Tutoveanu Poezii 2007

https://biblioteca-digitala.
ro
G. TUTOVEANU
POEZII
https://biblioteca-digitala.ro
Omagiul Academiei Bârlădene la
împlinirea unui jumătăţi de secol de la
stingerea întemeietorului ei, poetul
G. Tutoveanu.
ISBN 978-973-1771-85-4
G. TUTOVEANU
POEZII
Cu un medalion de T. ARGHEZI
Ediţie îngrijită
de
C. D. ZELETIN
Editura Sfera
Bârlad, 2007
G. TUTOVEANU
1872-1957
Medalion
POETUL G. TUTOVEANU
Sunt peizagii în care ai vrea să ai

un bordei şi la o cotitură de munte dai
de o casă cu cerdac, în care ai dori să
te hodineşti. Tutoveanu e un peizaj cu
brazi şi o casă cu cerdacul pe izvoare.
Nu m-am văzut cu poetul
Bârladului de cinci ori într-o viaţă, dar
ori de câte ori am schimbat o
strângere de mână sau câteva vorbe
cu poetul, am plecat de lângă el cu o
răcoare în suflet binefăcătoare şi
totdeauna la fel. Repeţirea identică, la
mari intervale de timp, a impresiei e
revelatoare. Îmi place să mă gândesc
la el şi-mi face bine. De ce nu i-aş
5
mărturisi-o, pe neaşteptate, într-o
scrisoare tipărită?
Dacă nici de astă dată nu m-aş
învrednici să-mi împlinesc gândul,
mi-ar rămâne un gol. Şi poate că n-o
să ne mai vedem niciodată, ca să-mi
permit încă o amânare. Mustaţa
poetului e albă, ca şi a mea, şi cine
ştie?... Poate că nu-i mai pot scri eu şi
poate să nu mai aibă prea mult răgaz
a mă citi nici el. Astăzi mai suntem.
Îmi place sufletul lui şi-mi place
înfăţişarea care i-l cuprinde, figura lui
florentină, gulerul lui alb, sticlos, frânt
pe o cravată nouă, meticuloasa lui
acurateţe de floare. Îmi place sunetul
vocii, în care-i bate inima, ochiul lui
cinstit, lumina de statuie de parc a
fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină
lungă, neagră, şi parcă, dedesubtul ei,
o spadă de zmalţ.
6
De câtă multă vreme să nu-l mai
fi văzut? Ieri, l-am salutat la o
răspântie de vagoane, în oraş.
Aceeaşi aristocratică simplicitate,
aceeaşi voie bună discretă, aceeaşi
omenie dulce. Ţinea în palmă cartea
lui de Sonete, ca într-o mână de sticlă
o icoană de ivoriu, atât îi era coperta
de imaculată; înalt şi frumos desinat
în costumul lui de constantă
ceremonie. Senin şi ascetic, chipul lui
vine întotdeauna de departe, din
pergament, poate din Cina lui Da
Vinci. Nu ştiu ce mi-a spus, ce m-a
întrebat: mă uitam la obraz, la degete,
la surâsul lui de gingaşe bunătate şi
m-am dus în drumul meu cu surâsul
lui învelit, ca într-o batistă albă de in
un pătrat de anafură; şi n-am vroit să-l
pierd. Îi plagiez aci surâsul, ca să mai
păstrez ceva după ce a zburat şi să i-l
7
restitui inefabil poetului, care m-a
bucurat cu el.
Mi-ar plăcea să ştiu că
Tutoveanu e un om fericit. Licăreşte în
el o candelă din noaptea Crăciunului
pe zăpadă, o virginitate de naştere din
nou, şi trezeşte o aromă de zambilă
din noaptea de Paşti, o transfigurare
de înviere. Mă farmecă şi mă
obsedează, bătu-l-ar norocul!
1942
T. Arghezi
ÎNSEMNARE ASUPRA EDIŢIEI
Ideea unui Florilegiu, prin definiţie

restrâns, din poezia lui G. Tutoveanu mi-a
încolţit încă din anul 1955, după ce
alcătuisem un volum de Scrieri, poezie,
proză şi corespondenţă, bogat în note şi
larg comentat. Eram student în Bucureşti,
iar la Bârlad poetul încă trăia. Ne aflam în
afectuoase relaţii epistolare şi îl vizitam în
vacanţe. Împrejurări legate de vremurile
grele pe care le străbăteam au împiedicat
editarea ambelor cărţi. Acestor piedici li s-a
adăugat şi lipsa mea de grabă, gân-
dindu-mă că s-ar putea să nu fac selecţia
cea mai justă. Trecerea deceniilor sper să
mă fi ajutat în propunerea de a-mi învinge
subiectivismul, ce se exprima prin suma
iradierilor dinspre om spre operă, şi să-mi
fi îngăduit adâncirea celor spre care mă
9
aplecam. În înfăptuirea unei selecţii judecă
mai bine cel ce cunoaşte slăbiciunile
întregului, dar dispune de tăria morală de a
selecta şi părţi lămuritoare în privinţa
acestui întreg. Numai aşa poate fi şi drept
şi fidel.
Îndemnăm cititorul de azi să
raporteze cartea de faţă la vremea în care
a trăit autorul ei şi la ideea generală de
frumuseţe, pentru a-l înţelege corect şi
pentru a-i gusta stropul de eternitate. N-am
aplicat o grilă modernă cuiva care s-a aflat
în afara modernităţii şi a experimentalismu-
lui, ci o grilă care să-l aducă pe poet cât
mai spre el însuşi şi să-i realizeze un profil
mai accentuat, ca în felul acesta, asemeni
unor pagini aspre din alfabetul Braille, să-l
poată pipăi degetele fatalităţii oarbe şi să-l
recunoască. N-am lăsat ca „mica notă
personală”, pe care i-o semnala
G. Călinescu, să se piardă în sihla
neguroasă ori în orizonturile prea largi,
proprii lui G. Tutoveanu, căci el nu excela
10
prin vocaţia detaliului, ci am întărit-o prin
antologarea însăşi. Fără să-i fiu judecător
şi nici proslăvitor, am încercat să împrumut
dreapta cumpănire a primului şi să rămân
cu bruma de iubire a celui de al doilea.
N-am uitat nici o clipă că G. Tutoveanu
avea nobleţea pe care o conferă poeţilor
visarea, măsura şi cunoaşterea lirică prin
bunul simţ, bijuterie neobservată fiindcă ne
este prea la îndemână.
Poeziile sunt împărţite în trei părţi.
Prima cuprinde tinereţea şi maturitatea, a
doua bătrâneţea şi a treia cele câteva
traduceri în limba franceză făcute de către
Grigore Sălceanu şi de către cel ce
iscăleşte însemnările aceste. Ediţia a fost
curăţată complet de balastul ispititor al
notelor, comentariilor şi chiar al biobiblio-
grafiei.
Sperăm ca prin astfel de rigori să-i
fim de folos în posteritate.
C. D. ZELETIN
11
12
I
13
14
Poezii
IUBIRE
Coboară-te asupra-mi, iubire,

Din slăvile bolţii senine,
A gândului chinuri mi-adoarme
De-a pururi, şi du-mă cu tine.
Prin lumea-ţi de stele mă poartă

Şi basme de visuri mi-nşiră;
Dă codrilor glas de fanfare
Şi mării acorduri de liră.
Aşterne-mi în cale seninul

Din ceruri scăldate de soare,
Şi-adânca enigm-a vieţii
Dezleagă-mi-o-n ochi de fecioare.
Să-mi pară că totu-i lumină

Şi farmec în magica fire...
A gândului chinuri mi-adoarme
Şi du-mă cu tine, iubire.
15
G. Tutoveanu
PORTRET
E-naltă, şi-n mersu-i

Uşor se-nmlădie
Ca zarea de lozii
Când vântul o-mbie.
Seninul din şoaptă-i

Stă mintea să-ţi fure
Ca zvonul de şipot
Sub bolţi de pădure.
Şi-n ochi i s-aprinde

Noian de-nţelesuri
Ca vraja ce-aşterne
Amurgul pe şesuri.
16
Poezii
ZI DE VARĂ
Deasupra mării limpezi şi rotunde

S-apleacă cerul tânăr, stând a glumă,
Şi ea tresare dornic, şi-l pătrunde
Cu strânsul cald al braţelor de spumă.
Pe drum senin, din munţi bătrâni, de-aiurea,

Un nor subţire, alb, fantastic vine;
Zvâcnind din tot adâncul ei, pădurea
Cu braţe-ntinse-n cale i s-aţine.
Şi cât e zarea, mândrele fâneţe

Suspin-un cântec înţeles şi dulce;
Pe sânul lor smălţat în mii de feţe,
Soseşte vântul aprig să se culce...
17
G. Tutoveanu
Şi tu mai stai visând epitalamuri,

Pe câmp de flori şi-n aerul fierbinte...
Din sălcii cad perdele lungi de ramuri,
Şi iarba-i naltă, moale, şi cuminte.
18
Poezii
DOAR VÂNTUL
Privindu-ne-n taină
Luntraşul suspină,
Şi marea-îmbrăcată-i
Cu solzi de lumină.
Pe-ntinsul fantastic
Şi făr’ de hotar,
Nici umbră de pânze,
Nici glas de pescar.
Doar vântul răsare

Ici-colo, şi vine
Să-şi spuie povestea
Din larguri senine;
19
G. Tutoveanu
S-aleagă din zvonul

Naturii întregi
Un cântec pe care,
Iubind, l-înţelegi...
În urmă-ne, ţărmul
Şi turlele pier,
Şi noaptea ne prinde
Pe ape, sub cer.
20
Poezii
URCÂND MEREU
Tu nu privi la zările de spumă

Spre care-aleargă stoluri călătoare;
Tu nu privi la codrul ars de brumă,
Pustiu de flori, de cântec şi de soare.
Tu nu privi la graurii lunatici

Cum stau jelind sub streaşini de pădure;
Tu nu privi la plopii singuratici
Pierduţi în marea negurilor sure.
Tu nu privi la sihlele-nnorate
Şi nici la crângu-nvins de-atâta moină;
Tu nu privi la frunzele uscate
Ce-şi plâng pe drumuri cea din
urmă doină...
21
G. Tutoveanu
Că peste lozii, peste lunci, pe creste,

Cumplitul viscol iarăşi o să cadă,
Să-şi urle-n măguri apriga-i poveste,
S-aştearnă-n văi linţoliu-i de zăpadă.
Ci tu pluteşte-mi pururea senină,

Urcând mereu pe-a visurilor scară;
Să porţi în glas a dragostei lumină,
Şi-n ochi adânci eterna primăvară.
22
Poezii
DECEMBRE
În oglinda de zăpadă
Focul soarelui se joacă,
Şi pe zare doarme codrul
Înflorit cu promoroacă.
Lângă lacul peste care

A durat decembre pod,
Străjuieşte-n zare plopul
Ca un mândru voievod.
Ne-a rămas în urmă satul,

Şi ni-s sufletele-nvinse
De muţenia stăpână
Peste dealurile ninse.
23
G. Tutoveanu
Lunca nu ne mai cunoaşte;

Şi prin ea, de câte ori,
Ne-a trezit din visuri, noaptea,
Trilul de privighetori!
Prin mesteacănii în tremur

S-aud glasuri, parcă-i doare;
Unde-s bolţile de frunze
Şi suspinul de izvoare?!...
Dar nu poate să m-abată

Tot pustiul de pe văi:
Măreţia primăverii
Străluceşte-n ochii tăi.
24
Poezii
PROFEŢIE
Pe marginea cărării,
De lună poleiţi,
Ca mândre sentinele
Stau plopii cărunţiţi.
Spre casa dragii, singur,

Sub boltă-le când trec,
Prin tremurul de frunze,
Doinind, ei mă petrec.
Cântarea lor e tristă

Şi nu pot s-o-nţeleg:
E soarele iubirii
În sufletu-mi întreg...
25
G. Tutoveanu
Dar nu ştiu ce glas tainic,

Adus pe zbor de vânt,
Duios îmi tălmăceşte
Fantasticul lor cânt:
„De mult cunosc ei bine

Al dragostilor drum;
Se tot gândesc la tine
Şi trişti sunt de pe-acum.”
26
Poezii
DESPĂRŢIRE
Prin teii, paznici ai şoselei,

S-aud chemări, suspine, şoapte,
Şi-n taina satului din vale
Cocoşii cânt-a miez de noapte.
O secere de-argint atârnă

De-un cui de flacără, pe cer;
Din focul stelelor se cerne
Fiori de jale şi mister...
Zabranic de melancolie
S-a-ntins pe culmile sihastre,
Şi vântul nopţii trist îngână
Splendoarea visurilor noastre.
27
G. Tutoveanu
SINGURĂTATE
Pe boltă-s atâtea nuanţe,

În luncă e-atâta mister;
Topitu-s-a-n liniştea firii
Şi dorul din suflet stingher.
Arţarii, în cântec de frunze,

Şi apele-n susur de cer...
Pe boltă-s atâtea nuanţe,
În luncă e-atâta mister.
28
Poezii
BICAZ
Mesteacăni albi, învinşi de lună,

Poeţi ai codrilor de brad,
Voi cari singuri ştiţi povestea
Ce-o plânge Bistriţa pe vad;
Şi-n visul nopţii fermecate,

Pe vârf de stânci, jeliţi mereu...
De ce nu-mi spuneţi ce vă doare,
Ca să vă spun apoi şi eu?
29
G. Tutoveanu
DIN MUNŢI
Pe zări de cristal
E luna-n splendoare;
În codrul de fag
Suspin de izvoare.
Se cerne de sus,
Pe munţii sihaştri,
Eternul mister
Din lumile-albastre...
Spre vârfuri mă duc

Să scriu dragii mele,
Pe-o filă de cer
Cu raze din stele.
30
Poezii
PUSTIU
Pe locurile-acestea
E-un freamăt de vieţi
Ca-n visul unui pictor
Setos de frumuseţi.
Sunt câmpuri de cicoare,

Mesteacăni argintii,
Pâraie cântătoare
Şi stoluri de scatíi.
Păduri ce-şi spun în taină

Vrăjitele poveşti...
Din farmecele firii
Tu singură lipseşti.
31
G. Tutoveanu
SE-NTUNECĂ LUNA
Convoiuri de corbi
Învăluie zarea;
Sub streaşini de cer
Se leagănă marea.
Pe ţărm stau pescari

Privind înspre larguri
Cum piere-n amurg
Un stol de catarguri.
Cu vuiet adânc
Soseşte furtuna;
În codru-i de nori
Se-ntunecă luna...
32
Poezii
Uitându-mă-nvins
La ea, cum se-nclină,
Pe-al gândului rug
Mi-aprinde lumină:
Că palidu-i nimb
Aminte mi-aduse
De-un chip îndrăgit
În vremuri apuse.
33
G. Tutoveanu
PĂRERI DE RĂU
Când soarele-adoarme şi plopii

Încep să-şi doinească iubirea,
Un glas ca de valuri mă cheamă
Spre-o lume de farmec, aiurea...
Aduceri-aminte se-nalţă
Din vremuri apuse şi curg
Ca múrmur de codru spre toamnă,
Ca plânset de ape-n amurg.
34
Poezii
STINGHER
Rotunjoare foi de plop,

Scuturaţi-vă potop
Pe cărări bătăturite
Şi de dânsa părăsite.
Luncă, tu rămâi pustie:

Draga mea n-o să mai vie...
De-i fi verde ori uscată,

Tot o inimă-ntristată
Rătăci-va pe câmpíi,
Pe cărările-ţi pustii.
35
G. Tutoveanu
TUZLA
Din umbrele nopţii, din haos etern,

Pe clocotul mării dungi negre s-aştern,
Şi-n zarea pustie, departe, spre larg,
Se razimă cerul pe-un vârf de catarg.
Noian de talazuri sălbatice scriu

Cu slove de spumă pe-albastrul sicriu,
Şi-n larmă de tunet, purced ca-n asalt
Şi vin să se farme de ţărmul înalt...
Pe-ntinderea sură, sub streaşini adânci,

Văd albe corăbii zdrobite de stânci
Şi braţe fantastice-ntinse la cer
Şi ochi de văpaie ce-n volbură pier.
36
Poezii
Deasupra genunii de valuri plutesc

Suspine şoptite cu grai pământesc,
Şi-n mugetul apei aud cum se stâng
Chemări dureroase şi rugi cari plâng...
Dar tot nu-mi răsare, ca-n vechi năluciri,

Vreun semn din splendoarea trecutei iubiri,
Să-ntunece chinul cumplitului dor...
Şi-n larguri mă-ndeamnă un glas de cocor.
37
G. Tutoveanu
LUPTĂ
Se-ngroapă după codri

A soarelui văpăi,
Şi-un glas de foi uscate
Pluteşte peste văi.
Pe lac adoarme vântul,

În sân de ape-nchis,
Şi stuhul aiurează
Cu cel din urmă vis...
Zadarnic înspre tine

Iar sufletu-mi îndrept:
Un gând ascuns îmi spune
Să nu te mai aştept.
38
Poezii
NIMENI
Pe marginea mării, un plop solitar,

Scăldat în văpaia amurgului, cântă;
Din cerul albastru cu zarea de foc
Se cerne pe valuri o linişte sfântă.
De ţărm priponită, se leagănă-ncet

O barcă, şi nimeni să plece nu vine...
Privind-o, vrăjit-îs de-un dor necuprins
Şi gândul mi-aleagă, iubito, spre tine.
39
G. Tutoveanu
DIN SUFLETELE NOASTRE
De ce suspină oare codrul,

Viteaz în veci nebiruit?
Întregi i-s bolţile de frunze,
Şi cântăreţii n-au muţit!
Dar lacul de ce pune valuri

Pe-oglinda lui atât de clară?
Nu se clinteşte nici o frunză
Din plopii albi în astă-seară!
De ce pletoasele răchite
Se zbat, se tânguie-ntre ele?
Şi cine oare pus-a lacrimi
În licăririle din stele?...
Naturii, care ne-nconjoară

Cu ape, munţi şi nopţi albastre,
I-împrumutăm întotdeauna
Dureri din sufletele noastre.
40
Poezii
SLĂNIC
Pârău-şi cântă basmul lui de veacuri,

Pe văi se-ntinde umbră şi mister,
Tresar sfioşi ai zărilor ochi tainici,
Şi brazii dorm cu creştetele-n cer.
De dorul vieţii prinsă-i firea-ntreagă,

Amor domneşte-n tot cuprinsul ei:
Aici e cântec, jocuri, veselie,
Şi pe cărări sunt roiuri de femei...
Când codru-i nins de farmecele serii

Şi-n larg de boltă se ridică luna,
Le văd trecând, în veci surâzătoare,
Şi cum aş vrea să-mi fie dragă vreuna.
41
G. Tutoveanu
S-AŞTERNE CREDINŢA
În preajma de lanuri,
Pe-ntinsul de văi,
Mi-e linişte-n suflet
Ca-n visul dintăi:
S-aşterne credinţa
Pe gându-mi barbar,
Când codrul e preot
Şi cerul altar.
42
Poezii
AMURG
Pe zare, tot apusul

E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspină
Şi paserile tac.
Din şes, încet, ca-n şoaptă,

S-aude până-n sat
O doină dureroasă
Cum nu s-a mai cântat.
Spre cerul fără pată

Vibrează trist şi clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.
Prin suflet mi se cerne

Tot farmecul ei sfânt...
De sălcii e cântată,
Ori singur eu o cânt?
43
G. Tutoveanu
CU VOI
Cocori pribegi, luaţi-mă cu voi

Spre ţări etern scăldate-n foc de soare,
Pe unde-i veşnic freamătul de foi
Şi veşnic sunt meleagurile-n floare.
Să trec, purtat de-a valurilor creste,

Pe drumul tainic dintre cer şi mare;
Să cred că viaţa toată e-o poveste,
O nenţeleasă, dulce-nfiorare...
De-a Primăverii magică chemare,

Pe larg de zări veni-veţi înapoi,
Dar pân-atunci o veşnicie-mi pare;
Cocori pribegi, luaţi-mă cu voi!
44
Poezii
LIBERTATE
Aripa sur-a nopţilor de vară

S-aşterne-ncet pe zări sihastre;
Şi din amurg, doar insulele-albastre
Mai poartă-n vârfuri câte-un solz de pară...
Şi tot mai stâns e glasul depărtării,

Şi tot mai neagră-i unda-nfiorată;
Nahlapii dorm, şi numai câteodată
Ofteaz-adâncul nepătruns al mării...
Cât prinzi cu ochii, nici un semn de viaţă:

Nici goelanzi, nici pânze, nici catarguri...
Şi-n toat-această linişte măreaţă
Sunt eu pe ţărm şi luna peste larguri.
45
G. Tutoveanu
FII GATA!
Copile, iubeşte-ţi cu sete

Pământul străbunilor tăi;
Fii gata, când glasul de trâmbiţi
Pluti-va pe culmi şi prin văi:
Priveşte, se-nfăşură-n zare

Vârtejuri de munţi urieşi:
Nu-s norii mânaţi de furtună,
Sunt cete de mândri plăieşi;
Aleargă cântând spre Suceava

Că Ştefan îi cheamă şi azi,
Din aprige hoarde tătare
Să-nalţe la Nistru zăgaz...
Ascultă, pădurea-şi răstoarnă

Stejarii, şi urlă şuvoi;
Nu-i vântul, e tunet de bucium,
Semnalu-nţeles de eroi;
46
Poezii
Pe drumuri umbroase trec pâlcuri

Arcaşii cu chip viforos,
Că turcii intrat-au, şi-i jale
Şi flăcări în Ţara de Jos...
Prin larma pâraielor noastre

Se tânguie dúşmani făloşi;
În florile roşii din luncă
E sânge vărsat de strămoşi...
Fii gata, când glasul de trâmbiţi

Pluti-va pe culmi şi prin văi;
Copile, iubeşte-ţi cu sete
Pământul străbunilor tăi!
47
G. Tutoveanu
ŞTEFAN-VODĂ
Ni-i gândul şi inima plină

De vremile-n cari-ai slăvit
Cu faima izbânzilor tale,
Pe veacuri, norodu-ţi iubit;
De-atunci te chemăm, ca-ntr-o vrajă,
În doina cumplitului dor,
În cânturi de leagăn, în psalme,
Al crucii nenvins luptător,
Şi dacă vreodată slăbeşte
Lumina-ntr-al Putnei altar,
Se-nalţă din culmile-albastre
Un vúltur măreţ, solitar,
Şi vine, ca-n vifor de lupte,
S-alunge tot cugetul rău:
O cruce plântată-n văzduhuri
Deasupra mormântului tău.
48
Poezii
ÎN VRANCEA
Tăceţi, că iarăşi a-nceput

Să plângă doina sus, în munte,
Prin jalea baciului bătrân
Cu părul alb căzut pe frunte.
Voi doar cunoaşteţi chipu-i stâns

Şi ochii duşi, de cari tremuri
Ca de-un noian de suferinţi
Culese-ncet în zbor de vremuri.
Privind în ei am înţeles
De ce cântarea lui te sacă:
Se zbate-un dor înăbuşit,
Făgaş prin suflete să-şi facă.
49
G. Tutoveanu
Rămân pe cale şi-mi răsar

În gând strămoşi cu grai de-aramă,
De câte ori mâhnitu-i viers
Pe larg de codri se destramă...
Tăceţi, că nici nu mai clipesc,

Departe, ulmii, în prăvaluri;
Şi zvonul apele-şi opresc
Şi-ntind spre el urechi de valuri.
50
Poezii
ROBUL
Când cerul s-aprinde cu flori de lumină,

Şi luna-şi străbate sihastrele căi,
De-o jale vrăjmaşă mi-e inima plină,
Şi sufletu-mi arde, măi murgule, măi.
Ascultă ce dornic se tânguie vântul,

Că plâng şi zgorghinii de brume uscaţi,
Şi trist se-nfioară spre larguri pământul:
Doar el îmi aduce răspuns de la fraţi...
Departe, spre zarea de unde vin norii

Şi soarele-adoarme-n noian de văpăi,
Şi toamna se-nşiră fugarnici cocorii:
Acolo-i Moldova, măi murgule, măi.
Acolo-şi înalţă pe slăvile-albastre,

Carpaţii, cumplita cetate de stânci,
Cu-armíe de paltini, de brazi, de jugastri
Şi tunet de bucium prin peştere-adânci.
51
G. Tutoveanu
Acolo se-ngână păduri bârlădene

Cu streaşini culcate pe tainice văi,
Cu lacuri ascunse-n adânc de poiene
Şi glas de pâraie, măi murgule, măi.
Acolo coboară, din focul de stele,
Prin colnice negre vrăjite chemări,
Ce-nvăluie dealuri, pripoare, vâlcele...
Şi gându-ţi pluteşte pe farmec de zări.
Acolo-n podgorii cu cramele pline
De roiuri de fete şi zvon de flăcăi,
Spumează cotnarul din albe ciorchine,
Şi cobzele-adie, măi murgule, măi.
Acolo se-ndoaie, sub raze de soare,

Cât ţine-adâncimea seninului cer,
Mănoasele lanuri cu dungi de răzoare
Şi spice-aplecate pe braţe de fier...
Vei trece cu mine pe culmi, peste plaiuri,
Prin codri, pe şesuri cu fânul în clăi;
Vom fi noi stăpânii întinselor raiuri
La Nistrul hotarnic, măi murgule, măi.
52
Poezii
Ne-a-nvinge povestea de sălcii rotate,

Şi múrmurul plopilor prinşi de fiori,
Şi taina măiastră din lumi neumblate...
La nunţi ne vom duce, juca-vom la hori.
Şi când, în apusuri, te-i frânge pe cale

De-un viers care vine ca-n ceasul dintăi
Să fulgere-n noaptea simţirilor tale,
Să ştii că e doina, măi murgule, măi.
Şi-o mândră fecioară, din salba-i de zestre,

Din fluturi de aur, de-argint, va lucra,
Şi-n fir de mătasă ţi-o face căpestre,
Şi apă din mâna-i să beţi îţi va da...
Şi-acum potolite-s şi negrele cânturi

Din cortul lui Mengli, şi câinii cei răi;
Te-aşterne pustiei ca iarba la vânturi,
Şi zboară spre Nistru, măi murgule, măi.
53
G. Tutoveanu
BUCOVINEI
Din mândra splendoare-a trecutelor vremi

Cu nopţi de războaie şi zile senine,
Prin glasuri de rugă şi astăzi ne chemi,
Noian de ruine.
Dar numai lumina ce-adoarme pe mări

Când norii de toamnă se-nvăluie-n zare
Veghează de-a lungul uitatei cărări
Spre negrele-altare.
Pe spuma de lanuri, prin codrii pletoşi,

În undele repezi, pe larg de câmpie,
Pluteşte iar crezul cântat de strămoşi,
Dar cine-l mai ştie!
54
Poezii
Sub bolta de flacări a celui nenvins,

Brăzdând cu furtună cuprinsu-i feeric,
Pe minţi şi pe inimi pustiul a-ntins
Arípi de-ntuneric...
Cumplitul răsunet de bucium pe văi

Azi tremură-n jalea cântărilor sfinte;
Şi numele vrednic al fiilor tăi,
Pe cruci de morminte.
55
G. Tutoveanu
TURTUCAIA
Octomvrie, 1916
Copiii mei, copiii mei,

Când treceţi seara la culcare,
Şi candelele-n tremurare
Vă ning pe creştete văpaia,
Rugaţi-vă şi pentru cei
Cari-au căzut la Turtucaia:
Că numai viscolul în munţi,

Şi numai vùlturii pe creste
Şi feţi-frumoşii din poveste
Şi smeii codrilor cărunţi
Şi-ntinsul mării spumegat
Ca dânşii de-or mai fi luptat...
56
Poezii
Să creşteţi mari şi-aprinşi de dor,

Ca ei, de cerurile-albastre,
De raiul sfânt al ţării noastre,
De taina mândr-a doinelor,
De culmi, de codri şi de vii,
De lunci, de crânguri şi câmpii.
Şi când veţi trece viforoşi,

Cu braţ de fier şi ochi de pară,
În groaznic tunet de fanfară,
Să-i număraţi între strămoşi
Ce-au scris al Patriei hrisov
La Racova şi la Neajlov...
Şi-n largul anilor ce vin,

Cântând a vieţii serbătoare
Pe glas pe plopi şi de izvoare,
Sub cerul pururea senin,
În suflet veşnic să-i purtaţi,
Cu flori de raze-ncununaţi...
57
G. Tutoveanu
Copiii mei, copiii mei,

Când treceţi seara la culcare,
Şi candelele-n tremurare
Vă ning pe creştete văpaia,
Rugaţi-vă şi pentru cei
Cari-au căzut la Turtucaia.
58
Poezii
GRIGORESCU
Din tot ce-avem mai bun, mai sfânt,

În larg de şes, pe culmi sihastre,
Cules-a gându-ţi fermecat
Lumina sufletelor noastre:
Pe graiul blând al primăverii

Şi-n jalea toamnelor pustii,
Ai prins minunile de visuri
Din vremea când eram copii;
Şi ca vrăjit, acelaşi este,
Pe care noi l-am sărutat,
Adâncul foc văzut de tine
În ochii fetelor din sat...
59
G. Tutoveanu
Ai noştri sunt şi-nviforaţii

Ce-n câmpuri ude, fără drum,
Se duc plecaţi pe baionete
Pân-se topesc în nori de fum;
Că ni-s tovarăşii de horă,
De plugărie şi cules,
Eroii tainici de la Plevna,
De la Smârdan şi Opanes...
Iar dinspre turmele drumeţe

Pe lunci scăldate-n asfinţit,
Coboar-un viers cu care-alături
De-atâtea ori am adormit;
În lumea toată, veci de veacuri,
N-o să răsune peste văi
O doină mai înflăcărată
De cum o zic ciobanii tăi...
60
Poezii
Ne-ai spus un basm cu zări senine,

Cu veselíi şi sărbători,
Ne-ai pus în suflet mângâiere
Şi pe obraji senin de flori;
Dar şi ce mult ne-ai fost tovarăş
Sub biciul cruntelor nevoi,
Ca să ne cânţi cu-atâta farmec
Poema carului cu boi...
Mărire ţie! Renviem

Plutind pe-a gândului tău cale,
Şi când durerile ne-adorm
În largul cerurilor tale.
61
G. Tutoveanu
VOUĂ, CELOR TINERI
Cântaţi acum, sub cer de primăvară,

Cât timp vă sunt cuvintele sonore,
Şi-n ochi purtaţi fantastice-aurore,
Şi-n muşchi de fier vi-i sângele de pară.
Cântaţi acum, când sufletul vă este

Vârtej cumplit între pământ şi stele,
Şi, pururi fraţi simţirilor rebele,
Întregul gând vi-i numai o poveste...
Cântaţi acum, că n-o să mai revie,

Din zborul ei, secunda care trece,
Şi nici visaţi ce grabnic stă să plece
Din minţi de foc aprinsa măreţie...
Cântaţi acum, că-n largurile vieţii,

Cât ţin în zări câmpiile-i aride,
Numai o dată foile-şi deschide
În veci slăvita floare-a tinereţii.
62
Poezii
PE TOATE LE ŞTIE
Cu pânzele-ntinse, pornesc înspre larg,

Şi-n leagănul apelor cântă...
Amurgul înnoadă catarg de catarg,
Şi-n funii şi vergi se frământă...
De-o jale nestinsă li-e cântecul plin,

Şi vântu-l împrăştie-n zare...
Deasupra sunt ceruri scăldate-n senin
Şi ceruri albastre pe mare.
Spre alte tărâmuri, cuprinsul întreg

Îi poartă pe albele creste...
Şi ei spun într-una, şi eu nu-nţeleg
Un strop din amara poveste...
63
G. Tutoveanu
Ascult ce străine-s cuvintele lor,

Străine... dar simt cum deodată
Tot sufletu-mi este văpaie de dor,
Şi faţa de lacrimi brăzdată:
Că dintre nămeţii fugarnici în vânt,

Şi pân’ la ne-nvinsa pustie,
Din oricâte graiuri s-aud pe pământ,
Iubirea pe toate le ştie.
64
Poezii
ACÓLO
Departe, într-o ţară cu veşnice ninsori,

Văzută numa-n visuri, şi numai rareori,
De-acei pe cari seara şi zorile i-au prins
Cu braţele-ncleştate şi sufletul ne-nvins;
Acólo este-o vale cu tainice chemări,

Cu-ndemnuri fermecate şi binecuvântări,
Sub două culmi pierdute
cu crestele-n senin
Pe care neaua poartă sclipire de rubin.
Acólo, câteodată, când cerul e-aurit,

Când nopţile-s mai calde şi
dorul mai cumplit,
S-aprinde-o floare mândră,
că ochilor nu crezi:
Un trandafir de sânge, pe albul de zăpezi...
65
G. Tutoveanu
Şi tremură... şi arde... şi-n sclipătu-i bizar

Adună strălucirea văzduhului polar
Şi vrăjile tăcerii şi taina de fiord:
O flacăr-a-ndrăgirii, sub zările de Nord...
Iubita mea, stăpâna atâtor nebunii,

Tu ştii acum şi ţara şi trandafiru-l ştii!
66
Poezii
PRINTRE PLOPII TROIENIŢI
Un larg de mare spumegată

E-ntreg pământul; şi pe văi,
Din zarea-n aur încrustată,
Coboară palide văpăi.
Prin crânguri, cólnice, zăvoaie,

Pe lunci uitate, prin livezi,
Şi ulmii aprigi se-nconvoaie
Sub greul multelor zăpezi.
Din codri negura vrăjeşte

Tot mai adânc, mai nendurat;
Şi singur fumul prevesteşte
C-au mai rămas vieţi în sat.
67
G. Tutoveanu
De strajă caselor încinse

Cu brâu de ţurţuri pân-în prag,
Îşi pleacă trunchiurile ninse
Bătrânul plopilor şirag...
Ca de-un blestem, cuprinsul tace:

Noian de gheaţă şi scântei;
Dar o cărare tot se face,
Din poarta mea, la geamul ei...
68
Poezii
SOLIE
Pe roşii maldăre de foi

Aleagă vântul şi suspină
De jalea paltinilor goi,
De trista codrului ruină.
Din ramuri lunecă şi cad

Ca lacrimi, picurii de ploaie;
Tresar pâraiele pe vad,
Şi plopii falnici se-ncovoaie.
Pustiul negrelor poteci

Adună glasuri fără nume,
Să-ngroape-n liniştea-i de veci
Un vis măreţ, o-ntreagă lume...
Şi tu pluteşti, sub cer senin,

Pe largul mărilor albastre,
Pe unde-s ţărmuri de rubin,
Şi norii púrpur de pilastre.
69
G. Tutoveanu
Cântată-n viers de lopătari,

Pătrunzi, din farmecele firii,
Cu vraja ochilor tăi mari,
Misterul aprig al iubirii.
Şi-n goana dorului aprins

Şi-a mult fugarnicelor clipe,
Gândeşti că-n urma ta şi-a-ntins
Uitarea sumbrele-i aripe...
Stingher de visu-mi nemplinit,

Aş vrea, spre lumile-ţi senine,
O veste-anume să-ţi trămit,
Şi s-o-nţelegi că-i de la mine...
Deasupra-ntinsului de zări,
Un stol de paseri călătoare
Se-nşiră-n albe depărtări
Ca nişte slove pe-o scrisoare.
70
Poezii
SORĂ
Pe cărarea dintre vii

Cobora o fată...
Erau luncile-argintii,
Cerul fără pată...
Şi cânta cu glas domol

O poveste-amară...
Treceau paserile stol
Înspre altă ţară...
Şi spunea de-un dor cumplit,

De-ndrăgiri uitate...
Ascultau în asfinţit
Măgurile toate...
Erau lacrimi şi eres,
Taine de la horă...
Eu de-atunci am înţeles
Că mai am o soră!
71
G. Tutoveanu
SĂLBATICA HAINĂ
Ridică-te iarăşi, te-ndură,

Spre lumea-ţi de soare şi vis:
Pământul de patimi şi ură
Cărările toate ţi-a-nchis.
Aruncă-ţi sălbatica haină,

Cu flacări ţesută de ea,
Şi rana ţi-o vindecă-n taină...
În taină... tu inima mea.
72
Poezii
ÎNVAŢĂ-MĂ, PĂDURE
Pe drumuri de-ntuneric, am venit

Cu sufletul învins de-atâta jale,
S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,
Povestea sfânt-a glasurilor tale...
Şi numai dorul singur m-a purtat,

Nici gândul nu mai poate să-l îndure:
Alt’dată, să iubesc m-ai învăţat,
Acum, să uit învaţă-mă, pădure!
73
G. Tutoveanu
L-AU SCHIMBAT
Zadarnic luminile-albastre
Mai tremur pe moartele flori:
Deasupra pădurilor noastre
Se-nvăluie fluvii de nori.
Şi n-a mai rămas prin poiene

Nici umbra trecutului tău,
Nici vraja clipirii de gene,
Nici chipu-n oglinzi de pârău...
Şi basmul visărilor tale

De tainice glasuri cântat
Mă-ntâmpină iarăşi în cale...
Dar plopii în plâns l-au schimbat.
74
Poezii
I-AM ÎNŢELES
Pe drumuri, viscolul se plimbă

Ducând nămeţi întregi cu el,
Şi plopii ramurile-şi schimbă
În strune de violoncel...
Şi-n doina lor e-atâta jale

Şi-atâtea lacrimi de izvor,
Că mă opreşte-uimit în cale
Chemarea tainicului dor...
Pierduţi în zbucium şi ninsoare

Din creştet până la pământ,
I-am înţeles ce chin îi doare,
Şi cum îl spun, pe glas de vânt:
Ei plâng povestea fermecată
De ochi adânci şi păr bălai,
Ce mi-o cântaseră odată
În vraja nopţilor de mai.
75
G. Tutoveanu
NICI VOI SIMŢI
Aleargă-mi veşnic înainte,

S-aprinzi cu flori tăcuta-mi cale,
Vis alb din ceasurile sfinte
De fericire şi de jale,
Că-n vraja lumilor eterne

Tot căutându-te mereu,
Nici voi simţi când s-o aşterne
De veci tăcerea-n jurul meu.
76
Poezii
II
77
G. Tutoveanu
78
Poezii
CELOR ALEŞI
Destule lacrimi sunt, şi suferinţe,

Cât nici nu-ncearcă mintea să le-ncapă,
De când la templul sufletelor sapă
Mereu şi-adânc tot alte năzuinţe...
Nu mai răsună glas de biruinţe,

Nici veselíi, în ceruri şi pe apă,
Şi numai jalea dorului s-adapă
La râul mort al vechilor credinţe...
Când vi-i supus-a gândului splendoare

Şi tot albastrul din tării şi mare;
Când un cuvânt de-al vostru-ntinereşte
Noian de vieţi, şi-n veacuri înfloreşte,

Şi-o lume-ntreagă-o prindeţi într-o rimă...
Nu plângeţi voi, că plânsul vostru-i crimă...
79
G. Tutoveanu
PRIVIGHETOAREA
Se-neacă-n triluri, piruie, suspină,

Şi codru-ntreg de glasu-i clocoteşte:
Din plop în ulm, din fag în paltin creşte
Chemarea-i tristă şi de flăcări plină...
Şi-o lume-i zice-a cântului regină,

Şi-n nopţi de vis şi dor o preamăreşte;
Şi faima ei din veac în veac sporeşte,
Mereu scăldată-n farmec şi lumină...
Dar numai cine ştie s-o-nţeleagă,

Să-i facă dar simţirea lui întreagă
Şi-adâncu-i viers în suflet să i-l poarte,
Acela doar, pătruns de nebunie,

Va şti ce groaznic trebuie să fie
Calvarul dintre dragoste şi moarte...
80
Poezii
DOMNIŢA RUXANDRA
De mult s-a-ntins rugina prin podgorii

Şi peste codrii suri, cu frunza rară,
Sub cerul trist, pe zările de pară,
Nu mai plutesc, şiraguri lungi, cocorii...
În parc, la iezer, unde-şi fluturară

Veşmântul alb, de nuntă, vestitorii,
S-aude-un basm cântat de roata morii,
Şi-n bolţi pustii, a dorului povară:
Mâhnit, pârăul singur spune taina

Atâtor lacrimi plânse-n faptul serii,
Şi ulmii toţi şoptesc: „Timúş, Ucráina”...
Pe deal, amurgu-mbracă Cetăţuia,

Şi peste culmi, în jalea depărtării,
Se stinge-un glas de clopot: „Aleluia”...
81
G. Tutoveanu
ASCULTÂND PE MIGNON
Ca-n vis mă chemi, Italie măreaţă,

Liman scăldat cu púrpură din soare
Şi-n veci păzit de munţi cu nimb de gheaţă
Şi cu veşmântul alb, de mirt în floare...
Spre tine-aleargă stoluri călătoare

Să-ţi cânte veşnic raiul de verdeaţă
Şi ţărmu-ncins cu mări scânteietoare
Şi ochii umezi, dornici de viaţă...
Tu, cer sub care s-a născut Petrarca

Şi florentinul cel purtat cu barca
Înspre Infern şi aprigul Carducci
Şi Leopardi, care trist îşi duce,

Pe-al morţii gând, iubirea zbuciumată...
Tu, cer nenvins, am să te văd vreodată?...
82
Poezii
SCIŢII
Pe drumul alb, fugarnic peste zare,

Cât ţine taina şesului mocnit,
Pluteşte-ncet o tabără de care,
Sub nori de praf aprinşi în asfinţit...
Pe-aici, pe toate câmpurile-mi pare

Că-n alte vremi, demult, am mai trăit,
Arcaş al unor oşti rătăcitoare
Mereu pe cal şi-n veci neostenit...
Când peste mirişti bruma străluceşte

Şi toamna codrii suri îi vânzoleşte,
Şi vântu-n apa iazurilor scurmă...
Îi văd trecând pe zări, cohorte, sciţii

Sub flamuri lungi ca pletele răchiţii...
Şi-alerg cu ei pe drumuri fără urmă...
83
G. Tutoveanu
FLORILE DALBE
Mă-nvinge iarăşi dorul fără nume

De toată vraja nopţilor în care
Plecam voioşi spre neagra depărtare,
Cu Făt-Frumos, călări pe cai în spume...
Pustiuri triste, lacuri solitare,

Cetăţi de flacări, zmei din altă lume...
Le trecem volnici ca pe nişte glume,
Privind palatul de cristal din zare...
Dar ce departe-s visurile-aceste,

Şi cât de sfântă-i clipa ce-mi aprinse
În suflet iarăşi magica poveste:
Amurgul pune flori de crin şi salbe

Prin plopi de-argint, pe ramurile ninse,
Şi-n văi pluteşte-un cântec:
„Florile dalbe”...
84
Poezii
LĂUTARUL
Pe ce cărări te sui acum în cer

Şi te repezi în funduri de gheene
S-aprinzi vultoarea cruntului mister
Cu focul trist ce-ţi fulgeră-ntre gene?...
Şi cum suspină coardele... şi pier,

În plânsul lor, şi codri şi poiene
Şi ierni proroace, viscole şi ger
Şi mări vrăjite-n strigăt de sirene!...
Nu mai înfinge-arcuşu-ţi blestemat,

Ca un cuţit în sufletele noastre...
Şi lasă-ne iar zborul fermecat
Spre calea-ntins-a zărilor albastre...

Suntem sătui de lacrimi şi de dor...
Bătrân crescut din jalea tuturor...
85
G. Tutoveanu
UNUI POET
Pururi setos de senin ca lăstunul,

Aprig pluteşti între ceruri şi mare;
Zborului mândru nu-i afli cărare,
Veşnic în slăvi, şi tovarăşi nici unul...
Vântul soseşte sălbatic din zare,

Geme, de tremură-n codri gorunul;
Lumea-nspăimântă cu plânsu-i, nebunul,
Dornic să-şi cânte cumplita-i visare...
Rogu-te,-o clipă coboară şi spune,

Tu, care ştii şi pământ şi seninuri:
Unde-i lumina ce nu mai apune,
Gândul de care s-ar frânge-o vecie,

Dragostea noastră lipsită de chinuri...
Şi lumi după lumi închina-se-vor ţie.
86
Poezii
GENIU
Pe cer, departe-n slăvi strălucitoare,

Pluteşte-un vúltur căi înfiorate
Şi ţipă câteodată de răzbate
Cu glasu-i trist şi-n taina de izvoare...
Stăpân pe-albastra lui singurătate,

Scăldat măreţ în púrpura de soare,
De ce... de ce-ar fi să mai plângă oare
Acest monarh din lumi nemaivisate...
Acólo, sus, în magica poveste

Pe care-o cântă-naltele seninuri,
Pe unde nu-s nici lacrimi şi nici chinuri
Şi nu vibrează nici un strop de vânt,

Îl doare gândul că viaţa este
Din veci legată pururi de pământ...
87
G. Tutoveanu
NĂMEŢII SURI
Nu mai încap troienele pe zări,

Că nu mai ştiu nici codrul und’ să fie...
Şi peste văi, pe luncă, prin câmpie,
Nu se zăreşte-o urmă de cărări...
Cu vuiet greu, sosesc din depărtări

Nămeţii suri, pe-arípi de vijelie...
Se zbat în arbori, urlă prin tărie
Şi-aruncă-n geamuri crunte-nfiorări...
Sunt singur... din oraş, un semn de viaţă

N-ajunge pân’ la mine... îngropat
Într-un măreţ mausoleu de gheaţă
Ca să-nţeleg ce-nseamn-un strop de soare,

Un colţ de cer albastru-nrourat
Şi noaptea-n crânguri o privighetoare...
88
Poezii
DEASUPRA VOASTRĂ
Înţelepciunea toată v-o las vouă,

Bărbaţi setoşi de-adâncă-nvăţătură,
Cu ochii trişti, cu jalea pe figură,
De parcă-n veci vă ninge şi vă plouă...
Puteţi să-mi spuneţi ne-ncetat că-n rouă

Nu-s pietre scumpe, că viaţa-i ură,
Că luna-ntreagă-i o bucat’ de zgură,
Că-n orice floare nu-i o lume nouă...
Deasupra voastră, din pământ în slavă,

Răscoală dând cu-a simţurilor lavă,
Se-nalţă-n zări şi cântă-nchipuirea:
Învins mereu de taina dimineţii,

Din toată larga bogăţie-a vieţii,
Eu mi-am ales atâta doar: iubirea...
89
G. Tutoveanu
MEREU TRIUMFĂTOARE
Vrăjeşte-n slăvi senine ciocârlia,

S-aud sosind zăpoare de cocori...
Pădurea, crângul, luncile, câmpia
Se scaldă iar în cântece şi flori...
Chemări aprinse-şi strigă nebunia...

Asculţi şi nu ştii, sunt privighetori,
Sau în văzduh te-aşteaptă veşnicia...
Şi-ntinzi uimit aripile să zbori...
Iubire: taină, farmec fără nume,

Stăpână-n veci şi dincolo de lume,
Te văd cum treci mereu triumfătoare...
Cum porţi de-a lungul vremii vagabonde,

În nimb de cer albastru şi de soare,
Surâsu-namoratei Gioconde...
90
Poezii
CÂND VOR PLECA
De unde ştii atât de bine oare

Cumplitu-mi dor, şi-l cânţi cu-atâta foc,
De stau nahlapii Bistriţei pe loc
S-asculte glasul tău, privighetoare?
De unde-mi ştii atât de bine oare

Povestea mândr-a primului noroc,
Şi-o spui acum, cu grai de prooroc,
Sub cer senin, în bolţi tremurătoare?...
Când vor pleca fantasticii cocori

Şi n-or mai fi nici cântece, nici flori
Şi toamna-n lozii va pătrunde iarăşi,
Plângând prin ramuri jalnicu-i prohod;

De ce nu poţi şi-atunci să-mi fii tovarăş,
Tu, cel mai sfânt al dragostei rapsod?
91
G. Tutoveanu
COPILUL TĂU
Eu sunt şi-acum copilul tău, pădure:

Să cânt şi să iubesc m-ai învăţat
Şi să-nţeleg adâncu-ţi fermecat
Pe care vântu-ncearcă să ţi-l fure...
Stejarii vechi şi sălciile sure...

Jugastri, carpeni, fagi... nu m-au uitat...
Şi-n tot misterul tău, înveşmântat,
Aş vrea să trec în alte lumi, aiure...
Când n-oi mai fi, aceleaşi zări vor sta

S-aştearnă flori albastre-asupra ta
Şi-aceleaşi stele vor sosi din greu
Să-şi spuie-acelaşi basm, în nopţi senine,

Şi-aceleaşi valuri vor cânta mereu...
Şi numai tu te vei gândi la mine...
92
Poezii
STĂPÂNĂ
E mult de-atunci... de când, în primăvara

Cu lozii albe, cântec şi cocori,
M-ai prins de mână... şi-am pornit prin nori,
Purtaţi de taina dragostei, spre ţara
Pe unde numai gândul, rareori,

Aprins de doruri, îşi întinde scara
Spre cerul nins de stele... şi fanfara
I-o-mprăştie văzduhurile-n zori...
E mult de-atunci... şi nu ştiu ce să fie:

Un vis uitat, un basm, o nebunie...
Dar când pocnesc iar mugurii prin lunci,
Îţi văd în noapte-a ochilor porunci

Şi simt cum mâna ta mă ia de mână
Şi plec supus... şi te urmez... stăpână...
93
G. Tutoveanu
MĂRIRE VOUĂ
Din munţii suri, cu vârfuri sclipitoare,

Şi pân-în largul Dunării albastre,
Aţi stat în umbra văilor sihastre,
Legaţi de brazdă-n grindeni şi ninsoare...
Dar când au vrut ordii cotropitoare

Să-şi ducă-n zbor pe câmpurile noastre,
Fiorul crunt al negrelor dezastre,
V-aţi ridicat ca vúlturii în soare...
Şi v-au căzut din cer, la Mărăşeşti,

Cununi de foc pe-armură şi pe căşti,
Şi-adânci puteri să-ncepeţi viaţă nouă;
Aşa precum de secole v-a dat

Porunca lui un aprig împărat...
Ţărani-ostaşi, în veci mărire vouă.
94
Poezii
ÎŞI MÂNĂ STRĂVEZIUL
Răsare iarăşi luna-n pragul zării,

Dar tot mai trist priveşte-nspre pădure;
Cu giulgiu îmbracă dealurile sure
Şi plopii albi din marginea cărării...
Ea ştie basmul tainic al visării;

Părtaş i-a fost, nu poate să-i îndure
Cumplita moarte, şi-ar vroi să-l fure
Spre lumi cereşti, din haosul uitării...
Dar prea târziu întinde mândra-i scară,

Din flori de crin, spre luntrea solitară,
Şi peste lac îşi mână străveziul;
Pe dealuri glas de bucium nu răzbate,

Pădurea-şi plânge frunzele uscate,
Şi pe cărare treieră pustiul...
95
G. Tutoveanu
PALATUL NOSTRU
Din toată slava-mpărăţiei lor,

Din cuib de ramuri pururea vrăjite,
Plutind ca nişte paseri ostenite,
S-aştern pe drumuri frunzele... şi mor...
Şi-atâtea basme şi nădejdi şi dor,

Atâtea nopţi de visuri împlinite
Le poartă volnic toamna, risipite
Să plângă-n codru jalea tuturor...
Acum, palatul nostru e-o ruină...

Pustiu şi trist e-al dragostei popas,
Prin care nici un zvon nu mai suspină...
Dar cum pătrunde-n bolţi un spic de soare,

Alerg să văd prin scorburi n-a rămas
Uitat vreun cântec de privighetoare...
96
Poezii
PARADIS PIERDUT
Dac-aţi şti voi pe câte-mpărăţii,

Sub cerul larg, am fost stăpân odată
Şi cum veneau supuşii, mii de mii,
Să-mi cânte-n zori hlamida-mpurpurată...
Din codrul vechi, cu glasuri de stihíi,

Cu streşini grele, umbra fermecată,
Şi cu cetăţi, cu zmei, cu bidivii,
Şi Cosânzene-n hora legănată...
Şi Feţi-Frumoşi cu ochi adânci şi mari...

Atâtea lumi de basm erau a mele
Când mă culcam pe vârfuri de stejari
Într-un pătul de loazbe şi zăbrele...

Şi noaptea, printre ramuri şi frunzari,
Cotrobăiam cu mâna după stele...
97
G. Tutoveanu
IARTĂ-I
În veci de veacuri, Doamne, slavă Ţie,

Stăpân etern al vieţii trecătoare...
Te văd cum creşti în lugerul de floare
Şi-n plopii albi şi-n iarba din câmpie...
Te-aud cântând în zbor de vijelie

Şi-n glas de codri-n mùrmur de izvoare...
Te simt în caldul razelor de soare
Şi-n tot ce-i farmec, vis şi armonie...
Din lumea Ta, de-a pururea senină,

De peste-naltul zărilor, Părinte,
Spre noi întinde-Ţi drumurile sfinte:
Să ne urcăm la veşnica-Ţi lumină...

Şi iartă-i pe nebunii cari vor
Să te coboare pân-la mintea lor...
98
Poezii
REGINA ŞATREI
Un singur foc a mai rămas, şi-n pară

Se văd întinşi, pe mirişte, flăcăii
Şi urşii, care dorm uitaţi pe-afară,
Şi fata, care-şi joacă zurgălăii...
Ciopliţi în piatră stau; nu-i înfioară

Nici zvonul cald şi tainic al văpăii,
Şi numai ochii ard de-o sete-amară,
Ca fulgerele noaptea-n largul văii...
Orcan cumplit, de flăcări, se-nvârteşte...

Şi cu zvâcnirea şoldurilor pline,
Piranda-şi zvârle zdreanţa de pe trup...
S-aud oftări... şi geamăt... şi suspine...

Şi dintre dealuri luna-ncet sporeşte,
Sclipind măreţ pe dinţii lor de lup.
99
G. Tutoveanu
AŞTEAPTĂ-MĂ
Nu-ţi irosi podoaba pe cărări,

Nici prin poiene-ascunse de lumină;
Nu-ţi dărâma palatele, regină,
Când le-ai clădit cu-atâtea dezmierdări...
Prin bolţi adânci, uitate de rugină,

Să mai răsune-aprinsele cântări,
Sosite-n zborul largului de zări
Cu primăvara caldă şi senină...
Departe-ţi sunt acum şi nu mai ştiu

Prin ce noian de uliţi şi palate
Mi-aleargă paşii, că nu pot să-ţi scriu...
Şi gându-i trist şi sufletul pustiu

De când mă zbat în ziduri de cetate...
Pădurea mea, aşteaptă-mă, că viu.
100
Poezii
HANUL LUI BATISTĂ
Tot hanul, tot, e-un cuib de rândunele:

Pe grinzi, sub streşini, n-a rămas un loc
În care-ar fi să-şi mai clădească ele
Vreun nou culcuş de taină şi noroc...
Nici uşi, nici geamuri n-are, nici zăbrele,

Şi-n jurul lui tot şesu-i ars de foc,
Pustiul doar aleargă prin vâlcele
Şi plânge-n văi cu glas de prooroc...
Dar noaptea, dac-urechile ţi-ascuţi,

Auzi cum fierbe vinul nou prin buţi
Şi cum îşi drege strunele-un cobzar,
Şi cum doinesc vioarele-n umbrar,

Şi vezi sclipind prin hrube-o luminiţă
Şi-n întuneric, ochii de hangiţă.
101
G. Tutoveanu
NUMAI TU
Neptun îşi poartă caii fără frâne

Din larg spre malul sterp... şi-n urma lor,
Noianul sur al apelor rămâne
Brăzdat cu vârfuri negre de pripor...
Şi tot mai aprig viforul stăpân e

Pe tot prăpădu-ntinsului zăpor...
În larma lui s-aud cântări păgâne
Din alte vremi de taină şi de dor...
De ce-am venit pe măgurile-aceste,

Când urlă-n cer haotice furtuni
Şi marea fierbe-n clocot de genuni,
Şi de ce stau pe ţărmuri nopţi întregi

Bătut de ploi şi viscol... e-o poveste
Pe care numai tu ai s-o-nţelegi.
102
Poezii
SINGURĂTATE
Prin plopi n-a mai rămas o frunză, una,

Şi peste mirişti ude-aleargă norii
Pe unde-au fost cândva stăpâni cocorii
Şi ciocârlia tainică, nebuna...
Şi plâng mereu, plâng streşinele-ntr-una...

Pe lunci e jale; numai umbra morii
Prin sălcii negre-şi scârţâie uşorii,
Că n-o mai văd nici soarele, nici luna...
De peste zări, de dincolo de lume,

Sub cerul crunt de volbură şi spume,
Chemarea ta mă-nvinge, mă-nfioară...
Cu lozii albe fruntea-ţi încunună,

Şi din adânc de neguri te coboară,
Singurătate, sora mea cea bună.
103
G. Tutoveanu
BISERICĂ UITATĂ
Ca-ntr-o vioară veche, de demult,

Din grinzi de ulmi şi tei înfiripată,
Aduni mereu al codrilor tumult,
Biserică sărmană şi uitată...
Nici clopot n-ai în turla aplecată,

Un foc din cer, un trăsnet, ţi l-a smult,
Nici toaca de vecernii fermecată,
Din alte vremi, nu ştiu s-o mai ascult...
Şi ce măreaţă-n suflet te purtam,

Că simt şi astăzi cum mă prinde frica...
Şi vântul dă iar sălciilor glas
Din anii duşi de-a pururi, când intram

Şi mă-nălţa de subsori bunica,
S-ajung şi eu pân-la iconostas.
104
Poezii
LA PUPEZENI
Păşesc mâhnit ca-n cimitir şi nu e

Pe-atâtea uliţi, nici un trecător;
Şi peste deal stă soarele s-apuie
Tivind cu jar o margine de nor.
Şi nu-ntâlnesc pe nimenea să-mi spuie

La ce mai viu şi-acum în satul lor,
Să văd cum jalea vrea să mă răpuie
Şi cum se-aprinde sufletu-mi de dor...
Dar tu mă ştii, pădure, şi mă chemi,

Mişcându-ţi coama neagră de rugină,
Aşa precum făceai şi-n alte vremi
Pe când ochiam cu praştia vreo stea

Şi mă suiam pe stoguri cu-o prăjină,
Să bat în poarta cerului cu ea.
105
G. Tutoveanu
106
Poezii
III
Tălmăciri în limba
franceză
de
Grigore Sălceanu
şi
C. D. Zeletin
107
G. Tutoveanu
108
Poezii
SUB CERUL MOLDOVEI
Sub cerul Moldovei de-a pururi senin

Mi-e sufletul liber şi gândul mi-i clar
Şi tainicu-mi zbucium îl simt tot mai rar
Şi visul de soare şi farmec e plin,
Sub cerul Moldovei de-a pururi senin...
Sub cerul Moldovei de-a pururi senin,

Din munţi pân-în zarea cea făr-de hotar,
Tovarăş mi-e vântul nebun şi hoinar
Şi doina uitată prin codrii de-arin,
Sub cerul Moldovei de-a pururi senin...
Iar când va fi ceasul să plec dintre voi,

Încet să mă duceţi, în carul cu boi,
Pe deal, între plopii scăldaţi de-asfinţit,
Cu-odăjdii de frunze şi glasul vrăjit:

Să-mi cânte pe veacuri, fantastic şi lin...
Sub cerul Moldovei de-a pururi senin.
109
G. Tutoveanu
SOUS LE CIEL MOLDAVE
Sous le ciel moldave éternellement bleu,

Mon âme se sent libre et ma pensée plus claire,
Et mon secret chagrin s’adoucit et j’éspère
Et mon rêve s’emplit d’un soleil merveilleux,
Sous le ciel moldave éternellement bleu.
Du sommet des montagnes aux lointains solitaires,
Je n’ai pour compagnon que le vent fou qui erre
Et le chant que les aunes se racontent entre eux,
Et quand le jour viendra de quitter ces lieux,
Que mon char soit porté lentement par les boeufs,
Sur le coteau, parmi les peupliers dorés
Des derniers rayons du jour qui disparaît,
Qu’en chasuble de feuilles, dans leur langue touchante,
Doucement, à travers les siècles, ils me chantent,
Grigore Sălceanu
110
Poezii
STRĂMOŞII
Nu, nu, eu nu-s un călător pe mare

Purtat de valuri oarbe, nu, să ştiţi;
Crescut din vlaga brazdei milenare,
Le sunt urmaş cohortelor de sciţi.
Aud mereu, în fiecare noapte,

Cum vine-adus de clocotul din zări
Şi mă-mpresoară-ncet un roi de şoapte,
De plâns, de cânt, de aprige chemări.
Şi când coboar-amurgurile roşii

Pe culmi de dealuri, umbre şi mister,
M-ajung din goana cailor strămoşii;
Mă prind de mâini, mă caută, mă cer.
Iar dacă urlă trăsnetu-n câmpie

Şi ceru-i strâmt, sălbatic şi-ncruntat,
Îi văd cum trec în zbor de vijelie
Şi cum îl frâng pe Darie-mpărat..
111
G. Tutoveanu
Aici sunt toţi, din vremi tumultuoase,

Hotnogi de strajă-n calea tuturor.
În ţărna asta-i pulbere de oase
Şi-n vânt aleargă sufletele lor.
Când vor porni zăpoare lungi cocorii

Şi-or cerne codrii frunza pe poteci,
Cu glas domol să-mi cânte roata morii,
S-adorm în paza liniştii de veci.
Şi pururi visul meu să nu se curme,

Aşa precum îl ştiu de la bătrâni,
Şi cât va fi Ceahlăul baci de turme,
S-ascult ce spune doina de la stâni.
112
Poezii
LES ANCÊTRES
Non, non, je ne suis pas l’égaré solitaire,

Par les flots de la mer poussé aveuglement,
Elevé de la sève du sillon millenaire,
Des cohortes de scythes je suis le descendent.
J’entends toujours, chaque nuit, venir de l’horizon,

Un essaim de murmures, de sons harmonieux,
De pleurs éloignés, d’appels impétueux,
Qui m’assaillent, m’entourent et coulent à gros bouillons.
Quand les soleils couchants enveloppent les coteaux,

Dans l’ombre et le mystère des vermeils lointains,
Les ancêtres m’atteignent au galop des chevaux,
Me cherchent, me demandent, me prennent par la main...
Et si la foudre hurle dans le champ plein d’horreur

Et le ciel se resserre renfrogné et sauvage,
Je le vois emportés dans le vol de l’orage,
De leur bravoure enfreindre Darius l’empereur.
113
G. Tutoveanu
Ils sont tous dans ces lieux, des temps du noir chaos,
Sentinelles aux aguets, à tout barrant l’audace;
Dans cette terrre gît la poussière de leurs os
Et dans le vent des nuits, c’est leurs âmes qui passent.
Quand la bande des grues à l’horizon s’envole,

Et la feuille jaunit dans le bois solennel,
Que la roue du moulin, de sa vois douce et molle,
Accompagne toujours mon sommeil éternel.
Et telle que je l’ai de mon ancien âtre,

Que jamais ne s’achève ma tendre réverie;
Et tant que le Carpathe de troupeaux sera pâtre,
Que j’écoute sans cesse le chant des bergeries.
Grigore Sălceanu
114
Poezii
HANUL LUI BATISTĂ
Tot hanul, tot, e-un cuib de rândunele:

Pe grinzi, sub streşini, n-a rămas un loc
În care-ar fi să-şi mai clădească ele
Vreun nou culcuş de taină şi noroc...
Nici uşi, nici geamuri n-are, nici zăbrele,

Şi-n jurul lui tot şesu-i ars de foc,
Pustiul doar aleargă prin vâlcele
Şi plânge-n văi cu glas de prooroc...
Dar noaptea, dac’ urechile-ţi asculţi,

Auzi cum fierbe vinul nou prin buţi
Şi cum îşi drege strunele-un cobzar,
Şi cum doinesc vioarele-n umbrar,

Şi vezi sclipind prin hrube-o luminiţă
Şi-n întuneric, ochii de hangiţă.
115
G. Tutoveanu
L’AUBERGE DE BATISTE
Toute l’auberge, toute, est un nid d’hirondelles;

Pour qu’on bâtisse encore un gîte de mystère,
Il n’est resté de place, ni sous les gouttières,
Ni dans la plus secrète encoignure des poutrelles.
Plus de portes, ni vitres, ni grille; autour d’elle,
Brulée par le soleil, on ne voit que la terre;
Le vent seul se promène dans les champs solitaires,
Comme un prophète qui parle d’une voix solennelle.
Mais, dans la nuit, si l’on prête l’oreille,

dans les tonneaux,
On entend fermenter, bouillir le vin nouveau;
On pressent le joueur accorder sa mandore;
Sous la tonnelle, naissent les vieilles chansons tristes;

La cave d’un rayon de lumière se dore
Et scintillent les yeux de la belle aubergiste.
Grigore Sălceanu
116
Poezii
REGINA ŞATREI
Un singur foc a mai rămas, şi-n pară

Se văd întinşi, pe mirişte, flăcăii
Şi urşii, care dorm uitaţi pe-afară,
Şi fata, care-şi joacă zurgălăii...
Ciopliţi în piatră stau; nu-i înfioară

Nici zvonul cald şi tainic al văpăii,
Şi numai ochii ard de-o sete-amară,
Ca fulgerele noaptea-n largul văii...
Orcan cumplit, de flăcări, se-nvârteşte...

Şi cu zvâcnirea şoldurilor pline,
Piranda-şi zvârle zdreanţa de pe trup...
S-aud oftări... şi geamăt... şi suspine...

Şi dintre dealuri luna-ncet sporeşte,
Sclipind măreţ pe dinţii lor de lup.
117
G. Tutoveanu
LA REINE DE LA TENTE
Une langue vermeille de flamme luit encor...

De jeunes bohémiens sont assis près du feu...
Et des ours endormis qu’on oublia dehors.
La fille fait sonner ses grelots dans son jeu.
Comme en marbre taillés, indifférents à l’or
Du feu mystérieux qui palpite près d’eux,
Une soif amère tresaille dans leurs yeux,
Comme dans les vallées l’éclair de l’ombre sort.
Vif ouragan de flammes elle tourne autour d’elle,

Et d’un brusque mouvement de ses hanches rebelles
Pirande jette à terre son haillon plein de trous...
On entend des soupirs et des gémissements...
Et la lune des cimes apparaît lentement,
Faisant briller dans l’ombre leurs blanches
dent de loup.
Grigore Sălceanu
118
Poezii
FIORI DE STEPĂ
Privighetoare, tu, privighetoare,

Mă chemi şi-acum, în codru-ntinerit
Să mai rămân, ca-n alte vremi, uimit,
La glasul tău de lacrimi şi de soare...
Aduni în guşa ta clocotitoare

Fiori de stepă, cer nemărginit
Şi arşiţi din pustiul încropit
Şi zvon de lunci şi murmur de izvoare.
Aduni misterul farmecelor firii

Purtat pe vraja plângerii de vânt
Şi tot ce ştie cântecul iubirii
De la-nceputul vieţii pe pământ...

Şi nu gândeşti că toate-s trecătoare,
Privighetoare, tu, privighetoare.
119
G. Tutoveanu
FRISSONS DE STEPPE
Rossignol, rossignol, comme hier, maintenant,

De nouveau tu m’appelles dans le bois rajeuni,
Pour que je reste encore, comme jadis, ébloui
Par tes accents de larmes et de soleil brillant.
Tu ramasses dans ton gosier résonnant

Les frissons de la steppe et l’azur infini,
Les chaleurs du désert, le candide bruit
Des sources à travers les prairies murmurant.
De toute la nature tu cueilles le mystère

Et le chant de l’amour par le vent emporté,
Des le jour où la vie germina sur la terre...
Et tu ne penses guère que dans l’éternité,

Toute chose, ici-bas, à jamais prend son vol,
Rossignol de mon coeur, éternel rossignol.
Grigore Sălceanu
120
Poezii
MOLDOVA MEA
Moldova mea, tu singur-ai vrăjit

Pe drumul vieţii mele călătoare
De când dormeam în codrul nesfârşit
În vis de flori, de cântec şi de soare...
Şi n-a rămas o rază-n asfinţit,

Şi nici un zvon în unda călătoare,
Şi nici un strigăt de privighetoare
Să nu-mi fi spus că şi tu m-ai iubit...
Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine,

Din turla veche, clopotul de-aramă
Şi voi porni spre zările senine
Şi de pe cer se va mai stinge-o stea,

Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă
La sânul tău cel cald, Moldova mea.
121
G. Tutoveanu
MA MOLDAVIE
Ma Moldavie, ce n’est que tes beaux champs

Et tes fôrets sans bornes qui charmèrent
La route de ma vie si éphémère,
Au temps des rêves, des roses et des chants.
Pas un rayon du beau soleil couchant,

Pas un murmure de l’onde passagère,
Pas une de ces voix printanières,
Qui ne fît preuve de ton amour touchant.
Quand du vieux clocher le son d’airain

M’appellera vers l’horizon serein,
Et que du ciel, glissant dans l’infini,
Encore une étoile disparaîtra,

D’un maternel amour, accueille-moi,
Dans un suprême étrinte, ma Moldavie!
Grigore Sălceanu
122
Poezii
ZI DE VARĂ
Deasupra mării limpezi şi rotunde

S-apleacă cerul tânăr, stând a glumă,
Şi ea tresare dornic şi-l pătrunde
Cu strânsul cald al braţelor de spumă.
Pe drum senin, din munţi bătrâni, de-aiurea,

Un nor subţire, alb, fantastic vine;
Zvâcnind din tot adâncul ei, pădurea
Cu braţe-ntinse-n cale i s-aţine.
Şi cât e zarea, mândrele fâneţe

Suspin-un cântec înţeles şi dulce;
Pe sânul lor smălţat în mii de feţe,
Soseşte vântul aprig să se culce...
Şi tu mai stai visând epitalamuri,

Pe câmp de flori şi-n aerul fierbinte...
Din sălcii cad perdele lungi de ramuri,
Şi iarba-i naltă, moale şi cuminte.
123
G. Tutoveanu
JOUR D’ÉTÉ
Sur la mer ronde et claire qui se berce,

Le jeune ciel se penche, enclin à blague,
Et elle sursaute toujours et le transperce
Avec l’étreinte chaude de ses vagues.
Et de l’azur, par de vieilles cimes,
Une nue subtile vient comme une merveille;
Le bois, en tressautant de ses abîmes,
À bras ouverts avance et l’accueille.
À l’horizon, le large des prairies
Avec le foin soupire symbolique,
Et sur le sein de cette trésorerie,
Comme vers un lit, arrive le vent stoïque.
Et toi? Tu rêve bien plus l’épithalame,
Dans l’air brûlant, parmi fleurs de ton âge...
Tirent leur rideaux les saules sur la flamme,
Et l’herbe est haute, douce et très sage.
C.D. Zeletin
124
Poezii
VIS ALB
Aleargă-mi veşnic înainte,

S-aprinzi cu flori tăcuta-mi cale,
Vis alb din ceasurile sfinte,
De fericire şi de jale,
Că-n vraja lumilor eterne

Tot căutându-te mereu,
Nici voi simţi când s-o aşterne
De veci tăcerea-n jurul meu...
________
* Alt titlu al poeziei Nici voi simţi (C.D.Z.).
125
G. Tutoveanu
REVE BLANC
Cours au devant de ma nature,

En allumant des fleurs sans cesse,
Rêve blanc des heures sacrées et pures,
De mon bonheur, de ma tristesse,
Que dans l’éternité, si tendre

En te cherchant toujours, toujours,
Je ne sentirai guère s’étendre
La paix sempiternelle autour...
C.D. Zeletin
126
Poezii
POVESTEA LOR
Un fluture târziu
Se leagănă pe-o floare,
Sub cerul plumburiu.
Căzut şi fără soare.
Pe tot veşmântul lui

Din visuri de bacante,
Polen de aur nu-i,
Nici praf de diamante.
Un dor neisprăvit
L-abate-acum din cale,
S-adoarmă ostenit
Pe veştede petale.
Spre ţărmuri de rubin

Vrea gândul iar să-l poarte.
Din Miazănoapte vin
Oftări adânci, de moarte...
127
G. Tutoveanu
Povestea lor o ştiu

Şi ce cumplit mă doare!
Un fluture târziu
Se leagănă pe-o floare...
128
Poezii
LEUR HISTOIRE
Un papillon tardif
Le haut d’une fleur balance,
Sous un ciel plaintif
Et dont le plomb avance.
De ses chasubles d’hier

Et bacchanales folles,
Ni poudre d’or fier,
Ni diamants s’envolent.
Un grand voeu d’infini

Arrête ses ailes pâles,
Afin qu’il dort fini
Sur des fanées pétales.
Il pousse l’intention
Vers sa falaise rose.
Arrivent à l’horizon,
De Nord, soupirs moroses..
129
G. Tutoveanu
Je sais leur conte qui, vif,

Me perce de sa lance !
Un papillon tardif
Le haut d’une fleur balance...
C.D. Zeletin
130
Poezii
CUPRINS
T. Arghezi, Medalion.
Poetul G. Tutoveanu .............. 5
Însemnare asupra ediţiei ..........................9
Iubire ......................................................15
Portret ....................................................16
Zi de vară ...............................................17
Doar vântul.............................................19
Urcând mereu ........................................21
Decembrie..............................................23
Profeţie ..................................................25
Despărţire ..............................................27
Singurătate.............................................28
Bicaz ......................................................29
Din munţi ................................................30
Pustiu .....................................................31
131
G. Tutoveanu
Se-ntunecă luna ..................................... 32

Păreri de rău .......................................... 34
Stingher ................................................. 35
Tuzla ...................................................... 36
Luptă ...................................................... 38
Nimeni.................................................... 39
Din sufletele noastre .............................. 40
Slănic ..................................................... 41
S-aşterne credinţa .................................. 42
Amurg .................................................... 43
Cu voi..................................................... 44
Libertate ................................................. 45
Fii gata! .................................................. 46
Ştefan-Vodă ........................................... 48
În Vrancea.............................................. 49
Robul ..................................................... 51
Bucovinei ............................................... 54
Turtucaia ................................................ 56
Grigorescu ............................................. 59
Vouă, celor tineri .................................... 62
Pe toate le ştie ....................................... 63
132
Poezii
Acólo ......................................................65
Printre plopii troieniţi ...............................67
Solie .......................................................69
Soră .......................................................71
Sălbatica haină.......................................72
Învaţă-mă, pădure ..................................73
L-au schimbat ........................................74
I-am înţeles ............................................75
Nici voi simţi ...........................................76
II
Celor aleşi ..............................................79

Privighetoarea ........................................80
Domniţa Ruxandra .................................81
Ascultând pe Mignon ..............................82
Sciţii .......................................................83
Flori dalbe ..............................................84
Lăutarul ..................................................85
Unui poet................................................86
133
G. Tutoveanu
Geniu ..................................................... 87
Nămeţii suri ............................................ 88
Deasupra voastră ................................... 89
Mereu triumfătoare ................................. 90
Când vor pleca ....................................... 91
Copilul tău .............................................. 92
Stăpână ................................................. 93
Mărire vouă ............................................ 94
Îşi mână străveziul ................................. 95
Palatul nostru ......................................... 96
Paradis pierdut ....................................... 97
Iartă-i...................................................... 98
Regina şatrei .......................................... 99
Aşteaptă-mă......................................... 100
Hanul lui Batistă ................................... 101
Numai tu .............................................. 102
Singurătate........................................... 103
Biserică uitată ...................................... 104
La Pupezeni ......................................... 105
134
Poezii
III
Sub cerul Moldovei ............................... 109

Sous le ciel moldave ............................ 110
Strămoşii .............................................. 111

Les ancêtres ........................................ 113
Hanul lui Batistă ................................... 115

L’auberge de Batiste ............................ 116
Regina şatrei ........................................ 117

La reine de la tente .............................. 118
Fiori de stepă ....................................... 119

Frissons de steppe ............................... 120
Moldova mea ....................................... 121

Ma Moldavie......................................... 122
135
G. Tutoveanu
Zi de vară ............................................. 123

Jour d’été ............................................. 124
Vis alb .................................................. 125

Rêve blanc ........................................... 126
Povestea lor ......................................... 127

Leur histoire ......................................... 129
136
Poezii
137
G. Tutoveanu
138
Poezii
Această carte a apărut cu

sprijinul
senatorului Aristide Roibu.
139
G. Tutoveanu
Tipărit la S.C. IRIMPEX S.R.L.

Bârlad, str. C. Hamangiu nr. 15
140

Tutoveanu Poezii 2007

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tutoveanu Poezii 2007

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Sunt peizagii în care ai vrea să ai

Ideea unui Florilegiu, prin definiţie

Coboară-te asupra-mi, iubire,

Prin lumea-ţi de stele mă poartă

Aşterne-mi în cale seninul

Să-mi pară că totu-i lumină

E-naltă, şi-n mersu-i

Seninul din şoaptă-i

Şi-n ochi i s-aprinde

Deasupra mării limpezi şi rotunde

Pe drum senin, din munţi bătrâni, de-aiurea,

Şi cât e zarea, mândrele fâneţe

Şi tu mai stai visând epitalamuri,

Doar vântul răsare

S-aleagă din zvonul

Tu nu privi la zările de spumă

Tu nu privi la graurii lunatici

Că peste lozii, peste lunci, pe creste,

Ci tu pluteşte-mi pururea senină,

Lângă lacul peste care

Ne-a rămas în urmă satul,

Lunca nu ne mai cunoaşte;

Prin mesteacănii în tremur

Dar nu poate să m-abată

Spre casa dragii, singur,

Cântarea lor e tristă

Dar nu ştiu ce glas tainic,

„De mult cunosc ei bine

Prin teii, paznici ai şoselei,

O secere de-argint atârnă

Pe boltă-s atâtea nuanţe,

Arţarii, în cântec de frunze,

Mesteacăni albi, învinşi de lună,

Şi-n visul nopţii fermecate,

Spre vârfuri mă duc

Sunt câmpuri de cicoare,

Păduri ce-şi spun în taină

Pe ţărm stau pescari

Când soarele-adoarme şi plopii

Rotunjoare foi de plop,

Luncă, tu rămâi pustie:

De-i fi verde ori uscată,

Din umbrele nopţii, din haos etern,

Noian de talazuri sălbatice scriu

Pe-ntinderea sură, sub streaşini adânci,

Deasupra genunii de valuri plutesc

Dar tot nu-mi răsare, ca-n vechi năluciri,

Se-ngroapă după codri

Pe lac adoarme vântul,

Zadarnic înspre tine

Pe marginea mării, un plop solitar,

De ţărm priponită, se leagănă-ncet

DIN SUFLETELE NOASTRE

De ce suspină oare codrul,

Dar lacul de ce pune valuri

Naturii, care ne-nconjoară

Pârău-şi cântă basmul lui de veacuri,

De dorul vieţii prinsă-i firea-ntreagă,

Când codru-i nins de farmecele serii

Pe zare, tot apusul

Din şes, încet, ca-n şoaptă,

Spre cerul fără pată