Acad.

Ion Druţă

Moldovenii se nasc cu o nespusă patimă pentru muzicalitatea şi frumuseţea

limbii materne, astfel încît nu e de mirare că, aşa cum a zis cîndva Alecsandri, la
noi fiecare se naşte poet. Astăzi patrimoniul poeziei noastre o fi trecut de o sută
de volume, iar poeţi avem cu nemiluita. Poeţi academicieni, cu operă masivă,
probată de vreme, poeţi în floarea vîrstei, – plini de vervă şi muşchi, poeţi timizi
şi tinerei, cu cîte-o cărticică, cu cîte-o poezioară la suflet, poeţi anonimi, pierduţi
în iarba poporului, dar care la un moment dat, la un prag de vremuri, la o
răscruce de destine, se ridică pentru a lansa o doină, o baladă, o cimilitură, o
vorba de duh ce va rămîne pururea în faşa limbii noastre, pe cînd el, poetul
anonim, se va întoarce înapoi în iarba poporului, devenind ceea ce fusese pîna
atunci – un simplu fir de iarbă verde.

Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi, în sînul
unei culturi, oricît de mulţi, oricît de mari poeţi ar fi avut vatra acelei culturi,
deasupra tuturor domneşte unul, numai unul, care se cheamă poet naţional.
Ceilalţi îşi fac de acum rînd în urma lui. Se întîmplă ca şi acolo, în umbră, să fie
poeţi mari, să fie opere care, puse alături de opera poetului naţional, poate ar fi
chiar în cîştig, dar nimeni nu va îndrăzni să facă o astfel de confruntare, lumea
literelor întregului neam acceptînd prioritatea şi stema, şi domnia acelui prim
poet.

Oraşele au frunţile lor turnate în bronz. Zi de zi, anul întreg, mănunchiuri de flori
fac de strajă la temelia acelor monumente, pentru a însemna locul unde a fost
legată flacăra unui talent de recunoştinţa unui popor. „Numele meu va străbate
largul necuprins al Rusiei” – se poate citi în centrul Moscovei. „Şi, puternic, mă
voi ridica în calea soarelui…” – e scris pe marmura ce poartă chipul lui Rainis.
„Mai am un singur dor” – şopteşte bătrînul tei de la marginea cimitirului Bellu.

Împreună cu măreaţa şi strălucitoarea lor operă, poeţii naţionali ne aduc şi o

sumedenie de legende, taine, rînduri nedescifrate, şoapte nedesluşite. Deseori
legendele vin să întregească opera, iar opera vine sa confirme legenda. Ne-am
împăcat să le primim pe toate aşa cum sunt, să ne bucurăm şi să le credem pe
toate, dar, pentru că trăim într-o epocă, în care toate adevărurile sunt puse la
îndoială, cînd tot ce se bănuieşte sfînt este săpat din temeliile sale, să vedem ce
adică o fi însemnînd „poet naţional” în cea de-a doua jumătate a secolului
douăzeci.

Mai întîi de toate, fireşte, popularitatea operei. Şi nu e vorba de numărul ediţiilor,

de numărul tălmăcirilor în unele limbi străine, de cel al studiilor ce i-au fost
consacrate, deşi toate acestea îşi au şi ele de spus cuvîntul lor. Popularitatea
poeţilor naţionali e ploaia ceea de început de primăvară ce coboară pînă în
adîncuri, găseşte fiece sămînţă şi o îndeamnă să spargă cu colţul său firav scoarţa
întunericului, pentru a răzbate la soare şi lumină.

Pana lui Eminescu a avut marele dar de-a aşterne pe hîrtie versuri de-o
muzicalitate, de-o frumuseţe copleşitoare. „Ce te legeni, codrule?”, „Pe lîngă
plopii fără soţ”… O bună jumătate din versurile lui Eminescu au devenit cîntece
populare ce se cîntă de ani de zile prin sate, în cîmp, pe la nunţi şi şezători.
Mulţime de oameni simpli, oameni care te-ai mira de-au frunzărit vreun volumaş
de versuri eminesciene, poartă în suflet versuri de-ale lui. Le-au prins aşa, din
vînt, cum se prind ele deseori în lume, s-au minunat de frumuseţea, de
înţelepciunea lor, şi au rămas să le poarte ca pe-o minune, ca pe-o comoară la
descoperirea căreia, într-un anumit fel, au participat şi ei.

Dacă ar fi să-1 opreşti în drum pe acel om simplu din popor şi să-1 întrebi – ale
cui sînt acele versuri, poate că nici n-ar fi în stare să-ţi răspundă. De l-ai întreba
pentru ce le tot poartă cu el o lungă viaţă de om, ar zice: “D-apoi că, iaca, nici eu
nu mai ştiu”. Dacă însă i-ai cere să se dezică, să se lase de acele vorbe frumoase,
nu ar primi cu nici un preţ, zicînd că sunt ale sale, sunt roada sufletului său.

Pesemne, asta seşi cheamă poet naţional.

Limba a fost marea şi unica lor armă. „Să-mi arzi cu verbul inima mulţimii” –
zice Puşkin. „Dacă limbii mele îi va fi dat să moară mîine, scrie Rasul Gamzatov,
eu aş fi vrut să fiu înmormîntat chiar azi.” Un imn de-o frumuseţe rară i-a
închinat Mateevici limbii noastre: „Limba vechilor cazanii,/Care-o plîng şi care-o
cîntă/Pe la vatra lor ţăranii…”.

Pînă la venirea marilor poeţi, limbile naţionale, în marea lor majoritate, nu au

fost decît o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit
sa facă ordine în această bogăţie spirituală a poporului, în această minune care se
cheamă limbă. În fond, ce este limba? Un vechi dicţionar slav ne spune că limba
este o împletitură de cărări tainice, unde-şi dau întîlnire cei legaţi printr-o
anumita înrudire sufletească. Prin urmare, poeţii naţionali sunt cei ce stau în
capul mesei la sărbătoarea acelei înrudiri sufleteşti. Dacă ar fi să asemuim
cuvîntul cu un ostaş, iar limbile naţionale cu nişte armate, marii noştri poeţi pot fi
numiţi comandanţii care au organizat aceste oştiri, făcîndu-le active şi bune de
luptă. După cum Puşkin a scos în lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a dat
o viaţă nouă întregii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crîncene, şi
izbînzile pe care le-a repurtat această armată sub ocîrmuirea lui rămîn cele mai
mari izbînzi ale noastre.

Pesemne, asta o şi fi însemnat poet naţional.

Crunte şi nemiloase au fost destinele marilor noştri poeţi. Puşkin ba e exilat în
Basarabia, ba pribegeşte prin munţii Caucaz, ba e deportat la moşioara Boldino,
şi regimul ţarist împreună cu epidemiile de holeră îl ţin cu anii în fundătura ceea.
Şevcenko, după ce cutreieră Ucraina pe jos, mai ajunge a fi dus la cătănie în
nisipurile asiatice pentru un amar de vreme, cît despre bietul nostru Eminescu, ţi
se strînge inima de durere cînd arunci o privire asupra nesfîrşitelor sale strădanii.

Tatăl lui, fecior de ţăran din Bucovina de Nord, venit la Botoşani, se căsătoreşte
cu o fiică de slujbaş, pentru a răzbate şi el în lume. A şi răzbătut, ajungînd
căminar, adică strîngea impozitele pentru vinderea băuturilor spirtoase. A avut
unsprezece copii, Mihai fiind al şaptelea. La şapte ani Mihai, cu cîţiva fraţi mai
mari, a fost înscris la Cernăuţi la un gimnaziu de limba germană şi o uşoară
unduire a culturii germane se resimte în întreaga sa operă.

Interesant însă e faptul că nu s-a mai întors înapoi la casa părinţilor. Ba lasă
gimnaziul şi cutreieră Carpaţii, trăind pe la ciobani, pe la prisăcari, ba se întoarce
la Cernăuţi la aceeaşi şcoală a lui Aron Pumnul, un dascăl înflăcărat din Ardeal.
După moartea acestuia porneşte a colinda ţara cu o trupă de actori.

Îl întîlnim student la Viena, apoi îl vedem studiind filosofia la Berlin. Criticul

Maiorescu îl grăbeşte să-şi ia doctoratul, vrea să-1 facă profesor universitar, vrea
să-l scoată în lume, dar zadarnice erau toate. Eminescu nici gimnaziul nu şi 1-a
terminat, nici doctoratul nu şi 1-a luat, nici carieră politico-literară nu a vrut să-şi
facă, deşi a ocupat slujbe destul de importante. Poezia rămînea mai presus de
toate – şi cînd avea ea să-1 cheme la drum, poetul lăsa casa părintească, lăsa
şcoala, lăsa dragostea, lăsa totul de dragul acelui vers plin de suferinţe, care mai
apoi urma să îmbrace haina unei nemuriri.

Pesemne, asta s-o şi fi numind poet naţional.

Din punct de vedere tehnic versul eminescian este foarte apropiat de versul
popular,şi în acelaşi timp e cu totul altceva. Şi Alecsandri, şi Eminescu, pornind
amîndoi de la poezia populară, au găsit, fiecare în felul lui, cum să transplanteze
acea floare mîndră şi rară de pe ogoarele poporului pe-o foaie albă de hîrtie în aşa
fel ca ea să nu se ofilească, ci, dimpotrivă, să prindă viaţă nu din primăvară pînă
în toamnă, ci din secol în secol. Floarea răsădită de Alecsandri se numeşte
„Mioriţa”, floarea răsădită de Eminescu se numeşte „Luceafărul”, şi aceste două
cetăţi, aceste două catedrale, sunt singurele noastre bogăţii spirituale ce rezistă în
timp ca şi piramidele egiptene.

Pesemne, pentru asta au şi fost ei numiţi poeţi naţionali.

S-au făcut multe încercări de-a tălmăci opera poeţilor naţionali în alte limbi, s-a
discutat mult cum se face că, pînă la urmă, farmecul versurilor rămîne în afara
tălmăcirilor. Se traduc de minune romane, piese de teatru, filme, şi numai opera
poeţilor naţionali rămîne şi azi ascunsă în haina limbilor în care a fost scrisă. E
un merit, e o lacună această calitate a operei lor?

După mine, intraductibilitatea poeţilor naţionali nu rezultă numai din versurile

lor, ci şi din specificul lumii pentru care au scris ei. Exprimînd sufletul unui
neam în toată plinătatea lui, cu toate ascunzişurile sale, opera poeţilor naţionali e
bazată pe o lume intimă de asociaţii, cunoscută şi existentă numai şi numai în
sînul acelui popor. Or, sistemul, mecanica şi fondul de asociaţii diferă de la o
limbă la alta, de la ţară la ţara, de la popor la popor.

Versurile poeţilor mari pot fi traduse uşor, dar nu poate fî tradus ineditul
versurilor. Ceea ce un mare poet i-a spus poporului său în şoaptă nu poate fi
tradus pentru un alt popor în gura mare. El poate fi tradus tot în şoaptă, adică
tradus poate fi de un alt mare poet, de un poet egal, care ar cunoaşte ascunzişurile
limbii sale şi ale sufletului poporului în aşa fel ca să-i poată vorbi în şoaptă.
Asociaţiile sunt o materie efemeră, care nu poate fi supusă unui control. Puşkin,
de-o pildă, zice:

Москва, Москва, как много в этом слове

Для сердца русского слилось,

Как много в нем отозвалось…

Dacă s-ar apuca cineva să socoată, punct cu punct, ce anume poate desprinde
sufletul rusului din această denumire geografică zisă Moscova, ar pierde o viaţă
de om şi nu ar izbuti mare lucru, pentru că Rusia e mare, fiecare din milioanele ei
de oameni vede şi simte neamul în felul său, şi focul acestor asociaţii e atît de
mare încît se minunează şi însuşi poetul…

Tainele şi ascunzişurile sale şi le are şi limba noastră:

Vezi, rîndunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşază bruma peste vii

– De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

În limba rusă aceste versuri eminesciene au o traducere destul de corectă şi
bunicică:

Смотри, уж ласточки летят,

Роняет листья хмурый сад,

И первый снег заносит след,

Тебя все нет, тебя все нет…

Şi totuşi, fiorul care mă încearcă ori de cîte ori aş citi această strofă în original
nu-l simt atunci cînd citesc tălmăcirea. Versurile în limba rusă îmi vorbesc despre
un poet romantic din secolul trecut, un oarecare poet dintr-o oarecare ţară. Fiorul
amărăciunii însă tace. Tristeţea versurilor tace. Dorul tace. Şi numai atunci cînd
glasul meu din adîncuri porneşte a răzbate împreună cu „Vezi, rîndunelele se
duc”, totul prinde viaţă, totul se înfioară.

Pesemne, asta o şi fi fiind taina poeţilor naţionali.

Marilor poeţi nu le-a fost dat să ajungă pîna la adînci bâtrîneţi, să moară tihniţi
prin casele lor, cu rude înlăcrimate în jurul patului. Marii poeţi au căzut într-o
luptă pe viaţă şi pe moarte. Uneori ţi se pare că un anumit blestem se rotea peste
destinele lor, dar studiindu-le biografiile în amănunt, la un moment dat observi că
viaţa marilor poeţi poartă pecetea neamului din care s-au ridicat.

Ştiau oare marii poeţi că ei repetă destinul neamului lor? Pesemne, ştiau, căci
chiar şi atunci cînd viaţa venea să le dea un mic răgaz, o mică bucurie, ei căutau
să scape de ele cît mai repede şi să se întoarcă la furtunile din care culegeau
versuri. Şi dacă la început destinele lor nu prea semănau cu destinele neamului,
azi biografiile lor au ajuns a fi parte integrantă a istoriei neamului.

Poate asta ne şi face să fim veşnic setoşi de opera lor, să adunăm cuvînt la cuvînt,
fir la fir din tot ce-a fost legat de numele lor. Azi cunoaştem aproape tot ce se
poate cunoaşte despre viaţa marilor noştri poeţi, ştim chiar mai mult decît ne-ar fi
permis buna-cuviinţă, dar tot adunăm şi adunăm date şi fapte, pentru că,
înţelegîndu-i pe ei, vrem să ne înţelegem mai bine pe noi înşine.

Bucuriile lor rămîn bucuriile noastre, precum durerile lor au rămas pururea cu
noi. După cum o împuşcătură dintr-un miez de iarnă, pe malul unui pîrăuaş, va
înfiora veşnic sufletul rusului, tot aşa sufletul neamului nostru se va cutremura de
căldurile din miez de vară, călduri ce-au venit să întunece mintea marelui nostru
poet.
Pesemne, asta ne şi doare atunci cînd zicem poet naţional.

O altă taină a acestor mari poeţi este capacitatea operei lor de-a renaşte, ritmic şi
categoric, din vreme în vreme. Interesul pentru opera lor, ca orice aparenţă legată
de existenţa unei lumi vii, ba e în creştere, ba e în descreştere. Uneori acest
interes scade cu totul – de, zice lumea, o fi fost el mare, o fi fost genial, dar şi noi
suntem oameni. Deci, să ne lăsaţi în pace pentru a ne vedea de grijile noastre cu
poeţii pe care ni i-a dat Dumnezeu. Marile stele ale culturilor naţionale încep să
apună, apoi după flux vine refluxul şi într-o bună dimineaţă ne trezim cu un
interes deosebit pentru aceiaşi autori, pentru aceleaşi opere.

Numai operele complete şi operele alese ale lui Puşkin numără în Rusia cîteva
sute de ediţii. Nu există bibliotecă fără un Puşkin, nu exista casă în Rusia fără un
vers de Puşkin, şi cu toate acestea ne pomenim într-o toamnă, cînd sute şi sute de
tineri stau noaptea întreagă la coadă pe bulevardul Nevski pentru a se abona la o
nouă ediţie a operelor complete. Pe scenele teatrelor din Moscova se joacă şapte
spectacole inspirate din viaţa marelui poet, şi altele patru sunt în pregătire.

Eminescu a scris mult mai puţin. În fond, două volume – unul de versuri, altul de
proză. Şi cu aceste două volume el a adus cele mai mari venituri în practica
editorială din România, iar la Chişinău
s-a jucat o piesă din viaţa lui Eminescu – e singurul spectacol ce s-a jucat zece
ani cu sala arhiplină.

Editurile adună venituri fabuloase în urma editării operei lor, şi te înfioară cînd te
gîndeşti că amîndoi poeţii au trăit împovăraţi de datorii. În ziua înmormîntării, în
casa lui Puşkin nu se găseau decît cîteva ruble, astfel încît ţarul, după
înmormîntare, a luat pe seama lui acoperirea nenumăratelor datorii. Cît despre
Eminescu, el a murit într-o sărăcie neagră şi înmormîntat a fost pe bani adunaţi
mînă de la mînă.

Abia petrecîndu-i în lumea celor drepţi, am şi început a-i sărbători. Sărbătorim

ziua naşterii, ne adunăm în ziua cînd le-a fost dat să se stingă, şi o facem regulat,
an de an, pentru că au devenit un hotar al existenţei, un hotar al conştiinţei
noastre, şi ori de cîte ori l-am trece, dincolo de acel hotar ajungem mai senini,
mai înţelepţi, mai rezistenţi.

Pesemne, asta o şi fi însemnînd poet naţional.

Au suferit grozav cînd le-a fost dat să se stingă. Puşkin, cu măruntaiele găurite,
cerea să i se dea moroşkă, un fel de boabe acrişoare ce cresc prin bălţile nordice
ale Rusiei, pe cînd sărmanul Eminescu, cu mintea încinsă în flăcări, cerea gheaţă,
şervete umede, sau pur şi simplu îi ruga pe cei din jur să pună mîna pe fruntea
lui.

Cîndva demult am citit despre suferinţele marelui nostru poet şi de atunci ori de
cîte ori aş trece pe lîngă monumentul lui din parcul chişinăuian, ori de cîte ori aş
zări pe-o foaie curată chipul unui bărbat frumos, cu fruntea-naltă, dreapta mi se
smulge singură din loc şi, fără ştirea mea, caută să urce spre fruntea lui, pentru a-
i uşura suferinţele. Degeaba însă. Cu durerea cea mare s-a stins, cu durerea cea
mare va fi veşnic viu printre noi.

Pesemne, asta o şi fi însemnînd nemurirea poeţilor naţionali.

Şi totuşi să nu uităm că operele marilor poeţi zac pe poliţele noastre alături,

monumentele lor au fost înălţate pe acelaşi pămînt hleios şi crud de pretutindeni,
iar urmaşii lor în această epocă măreaţă şi plină de frămînt au ajuns tot mai
aproape şi mai aproape unul de altul.

Dincolo de naţionalitate, suntem, cu toţii pămînteni, suntem membrii unei

singure familii, şi pentru a supravieţui în această epocă, popoarele lumii tot mai
des şi mai des se vor întîlni la masa rotundă a viitorului. Dar atunci cînd vom
merge la acea masă rotundă, pentru a ne aşeza alături de popoarele lumii, ce vom
lua cu noi pentru a spune: acesta este trupul nostru, acesta este sîngele nostru?
Ruşii îl vor lua pe Puşkin, ucrainenii îl vor lua pe Şevcenko, noi îi vom lua pe
badea Mihai. Vom lua truda şi cinstea, şi suferinţele lui.

Altminteri zicînd, Eminescu este poetul nostru naţional.

1970