Comentariu literar al poeziei „Brațele mele” de Grigore Vieru

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul județ
Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui
Pavel și Eudochia Vieru. A absolvit școala de șapte clase din satul natal în anul
1950, după care a urmat școala medie din orășelul Lipcani, pe care o termină în
1953. A debutat în anul 1957 cu placheta de versuri pentru copii „Alarma”, iar mai
apoi se implică profund în literatura basarabeană că redactor de ziare, publicist și
mare poet. Marele poet al neamului român, Grigore Vieru, abordează în lucrările
sale viața din toate aspectele acestea. A abordat teme legate de neam, patrie, viață
și nu în ultimul rând de dragoste și de mamă.
Poezia „Brațele mele” face parte din tagma poeziilor despre destin și dragoste,
abordând aspecte cu nuanțe abstracte. Poezia se încadrează în genul liric, deoarece
se atestă prezența eului liric, a mijloacelor poetice și prozodice. Titlul este unul
sugestiv și generalizant, construit din sintagma substantiv + pronume: „Brațele
mele”. Prin acestă structură autorul oferă o forță supremă brațelor sale, care pot
totul.
Tema operei este construită dintr-o îmbinare între tema dragostei și tema vieții,
destinului, deoarece datorită dragostei eul liric reușește să-și cuprindă toată viața,
de la pământ până la cer. Laitmotivul creației este reprezentat de „braț”, care
simbolizează ceva practic indespensabil pentru viață. Brațele sunt necesare zi de zi,
iar datorită lor putem face totul. Autorul le compară cu două strigăte, ceea ce
semnifică și o afirmare de sine. Ca motive mai pot fi concepute și motivul pietrei,
pe care un om simplu nu o poate sfârma, motivul fulgerului și a rănii, simbolizând
momentele dificile din viață, motivul părinților, cei care au dat viața și pe care eul
liric îi elogiază tot cu ajutorul brațelor, motivul rozei, ca simbol al frumosului care
învinge răul, și în sfârșit motivul dragostei, care ajută la depășirea tuturor
obstacolelor și greutăților apărute.
Întreaga poezie este formată dintr-o suită de hiperbole, conferindu-i eului liric
unele calități ireale. Hiperbolele „brațele pot sfârma piatra, frânge oțelul, sugruma
vipera fulgerului, pot ține rana” simbolizează pe de o parte puterea pe care
dragostea i-a dat-o eului liric, iar pe de o altă parte voința acestuia de a realiza ceva
și de a se afirma în viață prin intermediul „brațelor”. Comparația brațelor cu două
strigăte ne denotă că brațele sunt o metodă de afirmare, o metodă prin care eul liric
trăiește. Exclamația retorică „ah, dragoste!” sugerează faptul că eu liric elogiază
dragostea într-așa măsură încât acesta îi conferă calități deosebite, ireale. Eul liric o
aseamănă cu ceva suprem, de căpătâi în viață.
Poezia e alcătuită din 18 versuri cu rimă albă. Acest stil este caracteristic
autorului, prin care acesta reușește să redea toată puterea și starea să lăuntrică.
Piciorul metric predominant este bisilabic troheu, care conferă poeziei un aspect de
vivalitate, un ritm mai accelerat și o conotație pozitivă poeziei.
Grigore Vieru nu a fost doar un poet al cetății, așa cum adesea a fost supranumit,
ci, mai mult, a ieșit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale și ale familiei
extinse – națiunea. În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identificat nu
doar cu sine, ci cu ființa colectivă, fiind astfel mai mult decâtun poet, fiind un
destin. Destinul tragic al națiunii este, în fond, destinul poetului. Suferințele mamei
sunt suferințele patriei, și invers. Astfel, poezia dată vine să ne aducă un exemplu
asupra faptului că viața este plină de tot felulde probleme și piedici, și doar
dragostea te poate apăra și salva de ele.