Sunteți pe pagina 1din 23

Scrisoarea I

Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,


Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.
Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta in lume si in vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le insamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii,
Socotind cat aur marea poarta-n negrele-i corabii.
Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi;
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se incheaga,
Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga;
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.
Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
Intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?


N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si in sine impacata stapanea eterna pace!
Dar deodat-un punct se misca cel intai si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii
De-atunci negura eterna se desface in fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.
Iar in lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si invatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata.
Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,
Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric
In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;
Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,
Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat
Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati;
Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,
Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,
Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace,
Caci in sine impacata reincep-eterna pace
.......................
Incepand la talpa insasi a multimii omenesti
Si suind in susul scarii pan la fruntile craiesti,

De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti,


Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti
Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe cand altii stand in umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?
Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
De-oi muri isi zice-n sine al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!
O, sarmane! tii tu minte cate-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie;
Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada,
In vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarana se depune.
Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri
Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri
Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi posteritatea este inca si mai dreapta.
Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dansii Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte

C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.


Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale
Astea toate te apropie de dansii Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.
...........................
Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,
Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!

Seria celor cinci Scrisori, publicate n 1881, din februarie pn n septembrie, cu


exceptia Scrisorii V, aprut fragmentar n 1886 si integral post-mortem, face parte din opera
de maturitate artistic a lui Mihai Eminescu.
Scrisorile au fost publicate n Convorbiri literare si alctuiesc un ciclu de poeme
unitare prin tematic si modalitate artistic.
Motivul central al celor cinci Scrisori l constituie soarta nefericit a omului de geniu n raport
cu timpul n care trieste si cu societatea meschin, superficial, incapabil s-i nteleag
aspiratiile spre ideal.
n Scrisoarea I, geniul este ntruchipat de savant (omul de stiint), n Scrisoarea II,
omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), n Scrisoarea III, el este omul politic.
n Scrisoarea IVsi Scrisoarea V, poetul schiteaz profanarea sentimentului de iubire ntr-o
lume incapabil de a depsi interese meschine.
ncadrndu-se n contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteaz, n cele
cinci Scrisori, realul la ideal si d idealului dreptul de existent, chiar dac acesta poate
rmne ca o simpl iluzie. Idealul de literatur este propus n Scrisoarea II, cel patriotic
n Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreaz n Scrisoarea IV. De fiecare dat, idealului i se
contrapune realul vzut n sens ironic, satiric si chiar sarcastic.

n Scrisoarea I - poem filozofic de factur romantic, aprut la 1 ianuarie 1881 - Mihai


Eminescu abordeaz pe larg conditia geniului fat-n fat cu idealul cugetrii proprii, dar si cu
situarea sa ntr-o lume meschin, incapabil de a ntelege si ntrupa un atare ideal. Tocmai de
aceea, structura poemului este neaprat antitetic, prefigurndu-se, de fapt, doua existente
total diferite: una, dat de macrounivers si microtip, apartine Geniului; cealalt - concret si
detestabil - este a lumii "microscopice". Poemul raporteaz prin urmare o meditatie la o satir.
si ambele se realizeaz din superioara perspectiv a Geniului n peisajul lunar umanizat de la
nivelul contemplatiei poetice.
Putem spune deci c structura poemului este organizat pe dou coordonate
fundamentale, asa dup cum geniul apare n dou ipostaze. Prima, aceea de cugettor, d
nastere unei profunde meditatii filozofice, pe cnd cea de-a doua, care const n relatia omului
superior cu societatea omeneasc si cu posteritatea, conduce spre satir.
Poemul se remarc printr-o extraordinar bogtie 353p1521d de teme si motive,
aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea cobor la originile lumii sau de a sugera
necuprinsul. El apeleaz n special la motivul contemplatiei, pe care l pune sub
zodia timpuluiireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus,
fortuna labilis si vanitas - vanitatum.
Structurat armonic, cu densitate ideatic, poemul cuprinde cinci tablouri n care se
ngemneaz cugetarea nalt cu expresia desvrsit.

Versuri "Mihai Eminescu - Scrisoarea II"


De ce pana mea rmne n cerneal, m ntrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, ngrmdite ntre galbenele file,
Iambii suitori, troheii, sltreele dactile?
Dac tu tiai problema astei viei cu care lupt,
Ai vedea c am cuvinte pana chiar s o fi rupt,
Cci ntreb, la ce-am ncepe s-ncercm n lupt dreapt
A turna n form nou limba veche i-neleapt?
Acea tainic simire, care doarme-n a ta harf,
n cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marf,
Cnd cu sete caui forma ce s poat s te-ncap,
S le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe ap?
ns tu mi vei rspunde c e bine ca n lume
Prin frumoas stihuire s ptrunz al meu nume,
S-mi atrag luare-aminte a brbailor din ar,
S-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunoar,
i dezgustul meu din suflet s-l mpac prin a mea minte. Dragul meu, crarea asta s-a btut de mai nainte;
Noi avem n veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearc prin poeme s devin cumularzi,
nchinnd ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cntai n cafenele i fac zgomot n saloane;
Iar crrile vieii fiind grele i nguste,
Ei ncearc s le treac prin protecie de fuste,
Dedicnd brouri la dame a cror brbai ei sper
C-ajungnd cndva minitri le-a deschide carier. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie s scriu?
Oare glorie s fie a vorbi ntr-un pustiu?
Azi, cnd patimilor proprii muritorii toi sunt robi,
Gloria-i nchipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor nchin, numind mare pe-un pitic
Ce-o beic e de spum ntr-un secol de nimic.
ncorda-voi a mea lir s cnt dragostea? Un lan
Ce se-mparte cu frie ntre doi i trei amani.
Ce? s-ngni pe coarda dulce, c de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operet e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca i lumea, e o coal,
Unde-nvei numai durere, njosire i spoial;
La aceste acad? mii de tiin- a znei Vineri
Tot mai des se perindeaz i din tineri n mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi n a lor clas,
Pn cnd din coala toat o ruin a rmas.
Vai! tot mai gndeti la anii cnd visam n acad? mii,
Ascultnd pe vechii dascli crpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stnd s-adune
i-n a lucrurilor peteci cutnd nelepciune?
Cu murmurele lor blnde, un izvor de horum-harum
Ctignd cu clipoceal nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adnc ne-nvrteau al minii scripet,
Legnnd cnd o planet, cnd pe-un rege din Egipet.
Parc-l vd pe astronomul cu al negurii repaos,

Cum uor, ca din cutie, scoate lumile din chaos


i cum neagra vecinicie ne-o ntinde i ne-nva
C epocile se-nir ca mrgelele pe a.
Atunci lumea-n cpn se-nvrtea ca o moric,
De simeam, ca Galilei, c com? dia se mic. Ameii de limbe moarte, de planei, de colbul colii,
Confundam pe bietul dascl cu un crai mncat de molii
i privind pinjeniul din tavan, de pe pilatri,
Ascultam pe craiul Ramses i visam la ochi albatri
i pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pild
Ctre vreo trandafirie i slbatic Clotild.
mi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scriirea de condeie ddea farmec astei liniti,
Vedeam valuri verzi de grne, undoiarea unei initi,
Capul greu cdea pe banc, preau toate-n infinit;
Cnd suna, tiam c Ramses trebuia s fi murit.
Atunci lumea cea gndit pentru noi avea fiin,
i, din contra, cea aievea ne prea cu neputin.
Azi abia vedem ce stearp i ce aspr cale este
Cea ce poate s convie unei inime oneste;
Iar n lumea cea comun a visa e un pericul,
Cci de ai cumva iluzii, eti pierdut i eti ridicul.
i de-aceea de-azi-nainte poi s nu m mai ntrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispit de la trebi,
De ce dorm ngrmdite ntre galbenele file
Iambii suitori, troheii, sltreele dactile...
De-oi urma s scriu n versuri, team mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astzi s m-nceap-a luda.
Dac port cu uurin i cu zmbet a lor ur,
Laudele lor desigur m-ar mhn peste msur.

Mihai Eminescu

Scrisoarea III
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limb,
Ce cu-a turmelor pune, a ei patrie -o schimb,
La pmnt dormea inndu-i cpti mna cea dreapt;
Dar ochiu,-nchis afar, nluntru se deteapt.
Vede cum din ceruri luna lunec i se coboar
i s-apropie de dnsul preschimbat n fecioar.
nflorea crarea ca de pasul blndei primveri;
Ochii ei snt plini de lacrimi de umbra tinuitelor dureri;
Codrii se nfioreaz de atta frumusee,
Apele-ncreesc n tremur strveziile lor fee,
Pulbere de diamante cade fina ca o bur,
Scnteind plutea prin aer i pe toate din natur
i prin mndra fermecare sun-o muzic de oapte...
Ea, eznd cu el alturi, mna fin i-o ntinde,
Prul ei cel negru-n valuri de matas se desprinde:
- Las' s leg a mea via de a ta... n brau-mi vino,
i durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris n cartea vieii este i de veacuri i de stele
Eu s fiu a ta stpn, tu stpn vieii mele.
i cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum c rsare,
Care crete ntr-o clip ca n veacuri, mereu crete,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lete;
Umbra lui cea uria orizontul l cuprinde
i sub dnsul universul ntr-o umbr se ntinde;
Iar n patru pri a lumii vede iruri munii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul i Balcanii seculari;
Vede Eufratul i Tigris, Nilul, Dunrea btrn Umbra arborelui falnic peste tot e stpn.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri


i corbiile negre legnndu-se pe ruri,
Valurile verzi de grie legnndu-se pe lanuri,
Marile Tarmuitoare i ceti lng limanuri,
Toate se ntind nainte-i... ca pe-un uria covor,
Vede ar lng ar i popor lng popor Ce prin neguri alburie se strevd i se prefac
n ininsa-mprie sub o umbr de copac.
Vulturii pornii la ceruri pan'la ramuri nu ajung,
Dar un vnt de biruin se pornete ndelung
i lovete rnduri, rnduri n frunziul suntor,
Strigte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul cretea ca marea tulburat i nalt,
Urlete de btlie s-alungau dupaolalt,
ns frunzele-ascuite se ndoaie dupa vnt
i deasupra Romei nou se nclin la pmnt.
Se cutremur sultanul... se deteapt... i pe cer
Vede luna cum plutete peste plaiul Eschiser.
i privete trist la casa seihului Edebali;
Dup gratii de fereastr o copil el zri
Ce-i zmbete, mldioas ca o creang de alun;
E a seihului copil, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul c-i trimis de la profet,
C pe-o clip se nlase chiar n rai la Mahomet,
C din dragostea-i lumeasc un imperiu se va nate,
Ai cruia ani i margini numai cerul le cunoate.
Visul su se-nfiripeaz i se-ntinde vulturete,
An cu an mpria tot mai larg se sporete,
Iar flamura cea verde se nal an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul i sultan dup sultan.
Astfel ar dup ar drum de glorie-i deschid...
Pn-n Dunare ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un rm de altul, legnd vas de vas, se leag
i n sunet de fanfare trece oastea lui ntreag;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah i spahii
Vin de-ntunec pmntul la Rovine n cmpii;
Rspndindu-se n roiuri, ntinznd corturile mari...
Numa-n zarea deprtrii sun codrii de stejari.
Iat vine-un sol de pace c-o nfram-n vrf de b.
Baiazid, privind la dnsul, l ntreab cu dispre:
- Ce vrei tu ?
- Noi ? Bun pace ! i de n-o fi cu bnat,
Domnul nostru-ar vrea s vaz pe mritul mprat.
La un semn deschis-i calea i s-apropie de cort
Un btrn att de simplu, dup vorb, dup port.
- Tu eti Mircea ?

- Da-mprate !
- Am venit s mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroan ntr-o ramur de spini.
- Orice gnd ai mprate, i oricum vei fi sosit,
Ct sntem nc pe pace, eu i zic: Bine-ai venit !
Despre partea nchinrii ns, doamne, s ne ieri;
Dar acu vei vrea cu oaste i rzboi ca s ne ceri,
Ori vei vrea s faci ntoars de pe-acuma a ta cale,
S ne dai un semn i nou din mila mriei-tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris i pentru noi,
Bucuroi le-om duce toate, de e pace de-i rzboi.
- Cum ? Cnd lumea mi-e deschis, a privi gndeti c pot
Ca ntreg Aliotmanul s se-mpiedice de-un ciot ?
O, tu nici visezi btrne, ci n cale mi s-au pus !
Toat floarea cea vestita a ntregului Apus,
Tot ce sta n umbra crucii, mprai i regi s-adun
S dea piept cu uraganul ridicat de semilun.
S-a-mbracat n zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
n turbarea-i furtunoas a cuprins pmnt i mare.
N-au avut dect cu ochiul ori cu mna semn a face,
i Apusul i mpinse toate neamurile-ncoace;
Pentru a crucii biruin se micar ruri-ruri,
Ori din codri rscolite, ori strnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adanc ale lumii nceputuri,
nnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se micau ngrozitoare ca pduri de lnci i sbii,
Tremura nspimntat marea de-ale lor corabii !...
La Nicopole vzut-ai cte tabere s-au strns
Ca s steie nainte-mi ca i zidul nenvins.
Cnd vzui a lor mulime, ct frunz, ct iarb,
Cu o ur nempacat mi-am optit atunci n barb,
Am jurat ca peste dnii s trec falnic, fr pas,
Din pristolul de la Roma s dau calului ovas...
i de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ?
i purtat de biruin, s m-mpiedic de-un moneag ?
- De-un moneag, da, mprate, cci moneagul ce priveti
Nu e om de rnd, el este domnul rii Romneti.
Eu nu i-a dori vreodat s ajungi s ne cunoti,
Nici ca Dunarea s-nece spumegnd a tale oti.
Dup vremuri muli venir, ncepnd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenete, cu Dariu a lui Istaspe;
Muli durar, dup vremuri, peste Dunre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii i mulime de norod;
mprai pe care lumea nu putea s-i mai ncap
Au venit i-n ara noastr de-au cerut pmnt i ap i nu voi ca s m laud, nici c voi s te-nspimnt,
Cum venir, se facur toi o ap -un pmnt.
Te fleti c nainte-i rsturnat-ai valvartej
Otile leite-n zale de-mprai i de viteji ?
Tu te lauzi c Apusul nainte i s-a pus ?...

Ce-i mna pe ei n lupt, ce-au voit acel Apus ?


Laurii voiau s-i smulg de pe fruntea ta de fier,
A credinei biruin cta orice cavaler.
Eu ? mi apr srcia i nevoile i neamul...
i de-aceea tot ce mic-n ara asta, rul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iar ie duman este,
Dumnit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem oti, dar iubirea de moie e un zid
Care nu se-nfioreaz de-a ta faim, Baiazid !
i abia plec btrnul... Ce mai freamt, ce mai zbucium !
Codrul clocoti de zgomot i de arme i de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoas;
Clreii umplu cmpul i roiesc dup un semn
i n caii lor slbatici bat cu scrile de lemn,
Pe copite iau n fug faa negrului pmnt,
Lnci scnteie lungi n soare, arcuri se ntind n vnt,
i ca nouri de aram i ca ropotul de grindini,
Orizontu-ntunecndu-l, vin sgei de pretutindeni,
Vjind ca vijelia i ca plesnetul de ploaie...
Url cmpul i de tropot i de strigt de btaie.
n zadar striga-mpratul ca i leul n turbare,
Umbra morii se ntinde tot mai mare i mai mare;
n zadar flamura verde o ridic nspre oaste,
Cci cuprins-i de pieire i n fa i n coaste,
Cci se clatin rrite iruri lungi de btlie;
Cad asabii ca i plcuri risipite pe cmpie,
n genunchi cdeau pedetri, colo caii se rastoarn,
Cnd sgeile n valuri, care uer, se toarn
i lovind n fa,-n spate, ca i crivul i gerul,
Pe pmnt lor li se pare c se nruie tot cerul...
Mircea nsui mna-n lupt vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calc totul n picioare;
Durduind soseau clrii ca un zid nalt de sulii,
Printre cetele pgne trec rupndu-i large ulii;
Risipite se-mpratie a dumanului iraguri,
i gonind biruitoare tot veneau a rii steaguri,
Ca potop ce prpdete, ca o mare turburat Peste-un ceas pgntatea e ca pleava vnturat.
Acea grindin-oelit nspre Dunre o mn,
Iar n urma lor se-ntinde falnic armia romn.
Pe cnd oastea se aeaz, iat soarele apune,
Voind cretetele nalte ale rii s-ncunune
Cu un nimb de biruin; fulger lung ncremenit
Mrginete munii negri n intregul asfinit,
Pin' ce izvorsc din veacuri stele una cte una
i din neguri, dintre codri, tremurnd s-arat luna
Doamna mrilor -a nopii vars linite i somn.
Lng cortu-i, unul dintre fii falnicului domn
St zmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimit dragii sale, de la Arge mai departe:


"De din vale de Rovine
Grim , Doamn, ctre Tine,
Nu din gur, ci din carte,
C ne eti aa departe.
Te-am ruga, mri ruga
S-mi trimii prin cineva
Ce-i mai mndru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprncenele;
C i eu trimite-voi
Ce-i mai mndru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul i cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprncenele,
i s tii c-s sntos,
C, mulumind lui Cristos,
Te srut, Doamn, frumos."
................................
De-aa vremi se-nvrednicir cronicarii i rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplur saltimbancii i irozii...
n izvoarele btrne pe eroi mai pot s caut;
Au cu lira vistoare ori cu sunete de flaut
Poi s-ntmpini patrioii ce-au venit de-atunci ncolo ?
naintea acestora tu ascunde-te Apollo !
O, eroi! care-n trecutul de mriri v adumbrisei,
Ai ajuns acum de mod de v scot din letopise,
i cu voi drapndu-i nula, va citeaza toi nerozii,
Mestecnd veacul de aur n noroiul greu al prozii.
Rmnei n umbra sfnt, Basarabi i voi Muatini,
Descalectori de ar, dttori de legi i datini,
Ce cu plugul i cu spada ai ntins moia voastr
De la munte pan'la mare i la Dunarea albastr.
Au prezentul nu ni-i mare ? N-o s-mi dea ce o s cer ?
N-o s aflu ntre-ai notri vreun falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu sntem lng capistea spoielii ?
Nu se nasc glorii pe strad i la ua cafenelii,
N-avem oameni ce se lupt cu retoricele sulii
n aplauzele grele a canaliei de ulii,
Panglicari n ale rii, care joac ca pe funii,
Mti cu toate de renume din comedia minciunii ?
Au de patrie, virtute, nu vorbete liberalul,
De ai crede c viaa-i e curat ca cristalul ?
Nici visezi c nainte-i st un stlp de cafenele,
C i rde de-aste vorbe nghiindu-le pe ele.
Vezi colo pe urciunea fr suflet, fr cuget,
Cu privirea-mprocat i la flci umflat i buget,
Negru, cocoat i lacom, un izvor de iretlicuri,

La tovaraii si spune veninoasele-i nimicuri;


Toi pe buze-avnd virtute, iar n ei moneda calp,
Quintesen de mizerii de la cretet pn-n talp,
i deasupra tuturora, oastea s i-o recunoasc,
i arunc pocitura bulbucaii ochi de broasc...
Dintre-acetia ara noastr i alege astzi solii !
Oameni vrednici ca s az n zidirea sfintei Golii,
n camei cu maneci lunge i pe capete scufie,
Ne fac legi i ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
Patrioii ! Virtuoii, ctitori de aezminte,
Unde spumeg desfrul n micri i n cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca n strane, ed pe locuri
i aplaud frenetic schime, cntece i jocuri...
i apoi n sfatul rii se adun s se admire
Bulgroi cu ceafa groas, grecotei cu nas subire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de romn,
Toat greco-bulgrimea e nepoata lui Traian !
Spuma asta-nveninat, ast plebe, st gunoi
S ajung-a fi stpna i pe ar i pe noi !
Tot ce-i nsemnat cu pata putrejunii de natur,
Toi se scurser aicea i formeaz patrioii,
nct fonfii i flecarii, gguii i guaii,
Blbii cu gura strmb snt stpnii astei naii !
Voi sntei urmaii Romei ? Nite ri i nite fameni !
I-e ruine omenirii s v zic vou oameni !
n aceast cuma-n lume i aceste creaturi
Nici ruine n-au s ieie n smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocar,
ndrznesc ca s rosteasc pn' i numele tu... ar !
La Paris, n lupanare de cinismu i de lene,
Cu femeile-i pierdute i-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ai pus averea, tinereele la stos...
Ce a scos din voi Apusul cnd nimic nu e de scos ?
Ne-ai venit apoi, drept minte o sticlu de pomad,
Cu monoclu-n ochi, drept arm beior de promenad,
Vestejii fr de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept tiin-avnd n minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar n schimb cu-averea toat vrun papuc de curtezan...
O, te-admir, progenitur de origine roman !
i acum privii cu spaim faa noastr sceptic-rece,
V mirai cum de minciuna astzi vi se mai trece ?
Cnd vedem c toi aceia care vorbe mari arunc
Numai banul l vneaz i ctigul fr munc,
Azi, cnd fraza lustruita nu ne poate nela,
Astzi alii snt de vin, domnii mei, nu este-aa ?
Prea v-ai artat arama, sfiind aceast ar,
Prea fcuri neamul nostru de ruine i ocar,
Prea v-ai btut joc de limb, de strbuni i obicei,

Ca s nu s-arate-odat ce sntei - nite miei !


Da, ctigul fr munc, iat singura pornire,
Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire.
Dar lsai mcar strmoii ca s doarm-n colb de cronici
Din trecutul de mrire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu epe doamne, ca punnd mna pe ei,
S-i impari n dou cete: n smintii i n miei,
i n dou temnii large cu de-a sila s-i aduni,
S dai foc la pucrie i la casa de nebuni !
SCRISOAREA III-a
- Mihai Eminescu Marele nostru poet, luceafarul poeziei romanesti, valoare de nepretuit in literatura romana,
Mihai Eminescu a scris numeroase pagini de literatura, in special poezie.
Scrisoarea III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in revista Convorbiri literare, unde poetul
a si debutat.
Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor in contrast cu
vitejia ostasilor romani trecuti.
Poezia este structurata pe doua parti: prima parte reprezinta trecutul glorios al
ostasilor romani in contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satira la
adresa societatii burghezo-mosieresti si a lipsei de patriotism al contemporanilor.
Partea I-a a poemului este structurata pe diferite momente: primele versuri amintesc si
invoca istoria cresterii Imperiului Otoman sub forma unui vis, prin alegorie. Urmeaza apoi
tablourile de natura, dupa care incepe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid si armata
neinsemnata a lui Mircea cel Batran.
Primele versuri din partea I reprezinta visul sultanului. Luna, preschimbata in fecioara este
iubita sultanului din seara aceea. Acesta descrie frumusetea lunii in contrast cu intreaga natura.
Cu ajutorul epitetelor se realizeaza portretul lunii preschimbata in fecioara odata cu descrierea
noptii:
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dansul preschinbata in fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se infioreaza de atata frumusete,
Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete.
In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o serie
de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul motivelor
romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste acumularea de
imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.
Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde.
Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a
accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul Las sa leg a mea viata de a
ta In bratu-mi vino, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest
tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii tulbura
imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias
sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si
maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva
cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:
Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana
Umbra arborelui falnic peste toate e stapana,
precum si cucerirea Romei:
Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant
Si deasupra Romei se inclina la pamant.
Aici are loc trezirea la realitate, visul sultanului luand proportiile unei mari dorinte ce,
crede sultanul, este trimisa de la Profet, ca Pe-o clipa se-naltase, chiar in rai la
Mohamet. Atunci el pricepe si intelege visul ca acesta trebuie sa devina o realitate, ca Imperiul
Otoman este sortit unei cuceriri a lumii.
Apoi ne apar imagini gradate, natura infiorandu-se de largirea Imperiului, de granitele sale
care nu mai cunosc margini, sporind an de an.
An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.
Urmeaza apoi enumeratia si epitetele care au rolul de a descrie fastul, frumusetea, maretia
si puterea armatelor otomane care au ajuns la granitele tarii noastre cu ganduri de cucerire.
Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii. Metafora intuneca pamantul arata
multimea armatei otomane.

In timp ce armata otomana intra cu fast in tara noastra, este introdus aici un element al
naturii care parca ameninta si pregateste razbunarea si lupta:
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Ocrotitoarea natura, totdeauna prietena romanului, vine si de aceasta data in ajutorul micii
oaste conduse de marele domnitor Mircea cel Batran.
Imaginile auditive ne introduc parca in aceasta atmosfera de miscare si forfota:
Suna codrul de stejari.
In al doilea tablou al primei parti se reproduce un scurt episod dramatic, in care elementul
predominant este dialogul. Poetul introduce acum in jocul sau de idei figura unui domnitor
exemplar a lui Mircea cel Batran intruchiparea conducatorului al carui unic tel este slujirea
patriei. Mircea apare in dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura
libertatea si independenta poporului sau. Dialogul este prezentat gradat iar tabloul incepe cu
dialogul dintre Mircea si Baiazid. Mircea este prezentat ca un domnitor simplu, venit din popor,
dar cu multa demnitate. El nu se lasa infrant asa usor:
La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort
Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.
Apoi, este pus in evidenta dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid:
-

Tu esti Mircea?

Da-mparate!

Am venit sa mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.


Intalnirea dintre inteleptul domnitor roman si trufasul Baiazid, precum si episodul luptei
de la Rovine evidentiaza insusirile alese ale stramosilor nostri.
Versurile ofera elemente semnificative ale istoriei poporului roman din care intelegem cu
emotie ca iubirea de mosie e un zid (adica de tara), iar fortele naturii (raul, ramul) reprezinta
un sprijin de nadejde al acestuia in fata dusmanilor. Mircea cel Batran vorbeste cu hotarare in
numele tuturor romanilor, oameni insufletiti de vointa de libertate, de sentimentul celei mai
sfinte datorii: apararea tarii.
In acest poem se remarca ospitalitatea si spiritul pasnic al lui Mircea, vorbirea lui
ceremonioasa, in stil popular. Baiazid raspunde cu o trufie nemasurata.
Accentuarea spaimei ingrozitoare, inspaimantatoare se face cu ajutorul repeziciunii de
descriere si insiruirii de verbe. Baiazid isi concluzioneaza biruintele si puterea prin exemplul de
la Nicopole:
La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans

Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins.


Raspunsul lui Mircea se caracterizeaza prin vorbire plina de demnitate, solemnitatea
vorbirii, gradarea discursului. Puterea sa nu consta in numarul de osteni ci in dragostea lor de
patrie.
In urmatorul tablou al acestei parti se releva confirmarea celor spuse de cei doi
conducatori.
Dupa aceasta autorul descrie lupta de la Rovine, aceasta constituind un alt tablou dominat
de descriere. Armatele sunt numeroase iar pentru relevarea acestei multimi poetul foloseste
cuvinte regionale moldovenesti ca: implu, roiesc.
Voievodul Mircea este in fruntea luptei, conduce armatele sale care se napustesc asupra
dusmanului. Turcii loviti din plin, se retrag, iar imparatul urla de durere: In zadar strigamparatul ca si leul in turbare; Umbra mortii se intinde tot mai mare, si mai mare.
Lupta se vede ca o vijelie-ngrozitoare /Care vine, vine, vine, calca totul in
picioare. Sosirea calaretilor accentueaza dramatismul, inclestarea, inversunarea si dinamismul
luptei.
Repetitia vine, vine, vine arata forta cu care lupta romanii si iscusinta lor, lupta
vijelioasa pentru dreptate si libertate.
In partea a II-a poetul reda falsul patriotism si demagogia contemporanilor in contrast
cu faptele de vitejie ale ostasilor trecuti.
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii
Autorul ridica in slavi vitejia ostasilor romani de alta data, curajul cu care s-au luptat si
chiar frumusetea lor comparata cu Apollo, zeul frumusetii si al curajului:
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?
Inaintea acestora, tu ascunde-te Apollo!
Eminescu critica in continuare pe falsii patrioti, pe falsii scriitori care adumbresc in mod
voit gloria trecutului si a oamenilor sai.
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii.

Eminescu condamna pe toti acei care profita de trecutul glorios, de faptele glorioase ale
ostasilor romani din trecut, pentru a se acoperi ei insisi de glorie. Se evoca, mai departe, figurile
marilor domnitori Mircea cel Batran, descendent din familia Basarabilor si al lui Stefan cel
Mare, descendent si el din marea familie a Musatinilor:
Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra
De la munte pan la maresi la Dunarea albastra.
aducand un elogiu celor doi mari conducatori.
In acest poem, capitala este comparata cu orasul Sybaris vestit prin desfaul sau. Prin
aceasta se releva falsul patriotism al demagogilor:
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii?
Eminescu demasca falsul patriotism al compatriotilor si ii ironizeaza:
Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Uriciunea si toate rautatile lumii sunt personificate, ele reprezentand pe marii burghezi, pe
marii patrioti ai vremii. Poetul face un portret schematic al liberalului si apoi al renumitului
avocat al vremii care este demascat si acuzat in poezie Pantazie Ghica.
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recucnoasca,
Isi arunca pocitura, bulbucatii ochi de broasca
Pentru Eminescu adevaratii eroi ai romanilor sunt ctitorii si nu politicienii vremii sale.
Uriciunea morala si sufleteasca a falsilor patrioti se vede si din versurile care urmeaza,
demascand liberalii si conservatorii, Eminescu isi exprima dispretul pentru acestia:
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri


Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri.
Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire.
Urmeaza un portret al demagogilor liberali straini cu totul de tara noastra, de interesele
sale, ajunsi la putere cu ajutorul multor viclesuguri si vorbe goale:
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian.
In continuare, poetul isi exprima dispretul fata de politicienii vremii si arata ca nu le poate
spune nimeni, oameni.
Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
In final, poetul il invoca pe Vlad Tepes, cunoscut in istorie prin masurile sale radicale,
cerandu-i sa vina sa rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea si nerozia ridicate la
nivelul unui principiu conducator:
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei ,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,
Si in doua temniti large cu de-a sila sa-iaduni
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!.
Aceasta a II-a parte a Scrisorii contine, la un nivel artistic desavarsit, ideile sociale si
politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica pentru mentinerea si
inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand si sacrificandu-se pentru libertate si
independenta.
Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul
geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist,
Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare.
Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de
perioada de ziarist la "Timpul".
Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din
1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem
dedicat patriotismului.
Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti:
-in prima parte se celebreaza iubirea de pat
rie si de neam
- partea a doua este o satira adusa prezentului decazut
Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. in prima parte poetul nu abordeaza direct
subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in

perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea
tuceasca.
Poemul cuprinde doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog si un epilog.
Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias
a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se
preschimba in fecioara si sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg
pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet.
Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin repetitii si enumerari ce
creaza impresia puternica de furtuna "an cu an", "neam cu neam"; se face trecerea apoi la realitate si
urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua
ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de
osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza
disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi.
Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. intilnirea celor doi
conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie
imbracamintea. in acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu
demintatea si intelepciunea adevaratului conducator care isi apara "saracia si nevoile si neamul". Mircea este
simbolul datinei al ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de
Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani. Toti
conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii "pamint
si apa" si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic infringerea acestor cotropitori, se facura "toti o
apa si un pamint". Exista in aceste versuri o sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi
timpuri, o sinteza a luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si
ginditorul care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de
solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul cumplit al lui
Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari.
Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si
virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de
imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a
romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani.
Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor venind din
toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este
intr-o crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un
clocot urias ce se reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui
cataclism este Mircea. tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra mortii.
Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistica de la
"Timpul", avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului patriotism si a demagogiei
patriotale. in aceasta parte lipseste introducerea si incepe cu o antiteza "veacuri de aur".
Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor
trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca marile glorii au devenit un prilej nou
pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de alta data sa-si acopere nuditatea. Imaginea prezentului este
un tablou fiind rezultatul unei selectii critice in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient
imaginea prezentului si incepe cu o serie de intrebari retorice carora nu li se intrevede nici un raspuns.
Imaginea Bucurestiului este vazut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe strada si la usa cafenelelor
politicienii sint adevarati panglicari de demagogie. Portretele negative in care Eminescu exagereaza
constient sint prezentate in mod gradat si exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului
liberarului vazut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decadere
fizice si morale. Portretul parlamentului este vazut ca o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o
imagine caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta imaginea tineretului decazut. Toti
acestia nu vineaza decit cistigul fara munca, in aceasta lume virtutea este o "nerozie" si "geniul o nefericire".
Partea a doua se incheie cu invocarea lui tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune pe totai si sa-i imparta
in smintiti si in misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea foc la puscarie si la casa de nebuni.

SCRISORI Ciclu de cinci poeme antume de Mihai Eminescu. Initial, ciclul fusese proiectat
intr-o alta ordine decat aceea a publicarii sale finale, de-a lungul anului 1881 (pentru primele
patru Scrisori), in Convorbiri literare". Schema topografica si a titlurilor, stabilite de editori pe
baza manuscriselor, arata in felul urmator (este vorba despre ms. 2282): Scrisoarea I (De ce
pana mea ramane") va deveni Scrisoarea II (publicata in Convorbiri literare", la 1 aprilie 1881),
Scrisoarea II (Sta castelul singuratic") devine Scrisoarea IV (publicata in Convorbiri literare",
la 1 septembrie 1881), Scrisoarea IV (Un sultan dintre aceia") apare sub titlul de Scrisoarea III
(in Convorbiri literare", 1 mai 1881), Scrisoarea III (Cand cu gene ostenite") este renumerotata
ca Scrisoarea I (publicata in Convorbiri literare", Ia 1 februarie 1881), doar Scrisoarea V
(Biblia ne povesteste", in manuscrise intitulata initial Dalila) apare sub acelasi numar, dar este
un text publicat postum (Convorbiri literare", la 1 februarie 1890).
Ele au ramas insa in editii si in referintele critice cu numerotarea data lor, la aparitie, in
Convorbiri literare". Exegetii considera ca vointa de unitate a ciclului nu presupunea - nici in
viziunea autorului sau - o anumita succesiune a textelor, si ca reordonarca editorilor nu
deformeaza sensul general. Vom pastra, la randul nostru, numerotarea consacrata de editori.
Editia Maiorescu folosea, in schimb, denumirea de Satire pentru intregul ciclu; exista o singura
atestare manuscrisa a intentiei poetului de a intitula astfel - Satira I - ceea ce va deveni Scrisoarea
II. Unii editori si comentatori vor pastra titulatura data de Maiorescu, desi ea nu avea acordul
autorului. Maiorescu grupeaza apoi Scrisorile, in volumul de Poesii ingrijit de el, in ultima sa
parte, intr-un grup de opere importante. Mai am un singur dor. Epigonii, Calin, Strigoii,
Scrisorile si Luceafarul, menite sa incheie cartea cu sugestia unei deplinatati a puterilor poetice"
(P. Cretia).
Geneza Scrisorilor acopera o perioada lunga de timp. Scrisoarea /in primele variante -dateaza din
anii studentiei berlineze a lui E. (1873-l874); motive ale sale converg atelierului poemului
Memento mori, dar si traducerii Imnului (vedic al) creafiunii, respectiv Rugaciunii unui Dac.
Aceleasi manuscrise pastreaza note ale studentului berlinez de la cursuri universitare, despre
religia vechilor indieni. Textul definitiv al poeziei este elaborat intre anii 1879 si . Scrisoarea II
are o geneza mult mai conjuncturala", intrucat primele sale versiuni dateaza din 1875-l876,
cand atacurile impotriva Junimii, a directiei noi si, implicit, a poetului nostru se abat tot mai
insistent, mai concentric" (Perpessicius); cunoaste apoi trei redactari succesive, la Bucuresti, in .
Unele dintre figurile ironiei din poem pot fi regasite in publicistica eminesciana a acelorasi ani.
Acelasi lucru se poate spune despre Scrisoarea III, care este reprodusa de insusi Eminescu in
Timpul de la 10 mai 1881, tocmai de ziua incoronarii, // un virulent atac la adresa liberalilor ce
detineau puterea in momentul acela (Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul). Intentia
aceasta se stravede si mai clar in subtitlul ce poema purta in versiunea imediat anterioara textului
definitiv: Patria si patriotii. II Citita, inainte de tiparire, la Junimea, in Bucuresti si la Iasi,
Scrisoarea III are darul sa supere pe amicii liberalilor, cum dovedeste reactiunea lui George
Panu, liberal la vremea aceea, asa cum, dupa liparire, va ridica impotriva autorului ei toata presa
liberala" (Perpcssicius). Scrisoarea IV este elaborata in diferite versiuni intre 1879 si 1881, dar
ea integreaza si fragmente redactate in perioada berlineza (1873 - 1874). Pentru Scrisoarea V,
istoria genezei si apoi a publicarii sale este oarecum mai complicata si ea ilustreaza mai degraba
felul cum imaginea definitiva asupra operei lui E. este creatia editorilor sai. Prima versiune se
intitula, in manuscrise, Dalila, a doua versiune se numeste, abia, Scrisoarea V. Apare mai intai
un fragment al poemului, de 55 de versuri (inceputul Scrisorii), in Epoca ilustrata" (1 ianuarie
1886), reluat in Fantana Blanduziei" (3-l0 decembrie 1889) si ulterior in editia lui V. G. Mortun
din . Integral, poemul apare abia in 1890, in Convorbiri literare". Se pare ca Maiorescu insusi ar
fi vazut in text o varianta a Scrisorii IV (idee preluata si de Ibraileanu).
Dar - apreciaza Perpessicius - ea este, in conceptia lui F,., o poema de sine statatoare si

complement necesar al intregului ciclu. Manuscrisele confirma intru totul aceasta. Cat despre
valoarea ei literara, aceasta e mai presus de orice indoiala". Ciclul este emblcmatic-atat pentru
geneza interioara a poeziilor eminesciene, pentru convergenta preocuparilor sale poetice cu
activitatea de ziarist, cat si pentru istoriile ce inconjoara editarea operei lui E., imaginea de
ansamblu, definitiva, pe care publicul a primit-o si a perpetual-o in constiinta sa. Daca exegeza
este unanima in a le situa intre marile antume" ale maturitatii creatoare eminesciene, este ceva
mai delicata problema demonstrarii unitatii ciclului, dincolo de titlu si de o anume virulenta
satirica.
Contextualizarea celor cinci scrieri, determinarea finisarii" lor in functie de evenimentele unui
moment precis, nu sunt, credem, nici ele neglijabile in legatura cu acest subiect. E. raspunde"
prin aceste poeme, mai mult decat o facuse prin altele, contemporanilor sai, epocii, disputelor din
jurul Junimii si directiei noi". In acest sens, primordial (desi mai putin evident in zilele noastre),
textele sunt scrisori" cu adresa destul de precisa. Rareori in ansamblul operei gigantesti a lui E.
se poate determina cu asemenea exactitate, de pilda, ca versul inchinand ale lor versuri la
puternici, la cucoane" {Scrisoarea II) demasca situatii de fapt si vizeaza, in primul rand, pe
poetul Dimitrie Petrino, supranumit bardul Bucovinei" etc., etc. (Perpcssicius). Formal, apoi,
textele sunt analoge: ele sunt scrise in versuri de 16 silabe (opt trohei) sau de 15 silabe (sapte
trohei si o silaba finala accentuata), distributia blocurilor tipografice este ncconlro-lata de vreun
principiu formal", dar ele au o structura formala perfect adecvata spiritului care insufleteste
aceste poeme" (P. Cretia).
Cu alte cuvinte, rostul lor este ca, in versuri lungi si viguroase, purtand expresii memorabile, sa
dea invatatura, sa judece, sa infiereze, sa biciuiasca moravuri, sa deplanga puritati si maretii. intradevar, asemenea poeme sunt de natura etico-didactica, iar reusita lor depinde de tensiunea ideii
si de forta versului. // incordarea, chiar incrancenarea care Ic da patos este slujita de perfectiunea
formala, distributia mestesugita a cezurilor, alternanta rimelor feminine cu cele masculine si nu
mai putin bogatia si noutatea lor" (P. Cretia). intregul ciclu este semnificativ pentru predilectia
manifestata de autor fata de antiteza, ca figura de constructie si ca modalitate de a structura
viziunea sa asupra cosmosului, a timpului si a subiectului liric, din perioada de maturitate.
Ceea ce privilegiaza in general acest interes eminescian fata de antiteza este tensiunea
ireductibila a celor doi termeni (simetrici). Ceea ce uneste textele aparent disparate (tematic) ale
Scrisorilor este contrastul, pentru ca exista asemanari mai adanci, de structura interioara // in
fiecare din Scrisori se gaseste cel putin cate o opozitie, cate un contrast, /si/aceasta opozitie c de
fiecare data radicala. Si ca acest contrast genereaza^ si defineste fiecare poem in parte" (P.
Cretia).
In viziunea aceluiasi exeget - poate, cel mai rafinat comentator al lor din zilele noastre tensiunile antitezelor s-ar structura dupa cum urmeaza: intre desertaciunea lumii si atotputernicia
mortii, respectiv intre puterea geniului si soarta lui in lume (pentru Scrisoarea /), intre sfintenia
poeziei si vulgaritatea lumii comune {Scrisoarea II), intre trecutul eroic si prezentul corupt, intre
mit si istoric demitizata (Scrisoarea III), intre elanul si obiectul iubirii (in ultimele doua
Scrisori).
Dar - privite astfel - se vede ca poemele insumeaza (intr-o prezentare inedita, intr-o alta
inscenare romantica grandioasa pentru spectacolul Ideii) temele si ideile fundamentale ale operei
eminesciene de maturitate, careia ii sunt cu deosebire emblematice: universul cosmic, istoria
lumii, poezia si iubirea" se vad puse in antiteza cu extinctia, decaderea, infrangerea si
dezmarginirea" (P. Cretia). Ironia romantica impregneaza spectacolul respectivelor opozitii si
poetul satirizeaza nu numai erosul (devenit, schopenhauerian, mecanism de reproducere, joc de

masti si moneda calpa, unde femeia este obiectivarea rautatii, iar nu a armoniei divine), istoria
nationala (decazuta, instrainata pana-ntr-atat incat saltimbancii si irozii" invocati in Scrisoarea
III au luat locul eroicului varstei de aur), poezia (vana, ea este totodata ambigua, v. metafora
istoriei pe apa"), dorul nemarginit, femeia, peisajul naturii cosmotice.
Adica, nu doar toate temele fundamentale pe care se intemeia propria sa creatie. Ci, poetul
satirizeaza aici subiectul liric insusi. Pentru ca, adresate explicit contemporanilor, Scrisorile sunt,
implicit, destinate eului, spre a-i oglindi adevarata fata si a-l ajuta sa se cunoasca. Iar adevaratele
dimensiuni ale ironiei romantice ating, la E., in aceste texte, ilustrarea lor deplina. Subiectul se
dezvaluie ca fiind doar un instrument - oglinda in care divinitatea informa ajunge la cunoastere
de sine, isi satisface dorul care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absoluta a
spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei expresie suprema
- si suprem ironica - este cea a genialitatii" (I. Em. Petrescu, 2000). Pe aceasta axa vizionara, E.
realizeaza in ciclul Scrisorilor una din creatiile majore ale sfarsitului de romantism" european,
careia nu-i vor putea urma decat disparitia subiectului (si a divinitatii), prezenta-absenta" a
postroman-tismului liricii moderne.