Adrian Bodnaru

Dictando
Demult, în negura tinereţilor, când o fărâmă de albastru spălăcit
s-a întins să o întâlnească pe alta, făcându-se linii într-un caiet cu
pătrăţele, totul a început să se deschidă, să fie mai întâi cenușiu,
apoi alb și să se poată vedea ce era scris între gratiile subţiri de
deasupra. S-a înălţat atunci un chioșc de presă, ca o primăvară
timpurie înaintea primelor lalele, iar fetele au început să se facă
fete frumoase, îmbrăcându-se în rochiţe colorate, cum erau zi-
arele, revistele și CD-urile de acolo. Și așa, de pe vremea aceea,
seamănă între ele: sunt una și una.

7
Se întâmpla ce se întâmplă cu hainele în septembrie: crăpau în-
cet ușile dulapurilor și începeau să-și facă semne privind femeile
foarte subţiri, de dimineaţă. Înfloreau dintr-o dată, lucide chiar
și la vârsta lor de peste un an, știind prea bine cât se poate muri
de repede, cum aflaseră de la altele ca ele, în nici măcar două
săptămâni, din cauza mallurilor tot mai dese, pentru care nu se
descoperise încă un vaccin sigur. Se uitau la răsuflarea bluzelor
aproape străvezii, fără vârstă, și un dor nebun de mirosul dintre
umeri, atât de plăcut după un timp, le făcea să uite de toată edu-
caţia, maro, gri sau neagră, primită. Se colorau uitând de toate,
ca la ultima petrecere a burlacilor, unde ajunseseră pe ascuns, însă
foarte, foarte sclipitoare. Dar tocmai cea care câștiga lupta de la
ieșire trebuia să rămână până seara, șifonându-se în chinuri, pe
marginea aspră a covorului, în râsetele tuturor. Un umeraș gol se
clătina deasupra ei, și nu era o creangă dezgolită, cum i-ar fi plă-
cut, ci numai un semn rău, de casă, fiindcă mereu, în septembrie,
femeile începeau iubirile: ca școlile, în prima zi: cu părinţii.

8
Ne întâlneam greu, la sfârșitul verii, când începea să se scuture
frunzișul de aluminiu. Ne ascundeam pe blocurile după care ziua,
căzută din neatenţie, rămânea până la curăţenia de Crăciun. Cu
pași de pietriș ocoleam antenele, oprindu-ne, uneori, lângă trun-
chiurile moarte ale celor smulse de furtuna din vremea cireșelor.
Prin unele încă mai trecea viaţa unui post apropiat, naţional, și
sârmele lor erau verzi și dese ca ale unei după-amieze cu familia,
de duminică. Priveai mereu alt cer între braţele mele, iar când
începeai să devii fericită, se vedea atât de bine până jos, la primul
etaj, încât doi bătrâni căutau ceva prin casă valsând pe imnul
unei ţări vecine cu inima lor făcută una cu versurile neînţelese.
Dar auzisem că timpurile se vor schimba și mă vedeam singur, în
paltonul îngheţat al unei ierni mai aspre ca niciodată, pe blocul
pustiu: numai urme de smoală amintind zvelte păduri de demult.

9
Aerul din jurul tău își trăise anii de glorie. Nu era zi pe atunci
să nu iasă undeva, în lume: nopţile lui semănau cu verile, pe
plajă, când sub câte un candelabru senin de cristal stătea întins
ore întregi, cu o carte în mână, pe umerii tăi goi; dimineţile, cu
primăverile lor la iarbă verde, pe câte o rochie subţire și proas-
pătă, fluturată din când în când doar de râsetele tacâmurilor, iar
după-amiezele, de multe ori, cu primele zile de toamnă, poate
puţin reci, când se ascundea la încheietura bretelelor de culoarea
strugurilor albi. Nimic însă nu semăna mai mult cu iernile ca
serile în care aerul ieșea din mănușă în parfumul tău și, de acolo,
pe buzele tuturor, la intrarea în Operă.

10
Îmi plăceau beţiile ușoare: plecau întotdeauna dimineaţa devre-
me și nu-mi cereau numărul de telefon. Mă întorceam în fiecare
noapte cu câte una acasă, aprindeam toate becurile și o dezbră-
cam de la ușă. Adormeam înaintea ei și nu mă întrebam niciodată
cum mă privește, un timp, după aceea. Până într-o după-amiază,
când, ca orice bărbat la marginea tinereţii, mi-am întâlnit beţia.
Era liniștită, caldă, sigură pe sine; m-a cucerit repede. La înce-
put, o întâlneam din întâmplare, apoi, s-a mutat la mine. Făcea
curăţenie și gătea ca nimeni alta. În lume, ieșeam numai împre-
ună. Aveam încredere în ea, chiar dacă purta pahare cam lungi
la petreceri. Cunoscuții îmi spuneau cât de bine ne potrivim și
ne prevesteau mulţi urmași. Însă, cu timpul, ne însinguram: anii
treceau fără să ne mai spunem nimic și îi vedeam paharele tot
mai pline și mai puțin limpezi. Doar parfumul îi rămăsese la fel:
mirosea vara a iarbă, și iarna, a zăpadă.

11
Se putea visa: într-o cutie goală de televizor, barmanul aranja bă-
uturi colorate și o așeza cu spatele în cadrul ferestrei de la apus.
Fixa radioul cu bateria pătrată, afară, pe un post îndepărtat și de
neînțeles. Doar strigătele ne erau cunoscute: veneau de aproape,
ca vocea liniștită a vitrinei frigorifice ruginii, aprinsă dintr-o dată
înaintea becurilor de care uitam cu toții. Urmăream cu atenție
fiecare fază, ghiceam scorul din încercări contrazise, ne întristam
și ne bucuram împreună până la sfârșit. Șiruri de oameni făceau
cu mâna mașinilor gri, care păreau că merg cu câini blânzi de
grăniceri la roți spre lumea de lângă noi. Eu mai rămâneam puţin
după meci, gândindu-mă că voi trece prin faţa frizeriei aprinse
și voi fi obligat să mă așez pe scaun. Îmi închipuiam că o fată
frumoasă va privi spre mine de afară, din același frig, și mă va
săruta pe tâmpla tunsă, cum se sărută o vânătaie de copil. Uneori,
amorţeam cu degetele adâncite în paharul gros, cu buza mușcată
de înjurături fugite de-acasă: era cald și bine ca în autocarul care
urca la munte răul ușor al serpentinelor goale.

12
Chiatriștii arătau nouă și zece: ani optzeci, când parcurile netun-
se ajunseseră să trăiască din poze cu turiști, iar plajele coborâseră
slipul sub tăietura ca o vacanță de-a latul vieții în mame tinere,
cu frică din naștere. Mă rătăceam în baruri dese și întunecate, dar
tot mi se părea ușor să mă ridic și să plec. Ora închiderii voia să
fie arsă după închidere și îmi spunea asta de fiecare dată arătân-
du-mi paharul ei preferat pentru cenușă. Paginile din mijloc ale
revistelor pentru femei scriau deja tare, una peste alta, chiar dacă
învățaseră cândva să pieptene ferestre: crengi negre și lungi le că-
deau dimineața, în timp ce învățătoarele turnau câteva picături
de parfum în cariocile roșii pe sfârșite, pentru văzut.

13
Cireșul se lega la șiret înainte de a trimite frunza peste zid. Juca
într-o livadă mare și se visa ridicând pasărea deasupra coroanei,
ca un împărat recunoscându-și urmașul. Știa că, mai târziu, când
îl vor durea sâmburii, va ajunge să ţină în braţe copii și să facă
poze pentru operaţii scumpe sau așezăminte. Apoi, cu ce va ră-
mâne după anii petrecuţi lângă ultima lui vie, mai tânără cu mult
decât el, va deschide o grădină, unde, seară de seară, își va povesti
viaţa sau, măcar, acea clipă din ea. Cu timpul, doar scoarţele cu
numerele zece primite de la meri vor fi mișcate de amintirile lui.
Abia când va fi alb pentru totdeauna, i se vor scrie pe marmura
florilor mesaje din toate colţurile verii. Și el va rămâne înflorit
așa: pe veci.

14
A fost odată o băutură frumoasă. Locuia departe, undeva între
munţi, împreună cu via și prunul ei. Pe atunci îi trăiau, fericiţi
la bătrâneţe, chiar și apa, și orzul din partea mamei. Purta culori
curate și luminoase, iar la nunţi, câte o salbă proaspătă din felii
de lămâie. Până și aerul, cât era el de tare pe acolo, se îmbujora
de câte ori își trecea gândurile prin spuma ei deasă și parfumată.
La râu, când albea suferinţele, peștii și fluturii îi săreau în poală
cerându-i parcă să le brodeze aripile pe tejgheaua strălucitoare a
șezătorilor lungi, de iarnă. Gheaţa din iazuri crăpa de necaz, dacă
nu-i înviora obrajii, iar vișinele îi puneau sâmburii în palmă, nu-
mai să-i intre pe sub piele. Nimeni nu avea destul curaj să se uite
la tinereţea ei unduitoare, dar se știa că e dintre acelea care se fac
și mai nestăpânite împreună cu trecerea timpului. Doar un pahar
înalt și sincer, prin care se putea citi o carte deschisă de atâta sănă-
tate, și-a rupt singur piciorul, într-o bună zi, să nu-l ia în armată.

15
Becurile străzii se uscau în pahare goale. Un salcâm bătea la ușa
universității cu o frunză învelită în ziar: știam că dacă vreau să
ningă trebuia să rog o iarnă ocupată și mă feream de cele cu timp
liber. De cum intram în casă, mângâiam rufa mică, de calorifer,
apoi brațul fotoliului și patina timpului unui program al probei
de perechi. Sudoarea cu miros de mâncare gătită a unei ferestre
pe care o împinsesem să se stingă mă încheiase până la ultimul
nasture.

16
Ţipătul iubea moartea, ca orice tânăr, chiar dacă ea nu se prea
uita la el. Moartea ofta după câte un geamăt de fire de telegraf,
ţintuit într-un cer cu gheare, până îi lăsa toată averea de vaiete a
lui. Apoi, se muta la un țiuit de stâlpi de telefon și îl ridica la stele
șuierând după cine știe ce zumzet mai tânăr. De acolo, de sus,
arunca în treacăt o privire adâncă scârţâitului fierbinte al roţilor,
dar numai primăvara, când toate sunetele începeau să fie din nou
pe jos: asfaltul se înroșea de îndată și cu greu trecea mai departe,
albăstrindu-se la loc. O visa mult timp după aceea, în fiecare din
dungile lui albe ca foșnetul plopilor ce stăteau la ocazie. Atunci,
țipătul se dădea unei femei, jurând că se va întoarce într-o zi,
puternic și al nimănui.

17
Anii ieșeau tot mai rar din case. Trăiau modest, fără povești scum-
pe sau ziare; uneori își mai cumpărau de la copii desene în creion
cu șosele și plopi ca vieţile ordonate și sigure de altădată. Seamă-
nau cu câte o stradă lăsată ziua cu luminile aprinse, cum stăteau
la ferestrele lor reci, rupând caiete albe, neîncepute. Îi vedeam
numai seara, când o boală subţire și înaltă se îneca în mine cu un
măr: nefericiţi, așteptând fiecare, la cină, aceeași iarnă însorită.

18
Vocile verii îmbătrâneau: treceau singure peste ele, ca nisipul și
soarele peste ape. Se purtau vieţile scurte, cu imprimeuri după
artiști cunoscuţi, până la căsătorie, pentru bărbaţi, apoi, foarte
puţin, și nu se știe nici acum pentru cine, iar la urmă ajungeau,
împreună cu lucrurile vechi, dar încă bune, la ţară. Acolo se luau
peste treninguri, despre care se credea că apără cel mai bine de
vârstă, fiindcă lăsau mâinile goale să intre în luminile primăverii
și toamnei, căutând parcă în ele, după ultimele case, vecine cu
cimitirul, o stea cu nume dat de curând, în grabă, să nu se stingă,
și ea, nebotezată.

19
Era senin ca în sticlele goale așezate pe marginea pământului,
în zăpadă: copiii învăţau să citească pe bulgări negri și mici, de
mână, prin praful perdelelor împietrite de frica vreunui autobuz
fără scaune pline. Apa începea să curgă încet, după câteva zile
în care viaţa rufelor nu mai fusese dată afară să se albească și să
devină suflet peste noapte. Lumea înnegrită se decolora trecând,
fără să-l recunoască, pe lângă noroiul tânăr: numai tocurile se
gândeau cu tristeţe cum, poate, din dragoste, în ultima noapte de
armată, sus, într-un rond, și-ar fi tras în piept o rădăcină oarbă de
panselă, trăind și acum.

20
Zăpada căzuse și își rupsese ninsoarea: poșeta i se vărsase pe jos.
Copiii căutau prin mărunţișuri: le duceau la frunţi, la obraji, stri-
gându-și unii altora teme grele, de casă. Rufe îngheţate îi urmă-
reau de sus, ca mamele grijulii, dacă ar fi fost acolo: se chemase
ambulanţa, dar la girofarul ei ziarele citeau, în șoaptă, din biblii
noi. Era spre seară: un câine alb se topea ultimul.

21
De câteva ori pe noapte ninsoarea se îmbrăţișa cu tocul feres-
trei. Se lăsa chiar sărutată pe creștet de geamul fierbinte și umed.
Atunci, un parfum ascuţit se tăia deasupra palmei stângi: înce-
tinea. Se îmbrăca în perdele albe, de lucru, pierzându-se ușor la
capătul străzii. Femeile o tăiau cu cuţite murdare de unt și așa
ajungea câte un fulg departe, la școală. Ceilalți rămâneau pe hâr-
tii aruncate: doar câinii de dedesubt, oftând în somn, îi ridicau
încet, înapoi.

22
Plecam departe, cum se pleacă seara: lumina își vindea o fereastră
aprinsă ca să-și ţină dimineaţa la școală. Nu voia să o vadă, mai
târziu, când va fi amiază, chinuită de muncă, de vară. Visa pen-
tru ea un întuneric bun al unei ierni sigure, așa încât să-și poată
crește stelele mari și luna să-i fie lună; dar să-i rămână și ceva
timp pentru sine: măcar o dată la două săptămâni să treacă pe la
soare, fiindcă altfel cerul se va uita la alta, mai tânără. Trebuia să
fie mândru când o scotea la un restaurant sau la un spectacol. Să
nu se apuce cumva de băut și să vină direct acasă de la apus, nu
cum mai face câte un cer cunoscut: pleacă seara la altă dimineață
decât a lui.

23
Trecea o femeie frumoasă cu o zi: sângele ieșea trântind ușa din
inimi, ușurat de portofelele pline cu ochii păsărilor sătule, ador-
mite în zbor, după-amiaza, când lumina începea să se îngrijească
de moartea de-apoi. Seara năștea o fetiță din gard viu și o lua de
mână. Se plimba cu ea printr-o rochie goală, părăsită, și-i arăta
viaţa: sufrageria cu fotolii desperecheate, dormitorul cu șireturi
din tutun lustruit. Iar fetița creștea repede, singură, ca o privire
într-o pisică roşcată ce începea să pândească din nou.

24
Ceasul tău se speriase pentru prima oară. Iarna i se așezase în ca-
dranul dreptunghiular ca o ușă de la intrare. Îl prinsese luând-o
înainte spre mine, și acele lui nu mai aveau voie să se întâlnească
nici măcar sâmbătă seara. Era un ceas mic, de liceu, care tocmai
bătuse în întunericul unui film, însă atât de sprinten, încât îi
schimbase sfârșitul cu unul scurt și fericit. Cureaua lui subţire
strânsese lemnul tânăr, crestat cu lama, al unei bănci din parc,
ușor, cu toată viaţa mâinii tale stângi, semn că afară pleca să ningă
sau să stea.

25
Căutam mașini albe, abia oprite. Ne iubeam pe capotele lor, cât
erau calde. O pată de ulei năștea sub ele și se învelea într-o bla-
nă de pisică dormind: geamurile fumurii ale dimineții și serii se
loviseră până la urmă, însă tu rămâneai lângă mine așezată pe
un rând de carte veche, în germană. Viața era o alee cu o bancă
frântă ca un om ghemuit pe o bancă.

26
Alergai printre porumbei până începea să-ți curgă șampanie din
dosul genunchilor. O primea cel care ciugulise primul miezul unei
felii de pâine și coaja îi rămăsese la gât ca o coroană de învingător
într-un mare premiu celebru pentru victimele lui. Erai în altă
piață peste două săptămâni, ținând la start umbrela altor porum-
bei de pe jos, iar frumusețea nu făcea prea multe cute cearșafului
în rulota-biserică în care te rugai de fiecare dată înainte.

27
Mă priveai de afară cum îți găseam rochia căzută pe covor, cum
o loveam cu pumnii în piept strigând-o pe jumătate din numele
tău, cum mă repezeam la telefon să chem oricare femeie, dar să
vină cât mai repede și să o îmbrace, până nu era prea târziu. Mă
vedeai aplecat deasupra ei singur și neputincios, prăbușit sub ne-
păsarea serii care se dădea cu cremă de corp pe întuneric și încer-
cai degeaba să-mi arăți cum, în spatele meu, la fereastră, o stea de
minte se despărțise în două și durea din nou: răni de la pantofii
purtați prima dată.

28
Merele se despicau singure: minți mâncându-și sâmburii unele
altora. Alegeau cu grijă, dintre ele, pe cele mai bune, și le aruncau
în ciocuri ascuțite bine, de pasăre. Le ușurau miezul nevinovat,
fără durere, pentru ploaia care le va desprinde pe toate de sus.
Apoi, se năpusteau împreună spre pământ, mari și roșii, până
când penele dispăreau sub greutatea lor, ca steagurile de catar-
ge în sângele mărilor de peste țări. Mâncau pe săturate carne de
pasăre neagră lăsând copiilor, pentru ora la care nu mai intra ni-
meni, o flacără dintr-un porumbel aprins demult, să scrie bilețele
pe ea. Până la urmă se întorceau fiecare în flori fericite și trăiau
încercând parfumuri scumpe în aeroporturi îndepărtate.

29
Petrecerea sărea de la balcon la prima răsucire a cheii în ușă: îi era
frică să fie prinsă în timp ce scria cu greșeli anii domniei. Știa că
până jos se va face ziuă și ea va fi destul de ușoră pentru firele de
iarbă încât să rămână deasupra ca verdele unui împărat fără mar-
gini. Câmpul se uita în sus, de parcă pierduse totul peste noapte
la jocurile mecanice ale unei gări cu ecrane începute de zugravi
dispăruți. Scotea o batistă albă și urca să lege la ochi ultimele etaje
ale blocurilor. Cafeaua se așeza pe zahăr, picior peste picior, într-0
ceașcă de copiat acte vechi, de bravură.

30
Fereastra jura cu draperia pe revista în țiplă că va spune adevărul
și numai adevărul despre cele întâmplate, însă de îndată cum își
va aminti, fiindcă în noaptea aceea se amețise destul de tare și își
lăsase puful gutuilor pe mâinile unor sorți necunoscuți. Știa doar
că se stinsese la ziuă, după cum se vedea și în cele câteva fotografii
în care fusese surprinsă mușcând cu toată lumina dintr-un măr
blond, cu sâmburi puternici, împreună cu care nu ajunsese nici-
odată prea departe: chiar ea îi scosese capul din cuptorul cu gaz
și data trecută.

31
Serile chemam câte o carte tânără și frumoasă, pe titlul scurt, de alint,
despre care nu știam dacă e al ei de la început. Îi șopteam cuvinte
lungi, nescrise nici pe cele mai ascunse pagini ale ei, îi ridicam puţin
coperta ușoară și urcam împreună într-un raft de sus, cu șampanie
și căpșune în priviri. O răsfoiam în voie, îi credeam fiecare oftat din
adâncul hârtiei, o așteptam să-mi termine de citit orice: îmi plăceau
poveștile ce seamănau cu ale altora, fiindcă începeam să le cunosc
vieţile, așa cum sunt ele dintotdeauna, de cărţi. Plecam târziu, pe as-
cuns, privind-o cum adoarme cu miezul deschis pe cearșaful adânc,
de nuc tulburat de dragoste, și uneori mi se pîrea că i se aurește coto-
rul lung și subţire, cu steluţe, două-trei, ca o continuare.

32
Nu degeaba îmi tocisem coatele pe uniformele stewardeselor: as-
cultam atât de bine încât nu mai aveam nevoie să știu să citesc.
Scoarțele unei gramatici tinere și frumoase mă păzeau ca pe un
bufet suedez. De câte ori le atingeam, un rând își tăia pagina de
sub picioare și începea să cânte, făcându-se una cu coarda lăsată
pe jos de o fetiță care știa că nu mai are voie să iasă afară, dacă
urcă, și de aceea se ascundea puțin prin spatele blocurilor: în vre-
muri protestatare, părinții umpleau pepeni cu pietre și-i lăsau în
drum pentru abolirea omorârii cu mingi a liceelor grele, teoretice.

33
Pădurile își părăseau copacii și plecau să se facă păduri de oameni.
Simțeau că sunt chemate să limpezească melodii vechi și tulburi
la fiecare sfârșit. Își mușcau buzele până la sânge în postul și ru-
găciunea din miercurea nopților, dar alungau până la urmă dorul
unui gust de prune uscate pe care-l simțeau doar femeile noro-
coase, când mestecau pâine pentru vitrinele de cristal sparte în
mii și mii de păsări mici, pline cu grăunțe. Nu cădeau pradă nici
măcar ispitei de a goni florile din paharele așezate la rând în fața
bărbaților, pe jumătate golite, însă din cauza cărora nu se putea
vedea ce se mai aude. Își duceau viața ca în mame nemuritoare,
fără urmași, poate și fiindcă se trăia aproape la fel: în fiecare zi.

34
Ţinteau sus casele înalte: se topeau după dulciuri și bărbaţi care
urcă încet și sigur. Se pregăteau pentru ei urmărind posturi diferi-
te. Învățau cum se poate ajunge, după mult timp, să fie ordine în
poșete și în afara lor. Știau deja că o monedă scăpată din portofel
se poate așeza pentru totdeauna pe cea mai frumoasă culoare din
cutia cu farduri, că unui ruj lăsat descoperit îi e ușor să mângâie
unde nu se cuvine oglinda, iar o trusă de unghii cu fermoarul
deschis nu va ocoli niciodată firul subțire al unui dres oricât de
bine ascuns. Aflaseră și despre câmpuri și dealuri că trebuie să fie
acoperite noaptea cu păduri, niciodată cu vii sau livezi, că e bine
să fie scuturate la timp de ploi și ninsori, ca nu cumva, mai târ-
ziu, să aibă sub iarbă doar cioburi sau alte rămășițe, nimic întreg,
dar, mai ales, înțeleseseră cum să le ferească de apele curgătoare
limpezi și mincinoase, în stare oricând să le calce în picioare cu
drumuri.

35
Când vremea era ultima dată frumoasă, casele vechi plecau din
pieţe, intrau pe bulevarde, treceau pe străzi, apoi pe șosele și dru-
muri de țară: acolo, mai ales cele în care oamenii mergeau foarte
repede dintr-o cameră în alta, sau, dimpotrivă, cele în care stă-
teau țintuiți în paturile lor se opreau să-și tragă răsuflarea și rămâ-
neau așa pentru totdeauna, pradă cerurilor fără adăpost. Dădeau
ce aveau mai bun din ele: o ușă, o masă, un bec de frigider sau un
canal de sport și umpleau apoi cimitirele de case, unde pământu-
rile se întâlneau singure, fără arme, să-și răscumpere fiice.

36
Străzile deveneau cele mai bune prietene în dreptul casei roșcate.
Își aruncau priviri pline de înţeles știind că ascunde sub tencuială
un număr tatuat pentru incendii sigure. Scăpase ca prin minune
sau se plătise pentru ea ridicarea unui fum întreg. Din tinerețe
înfășurase fiecare alarmă de noapte în blănurile cu miros de so-
prane celebre ale câinilor aduși de departe. Lăsase ușa deschisă
pentru oricine voia puțină căldură și mai avea ceva pus de-o parte
de la un serial, căreia-i purta numele în continuare, după cel mai
bun episod.

37
Bărbaţii urcau pe stâlpi să-și păstreze slujbele și familiile. Blo-
curile rămâneau în pământ, cu ferestrele scoase: pisici sângerii
vindecându-se. Cleștele unui controlor de bilete se auzea în apro-
piere. Bărbații coborau tăcuți de rușine, lăsându-se însemnați cu
genunchiul roșu pe spate. Își acopereau fețele dese și albe ca salva-
torii trimiși sub pământ, după morți, și se pierdeau în întuneric,
spre casierii.

38
Născuse tânără, pe ascuns, crezând că nu o să afle nimeni. Iarna
își omorâse ninsoarea în prima noapte: o înfășurase cât putuse de
strâns într-un palton negru și călduros. Nu se știa prea bine cine
e tatăl, dar începuse să se vorbească despre un scâncet de aproape,
dintr-o căsuță vocală. Oricum, iarna urma să fie închisă tot anul
și poate mulți înainte. Zăpezile nu vor mai fi la fel ca altădată:
ninsori mari. Doar Crăciunul nu va mai trece la fel de ușor: semn
din naștere.

39
Lumea era veche: creștea porci și, după aceea, copii. Oamenii se
înecau în pământ, ca apele. Rămâneau din ei cămășile, să se usuce
pe culmi până iarna, când se ridicau la ceruri de piatră și îmbră-
cau busturi de președinţi. Se auzeau coruri sau ningea. Ferestrele
se uitau unele prin altele, de parcă nu mai știau să citească la ceas.

40
Te întâlneai cu lebedele. Vorbeaţi despre lucruri bine înțelese din-
totdeauna. Singurătatea începea să vă semene cu a oricărui băr-
bat: nu-și mai făcea patul în fiecare zi. Așternuturile îi rămâneau
mult timp răsucite ca apele în care se înecau greu, răzgândindu-
se, bunii înotători de demult. La despărțire vă promiteați că veți
trece peste toate: veți dormi pe canapeaua din sufragerie, veți bea
direct din sticlă și chiar veți purta aceleași haine două zile la rând.
Un brad înconjurat de schele fluiera de sus după ninsoarea cu
fulgi subțiri, nepregătiți pentru iarnă: doar urma vaccinului de pe
brațul tău îl mai credea pe cuvânt.

41
Merg încet ca o femeie ce plânge la film. Am trecut de nopțile în
care se trece dintr-o cameră în alta și, cu toată frumuseţea de ne-
stăvilit a mamelor, copiii mi s-au încuiat pe dinăuntru de multe
ori. Am părăsit fiecare boală care a avut puţină încredere în mine.
Odată, am fost descoperit viu din întâmplare, sub un mormn de
cămăși, fiindcă apucasem să clipesc în pieptul uneia atât de sub-
ţiri și de albe, încât s-a descusut singură, fără a mai fi nevoie să fie
strânsă cu cravata zile în șir pentru asta. Am ţinut mult la ea: era
o cămașă încă nedescheiată la nasturi de nimeni. De atunci, îmi
e greu să revăd lumina aceleiași zile.

45
Apune gri. O mașină flutură mai departe: doliu pe fabrica de
pâine uscată abia pornită. Vinul îneacă primii pui de brad cu
milă și adoarme în picioare. Rămâne din el doar visul: un catâr
peste drum, ca un radio desfăcut într-o pungă mototolită. Frigul
își scutură prânzul în telefoane, fără să ţină seama că poate dorm
copii și bătrâni.

46
Ascult pahare, pagini pline: două bande dintr-un oraș american
se împacă la cataramă și aruncă de acolo cu monede și ţigări neîn-
cepute în oamenii adânci ca petele de apă la ușă, pe ciment. Dea-
supra începe să bubuie inima unei pisici și se luminează deodată.

47
Fluturii adorm pe o parte, cum sunt învățați copiii să viseze. Nu-
mai așa li se dă voie să nu-și termine micul dejun: ascultând,
puţin câte puţin, ce se povestește despre oglinzile în care a plâns
o fată demult; și fiecare începe să semene cu ea, dar foarte, foarte
fericită, poate cât un vin ce se amestecă în mine cu altul și se în-
tunecă repede, și e ușor să întâlnești pe cineva de aproape.

48
Alunecă vinul: bătrân sub lumină. Se zbate cu faţa la păsări să-
race, fără ţipete, fără culori, încât abia se văd, și numai în drep-
tul becurilor: ninsori mărunte înclinând tablourile în pereţii gri.
Zilele ating pământul odată cu geamantanele deschise de prea
multe haine purtate, dar până seara cu toatele vor fi la locul lor.
Fulgii coboară în zăpadă, ca în unele, puţine meserii.

49
Zilele urcă piciorul paharului. Le așteaptă spuma cât un cotor de
carte subţire, necitită. Ea poartă desuuri de primăvară, dar încă
se înserează în blănuri aurii. Crengile își tocesc vrăbiile pe zăpada
ținută la rece, în buzunarul mic de la piept. Eu scriu ţipete aproa-
pe cum se scrie, cu litere cenușii, ascuţite, în timp ce obrazul îmi
crește grăbit întunericul: deja îl învaţă să meargă pe bicicletă.

50
Vin cu liniștea: prin palton mi se aud cele mai educate aplauze.
Port pe piept pisici preţioase și grele, ca un ofiţer după miezul
nopţii, printre mese. Am nevoie doar de un somn rău, de iarnă,
să o pot lua de la capăt; rareori, de o mână întinsă peste mine ca
o biblie de hotel tăcut, respectabil. Moartea e încă în putere: își
sparge singură lemne pentru foc și merge după apă departe. Fru-
moasa mea fugă de acasă nu m-ar fi înșelat niciodată.

51
Se încălzește puţin, cât să tresară motocicliștii în faţa televizoa-
relor: înţeleg dintr-o dată altfel aplauzele ce însoţesc pașii unei
sărituri în lungime din nord. Iarna s-a învoit câteva zile, ca o cro-
itoreasă plătită din când în când: o așteptă cămăși arse cu ţigara,
pe care știe să brodeze cei mai frumoși ghiocei negri. O respectă
toţi, toţi pentru asta: aproape că nu e bărbat căsătorit să nu fi
trecut pe la ea înainte de a ajunge acasă.

52
Iarna pleacă să moară departe, ca un pilot de vânătoare vechi,
obișnuit să dăruiască blănuri și orhidee dizeuzelor. Pomii citesc
îndemnuri la colaborare de pe fulgii ultimei ninsori, și câte unul,
mai strâmb, înflorește gustând ciocolată caldă din apus. Ţiganii
bat în copertele cărţilor de istorie cu lucruri noi, poate furate. Li
se răspunde rar, și numai atunci când învie casetofoanele pline cu
zahăr din mașinile negre, fierbinți.

53
De-acum, corcodușii seamănă cu soliștii rock: cresc șchiopătând
până ce poţi trece pe sub ei fără să te apleci. Te învaţă cum să te
zgârii pe glezne cu câte un pui de porumbel din lumină de scenă.
Poți, de acum, să te săruți de la frunte în jos, ai voie să-ți cumperi
o poșetă cu un cordon la care să viseze frumos întâiul tău hoţ din
piaţă, dar, mai ales, nu te poate opri nimeni să așezi merele, cu
mușcăturile în jos, pe televizor, și să le privești sâmburii în fiecare
știre a serii. Nu e nevoie să te ascunzi nici măcar în somn: dormi
cu ferestrele deschise, de parcă știi că un TIR proaspăt nichelat îţi
miroase deja parfumul, accelerând ușor, sus, în munţi.

54
E primăvară: o fată oprește muzica, închide fereastra și dă încet
paharul cu apă minerală. Îl așază pe noptieră, mângâindu-și tre-
ningul cu după-amiaza încălzită și aspră; îi amintește de cravata
unui ceai, despărţindu-i sânii: părinţi încă tineri pentru orice.
Simte durerea ușoară a toartelor de la cercei, căldura de peste câ-
teva luni, intrarea la medicină: respirația unei rochii deschide ușa
dulapului pe dinăuntru și seara apasă pe sonerie cu scrisul unui
caiet plin, studenţesc.

55
Sâmburii aleargă prin prune după ciocul păsării: le-a furat ceasu-
rile de aur, primite pentru victorie, și a fugit ușor, spre ziua cea-
laltă, unde cu toţii se tem să ajungă, fie că mai cred sau nu într-o
nuvelă despre coborârea la pământ. Știu însă că de acolo nu s-a
mai întors nimeni, niciodată: doar unii cred că va veni ziua unui
prun tânăr din nou, iar atunci li se va face dreptate și lor, și păsării
înnorate ca înaintea trăsnetului de la amiază.

56
Paznicii își aprind câinii și joacă liniștiţi pe neveste. Luna învaţă
să numere până la ei. Plopii se ascut să ningă. O femeie singură și
frumoasă începe, ca în fiecare noapte, să-și probeze hainele: sunt
atâtea încât nimeni nu se mai miră că perdelele fac ochii mari
când se apropie de ele să-și înroșească sângele adânc înaintea ca-
felei. Se vor întoarce spre ziuă, învelite într-o lumină moale ca un
drapel de cameră călduroasă.

57
Sunt legat cu pahare la mâini. Nu pot pleca oricum, fiindcă port
cutii de pantofi în picioare, pline cu vată și globuri de brad. Mi-
am ținut respirația în casă prea mult timp, de teamă să nu mă
înșele cu altul, smulgându-i surâs după surâs până când am lăsat-
o leșinată de durere. Ea s-a sălbăticit într-atât încât m-a uitat: a
fugit să golească pe o masă albă un țipăt ce mă privește, și acum,
subțire, de sus.

58
Femeile ridică de pe jos zile ude. Le răsucesc bine și le întind pe
sârme de telegraf. Le prind cu vrăbii tari, când cățeii se joacă sau
vântul începe să bată. Apoi, șterg asfaltul în așteptarea drumu-
rilor lungi. Li se pare că le văd întorcându-se, deși mai e multă
vreme de trecut. Privesc, de o parte și de alta a șoselei, săptămâni-
le, lunile, anii, cu neîncrederea lor dintotdeauna, zdruncinată. Și
după ce toate sunt gata, nu le mai rămâne nimic de făcut decât să
se schimbe în ceva simplu, drăguț.

59
Mesele la care stau și-au tăiat picioarele. Seamănă cu câinii din
gări sau cu vinurile desfăcute pe care le acopăr îngenunchind ca
fotograful unui ziar local. Seara nu se mai aprinde pe dedesubtul
blocului: nu-i arată nici măcar puținele ferestre care i-au mai ră-
mas. Unele l-au durut atât de tare, încât și le-a scos singur, mai
ales după ce i s-a făcut rău pentru că a luat un tub întreg de flu-
turi de noapte odată. Îi ajunsese direct în lustre și era gata să i se
oprească bătăile ușii de la scară, acolo de unde nimeni nu mai știe
să povestească un film întreg.

60
Televizorul stă închis în casă cu un film: luna mică și albă se
dizolvă în paharul cu apă. Îl golești pentru orice durere care-ți
citește gândurile. Un perete peste care serile au trecut spre aurul
din munți se așază lângă tine și te ajută să tai, în minte, legume
tari, apoi închide singurul tablou pe care-l poartă și așteaptă să
adormi pe tocuri puțin mai joase ca înainte.

61
Duminica nu mai stă la rând pentru zi: gările trec de cealaltă par-
te a liniilor și se descurcă, fiecare cum poate, în păduri; șoselele
se opresc în mijloc și dau muzica tare, să nu se audă nimic din ce
s-a spus vreodată; cerurile și apele își agață luminile în cui și se
întind în faţa televizorului. Și toate astea fiindcă seara nu se mai
cumpără decât ţigări și mâncare pentru pisici.

62
Cerul se bărbierește după o noapte pierdută. Înfundă chiuveta
cu păsări aspre, se taie ușor: o faţă de masă părăsită se aruncă în
faţa ninsorii, înroșindu-se în locul ei. Simțise de prea multe ori că
asfinţitul va veni cu vin din anul nașterii unei mirese prea tinere.
Ultima dorinţă nu o spusese nimănui, poate și pentru că răsufla-
rea cinei nu apucase la timp să o pice cu ceară. Stă întinsă pe jos,
încă albă în câteva locuri, fluturând liniștit și rar, ca un dentist la
capătul unei zile de lucru pierdute: cu ochii la stele aurite.

63
Când femeile încep să audă muzică, merg spre pruni să danseze,
cu batiste groase în mâini. Le înnoadă pe crengi, dar numai după
ce simt o dulce amețeală în tâmple, așa încât prunele, când se vor
întoarce, să nu afle cumva, de la aromele de parfumuri din jur, că
și ele au trecut pe acolo: băutura ar ieși atât de îmbătătoare încât
bărbaţii nu le vor mai pleca de acasă; copiii le-ar crește mult prea
încet.

64
Dacă vinul va ajunge cu adevărat bun, îl voi ridica de la calcula-
tor, fără să-i salvez ultimele rânduri; îl voi îmbrăca în costumul
meu învechit și-l voi duce în faţa elevilor și studenţilor să le vor-
bească în șoaptă. Vom rămâne împreună până târziu, spre bătrâ-
neţe, când ni se va face foame și va trebui să gustăm din întune-
ricul dulce, pregătit pentru noi de cel mai vestit cofetar. Ne vom
citi numele scrise cu felii de citrice galbene, și ele ni se vor părea
aripi atât de scumpe, încât nu vom spera să le purtăm vreodată.
Ne vor găsi toți, mestecând încet o poveste pe care o ascultăm, cu
timpul, până la sfârșit.

65
Te caut în adâncul autobuzelor. Le sap în paltoane cu cheile, până
ce nu mi se mai potrivesc în ușa de-acasă și trebuie să le încerc
în uși străine. Câte una se deschide atât de ușor încât cu lumina
stinsă găsesc bucătăria și telecomanda. Până a doua zi mă simt ca
fiecare bărbat care se întoarce târziu și aude cum cade singură,
în baie, de lângă oglinda aburită, o cutie cu detergent: zăpadă pe
jumătate goală, în somn.

66
O pasăre flămândă scârțâie ușa. Când pleacă, uită castanul aprins:
chioșc de ziare învechindu-se peste noapte. La capătul podului
frizeria mută de sărbători inimi grele, pline cu paltoane. Vecinii
știu că are podeaua zgâriată și că ferestrele îi miros a naftalină me-
reu. Doar lumina trotuarului e mai blândă cu ea: oamenii umblă
cu capul plecat și începe să ningă.

67
Câmpul stă ca un pat nefăcut în faţa televizorului. Se uită prin
sticle cenușii, toată ziua. Jocurile copiilor se apropie tot mai mult.
Spre seară, forţează fiecare ușă, fiecare fereastră. Oamenii se sperie
și lasă afară mirosuri de mâncare: animale gata de împerechere în
noaptea tăiată la înălțimea unui pădurar comod, furând răbdător.

68
Seara, mașinile încep să se atingă. Sunt luminoase ca zilele mari
ce subţiază noaptea dintre ele până se vede prin ea. În bani vechi,
îndoiţi, degetele se învelesc să adoarmă, visând cu voce tare că
îngroapă în oase câinii adulterelor, pe rând. Nu mai e mult și
fiecare va avea un serviciu pământiu din care să trăiască fără nicio
grijă alături de cei dragi.

69
Iarna, cimitirul uită de frică și se apropie de blocuri. Veterinarii
cred că e din cauza mirosului îmbietor al singurătăţii sau pentru
că-l dor măselele fotografiilor de care e plin. Poate ataca oricând
câte o stradă mică, lăsată să se joace singură până târziu. De fapt,
unei alei a străzii, cum sunt atâtea în ultima vreme, i s-au găsit
pe bordură urme frânte de flori înghețate. Dar nu fusese mușcată
prea tare și nu pierduse mult asfalt, din fericire. Totul s-a termi-
nat cu bine, iar salvările au început aproape imediat să treacă pe
ea. Totuși, oamenii sunt sfătuiți să lase afară, peste noapte, bucăţi
de marmură proaspătă și să-și pună cât mai repede amintirile pe
care le-au scos fără să le trateze la timp, în tinerețe.

70
Noaptea se mută greu, ca o mobilă veche. Mai întâi, muncitorii
bat în cuie, pe crengi, poze cu doctori în drept de pe vremuri, să
nu se audă niciun foșnet când chelnerii cu șireturi slăbite și ochi
oțetiți, de cocoși coborând pe jos acoperișuri de tablă, îi vor plăti
pe măsură. Numai apoi o vor coborî treaptă cu treaptă din blocul
ei turn, până pe pământ, la un copil ce-și reazemă bicicleta de zid
și începe să facă alta, la fel, trecând înaintea lumii o apă adâncă
până peste pedale.

71
Te cerţi ca un caiet ce se rupe filă cu filă. Umpli, până la ultimul
rând, cu bucăți mici de hârtie, stadioane din ce în ce mai mari,
ca orice atletă. Ele te aplaudă primele când magazinele de bărbați
ajung să se caltine și abia se mai pot scutura de pereți la intrare.
Îți amintesc mereu prea târziu că ai uitat să plătești abonamentul
la cablu. Chiar dacă ninge, trebuie să uiți cât mai repede fiecare
victorie ca să rămâi sus, în colivia pe care o înveți să vorbească din
copilărie, patru ore pe zi, vară-iarnă: semn de liniște pentru lume.

72
Frigul intră prin spate în cofetării. Își scoate mâinile din buzu-
narele mici ca bibliile primite la ușă, astupă cu un ou potrivit vi-
nul roșu abia deschis, aprinde un tort: frunte moale între lămpile
unui radio de altădată, când lucrurile importante se duceau la
reparat în cele mai groase pături din casă. Vara încetinește, virează
brusc la dreapta; își scutură parbrizul de ultimele păsări, oprește
și așteaptă să cadă: vechi record mondial.

73
De câte ori mă vede, noaptea se ciupește de plopi crezând că vi-
sează. Îmi sare în brațe și plânge liniștit în reverul meu negru, de
mulțumire. În copilărie, când avea febră mare și vrăbiile prescrise
nu se găseau aproape deloc, i-am făcut rost de o cutie întreagă.
Le-am luat de la o creangă străină, pe un pachet de țigări plin
cu sâmburi înghețați. După primele două, luate cu multă ploaie
de seară, a început deja să se simtă mai bine: visele i-au dispărut
rând pe rând și s-a însănătoșit mai repede decât se credea. De-
atunci, simte de fiecare dată când număr, cu unghiile în tutunul
vărsat din buzunare, vagoanele de întuneric ce trec tăcute, încet,
lăsându-mă într-o zi fără niciun sfârșit. Umărul ei stâng se face
tot mai alb sub trandafirul gri, necredincios.

74
Ziua se zbate în pasăre: îi lovește cu cotul inima ca o cafea scurtă,
fierbinte și se naște prin amândoi ochii. Vede prima dată soarele
pe spatele unei fotografii întoarse cu fața la birou. Când crește cât
să poată forma singură numere de taxi, comandă o mașină lângă
un ciot de plop dat cu var în fiecare an din greșeală: se așază pe
bancheta din spate și rămâne acolo, cu ceasul pornit.

75
Privești în fântâni. Ești prea ușoară pentru ochii tăi grei, împie-
triţi, ce caută în adâncuri începutul lumilor. Ei pot îneca animale
mici și amanți, fulgi ai primei ninsori și elevi din clasele termina-
le. Dar sunt vremuri foarte decente: iarna își spală întotdeauna
zăpezile în familie și se ajunge în presă numai la sat.

76
Trenurile se strâng fără tine: cuvinte lungi îndreptându-se după
curbe cu sânge rece, cum e cel care decide mereu finalele. Li se iau
literele mari de la început și se mută la altele, dar nimic nu se mai
schimbă pentru noi în drumuri și poduri. Rămân aprinse, din
loc în loc, doar ferestrele de la vagoane: rânduri de boabe într-un
porumb fiert, mușcat la întâmplare.

77
Ne despărţim greu: jumătăți din aceeași revistă lucioasă cu cea-
suri. În locul nostru își fac de cap ninsorile: schimbă între ele
bateriile jucăriilor, zdrobesc șoareci albi de pereţii toaletelor, beau
gin pe covoare vișinii, apoi, în zori, își dau drumul pe demisolul
unei clădiri cu ferestrele arcuite ca niște decolteuri întoarse, de
femei aruncându-se din dragoste. Primăvara coboară cu mărgele
mirosind a benzină și nu ne ocolește nici pe noi, fiecare.

78
Eu răspund până la șapte seara la numele fiecărei zile a săptămâ-
nii. Apoi, mă port ca prietenul omului de o rasă cu una predispu-
să la nebunie: mă joc cu gloanțele și acele de seringă ale milei de
care oricând ne pasă prea mult.

79
Crezi că frica e așa pentru totdeauna: cu cât mai vie, cu atât mai
netrecătoare; că pământul coboară, din când în când, să o arate,
ca pe iarba în care șerpii de casă trebuie să fie cruțați. Crezi la
fel despre mine, dar cu toate astea urci în rochie și rămâi închisă
acolo să citești despre drumul mătăsii și al mirodeniilor ei. Te în-
torci târziu, să pregătești un prânz iute lăcrimând: ramă pe piaţa
neagră a bătăii de inimă.

80