Paradis în destrămare, de Lucian Blaga (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Paradis în destrămare, de Lucian Blaga, este inclusă în volumul Lauda somnului, apărut în 1929 şi valorifică mitul
biblic, conform căruia Dumnezeu a pus heruvimii cu săbii de foc să păzească pomul vieţii de cei care ar fi tentaţi să
culeagă fructul păcatului: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de
flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea, 3, 24).

Tema poeziei
Tema poeziei Paradis în destrămare o constituie viziunea apocaliptică a universului aflat în pericolul de a pieri, din cauza
lumii care şi-a pierdut sacralitatea.
Ideea poetică
Ideea poetică este ilustrată de starea de istovire şi sentimentul de singurătate a eului poetic, aflat sub un cer în care
Dumnezeu nu mai există, nu mai vrea să apere o lume desacralizată.

Semnificaţia titlului
Cuvântul „Paradis” semnifică Universul încărcat de mistere, care este într-un proces de „destrămare”, din cauza lumii care
şi-a pierdut sacralitatea, titlul Paradis în destrămare fiind o metaforă revelatorie care sugerează semnalul de alarmă prin
care Blaga avertizează omenirea că veacul se află în declin şi merge spre pieire.

Structura poetică şi semnificaţiile lirico-filozofice

Discursul liric se constituie într-un tot unitar, în care se desprind două valori ale semnificaţiilor lirico-filozofice: o valenţă
care grupează elementele paradisiacului prin cuvinte din acelaşi câmp semantic: „portarul înaripat”, „serafimi”,
„arhangheli”, „porumbelul Sfântului Duh”, „îngeri”, „apa vie” şi cealaltă care concentrează elementele ce demitizează,
ducând la destrămarea Paradisului: „cotorul de spadă fără de flăcări”, „părul nins”, „îngerii goi zgribulind”, „greutatea
aripelor”.

Portarul care păzeşte poarta Raiului „mai ţine întins / un cotor de spadă”, care nu mai are flăcări, aşadar nu mai poate
apăra sacralitatea, iar poetul, semnificat prin portar, se simte învins fără luptă. „Serafimi cu părul nins” simbolizează
oamenii ce se află sub imperiul „marii treceri”. Absolutul s-a retras din lumea aceasta şi rătăceşte fără sens în Univers.

Făpturile „însetează după adevăr, / dar fântânile refuză găleţile lor”, ogorul cunoaşterii este arat „fără îndemn”, cu pluguri
primitive, „de lemn”, chiar şi arhanghelii suferă din pricina greutăţii „aripelor”, nu mai există nici o lumină, nici o
speranţă de salvare a paradisului lumii, „porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini.” îngerii sunt
zgribuliţi şi desacralizaţi prin umanizarea lor, locul sfânt nu mai există, ei „se culcă în’ fân”, iar eul liric se lamentează cu
disperare, semnalând pericolul pieirii: „vai mie, vai ţie”.

Locul părăsit este sugerat de păianjenii care au otrăvit „apa vie”, ca simbol al vieţii, iar sfârşitul lumii e prevestit într-un
mod tragic, întrucât nu va mai exista nici un fel de speranţă, „ţărâna va seca poveştile”, ceea ce înseamnă moarte
spirituală, dacă dispar şi poveştile. Motivul fântânii sugerează cunoaşterea şi un îndemn spre cunoaştere, pe care eul
poetic îl adresează oamenilor, dar aceştia refuză să se îndrepte spre o încărcătură spirituală sacră, de aceea Paradisul este
pe cale de a se destrăma.

Limbajul poetic
Limbajul poetic este asemănător cu stilul pastoralei cărturăreşti din secolul al XVIII-lea, Blaga dând cuvintelor care
denumesc noţiuni concrete un sens spiritualizat.

Poezia este alcătuită dintr-o varietate de metafore revelatorii, cu semnificaţii profund filozofice: „Nu se luptă cu nimeni, /
dar se simte învins” sugerează singurătatea şi neputinţa poetului în lumea desacralizată, „paradis în destrămare” semnifică
pericolul pieirii universului fascinant prin misterele care n-ar trebui tulburate. Invocaţia retorică „vai mie, vai ţie” exprimă
disperarea neputinţei poetului de a „salva” spiritual omenirea.

Dramatismul poeziei este cutremurător prin semnalul de alarmă pe care Lucian Blaga îl trage privitor la posibila dispariţie
a lumii, care, odată cu trecerea timpului se desacralizează: „Lirism gnoseologic, lirismul lui Blaga se constituie din
aspiraţia spiritului său la cunoaşterea totală”. (Vladimir Streinu)