.
Enne câștigă următoarele șase Cărți ale Umbrei.
Tic. Tic. Tic.
Doar douăzeci și opt de minute rămase.
Alte persoane se alăturară jocului, dar doar câteva.
Majoritatea rămăsese fără sfere. Numărul lor trebuie să
fi fost diferit pentru fiecare.
Enne mai avea șaisprezece sfere și, chiar și în
obscuritatea camerei, ea își putu da seama că Levi
arăta mai mult mort decât viu. Pielea lui îi amintea de
hârtia cerată, iar toate venele îi erau vizibile, în special
în jurul ochilor.
O altă rundă trecu, ea fiind singurul jucător ce parie –
Semper deținea deja acea Carte a Umbrei. Îi reveni în
mod automat ei.
Apoi trei persoane pariară. Enne câștigă din nou.
Tic. Tic. Tic.
Pierdu următoarea rundă.
Tic. Tic. Tic.
Și o câștigă pe următoarea.
Tic. Tic. Tic.
Douăzeci de minute. Încă avea nevoie de patru cărți.
Tic. Tic. Tic.
Dar aproape reușise. Aproape reușise.
Mai erau cinci jucători, printre care Semper și ea.
Ceilalți trei jucară fiecare mână. Trebuie să fi fost de
părere că exista o șansă ca Enne să poată câștiga.
Câștigă următoarea carte. Doar cincisprezece minute
rămase.
Și pe următoarea. Doar douăsprezece minute rămase.
Apoi pierdu. Doar opt minute rămase.
Câștigă. Trei minute rămase.
 Doar Enne și Semper mai aveau sfere de pariat. El
întoarse Omul Spânzurat, dar ambii aveau deja acea
carte, așa că întoarse alta. Și pe aceea o aveau. Și alta. Și
alta. Părea că amândoi urmăreau aceeași carte.
Tic. Tic. Tic.
Diavolul. Când ajunse la carte, mai era doar un minut
rămas din joc.
Nu putea pierde. Prezența acelui spirit în mintea ei –
cel pe care și-l imaginase – o simțea mai presantă și
mai impunătoare.
Toate firele din încăpere vibrau. Melodia era aproape
de sunetul final.
Semper împărți fiecăruia două cărți, mișcându-se lent,
atât de lent, încât îi venea să îl sugrume, era atât de
nervoasă și frustrată. El încerca să tragă de timp.
Semper își jucă prima carte. Un patru de pică. Ea
trebuia să țină pasul, iar singura carte de pică pe care o
avea era juvetele.
Ceea ce însemna că pierduse. Pierduse, iar acum ea și
Levi vor muri.
Și nu doar fiindcă Semper va avea toate cărțile și va
câștiga Jocul, dar timpul inevitabil se va scurge. Doar
douăzeci și opt de secunde rămase.
Dacă își va arăta cartea, va privi cum Levi moare.
Dacă nu făcea nimic și aștepta, tot va privi cum Levi
moare.
 Douăzeci și patru de secunde rămase.
Ar putea... Ar putea...
Șaptesprezece secunde rămase.
Avea nevoie de timp să se gândească. Doar o secundă.
Doar cât să își pună gândurile în ordine și să oprească
Jocul și să îi spună lui Levi că îi părea rău și...
Oprește melodia, șopti spiritul din capul ei. Oprește
melodia. Oprește melodia.
Era propria ei voce. Propriul ei instinct de conservare
ghidând-o. Firele vibrau în jurul ei, încercuind totul,
mai puțin pe ea. Dacă asculta cu atenție melodia, putea
auzi cum notele scăpau fals. Armonia era greșită. Jocul
nu mai era ca înainte. Regulile... regulile fuseseră
încălcate într-un mod în care nu se mai întâmplase.
Zece.
Nouă.
Opt.
Băgă mâna în buzunar.
Șapte.
Șase.
Scoase revolverul.
Cinci.
Se ridică și îndreptă pistolul spre Malcom Semper.
Scaunul ei protestă cu un zgomot precum țipetele
cuiva care se trezește în propriul sicriu.
Patru.
 Femeile icniră cu uimire. Bărbatul de lângă Enne sări
în picioare cu intenția de a o doborî. Însă degetul ei era
deja pe trăgaci și se strădui să își mențină echilibrul.
Trei.
OPREȘTE MELODIA, țipă vocea.
Doi.
Enne se conformă.
Unu.
Arma se descărcă. Glonțul spulberă cronometrul într-
o mie de bucăți și, simultan, firele încetară zgomotul,
melodia se opri.
Bărbatul o imobiliză, ținând-o cu fața la masă, pieptul
izbindu-i-se de lemn. Icni când greutatea lui o lăsă fără
aer. Cineva îi smulse pistolul din mână.
Era Levi.
Semper dădu să își întoarcă ultima carte și să câștige
Jocul.
— Nu! țipă Enne.
Levi îndreptă pistolul spre capul lui Semper și trase.
Țipete. Sunetul scaunelor zgâriind podeaua de lemn.
Urechile Ennei țiuiau din cauza împușcăturii. Își roti
capul, căutându-l pe Levi.
Masa se zdruncină când trupul lui Semper căzu inert
peste aceasta.
— Asta a fost pentru Lourdes, șopti Levi, iar ea îl
iubea pentru asta.
 Cu obrazul presat de materialul negru al mesei, Enne
se holbă la două lucruri: la ochii lipsiți de viață ai
bărbatului care îi ucisese familia și la cartea Diavolului
îmbibându-se cu sângele diavolului.

Levi

— Nu. Vă. Mișcați, țipă Levi, amenințându-i cu

pistolul pe cei din încăpere. Membrii Clubului Phoenix
îl priveau cu ochi mari și fără viață, rămânând pe loc.
Timpul nu le putea veni de hac, dar puteau omorî
orice cu un glonț.
— Lasă arma jos, zise calm Josephine Fenice. Prea
calm. El doar ce îl împușcase pe Cancelarul întregii
Republici chiar sub ochii ei și ar fi mai mult decât
încântat să o împuște și pe ea. El cu siguranță nu era
calm.
— Dă-i drumul, îi ordonă Levi bărbatului care o ținea
pe Enne prizonieră, lipită de masă, sub greutatea lui.
Bărbatul ridică brațele, iar Enne se îndreptă rapid.
Ochii ei, cândva căprui, erau acum de un violet
scăpărător. Și aura ei se preschimbă din valurile de un
albastru închis într-o furtună violentă de mov și
argintiu, accentuând aromele originale de cafea și
burbon cu un miros cu iz de praf de pușcă.
Aura nu trebuia să se transforme.
 Era îndeajuns de întuneric în cameră încât el se îndoia
ca altcineva să îi fi observat ochii în timpul Jocului,
însă acum...
Acum, ei doi erau în centrul atenției. Trebuia să o
scoată pe Enne de aici înainte ca cineva să își dea
seama cine – și ce – era ea.
— Séance, zise Levi, chiar dacă numele suna aiurea,
du-te și stai lângă ușă. Enne făcu întocmai, Levi
relaxându-și umărul de îndată ce ea era în siguranța
locului din colț, destul de departe ca cei din Clubul
Phoenix să nu îi poată vedea ochii caracteristici Mizer.
Levi apucă sferele negre rămase și le descărcă energia
înapoi în corp. Nu se simți cu mult mai diferit după:
vlăguit, sângele pompând atât de încet prin corp încât
mecanismele lui păreau împotmolite. Mare parte din
energia vieții lui – orice ar fi însemnat asta – era
pierdută. Se întrebă cât dura să se regenereze.
Dacă se va întâmpla vreodată.
Levi se îndreptă cu spatele către ușă. Îl durea tot
corpul, dar la naiba – se simțea bine să se miște. Nu
crezuse că va mai putea merge.
— Te vom găsi din nou în cele din urmă, rosti concis
Josephine. Nu poți fugi de noi.
Din momentul în care Levi părăsea acea cameră, va fi
un criminal în adevăratul sens al cuvântului. Fusese
dintotdeauna un escroc, dar nu provocase niciodată
atâta nenorocire încât să fie nevoit să se ascundă.
Începând din această noapte, va fi un om căutat.
Oriunde ar fugi, Clubul Phoenix îl va urmări.
Gabrielle Dondelair reușise să câștige doar câteva ore.
Enne îi apucă brațul, liniștindu-l.
— Noi plecăm.
Ea deschise ușa și, după ce îl trase pe Levi pe casa
scării, o închise în urma lor, trântind-o. Se grăbiră să
ajungă la parterul casei – un lucru aproape imposibil
pentru Levi în starea lui actuală. Pe lângă multiplele
leziuni, corpul lui era pe trei sferturi deja mort. Enne
fu nevoită să îi sprijine brațul în jurul umerilor ei doar
pentru a-l ține pe picioare.
— Enne, îi șuieră el disperat în ureche, pe când îl ajuta
să coboare scările. Dacă ne iese cineva în cale, trebuie
să îți închizi ochii.
— Ce vrei să spui?
— Ochii tăi sunt violet.
Ea se încordă, dar nu păru atât de șocată pe cât ar fi
trebuit. Ce i se întâmplase în timpul Jocului?
— Ei au observat?
— Nu cred. Vom vorbi despre asta când vom fi
singuri. Imediat ce vom scăpa de aici.
Ajunseră în camera unde fuseseră dansatoarele, acum
goală. În spatele lor, muzica și voia bună răsunau,
venind de undeva din măruntaiele casei.
 Enne îl ghidă pe sub o arcadă. Camera alăturată
mirosea puternic de la fumul dulce caracteristic
Stăpânei, iar câțiva bărbați dormeau pe podea. Aceștia
nu îi simțiră pe Levi și pe Enne când se repeziră spre
ieșire.
Asta era prea ușor. Ei, pur și simplu, îi lăsară să scape.
Clubul Phoenix oare considera Casa Umbrelor ca fiind
atât de bine păzită? Sau că ei își vor găsi sorocul până
la ivirea zorilor?
Enne dădu ușa de la intrare de perete, Levi inspirând
adânc aerul proaspăt și încercând să își lase deoparte
grijile.
Apoi el se împiedică de cadavru.
Levi căzu, izbindu-se cu capul de umărul bărbatului,
cu o bufnitură dureroasă. Enne ateriză cu fața în jos
peste spatele lui Levi. Genunchiul ei se înfipse în
piciorul lui rănit, durerea făcându-l să blesteme
prelung și înfundat.
— Scuze. Scuze, zise ea, împleticindu-se să se ridice.
Levi se trase în genunchi, însă un țipăt aproape să îi
scape când se ridică. Era față-n față cu Rechinu’,
bărbatul care îl bătuse în subsolul casei. Sângele băltea
pe treapta de ciment, prelingându-se din gaura de
glonț din frunte.
— La naiba! Îi apucă mâna Ennei și sări în picioare. Își
așezase din greșeală palma în sânge și se șterse de
grabă pe pantaloni, simțind că îi vine rău.
— Am uitat că el era aici, rosti încet Enne.
— De cât timp zace aici?
— De când am ajuns.
— De când tu... tu l-ai împușcat?
Ea încuviință, expresia feței ei fiind una necruțătoare.
— Să mergem.
Levi se aplecă și își recuperă cu grijă pistolul din
buzunarul Rechinului, băgându-l într-al lui. Dacă
plănuiau să supraviețuiască până la sfârșitul nopții,
amândoi aveau nevoie de protecție.
— Să mergem, rosti el, clătinându-se pe picioare și
prinzându-i brațul Ennei pentru a-l ajuta.
Împreună, alergară dincolo de peluza din fața casei și
de pădurile de-o parte și de alta a drumului de acces,
spre luminile scânteietoare ale New Reynes-ului. Încă
se puteau auzi sunetele slabe ale muzicii bântuitoare ce
răsuna în Casa Umbrelor.
Levi fu cuprins de fiori. Astă-seară, ei fuseseră
distracția.
Ajunseră la drumul principal și așteptară pentru
câteva momente, sperând ca o trăsură sau mașină să
treacă și ei să poată cere ajutor. Niciuna nu trecu.
— E un drum lung până înapoi în oraș, zise Enne, în
glas simțindu-i-se agitația. Probabil că ei deja au alertat
Cizmele albe. Se vor gândi că nu am putut ajunge prea
departe. El o simți tremurând.
— Am putea folosi Cârtița. Nimeni nu folosește
Cârtița, zise Levi, mai dornic să călătorească cu
metroul ca niciodată. Dacă alergau în continuare, vor
da peste o stație în doar câteva minute.
— Cizmele albe vor căuta acolo, răspunse ea. Își puse
o mână pe frunte, respirând adânc, încercând să se
calmeze.
Vântul răcoros al nopții, agonia fiecărui pas,
adrenalina provocată de apropierea de moarte –
realitatea îl izbi din plin, iar Levi scăpă un râs sarcastic.
— Poate ar trebui să consultăm ghidul tău. Cum
spune să reacționezi în situația asta?
Negăsind remarca amuzantă, Enne îl apucă de braț și
îl trase după ea, luând-o din loc. El încercă să țină
pasul, dar îi era aproape imposibil să alerge. Era un
efort imens doar să stea singur în picioare, iar durerea
din coastele fracturate și umărul dislocat erau
îndeajuns pentru a-l face să leșine.
— Spune să ne schimbăm hainele și să o sunăm pe
Vianca, șuieră ea.
— Bun plan.
După câteva minute de mers, ajunseră la limita estică
a Cartierului Fabricii, chiar mai departe de granițele
Teritoriului Cicatricei. Levi nu își putea aminti ultima
dată când fusese atât de departe de centrul orașului. Se
furișară pe o alee între două blocuri de apartamente.
Enne arătă cu degetul spre o funie cu rufe întinsă la
etajul doi și porni spre o scară de urgență din metal.
— Așteaptă aici, șopti ea, dându-i la o parte brațul din
jurul umerilor ei.
Levi încuviință, punând la îndoială faptul că ar fi
putut suporta urcușul în starea în care era. Se lăsă să
cadă la pământ, rezemându-și capul de perete. Aleea
duhnea a gunoi și a miasmele Brintului. Din depărtare,
se auzeau slab sirenele mașinilor. Probabil că erau în
urmărirea lor.
Era extenuat. Era frânt. Era amețit. Chiar dacă ar fi
trebuit să se concentreze pe cum aveau să scape,
gândurile lui erau talmeș-balmeș, însă o singură
întrebare continua să îl frământe.
Gabrielle Dondelair furase doar câteva ore. Cât timp
mai aveau până când Clubul Phoenix îi găsea?
Enne se întoarse cu un braț de haine. Îi aruncă o bluză
care era vizibil cu câteva numere mai mare.
— Îmbracă-te, porunci ea. Și întoarce-te cu spatele.
El ridică dintr-o sprânceană – nu aveau timp de
pierdut cu decența. Totuși, el se ridică cu greutate și
privi la perete, conștient de sirenele ce se apropiau,
conștient de goliciunea trupului Ennei la un pas
distanță. Ambele gânduri îi făceau inima să bată
nebunește.
 — Astea arată îngrozitor, zise Enne din spatele lui. Își
dădu seama că ea îi privea vânătăile tumefiate de pe
corp.
El îi aruncă o privire contrariată peste umăr. Ținând
cont de cât de rănit era, nu se putea schimba de haine
la fel de repede ca ea. În plus, ea purta foarte puține.
— Nu-mi amintesc să-ți fi dat voie să tragi cu ochiul.
Ea se înroși indignată.
— Am crezut că ai terminat. Doar grăbește-te. Trebuie
să găsim un telefon public.
Mormăi și își trase pe el pantalonii mult prea mari.
Enne era îmbrăcată cu pantaloni, o cămașă bărbătească
în carouri și o pereche de șosete. Rochia și pantofii ei
erau abandonate pe asfalt.
— Recunosc rochia aia, zise el cu un zâmbet arogant.
Era clar că ea o găsise în dulapul lui. Ți se potrivește
stilul New Reynes.
Obrajii ei se îmbujorară mai tare, dar, după ce el se
îmbrăcă, îi sprijini din nou brațul pe umerii ei.
— Haide.
Părăsiră în grabă aleea, îndepărtându-se din calea
sirenelor. Enne indică un loc în față, unde o cabină
telefonică galbenă era așezată sub lumina unui felinar.
Alergară spre ea.
— Ai volți? întrebă el.
— Da. Scotoci în buzunar, scoțând un tub de ruj,
pistolul și masca de mătase. Toate cele necesare unei
fete, din câte se pare.
În cele din urmă, scoase o sferă mică, sclipind cu volți.
Intrară în cabina telefonică. Enne atinse cu sfera
aparatul de taxat, iar Levi se înghesui în spatele ei. Nu
era un spațiu generos, așa că pieptul lui era lipit de
spatele ei. Tuși jenat și bătu darabana pe tejgheaua de
metal, pregătindu-se ca ea să îi sugereze să aștepte
afară. Ea nu o făcu.
Dincolo de pereții cabinei, sunetul sirenelor se auzea
tot mai aproape. Ei nu mai aveau mult timp la
dispoziție.
— E o variantă sigură să apelăm telefonista? întrebă
ea grăbită.
Levi își strecură brațul pe lângă ea pentru a ajunge la
tastatură.
— Putem da de Vianca pe numărul ei personal.
După ce el tastă numărul, Enne ținu receptorul cât să
poată auzi amândoi. Cu respirația tăiată, el ascultă
telefonul cum sună. Chipul Ennei era la doar câțiva
centimetri de al lui. Îi analiză fiecare șuviță de păr care
i se desfăcuse din coc și acum cădeau pe văile dintre
gât și umeri. Observă că avea pielea de găină.
— Ați sunat la Cazinoul St. Morse, biroul Viancăi
Augustine, răspunse secretara.
— Avem nevoie de o mașină, zise Enne zorită. La... își
miji ochii citind numele stației de Cârtiță de dincolo de
geamurile cabinei. La stația Paidalle.
— Cine ești?
— Suntem noi, mârâi Levi. Avem nevoie de o mașină.
— Ah. Ah. Desigur. Îi voi transmite...
— Și trimite încă o mașină la Cazinoul Luckluster, îi
spuse Enne. Va fi o fată acolo care așteaptă. Înaltă. Cu
ten deschis la culoare. Cu joben. Bocanci negri. Ne va
căuta pe noi doi.
— Desigur. Îi voi transmite.
Enne puse receptorul în furcă.
— Sper că Lola e încă acolo, dar au trecut ore de
atunci.
— Sunt sigur că e bine, chiar dacă a plecat.
Levi își ținu respirația. Poziția în care stătea, ușor
aplecat, îl aducea cu buzele foarte aproape de pielea
gâtului ei. Își drese vocea.
— Trebuie să găsim un loc unde să așteptăm.
Un loc unde spațiul gol dintre ei să nu fie atât de
încărcat și unde nu vor fi expuși.
Levi deschise ușa de sticlă și se împletici afară.
Stăteau pe o fâșie de trotuar ce se întindea pe mijlocul
străzii, împărțind-o în două benzi. Magazinele din jur
erau închise, ușile metalice de siguranță, trase și
încuiate. În lipsă de alt loc unde puteau aștepta,
coborâră treptele stației de Cârtiță din apropiere și se
trântiră pe jos, într-un colț – nu atât de departe de
ieșire cât să nu audă sirenele și zgomotul slab al orașul,
dar îndeajuns cât să nu fie zăriți.
Amândoi respirau gâfâind.
— Cât timp crezi că avem de așteptat? întrebă ea.
— Treizeci de minute poate. Suntem la ceva distanță
de St. Morse.
Ea se strâmbă. Privirile li se întâlniră. Se putea
întâmpla orice în treizeci de minute. Puteau fi morți în
treizeci de minute.
Silindu-se să își alunge panica, Levi își întinse
picioarele și se crispă din cauza durerii arzătoare din
mușchi. Stăteau umăr la umăr, amândoi cu picioarele
lungite. Realiză că Enne era desculță, încălțată doar cu
șosete. Mâna ei era așezată lângă el.
Împreună, vom trece peste asta și vom supraviețui, gândi
el, mișcându-și mâna spre a ei. Atingând-o și luând-o
într-a lui ar fi deopotrivă pentru alinare, cât și din
dorință. Erau într-o cursă pe viață și pe moarte – ispita
nu venea niciodată la timpul potrivit.
Trecerea unui tren în viteză prin tunelurile de sub ei
umplu pasajele cu un huruit.
— Ochii mei, șopti ea. Cum le voi putea ascunde
culoarea?
Privirea ei o fixă pe a lui și, încă o dată, el rămase
surprins de cât de diferit arăta, cum aura ei care
cândva avusese aroma unei băuturi Ruina Jucătorului
acum avea și mirosul fumului.
Era o adevărată provocare să reziste să nu o sărute.
— Ai noroc, zise el, foindu-se nervos, conștient că
trebuia să pună distanță între ei. Nu o făcu.
Întâmplarea face să am chiar în acest moment, în
buzunar, cele mai incomode lentile de contact albastre
din lume. Perfecte pentru a ascunde trăsături de
descendență regală și pentru a trișa în timpul jocurilor
de cărți.
— Îți bați joc de mine, zise ea cu ochii mijiți. Ai
expresia aia pe față.
— Ce expresie?
— Zâmbetul ăla arogant al tău.
Levi băgă mâna în buzunar și scoase cutia cu lentilele
de contact.
— Îți pot face altele mai bune, când voi avea ocazia.
Deocamdată sunt bune și astea.
— De ce le porți cu tine?
— Fac parte dintr-o serie de alegeri foarte neinspirate.
Folosește-le.
Ea se îndreptă spre cel mai apropiat panou publicitar
agățat pe perete și își studie imaginea reflectată în
sticla murdară.
— Nici măcar nu mai semăn cu mine.
Din vocea ei se simțea deopotrivă mirarea și
mâhnirea.
Cât timp Enne se chinuia să își pună lentilele, Levi
puse din nou sub semnul întrebării dacă aceasta îi era
ultima șansă. Sunetul sirenelor răsuna în aerul nopții,
iar, când Levi își închise ochii, zgomotul împușcăturii
care pusese capăt Jocului Umbrei încă îi vibra în
urechi.
Ar fi simplu. I-ar face semn să se apropie, i-ar strânge
mâinile și ar înlătura distanța dintre ei. Dacă nu ar fi
fost ea, el ar fi murit în seara asta și ar fi murit fără
nimeni alături. Dacă încă le era scris să moară, de ce nu
ar putea să o sărute așa cum își dorea? Așa cum știa că
și ea își dorește? Când erau la Luckluster, îi văzuse
dorința oglindită în ochii. Poate că supraviețuiseră
Jocului, dar cine spunea că vor supraviețui peste
noapte?
Ei au fost de la bun început o echipă.
Însă, când Enne întoarse spre el ochii ei violet acum
ascunși în spatele lentilelor albastre, inima lui Levi
deveni grea cu un val de teamă. Îl otrăvise pe cel mai
puternic don al Părții de Nord. Își recita regulile
străzii. Era fiica unui piroman notoriu, crescută de o
femeie care își trăise viața printre umbre.
Ea era o Mizer. Era de neatins.
Această noapte le-ar putea aduce moartea, dar
adevăratul pericol se afla la doar o lungime de braț. El
ar putea-o săruta pe Enne, cu speranța că va
supraviețui serii – sau și-ar putea abandona dorința, cu
speranța că va supraviețui zilei de mâine.
— Cum arăt? întrebă ea.
Levi înghiți anevoie.
— Arăți diferit. Dar măcar nu mai e vizibil violetul.
Enne suspină și se așeză lângă el.
— Te simți diferit? întrebă el cu glas șoptit.
— Mă simt... Ea scutură din cap. Sună cam nebunesc,
să fiu sinceră.
— Pune-mă la încercare.
— Bineînțeles că am avut pistolul asupra mea pe tot
parcursul Jocului, explică ea. Dar nu am putut ajunge
la el. Semper zisese ceva despre cum jucătorii sunt
supuși Jocului din momentul când intră în Casă, deci
nu îți era permis să trișezi. Dar, de îndată ce am atins
cartea Lumii... totul s-a schimbat.
Levi încuviință. Acela fusese momentul când el
observase noile culori din aura Ennei.
— Părea că pot vedea firele magice ale Jocului, ținând
totul laolaltă, cântând o melodie, iar în jurul meu nu se
mai găsea niciun fir. Și puteam simți – încă pot simți –
un fel de spirit prezent în capul meu. Ceva ce nu a fost
acolo până acum.
Lui Levi i se făcu pielea de găină. Fiecare cuvânt pe
care ea îl rostea îi amintea de pericolul ce îi înconjura,
de cât de periculoasă era chiar ea.
— Ai perfectă dreptate, mărturisi el, încercând să
insufle vocii impresia de tachinare, când, de fapt, el era
îngrozit. Vorbești ca o nebună.
Ea îl împinse cu mâna în umăr.
— Ar trebui să te comporți frumos cu mine. Pot
produce volți acum sau oricum ar funcționa puterile
Mizer.
— Și tu ar trebui să încetezi să mă mai lovești. Sunt tot
numai o rană.
Ea întinse mâna și îi atinse ușor vânătaia de pe gât,
atât de ușor încât atingerea nu duru.
— Semnele astea nu sunt de pe urma lui Chez, zise ea
cu glas domol. Astea sunt proaspete.
Revăzu momentul celei din urmă întâlniri cu Chez,
amintirea lăsându-i un gust amar în gură.
— L-am văzut și pe Chez în seara asta.
Ochii ei se măriră.
— A încercat din nou să te provoace?
— Nu tocmai. Eu am început. Și... tot eu am încheiat
conflictul. Levi își strânse degetele în pumn. Își dorea
să poată ghici dacă Chez era încă în viață sau nu, însă
nu avea nici cea mai mică idee. Nu intenționase nicio
clipă să meargă atât de departe.
— Nu trebuie să îmi spui, murmură ea.
Nu mai era nimic altceva de zis. Ea pricepu, iar el îi
putea deja desluși neliniștea pe chip.
Era aceeași neliniște pe care el o simțea când o privea.
— Povestește-mi ce s-a întâmplat astă-seară. Totul
dinainte de Joc. Spre exemplu... El își vârî mâna în
buzunarul ei și scoase masca. Unde ai găsit asta? Nu e
tocmai ceva ce domnișoarele poartă după ele.
Enne îi smulse masca din mâini.
— A avut loc un fel de incident în Piața Resturilor.
Ea îi relată povestea. Cum Lola se răzgândise în
privința Ennei și a jurământului. Cum venise cu ideea
numelui Séance, inspirat de unul dintre vechile
pseudonime ale lui Lourdes.
Și povestea continuă. Cum Vianca o chemase în biroul
ei. Cum Enne o găsise pe Lola și furaseră o mașină.
Cum cititoarea de sânge îi dăduse otrava pe care Enne
o adusese cu ea la Luckluster.
La un moment dat, în timpul povestirii, ea își rezemă
capul pe umărul lui Levi. Se strădui să își îndrepte
atenția spre orice altceva, mai puțin spre senzația dată
de corpul ei lipit de al lui. Încercarea lui de a-și
abandona dorința căzu într-un plan secund. Se întrebă
dacă ea era conștientă de stările pe care i le provoca.
— M-am trezit în mașina lui Sedric, în fața Casei
Umbrelor, rosti ea.
Vorbele se făceau treptat înțelese.
— Te-a drogat? Te-a rănit?
 — Doar puțin. L-am omorât înainte să apuce să facă
mai multe.
Sedric Torren era mort.
— Ce? întrebă el, deși o auzise perfect. I se învârtea
capul. Asta schimba... totul. Familia Torren rămăsese
fără don. Alegerile viitoare duceau lipsa unui
candidat. Partea de Nord avea cu un monstru mai
puțin pe străzi.
— Știi deja că a trebuit să îl omor și pe paznic. Cel care
a deschis ușa, continuă Enne. Tot aștept ca
evenimentele să mă doboare, însă nu mă simt
vinovată. Nici măcar nu mă simt așa cum ar trebui.
— L-am omorât pe Cancelar, șopti Levi, amintindu-și
abia acum, pe când își mărturiseau păcatele în
întuneric. Și asta va schimba totul.
Enne îl strânse ușor de umăr pe Levi în semn de
alinare.
— Era un om îngrozitor.
Chiar și așa, Levi nu mai omorâse pe nimeni până
atunci. Nu se considerase niciodată un criminal. Asta
fuseseră Ivory, Opt Degete. Dar nu el. Se simțea că a
fost pătat într-un mod ireversibil, că persoana care
fusese înainte fusese cumva mai pură decât persoana
care era acum. Nu îl jelea pe Cancelar, se jelea pe sine.
Simfonia de sirene de afară se auzea tot mai tare. Mai
multe mașini goneau pe străzile de deasupra, în
căutarea lor. Cei doi își ținură răsuflarea cât sirenele
trecură pe lângă stație. Până acum avuseseră noroc cu
ascunzătoarea lor... însă în curând norocul i-ar putea
părăsi.
— Mașina Viancăi ar trebui să ajungă curând, șopti
Levi, sperând să fie o încurajare atât pentru ea, cât și
pentru el.
Paloarea chipului Ennei era vizibilă chiar și în
întuneric.
— Dacă vin Cizmele albe și suntem nevoiți să fugim?
I-am spus Viancăi că aici e locul unde ne va găsi.
— Ți-am spus – nimeni nu folosește Cârtița. Nu ne
vor găsi aici în veci.
Ea își duse mâna în dreptul inimii.
— Nu glumi. Sunt de-a dreptul îngrozită.
— La fel și eu. Tocmai de asta și glumesc.
Sunet de pași răsună de pe scările stației.
Levi și Enne se ridicară de grabă în picioare și se pitiră
în colț. Enne se lipi de el, ambii îndreptându-și
pistoalele spre baza scărilor. Levi își mușcă buza
pentru a-și înăbuși respirațiile. O putea simți pe Enne
tremurând. Ea îl apucă de mână, iar el i-o ținu strâns.
— Împreună, șopti el.
Totuși, femeia care își făcu apariția nu făcea parte din
Cizmele albe. Flutura la rândul ei un pistol, dar de
îndată ce îi văzu, se relaxă.
 — Sunteți aici.
Era îmbrăcată precum unul dintre gangsterii obișnuiți
ai Viancăi – o pălărie cu boruri scurte și o rochie în
dungi, mulată pe corp.
— Trebuie să ne grăbim. Cizmele albe au ajuns deja la
St. Morse.
Un val de ușurare îl cuprinse – nu aveau să moară, nu
aici, nu încă. Levi se îndepărtă de Enne, coborându-și
pistolul. Făcu un pas șovăielnic spre salvatorul lor.
— Atunci unde mergem? întrebă el.
— Oh, mergem la cazinou. Doar că nu vom intra pe
ușile din față.

Enne

Enne nu fusese nicicând mai bucuroasă să se dea jos

dintr-o mașină. Ea și Levi își petrecuseră întreaga
călătorie de treizeci de minute ghemuiți pe bancheta
din spate, sub pături, înghiontindu-se dureros de
fiecare dată când mașina derapa într-un viraj, ținându-
și răsuflarea de fiecare dată când sunetul unei sirene
trecea pe lângă ei.
Erau parcați în fața unui bârlog denumit Palatul, însă
prestanța bârlogului începea și se sfârșea cu numele
lui. Era o clădire înaltă și îngustă, înghesuită între un
cazinou și un complex de apartamente din apropierea
străzii Tropps. Literele P și t din panoul luminos
pâlpâiau dezolant. Exteriorul o ducea pe Enne cu
gândul la o cofetărie: numai linii buclate și culori
pastelate și sclipici.
— Asta e strada Dulcegăriilor? întrebă Enne.
— Nu, răspunse șoferul lor. Suntem doar la un cvartal
distanță de St. Morse.
Șoferul îi îndrumă zorit în interiorul bârlogului,
ținând ferm câte o mână pe umărul fiecăruia. În ciuda
orei târzii.
Palatul era gol, dar mirosul de fum și cel covârșitor de
orhidee încă înecau aerul. Ocoliră maldăre de perne și
dădură la o parte perdele transparente, ajungând în
camera din spate destinată personalului. Enne încercă
să își dea seama ce fel de distracție marca New Reynes
oferea locul acesta. Posibil toate genurile de distracție.
Drumeția lor era lungă și întortocheată – potrivită
pentru doi criminali fugind din calea legii. Coborând
scări. Traversând subsolul. Intrând printr-un chepeng,
într-un tunel ce mirosea greu a canal. Enne se înfioră.
Ajunseră în măruntaiele orașului.
— Tunelul are legătură directă cu St. Morse, explică
femeia. Vom urca cu liftul privat până în apartamentul
Viancăi.
Gândul să îi viziteze locuința personală a Viancăi îi
ridică părul pe ceafa Ennei. Ea îi șopti lui Levi:
 — Ai mai fost acolo?
— Nu, zise el, încruntându-se. Nu am avut încă
această neplăcere.
— Ce crezi că plănuiește pentru tine? Nu e ca și cum
ai mai putea lucra ture la cazinou.
Spre deosebire de identitatea Ennei, Clubul Phoenix
știa exact cine era Levi – și unde îl puteau găsi.
— Nu părăsesc New Reynes, rosti el apăsat. Viancăi i-
ar fi prea dor de mine. El o înghionti cu cotul în coaste.
Și tu mi-ai simți lipsa, nu? La urma urmei, acum
suntem parteneri în nelegiuiri.
Ea își mască stânjeneala cu un surâs. Avea o mie de
motive pentru care nu voia ca Levi să părăsească
orașul, mai presus de toate fiind modul în care o
privea în acel moment. Ca și cum nu mai exista nimeni
în jur, doar ea și el.
Ajunseră la liftul de la capătul tunelului. Femeia le
făcu semn să intre, dar nu îi urmă. Luminile pâlpâiră și
liftul porni cu o smucitură.
Enne simți cum i se strânge stomacul. Erau pe punctul
de a intra în vizuina donei.
Îi apucă mâna lui Levi, căutând curaj și alinare. În
primă instanță, el se încordă, apoi își întrepătrunse
degetele cu ale ei, furnicându-i buricele degetelor.
— Ce îi spunem în legătură cu Jocul? întrebă el cu glas
răgușit. Sunt sigur că micii ei spioni i-au spus despre
tot ce s-a întâmplat în Casa Umbrelor. Va ști că tu ai
fost acolo.
— Îi spunem că tu ai jucat.
Lăsând-o pe Vianca să creadă că Levi fusese cel care
câștigase Jocul era mai precaut. Vianca cunoștea
talentul lui Levi la jocurile de cărți – va da crezare
acestei versiuni. Dacă ea afla că Enne jucase și păcălise
Jocul, va deveni bănuitoare cu privire la motivele ei.
— Și dacă ea a fost informată altfel? întrebă Levi,
atrăgându-i atenția cu o strângere a mâinii.
— Cum ar fi putut să fie? Spionii ei au fost în acea
încăpere?
— Nu sunt sigur ce le-a spus Clubul Phoenix
celorlalți.
Enne își așeză mâna liberă pe piept, în dreptul inimii,
simțindu-i bătăile puternice.
— Altă variantă nu îmi trece prin cap. Glasul i se
frânse de teamă. Vianca nu putea afla adevărul. Ei
aveau nevoie de mai mult timp. Aveau nevoie de o
minciună mai bună.
Levi își puse brațele în jurul ei și o îmbrățișă, alinând-
o. Își dădu voie să se sprijine de el. Își dădu voie să
ofteze. Fusese o noapte lungă.
— Am avut noi de-a face cu lucruri mai înfricoșătoare
decât ea, rosti el.
— Știu.
 Așa cum se întâmplase și în cabina telefonică, ea era
conștientă de prezența lui în spatele ei, de atingerea
dintre ei, pieptul lui radiind căldură și siguranță. Ar fi
simplu să își întoarcă trupul spre el. Să își lase mâna să
alunece după gâtul lui. Să îi apropie buzele de ale ei.
Își ținu respirația, convinsă că Levi îi putea simți
pulsul accelerat, putea auzi dorința din gândurile ei.
Momentul fu întrerupt când ușile liftului se
deschiseră, făcându-i pe Levi și pe Enne să se rupă din
îmbrățișare.
Vianca era așezată într-un fotoliu într-o cameră de zi,
privindu-i încruntată și curioasă cu ochii ei de șarpe.
— Măi, măi, ăsta da tablou. Își puse ceașca de ceai pe
măsuța de lângă fotoliu. L-am găsit pe el în
apartamentul tău, Levi. Ce noroc că am ajuns înainte
ca Cizmele albe să îl găsească.
Vianca arătă cu o mișcare a capului spre Jac, care
stătea în cealaltă parte a camerei, arătând cam verde la
față din pricina apropierii de Vianca. Arăta de parcă
tocmai dăduse peste monstrul ce se ascunde sub pat.
— Am adus-o și pe fata de care m-ai rugat.
Lola stătea lângă Jac, jucând neliniștită între degete
muzicuța ei.
— A fost o noapte de pomină, nu-i așa? Vianca îl
studie pe Levi încruntată. Au fost zile când arătai mai
bine de atât, dragule.
 — Au fost zile când mă simțeam mai bine, bombăni
Levi.
Vianca se ridică în picioare și flutură spre Enne un
deget uscățiv și împodobit cu un inel.
— Încep cu tine, domnișoară Salta. Tu și cu mine
trebuie să purtăm o mică discuție.
Până și ceva precum „o mică discuție” cu Vianca suna
periculos. Înainte de a o urma pe Vianca în camera
alăturată, Enne le mai oferi celorlalți trei încă o privire,
una deznădăjduită. Levi dădu din cap în semn de
încurajare, amintindu-i din nou că înduraseră lucruri
mai rele în acea noapte.
Nu îi lăsa să vadă că îți este teamă.
Să nu te rătăcești niciodată.
Nu te încrede în nimeni decât dacă trebuie.
În urmă cu două zile, Enne fusese sigură că nu se va
mai reculege și totuși cuvintele mamei ei încă își
păstrau puterea familiară, încurajând-o din nou.
Doar că nu întru totul, gândi ea când Vianca închise
ușa în urma lor. Lipsa lui Lourdes și dorul vieții ei de
odinioară erau dureri care vor dăinui. Tot ce putea face
era să continue să supraviețuiască, să ia parte la joc.
Atât bine, cât și rău, Enne nu mai era aceeași fată care
ajunsese în Orașul Păcatului, singură și dezorientată.
— Scance, rosti sâsâit Vianca. O alegere destul de
interesantă.
 Se aflau în ceea ce părea a fi un salon din
apartamentul Viancăi. Asemenea întregului St. Morse,
era decorat în maniera ei obișnuită, culori închise și
antichități – un lux ieftin vecin cu prostul gust. Fiecare
tapiserie prezenta un model diferit. Zeci de pietre
prețioase din sticlă atârnau de candelabrul de
deasupra canapelei, cu o bijuterie de gală pe post de
accesoriu. Pe cel mai mare perete din cameră, trona un
tablou portret cu ceea ce Enne presupuse a fi familia
Viancăi: Vianca, cu ani mai tânără, deși ușor
recognoscibilă; un bărbat care nu zâmbea; și un băiat
cu un zâmbet princiar.
— Nu mi-aș fi imaginat vreodată. Vreau să spun, uită-
te la tine, făcu Vianca, gesticulând spre trupul Ennei.
Mi te-am închipuit ca fiind ușor de îndepărtat.
Enne rămăsese încremenită lângă ușă. Nu ar trebui să
se simtă atât de paralizată de prezența Viancăi, nu
când ea îi curmase deja viața unui monstru în seara
aceea. Însă frica se instala și dincolo de raționament.
— Nu sta acolo ca o mimoză, se răsti Vianca. Ia un loc.
Bătu ușor cu mâna spațiul gol de lângă ea.
— Da, doamnă. Enne se așeză cât de departe își
permise fără a părea nerespectuoasă.
— Atât de politicoasă. Mi-aș dori ca Levi să îmi
vorbească așa. Vianca își miji ochii, scrutându-i chipul
Ennei. Arăți diferit.
 Se chinui să își mascheze panica.
— Eu... nu m-am odihnit, desigur. E aproape
dimineață.
Vianca își flutură mâna într-un gest de nepăsare, iar
umerii Ennei se relaxară. Lentilele de contact ale lui
Levi funcționară, chiar și sub atenta inspecție a donei.
— Vei avea timp de odihnă după ce vom termina de
vorbit. Trebuie să știu dacă zvonurile sunt adevărate.
Vianca se aplecă debordând de încântare. Bucuria era
o emoție ce nu se potrivea pe chipul Viancăi. Sedric
Torren e mort?
Enne încuviință și înghiți în sec. Dacă își închidea
ochii, încă îi putea simți mâna în jurul gâtului și
dorința repulsivă din privire.
— Și Cancelarul?
— Da, e mort.
Vianca izbucni într-un râs cu atâta voioșie încât se
întinse și – spre groaza Ennei – îi apucă mâna și i-o
strânse cu entuziasm.
— Întreg orașul vorbește despre tine – despre Scance.
Despre cum i-ai omorât pe amândoi.
Enne tresări.
— Dar Levi a fost cel care l-a omorât pe Semper.
— Levi al meu? repetă Vianca uimită. Ce interesant!
Dar adevărul nici nu mai contează. Important este ce
spun oamenii, ce publică ziarele. Personajul tău Séance
e pe punctul de a deveni cel mai faimos criminal pe
care l-a avut orașul în ultimii douăzeci de ani. Râse și îi
scutură mâna Ennei într-o ultimă strângere. Trebuie să
îmi povestești tot ce s-a întâmplat.
— Despre... crime? întrebă Enne. Se strădui să nu își
mute privirea de la chipul donei. Multele ei riduri de
expresie se conturau intimidant atunci când zâmbea.
— Da. Și despre Casa Umbrelor.
În ciuda faptului că nu își exersase cum se cuvine
vorbele, minciunile se legau cu ușurință. Vianca era
atât de captivată, ascultă întreaga povestire fără să
întrebe nimic.
— Când Levi a câștigat și Jocul s-a încheiat, regulile
nu se mai aplicau. Așa că s-a ridicat, a îndreptat
pistolul – Enne înghiți din nou în sec – și l-a împușcat
pe Cancelar în cap.
Vianca bătu din palme.
— Fascinant! Fascinant!
Apoi dona se dădu în spate și o studie încă o dată pe
Enne. Prezența spiritului pe care Enne îl simțise în
timpul Jocului – abilitățile ei Mizer – vibra înlăuntrul
ei; închipuindu-și căutătura Viancăi văzând dincolo de
minciuna ei, Enne se sili să nu tremure.
— Tot acest rol pe care l-ai jucat e foarte convingător,
murmură Vianca, dar tind să cred că ai fost viciată
dinainte de a face primul pas în acest oraș.
 Vianca o apucă pe Enne de bărbie și o scrută cu
atenție, mișcându-i capul dintr-o parte în alta. Enne se
înfioră și își ținu ochii plecați, ațintiți în poală, ca
Vianca să nu observe conturul lentilelor de contact.
— Ești o perlă sau ești un glonț?
Întrebarea Viancăi ascundea un adevăr usturător.
Enne și-ar fi dorit să știe ea însăși răspunsul. I-ar
plăcea să creadă despre ea ca fiind o perlă, însă perlele
erau fragile, iar ea și-a demonstrat contrariul.
Poate putea fi ambele.
— Am planuri mărețe pentru tine, draga mea, șopti
Vianca, retrăgându-și mâna de pe bărbia Ennei. Dar
pentru asta va trebui să așteptăm până dimineață.
Acum vreau să discut cu Levi. Spune-i să intre.
— Da, doamnă, răspunse Enne, mai mult decât
nerăbdătoare să plece.
Enne ieși pe ușă în cealaltă cameră, atrăgându-le
atenția celorlalți. Levi se ridică de grabă în picioare și
veni lângă ea.
— Nu a observat lentilele, șopti Enne.
— Bine. Altceva?
El o apucă de încheieturi și îi roti mâinile ca și cum o
controla să nu fie rănită.
— Vrea să te vadă.
El privi circumspect spre ușa închisă, apoi trase adânc
aer în piept și își trosni gâtul.
 — Noaptea aproape a trecut.
Enne nu își putea da seama dacă o consola pe ea sau
pe sine.
Levi își șterse orice urmă de emoție de pe chip și păși
în salonul Viancăi. Ușa se închise în urma lui.
Enne se strădui să nu își facă griji în privința întâlnirii
ce se desfășura în camera alăturată. Levi îi ținuse piept
Viancăi ani buni înainte ca ea să îl întâlnească, dar
modul în care își adunase puterile înainte de a intra,
dramul de teamă din ochii lui... aproape îi sfâșie inima.
Fiindcă și el se simțea fără scăpare, așa cum se simțea
ea. Era un sentiment cumplit.
Emoțiile îi scăpau de sub control mult prea ușor. Era
cât pe ce să se întâmple în cabina telefonică. În stația
de Cârtiță. În lift.
Clubul Phoenix îi cunoștea acum chipul lui Levi. Îl
vor vâna. Ochii violet ai Ennei erau un motiv suficient
pentru a fi condamnată la moarte – nu era indicat să se
îndrăgostească de o persoană dată în urmărire.
Chiar dacă deja o făcuse.
Se prăbuși pe locul liber de lângă Lola. Jac îi aruncă,
din cealaltă parte a camerei, o cutie cu fursecuri
aromate. Enne nici nu își dădu seama cât era de
flămândă. Îi mulțumi și dădu iama în ele.
— Levi ne-a povestit, rosti Lola. Ochii ei îi găsiră pe ai
Ennei. Ce ai făcut?
 Enne era prea obosită pentru a-și mai găsi cuvintele.
Nu era pregătită pentru încă o rundă de acuzații
paranoice din partea Lolei.
— Credeam că am încheiat subiectul ăsta.
Nu era o întrebare – era o provocare.
Lola se foi jenată.
— Așa este. Vreau să spun, am așteptat ore bune la
Luckluster.
— Și i-am spus Viancăi să te găsească. Am vrut să mă
asigur că ești în regulă. Enne îi oferi un fursec. Pentru
că suntem prietene.
Lola încuviință amorțită.
— Deci, Enne, zise Jac. Noua ta super putere
înseamnă că ne va îmbogăți? Și eu sunt prietenul tău.
Dacă nu ar fi fost atât de obosită, Enne ar fi râs. De
când se încheiase Jocul, își făcuse întruna griji în
privința ochilor ei, dar cumva Jac reușise să găsească
haz în situația ei precară. Și el tratase înainte talentele
ei cu prudență și poate încă era îngrijorat, însă în
același timp avea încredere în el. Da, și pe el l-ar numi
prieten.
Levi, Jac și Lola – doar ei îi cunoșteau secretul. Erau ei
patru împotriva întregului oraș.
— Prioritar de dimineață, începu el. Mereu mi-am
dorit o mașină. Un model foarte elegant. Precum un
Amoretti. Pe alb.
 — Ca și cum ai avea timp de condus în viitorul
apropiat, răspunse Lola. Ești secundul lordului străzii
care a ajutat la uciderea Cancelarului. Poate ar trebui
să vorbești cu Vianca după ce termină Levi și să îi ceri
și tu protecția.
Jac se albi.
— Nu m-am gândit la asta.
Enne încercă să îl motiveze cumva, dar nu găsi nimic
de adăugat. Lola avea dreptate. Fără a avea vreo vină,
Jac își pierduse și el libertatea.
— Deci sunt un om căutat acum, eh? Asta înseamnă
că am nevoie de un nume de stradă. Ceilalți secunzi au
nume de stradă.
De această dată, Enne nu se putu abține să nu râdă.
Jac reușea să găsească motive pentru a zâmbi acolo
unde ar fi trebuit să fie lacrimi.
— Ceilalți secunzi sunt mai fioroși decât tine, îi zise
Lola.
El ridică din sprâncene nevenindu-i a crede.
— Tu ești secundul ei. Nu ești mai fioroasă decât
mine.
— Ba da, este, îl contrazise Enne, mestecând un
fursec.
— Sunt, fu de acord Lola. Și Enne este mai fioroasă
decât Pup.
Jac cumpăni afirmația.
 — Adevărat. Apoi îi oferi Ennei un rânjet ca să o
tachineze.
— Ba nu sunt fioroasă, bombăni Enne. Sunt elegantă.
Și fermecătoare.
— Poți fi toate trei, cedă el, iar Enne hotărî că era
mulțumită.
Ghidul ei avusese dreptate în privința Orașului
Păcatului. Era învechit din punct de vedere moral. Era
dezgustător și corupt. Era putred până la măduvă.
Însă ghidul ei se înșelase în legătură cu un lucru – se
înșelase în privința ei. Ajunsese în New Reynes fragilă
precum sticla. Fusese chiar și sfărâmată. Dar, după
cum se dovedise, ascuns sub praf și cioburi, ceva mult
mai puternic zăcea în ea, o ființă mult mai greu de
doborât.
Nu va da niciodată uitării durerea provocată de
moartea mamei ei, dar nici nu va regreta vreodată că a
aflat adevărul despre Lourdes și despre ea.
Enne putea distinge urletul sirenelor mașinilor de
afară chiar și din străfundurile Cazinoului St. Morse.
Încă putea auzi ecouri ale motoarelor turate,
cronometre ticăind și pistoale descărcându-se.
Ghidul ei susținea că Orașul Păcatului era un joc.
Ea făcuse deja prima mutare.
 Levi

— Levi, dragul meu, gânguri Vianca când Levi intră

în vizuina neprietenoasă și demodată a donei. Uită-te
la tine, țâțâi ea într-o îngrijorare falsă, studiindu-i
vânătăile de la ochi și de pe gât. Mă mir că mai poți
merge.
Levi se așeză pe un scaun în fața ei, poziția fiind la fel
de incomodă și țeapănă precum îl făcea Vianca să se
simtă.
— Domnișoara Salta s-a dovedit a fi o tânără femeie
demn de admirat, mărturisi Vianca.
Nu îi plăcea acel zâmbet de pe chipul ei.
— Da, așa este, răspunse el precaut.
— Spune-mi – cum te simți în statutul de celebritate?
Mereu ți-ai dorit asta, nu-i așa?
Levi își dorise dintotdeauna să fie legendar. Poate că,
după această noapte, chiar era. Dar în aceeași măsură
era și o țintă.
Se lăsă rezemat de spătarul scaunului și se crispă la
durerea resimțită în coaste.
— Se putea și mai bine.
— Cizmele albe ți-au percheziționat apartamentul – și
cazinoul – de-a fir a păr. Vor pleca în curând. Tu și
ceilalți...
Asociați ai tăi vă puteți petrece noaptea aici, în
apartamentul domnișoarei Salta. Oamenii mei stau de
pază la fiecare intrare și fiecare etaj. Începând de
mâine, ți-am aranjat cazare cu o prietenă de-a mea –
Zula Slyk. Locuiește pe strada Mormintelor Sfinte.
— Ne-am mai întâlnit, zise el sec. Gândul de a dormi
sub același acoperiș cu Zula și aiurelile ei tulburătoare
despre umbre și blesteme nu suna deloc tentant. Deși,
dacă era sincer, ar locui oriunde i-ar fi permis dacă asta
însemna să scape din St. Morse.
— Vă cunoașteți? întrebă Vianca surprinsă.
— Îi cunosc pe toți cei din Orașul Vechi.
— Da, m-am gândit că preferi să rămâi în micul tău
teritoriu. Rostise cuvintele ca și cum ar fi ținut cont de
dorințele lui. Niciodată nu am înțeles ce vezi la locul
ăla. E o pată păcătoasă pentru New Reynes.
— Putem avea încredere în Zula? întrebă el.
— Da, desigur. Nu ești primul fugar pe care l-a
adăpostit și o cunosc de multă vreme. Ne învârtim în
cercuri cu interese similare.
Vianca zâmbi într-un mod ce trăda euforie. În toți anii
de când o cunoscuse, Levi nu o văzuse niciodată
zâmbind astfel. Dinții ei galbeni, buzele ei crăpate – îi
prefera mai degrabă încruntătura.
— Cu Sedric afară din peisaj, partidul monarhic chiar
are o șansă. Doar patru luni rămase până la alegeri –
nu cred că vor putea găsi un înlocuitor potrivit la timp.
 — Știi că detest politica.
— Îmi pare rău – te plictisesc? Cancelarul fiind mort,
acesta urmează a fi cel mai important eveniment
politic după Marele Război al Străzii, iar tu ești prins
în mijlocul lui. Ar trebui să acorzi atenție.
Levi se juca cu focul. Când Vianca se angaja într-una
din tiradele ei pe teme politice, vorbea cu orele fără a
putea fi întreruptă. Nu îl plictisea neapărat – doar că
nu îi făcea nicio plăcere să recapituleze întâmplările
din acea noapte alături de ea. Din pricina ei, el fusese
la un pas de moarte.
— A fost o noapte lungă, rosti el, sperând că
răspunsul o va mulțumi.
— Da, ei bine... făcu ea, ridicându-și bărbia mai sus,
iar Levi se încordă în așteptarea unor insulte, așa cum
obișnuia să îl răsplătească în fiecare conversație pe care
o aveau. Toată această treabă cu schema investiției –
nu am fost conștientă de necazurile pe care ni le va
aduce. Mai cu seamă ce necazuri îți va aduce. Și îmi
pare sincer rău pentru asta.
Levi era prea șocat pentru a reacționa altfel decât cu o
mișcare scurtă din cap. Nu o auzise niciodată pe
Vianca cerând scuze. Sentimentul de compătimire îl
crezuse străin de ea.
— Sunt dispusă să mă revanșez față de tine, zise ea.
M-am gândit că ar trebui să știi.
 La naiba, nu, gândi el, convins că orice dar pe care îl
uneltea se va dovedi a fi o altă sentință mascată la
moarte.
— Du-te să te odihnești, îi zise ea. Începând de mâine,
tot orașul va afla. Începând de mâine, totul se va
schimba.
Levi își luă la revedere cu câteva cuvinte mormăite și
li se alătură prietenilor lui în cealaltă cameră. Lola și
Jac se ciondăneau pe un oarecare subiect, iar Enne
termina de mâncat și ultimele firimituri dintr-o cutie
cu fursecuri. Cadrul era unul atât de normal încât voia
să râdă, dacă făcând asta nu i-ar fi trimis junghiuri de
durere în tot corpul.
— Vianca mi-a aranjat cazare în casa Zulei Slyk, zise
el.
Enne lăsă cutia jos, buzele încrețindu-i-se.
— Trebuie să te duci acolo?
— Plec mâine. Vianca ne-a oferit tuturor apartamentul
tău pentru noaptea asta.
Enne ridică din sprâncene.
— Câtă generozitate din partea ei.
Câteva minute mai târziu, toți patru se furișau tiptil
pe scări în jos spre apartamentul Ennei de la etajul
optsprezece. Holul ce ducea spre apartamentul ei era
destinat în principiu angajaților și nimeni nu era treaz
la ora aia – soarele încă nu răsărise. Enne bâjbâi în
buzunar după chei, apoi descuie ușa.
— Eu dorm pe canapea, declară Jac. Porumbițo, tu
poți dormi pe podea.
Levi, în nerăbdarea lui de a se odihni, nu luă în seamă
posibilitatea unei situații stânjenitoare în ce privește
locurile de dormit. Apartamentul Ennei era, în mare,
destinat unei singure persoane. Un singur pat. O
singură canapea. Înghiți nodul din gât ce pornise cu
fierbințeală din stomac și ajunse să îi coloreze obrajii.
— Fetele dorm în pat, zise sec Lola.
— Parcă până mai ieri voiai să o omori. Ce, acum te-ai
răzgândit? Ești sigură că meriți o petrecere în
pijamale? Jac îi trimise apoi lui Levi cea mai obscenă,
cea mai sugestivă privire de care fu în stare. Ca și cum
i-ar da o mână de ajutor, Levi se îmbujoră de rușine.
Enne își drese glasul, evitând să îl privească pe Levi.
— Da. Fetele dorm în pat.
— Dacă ai impresia că eu o să dorm pe podea, mârâi
Levi spre secundul lui, te înșeli amarnic. Apoi, după ce
Enne și Lola dispărură în dormitor, Levi îl plesni pe Jac
după ceafă. Încetează.
— Încercam să te ajut.
— Exact. Încetează.
— De regulă nu ai nevoie de ajutorul meu.
— Ajunge. Levi îl împinse de pe canapea și se lungi
peste perne. Nu era cel mai confortabil loc, dar nu se
aștepta să doarmă prea mult. Nu când sirenele
mașinilor răsunau pe străzi. Nu cât timp se gândea la
Enne dormind în camera alăturată. Își închise totuși
ochii și încercă să își potolească mintea.
Apa curgea în baie. Întredeschise un ochi.
— Ar trebui să urez noapte bună, gândi el cu voce
tare.
— Da, ar trebui.
Levi făcu un gest vulgar spre Jac, ridicându-se și
îndreptându-se spre baie. Enne era îmbrăcată într-o
cămașă de noapte, aplecându-se peste lavoar și
scoțându-și lentilele de contact.
— Ai avut dreptate, mărturisi ea, clipind furios. Chiar
deranjează teribil.
Ea închise cutia lentilelor și se întoarse spre el,
scuturând din cap. Ochii ei erau ușor roșii – și foarte
violet.
— Încetează să mă mai privești așa, se răsti ea.
— Nu mă pot abține.
— Mă simt deja ca și cum aș purta o mască, că asta nu
e, de fapt, fața mea. Își cuprinse fața cu mâinile,
așezându-le pe obraji, ca și cum s-ar fi asigurat că
celelalte trăsături sunt încă la fel.
Jac țipă din camera alăturată:
— Uh, ți-ai dat jos lentilele? Putem să vedem și noi?
— Nu sunt un spectacol de circ, bombăni ea.
 Jac își făcu apariția în dreptul ușii. Rămase cu gura
căscată privind-o, apoi făcu o plecăciune ridicolă.
— Arăți precum Regina Marcelline.
— Înainte sau după ce a fost decapitată? Enne îl
împinse la o parte, strâmbându-se. Și uită-te la asta, îi
zise ea lui Levi, conducându-l în dormitor.
Lola stătea pe marginea patului, arătând foarte
caraghios îmbrăcată cu una din cămășile de noapte ale
Ennei. Se uită încruntată și suspicioasă spre el,
înfășurându-se cu o pătură.
— Uh, îți arată „moneda magică”? întrebă Lola.
Levi se scărpină neliniștit pe braț.
— Asta e cumva un eufemism?
— Lola o spune în felul ăsta pentru că nu poate vedea
despre ce vorbesc. Enne luă o monedă mare din bronz
de pe comodă, una puțin mai mare decât jetonul ei. Era
aceeași pe care i-o arătase Zulei. Arătă spre cameea
regelui de pe fațeta ei. Uită-te la ochiul lui. E violet.
Levi analiză atât moneda, cât și pe Enne cu o ușoară
îngrijorare.
— Ai purtat lentilele alea prea mult timp.
O simți pe Lola strecurându-se prin spatele lui afară
din cameră.
Enne mârâi.
— Jur că e violet. Și pune mâna pe ea. E caldă. Îi vârî
moneda în palmă.
 — Ai ținut-o tu până acum, zise el.
— A fost pe comodă! Și îți aduci aminte cum a vorbit
Zula despre ea.
Levi își masă tâmplele și lăsă moneda jos din mână.
Cu toții aveau nevoie de odihnă.
— Da. Este foarte straniu.
— Iarăși îmi zâmbești în felul ăla al tău.
— Asta e fața mea, zise el, făcând câțiva pași mai
aproape și zâmbind mai larg.
Ea trebui să își dea capul puțin pe spate pentru a-l
putea privi.
— Da. E foarte enervant.
— Îmi pare rău că fața mea te enervează.
Între ei se așternu liniștea. Levi era cum nu se poate
mai conștient de valurile violete agitate și aromele de
fum ale aurei ei, de căldura pielii ei, de cât de aproape
erau unul de celălalt. Ce era cu adevărat enervant era
că ea îl privea din nou cu acea expresie – mușcându-și
buza, ținându-și respirația –, expresie care îl ispitea al
naibii de tare.
— Nu sunt sigur când ne vom revedea, rosti el.
— Vianca mi-a spus că o să vrea să vorbească din nou
cu mine de dimineață, spuse ea strâmbându-se. A spus
că are „planuri”. O să vreau – vreau să spun, ar trebui
să vorbim după. Ea se înroși, mutându-și privirea de la
el.
 — Voi găsi un loc în Orașul Vechi unde ne vom putea
întâlni.
În acest mod vor decurge întâlnirile lor de acum
înainte – în secret. Asta era viața care îl aștepta și știa
deja că cel mai periculos lucru pe care îl putea face era
să se îndrăgostească de cineva precum Enne. Levi
flirtase cu dezastrul de mai bine de un an și totul în
viața lui se ruinase din această cauză. Era timpul să se
concentreze pe imperiul care îi fusese dintotdeauna
menit să îl clădească. Era timpul să își joace cărțile cu
chibzuință.
Chiar și dacă nu voia să o facă.
— E târziu, rostiră amândoi în același timp.
— Odihnește-te, zise ea, zâmbind slab.
— Și tu la fel.
Levi se întoarse în camera de zi cu noduri în stomac.
El făcuse o alegere. Dar – ferească! – dacă Enne i-ar fi
strigat numele... Dacă l-ar fi oprit din drum... Dacă i-ar
fi cerut să se întoarcă...
El s-ar fi supus dorinței fără a mai sta pe gânduri.
Lola și Jac șușoteau conspirativ pe canapea.
— Puteți termina cu bârfa, zise Levi categoric. Să
mergem cu toții la culcare. Îi zori să se dea la o parte,
se întinse pe canapea și închise ochii, dându-le de
înțeles că nu voia să vorbească.
— Am făcut pariu, zise Jac.
 — Noapte bună, Jac.
— Îi datorez Lolei trei volți acum.
Sirenele răsunau de dincolo de fereastră, nefiind cel
mai bun cântec de leagăn. Levi își ascultă bubuitul
pulsului în pernă. Îi aminti de ticăitul minutelor ce se
scurgeau pe cronometru în timpul Jocului Umbrei și
acele zece secunde când crezuse că era mai mult ca
sigur un om mort.
Dar nu era mort încă.
Orașul Păcatului era un joc, dar nu oricine putea să-l
joace. Înainte de acea seară, Levi nu doar că vru să
joace – el vru să câștige. Crezuse că ceea ce îi separa pe
jucători de spectatori era dorința.
Aceea fusese prima lui greșeală. Nu înțelesese
regulile. Jocul nu era despre dorințele de a clădi
imperii, și de a deveni legende, și a lăsa o amprentă.
Era despre putere și era despre moarte.
Era prea târziu pentru a se retrage – orașul îl marcase
cu brutalitate ca fiind unul dintre jucători în acea seară.
Dar, dacă voia să supraviețuiască, el trebuia să își
schimbe strategia. Dorința îl va conduce fără îndoială
la pierzanie. Așa cum Semper a specificat înaintea
Jocului Umbrei...
Oamenii nu joacă acest Joc pentru a câștiga, draga mea.
Joacă pentru a nu pierde.
Cu toate acestea, când sunetul sirenelor îl adormiră în
cele din urmă pe Levi, el nu visă la măsuri de precauție
sau o cale de evadare.
El visă să devină rege.

Epilog

Într-un oraș situat în sudul New Reynes-ului, la

câteva ore distanță, un oraș mai puțin necruțător și
abject, un telefon se auzi sunând la ora dinaintea
răsăritului.
Un bărbat se dădu jos din pat, atent să nu o trezească
pe femeia de lângă el. Se întinse după trei lucruri: un
petic pentru ochi, un halat și un pistol. Peticul pentru
ochi pentru că ochiul stâng îi lipsea, scos din orbită cu
mulți ani în urmă în seara când New Reynes fusese
cuprins de flăcări. Halatul pentru că era gol pușcă.
Pistolul pentru că nu putea să umble fără el.
Se strecură în liniște pe hol, acolo unde telefonul suna.
Ridică receptorul, dar nu scoase o vorbă.
— Mi-ai spus să nu sun niciodată, spuse o voce de
femeie, decât dacă am o propunere favorabilă.
Trecuseră mulți ani, dar vocea ei monotonă, lipsită de
viață, era încă recognoscibilă, încă îl făcea pe bărbat să
se înfioare. Ei nu erau prieteni, dar aveau un dușman
comun.
Se gândi să întrerupă apelul. Trecuseră optsprezece
ani de când nu mai pășise în Orașul Păcatului și, la un
moment dat în timpul călătoriilor lui, își promisese să
nu se întoarcă niciodată. Spre deosebire de orașul unde
locuia acum, bărbatul era deopotrivă necruțător și
abject – dar nu întru totul. Iar New Reynes avea un
mod aparte de a otrăvi și ultima fărâmă dintr-un suflet
pur.
Când dădu să închidă telefonul, femeia vorbi mai
tare:
— Vei fi bucuros să afli cine a murit.
Își duse degrabă receptorul înapoi la ureche.
— Mama mea?
— Nu.
Dorințe deșarte, gândi el. Mama lui era prea
încăpățânată ca să moară.
— Au murit Semper... și Sedric Torren, zise femeia.
Ochiul bărbatului se mări. Optsprezece ani de pace,
iar New Reynes ar putea izbucni din nou în flăcări.
— Spune-mi ce s-a întâmplat. Și care ți-e propunerea.
Femeia relată povestea celor întâmplate cu doar
câteva ore în urmă, povesti despre cei doi lorzi ai
străzii – Séance și Levi Glaisyer.
— Accept, zise el.
— La ora șase e programată plecarea unui tren. Un
bărbat te va aștepta acolo și te va conduce la Casa
Umbrelor.
 Ea încheie apelul.
Bărbatul puse receptorul în furcă și se întoarse în
cameră.
Era conștient că fusese o promisiune fără temei. Una
provocată de frustrarea așteptării acelui apel telefonic,
așteptând să i se ivească șansa. Indiferent de câte orașe
vizitase sau câți oameni întâlnise – nu conta. Destinul
îi fusese dintotdeauna în Orașul Păcatului.
Distrugând imperiul mamei sale.
În doar câteva minute, Harrison Augustine se
îmbrăcă, își făcu bagajul și plecă spre gară. Chiar și de
la ore distanță, simțea fumul ce se ridica din New
Reynes.
Era un sentiment dulce.