Poezia Od (n metru antic) este o meditaie filozofic i totodat o confesiune liric, o rugciune de

intrare n moarte a fiinei nsetate de absolut (a geniului), care aspir la recuperarea locului privilegiat i
trist pe calea cunoaterii de sine (Gh. Crciun). Are, aadar, drept tem marile probleme ale existenei
umane: cunoaterea, dragostea, moartea, relaia cu lumea i cu universul.
Desprins dintr-un poem eminescian intitulat la origine Od pentru Napoleon, poezia, n ultima sa
variant, a pstrat cteva motive centrale: singurtatea, indiferena fa de cele lumeti, nemurirea,
suferina din iubire, moartea ca voluptate, destinul desfurat sub semnul Psrii Phoenix, sacrificiul n
numele cunoaterii de sine.
Structural, textul se construiete n jurul imaginii poetului n 5 secvene: confesiunea eului cu referire la
trecutul tinereii sale (strofa I), apariia momentului erotic cu suferina lui dureros de dulce (strofa a II-
a), evocarea eroilor unei ntmplri mitice (strofa a III-a), meditaia asupra destinului fiinei desfurat
sub semnul Psrii Phoenix (strofa a IV-a) i momentul final trecerea n nefiin prin regsirea
identitii, a cunoaterii de sine (strofa a V-a).
Discursul grav al eroului liric debuteaz cu o afirmaie tulburtoare: Nu credeam s-nv a muri
vrodat, care sintetizeaz atitudinea fundamental fa de moarte a poetului exprimat n poezie. S-
nv a muri primete conotaia iniierii n acea moarte vzut ca eliberare, ca salvare de moarte (Mria
Manolescu). A nva s mori, dup Eminescu, nseamn a abandona condiia muritorului, a tri liber, ca
nemuritorii, recptnd dimensiunea interioar a Sinelui redat lui nsui. A acelui Sine care, prin singurul
ochi al sufletului (cci ochii tulburtori sunt alungai), contempl linitit spectacolul divin. Depirea
individualitii, ieirea din Sine aceasta nseamn suferina i voluptatea morii.
Marcat de semnul genialitii (Steaua Singurtii) i al unicitii (nfurat n manta-mi), eul poetic
unitar nc, neschimbat (ochii mei, manta-mi), n ipostaza contemplativ din prima strof, crezndu-
se c face parte din ordinea venic a celor cosmice, i nal doar ochii (simbol al cunoaterii, al
deschiderii spre cele venice) la steaua identitii (n finalul poeziei el se nal la nsi identitatea sa).
Cu a doua secven a poeziei perspectiva se schimb. Naterea sentimentului iubirii, confruntarea cu
suferina dureros de dulce (oximoron), cu ochi tulburtori (metonimie-simbol), l smulge pe poet din
lumea lucrurilor venice, i zdruncin echilibrul sufletesc, aducndu-i aminte de moarte, constrngndu-l
s reconsidere relaia sa cu cele eterne. nchis n spaiul poetic al iubirii, mistuitoarea suferin devine
mijloc de cunoatere a condiiei tragice a omului: bui voluptatea morii/ Nendurtoare.
Suferina i moartea se ivesc datorit scindrii, divizrii, dedublrii eului (tu rsrii/ tusuferin).
Aceasta nseamn c fiina se apleac asupra sa i se percepe ca multipl.
Voluptatea morii are conotaia de moarte n lumea muritorilor i via n lumea nemuritorilor,
prezentate ca reunite ntr-un ntreg. Suferina dureros de dulce implic acel efect negativ, dar este i
condiia renaterii ntr-un registru superior.
Oglindind-o pe iubit n propria reprezentare, poetul ajunge s-o nfieze prin absen. Mrturie st
faptul c iubita va disprea n varianta final, unde rmne doar un reflex rtcit al spiritului (ntr-una
din variantele poeziei atestm: bui voluptatea morii/ Nendurtoareo). Ea (iubita) apare astfel
resorbit n suferina generalizat (suferin dureros de dulce).
Identitatea, posibilitatea nlrii sunt asigurate de parcurgerea treptelor sinelui. A te cuta i a te gsi e
cu putin numai ntr-o singurtate purificat prin ardere: Jalnic ard de viu. Focul nu purific dect
ameninnd i distrugnd. Aspectul terifiant, distructiv, teribil este vzut de Eminescu cu dramatismul
certitudinii, al prezentului. Aglomerarea de termeni din cmpul lexical al cuvntului-simbol foc (ard, m
topesc, rug, a stinge, flcri), prezena verbelor la persoana I, singular prezent (ard, m topesc, m
vaiet .a.) subliniaz patima devoratoare a iubirii, trirea mistuitoare de ctre poet a erosului, devenit
pentru el modalitate inevitabil de cunoatere i de autocunoatere.
Regenerarea, dobndirea corpului de lumin, concentrarea termenilor n jurul
determinativuluiluminos (s mai re-nviu luminos din el), este exprimat interogativ sub form de
posibilitate: Pot s mai re-nviu luminos din el ca/Pasrea Phoenix?
Pentru cel ce ndeplinete sacrificiul de sine focul i ia i i d via. Este vorba de un foc ceresc, cci a-l
stinge nu pot cu toate/Apele mrii (hiperbol). Deci sacrificiul este svrit interior, de sacrificantul care
posed (ar vrea s posede) cunoaterea.
Evocarea celor dou personaje mitologice, Nessus i Hercule, simboluri ale uriaei suferine umane, ale
destinului tragic, compararea fiinei poetice cu acestea ntresc ideea de suferin trit din iubire ca mod
de cunoatere. n raport cu personajele mitologice, eul poetului, hrnit cu propriul rug (repetiia
cuvntului propriu i a adjectivului pronominal posesiv meu este edificatoare n acest sens), este mai
viguros. Mistuirea lui invoc renvierea legendar din cenu a Psrii Phoenix, iar culmea arderii se
neutralizeaz prin nepsarea trist. Referindu-se la aceast interogaie retoric, criticul literar V Crciun
sublinia c simbolul Psrii Phoenix e o sugestie pentru sperana rectigrii sinelui, purificat prin
ardere, renatere iluminat de acest rug
Asemenea Psrii ce repet la fiecare cinci sute de ani (de zece ori), sacrificiul de sine pentru a renvia,
poetul cere, interogativ, ngduina de a dobndi viaa sub forma corpului de lumin: Pot s mai renviu
luminos
Reintrarea n nemurire poate fi asigurat prin moarte, iar moartea se ctig prin cunoaterea de sine.
ntoarcerea sufletului la el nsui nseamn abandonul multiplicitii, care este exteriorul. Sufletul trebuie
s se degajeze de orice multiplicitate i s se reculeag.
Eul eminescian i redobndete identitatea gustnd ultimele consecine ale pierderii ei progresive,
redndu-se Sinelui originar printr-o aceeai frecvent dubl eliberare: mai nti de cercul strmt al
realitii, apoi de nsi singurtatea.
Invocarea linitii e fcut n scopul pregtirii de a trece n nefiin. Printr-o eliberare de eros (Piar-mi
ochii turburtori din cale) i acceptare a nepsrii triste (simbol al indiferenei, tristeii i izolrii, dar i
a ceea ce ine de pozitiv) poetul i redobndete identitatea, redndu-se sinelui originar: Pe mine/ Mie
red-m.
ntoarcerea sufletului la sine este unificare i purificare n acelai timp, este mijloc i condiie de
cunoatere, Divinitatea, care este Unul.
Dac sinele revine la el nsui i dac se cunoate n adevrata sa natur, el contempl atunci modelul n
propria sa frumusee. Divinitatea i sinele unificat nu sunt dect unul i acelai (Jean Danielou).

Strofa I: Primul vers al poeziei este cel mai profund gnd din oper. Prin el eul liric dezvluie trecutul
relativ al tinereii sale, un timp cnd se credea venic, aparinnd cosmosului. Imperfectul nu credeam
fixeaz un timp trecut i nefinisat, iar asociat cu conjunctivul s nv, care arat probabilitatea
proiecteaz aciunea ntr-un trecut relativ.
O stare ntrerupt cu brutalitate de infinitivul a muri cu valoare temporal, definind un fenomen
continuu ce pndete omul.
Adverbul vreodat figureaz un timp nedeterminat. Manta reprezint semnul unicitii, iar steaua
marcheaz genialitatea. Ochii mei vistori sugereaz ipostaza romantic a idealului, a tririi
sentimentului ntr-un plan superior, unic, fr seamn, printr-o iubire aproape nepmnteasc. Imaginile
ochii mei vistori i steaua singurtii prezint sentimentul misterios al iubirii proiectat ntr-o
dimensiune al universului. Aceast strof prezint dou ipostaze opuse, autonimice: scurgerea timpului;
trirea visului uman.
Strofa II exprim suferina dureros de dulce a eului poetic provocat de apariia surprinztoare iubirii:
Deodat tu rsrii n cale care trezete pentru prima dat voluptatea morii nendurtoare,
constatnd cu durere efemeritatea omului, destinul de neschimbat al condiiei de muritor.
Geniul nepstor fa de cele lumeti, fericit ca zeii, singur, cobort o clip n lumea pmnteasc, poetul
i caut refugiu n alte lumi a nemuririi. Coborrea, ca i n Luceafrul, e rspunsul la chemarea
iubirii, dar intrarea complex se petrece prin lecia suferinei, prin iubire, care aduce gestul morii.
Trirea clocotitoare i mistuitoare a sentimentului de iubire e brusc, surprinztoare, fapt sugerat de
verbele la perfectul simplu: rsrii, dormii i repetarea pronumelui personal de persoana II tu, ce
sugereaz apariia femeii n viaa brbatului. Expresivitatea versurilor se mrete prin cele dou
construcii oximoronice: dureros de dulce i voluptatea morii.
Strofa III: Patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, dei mitologia antic ofer exemple de
chinuri venice la care sunt supui eroii mitici Nessus i Hercule din pricina intrigii unei femei. Tot astfel
sufletul poetului e mistuit de patima erotic pe care o simte, chinuitoare pn n strfundurile sufletului,
iar focul iubirii nu poate fi stins cu toate apele mrii. Primele 2 versuri exprim suferina, iar al III-a
este o afirmaie cu o viziune hiperbolic asupra iubirii. Deci iubirea e apariia rugului luntric al patimii.
Strofa IV: Pierznd singurtatea s-a pierdut pe sine. Confesiunea liric atinge momentul culminant al
suferinei, ajungnd la apogeul chinurilor la care poetul agonizeaz (primele 2 versuri). Iubirea e un vis ce
incendiaz sufletul, viaa, spre a desprinde sufletul de lume. Simbolul pasrea Pheonix presupune
sigurana rectigrii unei viei purificatoare prin ardere, ntrebndu-se dac ar putea s renasc
asemntor psrii mitice. Strofa conine un ir ntreg de lexeme ce prezint durerea: mistuit, vaiet,
foc, flcri. Aceste cuvinte dau textului note de elegie i o viziune hiperbolic. n fiina sa exist dou
tendine contrare: una auto-analitic i alta de ordin cosmic, mitologic.
Strofa V: Ultima strof depete forma de elegie, dup o iubire disprut. Ea e un plns universal cu
accente filozofice de rugciune i de rentregire a fiinei: Vino iar n sn nepsare trist, care aduc
aminte omului de trecerea n nefiin cu condiia regsirii propriei identiti att de zdruncinat prin
ivirea iubirii (ca s pot muri linitit).
Poetul Boileteanu remarc: Aici drama a ncetat s mai fie particular, devine una etern-uman. Nu mai
e o simpl spovedanie, ci o od omului de geniu. Verbele la imperativ sugereaz aspiraia omului de
geniu spre o posibil refacere pierdut prin apariia iubirii. Regsirea e momentul n care spiritul
devenind contient de sine, se izoleaz, nu mai vrea s ia parte la drama naturii, la creaie. Aceast
renunare i aduce linitea interioar i face posibil reintegrarea sinelui individual n sinele suprem.
Versul safic (11 silabe)

U /

U /

UU /

U /

U

Versul adonic (5 silabe)

UU /

U

1 dactil i al doilea neterminat

Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic", "Oda" lui Mihai
Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape
zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in metru antic este
"Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand acelasi motiv poetic al
maririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. In versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si
se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind
o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba romana, "Nu
credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima variants pana la
forma definitiva, poezia isi schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de
proportii titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se modifies de la 13
strofe la 5 strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883).
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care
poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a suprapus propria experienta
sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea
spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure."
Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care inseamna lauda, imn de
slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului
sau ilustrata si in versurile acestei poezii.
Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si mai ales
autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind
imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca este in noi ceva mai adanc decat noi insine, asadar eul care
si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se manifesta, asadar, lirismul subiectiv.
Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai profund gand
poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ
("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului. Atitudinea
contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii:
"Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu
credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se
simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala,
definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic, provocata de
aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima
oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea imului, destinul implacabil al
conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple
de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din
mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide
cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa
muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite.
Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot
astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului
liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al
suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu
propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix
presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se
daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos
din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a fiintei, "Vino iar in
san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat
de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru
cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca
"Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea si
autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea
mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.
Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj artistic expresiv nu
prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din
prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat"
intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de
infinitivul "a muri" cu valoare atemporaia, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca, surprinzatoare,
fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de
persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi
in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a
poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie erotica este construita
simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea
cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie poetica
"Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici
Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o
experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de geniu spre
redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia
tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al meu rug". Versurile
finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce
sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare",
"Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare ale culturii
universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.