Rugăciune, de Octavian Goga (comentariu literar, rezumat literar)

Literatură

Poezia lui Octavian Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit
dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale,
mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă
a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi
suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în
care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a
lui Coşbuc”.

Arta poetică

Arta poetică este dominată de ideea că locul şi menirea poetului este aceea de a da glas suferinţelor şi
năzuinţelor poporului său, deoarece „el totul vede, toate le ascultă / Unde-i plânsoarea zărilor mai
multă / El îşi roteşte aripele sale” (Poezie). Concepţia sa despre creator şi creaţie reiese şi din
mărturisirile făcute de Goga în volumul Discursuri (Fragmente autobiografice), în care se referă, de
asemenea, la crezul său literar: „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut totdeauna că scriitorul
trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte,
un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am
văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat... Am văzut în scriitor un
semănător de credinţe şi un semănător de biruinţe”.

Poezia Rugăciune a apărut în volumul Poezii din 1905, definind un talent viguros, manifestat printr-un
patriotism sincer şi o poezie mesianică şi vizionară. Aşezată în deschiderea volumului, ea constituie arta
poetică a lui Goga, un adevărat manifest artistic şi social un program de luptă şi o mărturie militantă,
ceea ce îl defineşte pe Goga ca poet mesianic şi vizionar.

Titlul
Titlul este semnificativ pentru ruga fierbinte a poetului adresată Divinităţii pentru a izbăvi de chinuri şi
suferinţe pe românii din Transilvania pentru a-i izbăvi de chinuri şi suferinţe pe românii asupriţi social şi
naţional, argumentând şi categoria de artă poetică a acestei creaţii. Incipitul exprimă starea chinuitoare,
confuză a eului liric cauzată de suferinţele îndurate de românii din Ardeal, aflaţi sub ocupaţie socială şi
naţională: „Rătăcitor, cu ochii tulburi”.

Tema

Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului său, simţind deplin povară
răspunderii sale şi rostul propriei creaţii.

Structura textului poetic

Poezia este o confesiune lirică şi ilustrează un lirism subiectiv, fiind prezente mărcile eului liric prin
pronumele şi verbele la persoana I singular: „cad”, „caut”,, „eu”, „mă”, „meu”, „mele”, „noastre”.
Adresarea directă, relevată prin mărcile verbelor şi pronumelor la persoana a II-a şi vocativul
substantivelor prezente în discursul liric argumentează, o dată în plus, lirismul subiectiv al poeziei:
„orânduie”, „îndreaptă”, „dezleagă”, „sădeşte”, „alungă”, „învaţă(-mă)”, „tu”, „tale”, „tine”, „stăpâne”,
„Doamne”, „părinte”.

Incipitul

Incipitul exprimă starea chinuitoare, confuză a eului liric cauzată de suferinţele îndurate de românii din
Ardeal, aflaţi sub ocupaţie socială şi naţională: „Rătăcitor, cu ochii tulburi”.

Structura şi compoziţia textului poetic

Cele şase strofe ale poeziei sunt structurate simetric şi exprimă - prin lirism subiectiv - crezul artistic al
„poetului cetăţean” prin repetarea obsesivă a pronumelui personal la persoana I - „eu”, „mi”, „pe
mine”-, ceea ce-i conferă caracter de confesiune lirică, aflată în relaţii de opoziţie cu pronumele la
persoana a II-a, ca adresare directă de implorare a Divinităţii, pe care o exprimă prin vocativ - „părinte”,
„Doamne”, „stăpâne”: „Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios,
stăpâne, / În faţa strălucirii tale. / În drum mi se desfac prăpăstii, / Şi-n negură se-mbracă zarea. / Eu în
genunchi spre tine caut: / Părinte, - orânduie-mi cărarea!”.

Octavian Goga

Aşadar, prima strofă este o adresare directă către Divinitate, iar şirul de metafore amplifică
dezorientarea eului liric şi dorinţa de a găsi un sprijin moral de pentru a-şi ajuta neamul chinuit: „cu ochii
tulburi”, „trupul istovit de cale”, „cad neputincios”, „mi se desfac prăpăstii”, în „negură se-mbracă
zarea”.

Strofa a doua sugerează apăsarea suferinţei, simţirea poetică profundă ca simbol al durerii neamului său
aflat într-un moment de răscruce. Eul liric îşi îndreaptă speranţele către Dumnezeu, invocându-l,
implorându-l să-i dea o povaţă înţeleaptă şi să-i lumineze calea de a-şi ajuta neamul de români să scape
de durerea seculară: „Din valul lumii lor mă smulge / Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, / În veci spre cei rămaşi în
urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă”.

Poetul-cetăţean înalţă o rugă Divinităţii, conjurându-l să-l inspire în crearea unei poezii pline de revoltă şi
răzvrătire împotriva asupririi neamului românesc din Transilvania, astfel încât creaţia-poetică să devină o
armă de luptă pentru izbăvirea suferinţelor de veacuri, „spre cei rămaşi în urmă”.

Strofa următoare este o enumerare de simboluri şi metafore care sugerează că opera literară este
menită să dea glas sentimentelor umane de dragoste şi ură, de bucurie şi tristeţe, accentuate de verbele
la modul imperativ aşezate la începutul fiecărui vers: „Dezleagă minţii mele taina [...] Sădeşte-n braţul
meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii / Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina [...] Alungă patimile mele [...]
Învaţă-mă pe mine-a plânge”.

Revărsarea durerii izvorâte din nedreptăţi sociale şi naţionale constituie un argument pentru caracterul
militant al artei şi rolul de mesager al scriitorului. Ultimele trei strofe, printr-o suită de substantive -
durerea, lacrimile, amarul, truda -, dau un patetism dramatic poeziei. Apelul poetului către confraţii săi
este şi un îndemn ca aceştia să fie nu numai martori ai istoriei, ci şi făuritorii ei.

Revolta poetului se amplifică în finalul poeziei şi „se revarsă” nestăpânit, cuprinzând întreg pământul şi
adunând în glasul suferinţei „cântarea pătimirii noastre”. Metafora „în suflet seamănă-mi furtună”
ilustrează dorinţa fierbinte a poetului de a se încărca sufleteşte cu atâta revoltă, încât poezia, „strunele
înfiorate”, să poată exprima izbăvitor nedreptăţile, „amarul”, îndurate de românii din Ardeal, din cauza
asupririi sociale şi naţionale. „În suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot
amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / Şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre /
Încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre”.

Mărturisindu-şi vocaţia artistică, Goga afirma: „Eu m-am născut cu pumnii strânşi”, definindu-se astfel ca
revoltat permanent, ca o conştiinţă socială şi naţională, ca interpret al năzuinţelor şi speranţelor unui
popor întreg, de aceea, ţăranul este văzut de Goga ca „un om chinuit al pământului”.