Lucian Blaga – teme și motive literare

Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895 in satul Lancram din judetul Sebes-Alba intr-o
familie de intelectuali transilvaneni, tatal fiind preot. Caz unic in literatura romana, un mare
poet a fost dedublat de un mare filosof, afirmandu-se si in dramaturgie, estetica, publicistica
si memorialistica.

Teme literare fundamentale

1)Panteismul –expresie a elanului frenetic dionisiac- a integrat opera blagiana in cadrul

poeziei conceptuale. Insusirile ei majore sunt “idealismul filosofic”, valentele expresioniste,
“imagismul violent” al primelor volume, metaforismul excesiv, panteismul asociat unui
traditionalism de factura estetica, versificatia libera si aritmica. Poezia lui Blaga dezvolta o
perspectiva mistica (initiatica) asupra lumii (“Poemele luminii”-1919), o mistica a
pamantului roditor si a vegetatiei in expansiunea ei terestra (“Pasii profetului”), unde
panteismul realitatilor concrete fuzioneaza cu avantul dionisiac care descatuseaza forta
umana de a trai si de a crea. In volumele maturitatii artistice a scriitorului (“In marea trecere”,
“Lauda somnului”) influentei modernisme (prin lirismul conceptualizant si verslibrism), celei
expresioniste (prin relationarea permanenta a eului cu spatiul cosmic, sentimentul metafizic,
esentializarea imaginilor lumii, regresiunea spre vegetal si spre elementaritate, trairea in
acord cu impulsurile primordiale ale fiintei) i se adauga profetismul si viziunea apocaliptica,
contopirea cu natura pe un fir descendent al regasirii “obarsiilor”- tipare ancestrale ale vietii.
Elementelor expresioniste dominante in creatia blagiana li se asociaza si cateva elemente
traditionaliste: raportarea la formele originare ale lumii, cultivarea miturilor universale
(indeosebi al zeului Pan si al miticei varste de aur, care si-au pierdut forta modelatoare si
agonizeaza), dar si al celor autohtone, bazate pe un simbolism folcloric capabil sa fixeze un
stil cultural anistoric, dovedind permanentele sufletesti ale poporului roman.

2)Poezia ca forma de revelare si amplificare a misterelor lumii. Volumul inaugural al creatiei

poetului se deschide cu arta literara intitulata programatic “Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, prin intermediul careia autorul dezvolta liric ideea ca tainele –veritabile “minuni”- nu
pot fi revelate printr-un demers cognitiv rational, ci numai prin modalitati intuitive de
cunoastere, asa cum este si sensibilitatea de tip artistic. Procesul creator este apropiat spiritual
de extazul mistic, fiind si el tot o forma de initiere care tinde sa perceapa si sa dezvaluie –in
plasmuiri estetice sensibile- esentele numenale (structurile ascunse) ale fenomenelor si
ordinea lor secreta in devenirea cosmosului. Ratiunea umana nu numai ca este insuficienta si
limitativa, ci devine chiar capabila sa distruga misterul cunoasterii decelabil in aceeasi
masura “in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, adica in principalele sfere de manifestare a
interesului omenesc pentru rosturile lumii inconjuratoare, spiritul natural, universul spiritual,
cel al rostirii semnificative, experienta vietii si revelatia mortii. In calitate de adept al
filosofiei panteiste, care postuleaza ideea ca existenta materiei este o curgere perpetua, ca
formele universului decurg unele dintr-altele, ca moartea nu este contrara vietii, ci doar un
stadiu necesar al duratei umane si al regenerarii individuale si cosmice, creativitatea poetica
ajunge o forma de prelungire a misterului insusi, care, in viziunea artistului, depaseste logica
stricta bazata pe suma experientelor descrise (“cunoasterea paradisiaca”) si reclama saltul
calitativ la patrunderea pe o cale intuitiv-senzitiva in miezul cognitiv al lucrurilor
(“cunoasterea luciferica”), al carei obiect ramane misterul impalpabil.
3)Iubirea ca stare de ispita, ca taina etern nedezvaluita este si ea o revelatie pe care poetul o
vegheaza fara s-o divulge, in calitatea sa de initiat. In evolutia poeziei erotice blagiene se
remarca trecerea de la faza conceptualizarii emotiei lirice (din creatia de tinerete) la etapa
regasirii trairii plenare a sentimentului in cadenta exprimarii direct-senzoriale (a versurilor
scrise la varsta senectutii). Energetismului debordant din primele doua volume de versuri, ii
corespunde erosul revelat ca un mister pagan. Iubita fara nume, identificata prin apelative cu
valoare notionala si afectiva segereaza o imagine prototipica a feminitatii.

4)Contemplarea estetica a formelor naturii.Blaga are un simt metafizic al naturii, ii

transcende realitatea pur vizuala si o percepe mai degraba in ritmurile ei sonore, intr-o
congestionare a formelor concrete: pamantul plin de seve si seminte, vegetatia in explozie
germinativa, o fauna variata in continua miscare sunt tot atatea semne ale puterii universale
creatoare, la care eul liric se raliaza prin chiotul dionisiac al trairilor sale. Poezia surprinde
perfecta ingemanare dintre formele naturale si substanta unica a divinului, din care iau
nastere si in care se reintorc toate, inclusiv ipostazele omenescului, principiu ce sta la baza
conceptiei panteiste in esenta ei. Cultul estetic al naturii respinge reprezentarea descriptiv-
exterioara si incearca sa patrunda intuitiv in misterul cosmic, in interiorul desfasurarii
mecanismelor firii.

Motive artistice adiacente

1)Motivul luminii este definitoriu pentru intelegerea operei blagiene. Metafora luminii se

refera la posibilitatea de a intui mecanismele ascuse ale acestei realitati si de a le reflecta in
constiinta sensibila. Cuvantul polisemantic are cinci acceptii majore in lirica autorului: aceea
de constiinta sensibila, de creativitate, de revelare a misterelor prin iluminare launtrica, de
comunicare a mesajelor artistice si de iubire spiritualizata. Cunoasterii rationale Blaga ii
asociaza conceptul de “metafora plasticizanta”, iar aceleia suprarationale- pe cel de “metafora
revelatorie”.

2)Motivul iscodirii perpetue a tainelor lumii si a sensurilor incifrate ale producerii

fenomenelor universale este si el fundamental. Fie ca simte elanul unui preaplin sufletesc ori
deznadejdea golului interior, Blaga are tendinta sa-si paraseasca sinele, sa sparga limitele
eului individual, sa cuprinda totul in betia extatica (ex-stasia- “in afara sinelui”). Exaltarea
dionisiaca sau trairea anergica sunt numai aparent contradictorii, in fapt completandu-se
reciproc prin revelatiile din unghiuri distincte asupra tainelor firii naturale si umane. “A
talcui” nu inseamna a lamuri, nici a elucida, ci a da de un rost mai adanc al lucrurilor, verbul
sugerand ispita de a vedea, in profunzime, tiparul matriceal al lumii.

3)Sentimentul tristetii metafizice este un motiv liric dominant in volumele antume « In marea
trecere » si « Lauda somnului » si in primul dintre volumele postum, « Varsta de fier », Blaga
identificand in toate manifestarile omenescului si ale fenomenalitatii naturale numai semne
premonitorii ale stingerii universale. Poetul are intuitia unei amenintari secrete ce planeaza
parca asupra intregii firi macinate, ireversibil, de o boala latenta.

Curente literare de referinta

1)Expresionismul atat in artele plastice (modele fiind Vincent van Goghn si Edvard Munch),
cat si in literatura, indeosebi in cea germana, care a teoretizat si exemplificat trasaturile
noului stil (Gottfried Benn, Georg Trakl, Johannes Becher, Theodor Daubler, etc.) si-a propus
sa ilustreze o reactie impotriva imitatiei materiale a realitatii, de catre naturalism, si impotriva
redarii impresiilor exterioare vagi, asupra lucrurilor, din impresionism. Curentul novator
concepe produsul artistic drept un rezultat al expresiei pur spirituale asupra realitatii
interioare si a trairilor sufletesti ale eului creator. Acesta nu se mai supune obiectului,
inregistrandu-i fidel caracteristicile, ci ii da o expresie noua, prin raportarea lui la un absolut.
« Expresionistii sondeaza subconstientul, pe ei ii preocupa esentele, nu aparentele, latura
tainica si obscura a lucrurilor si a sufletului omenesc. Ei traiesc drama impasului metafizic,
sentimentul disolutiei in haos ». (Dictionar de termeni literari).

Legat intelectual si afectiv de noul curent al epocii sale, Blaga il teoretizeaza in « Fetele unui
veac », « Stiluri fundamentale », « Filosofia stilului » si il justifica artistic in creatia sa
poetica si dramaturgica. Este evidenta, chiar de la inceputul activitatii sale literare (1919),
alianta dintre conceptele teoreticianului (filosof, eseist), care isi formuleaza ideile in volumul
aforistic « Pietre pentru templul meu », si trasaturile lirice expresioniste ale « Poemelor
luminii », care marcheaza debutul scriitorului. Avand un sentiment aproape mistic al unitatii
cosmosului rezultate din impulsuri contrare, Blaga sustine ca « a crea intru absolut inseamna
a crea anonim, a fi impersonal, colectiv » (« Stiluri literare fundamentale »). In concordanta
cu principiile expresionismului, scriitorul roman proclama sfarsitul individualismului si
momentul propice al crearii valorilor « supraindividuale ». Raportat la puterile ilimitate ale
cosmosului, individualismul nu mai este posibil. Ratiunea umana este privita si ea ca o
facultate intelectiva neputincioasa a explica esentele fenomenale si, de aceea, atingerea
absolutului si comuniunea cu marele tot se vor face prin intuitie si prin
instinct. Depersonalizarea individului este prielnica starii de extaz, pur contemplative. Stilul
de viata nascut din setea de absolut, de ilimitat, se indreapta spre anonimat, dogma,
colectivism spiritual, arta abstracta si stilizare launtrica. Astfel, primele doua volume de
poezie blagiana (“Poemele luminii” si “Pasii profetului” sunt stapanite de imaginile violente
ale unui “panteism bucolic” (in acceptia lui G. Calinescu), de o dionisiaca vitalitate care vrea
sa ia parte, in manifestari dezlantuite, la miscarea universala. Participarea eului liric
descatusat la frenezia cosmica este concentrata intr-un imagism indraznet, in care absolutul ia
variate forme concrete prin neobisnuitele asocieri ale “metaforelor revelatorii”.