Romanul

“Povara bunătății noastre” de Ion Druță

Aprecieri critice
Opera literară a lui Ion Druță a reprezentat o formă de rezistență
națională și spirituală în fața încercărilor sovietice de subminare a culturii
și tradițiilor naționale românești din RSS Moldovenească.[25] Scriitorul a
impus o „formulă narativă lirico-simbolică”, potrivit acad. Mihai Cimpoi,
cultivând o narațiune baladescă cu vădite aspecte polemice în spiritul
prozei lirice ce se impunea tot mai mult în literaturile rusă, ucraineană
sau kirghiză.[26] Literatura sa se înscrie pe linia tradiției prozei
moldovenești cultivate de Ion Creangă și Mihail Sadoveanu, cu o
curgere domoală a întâmplărilor și cu o oralitate evidentă. Autorul este
un susținător al valorilor morale existente în mediul rural, această
abordare fiind un refuz al tendințelor înnoitoare manifestate în proza
secolului al XX-lea. Satul Ciutura (ca și satele Horodiștea și Ocolina din
alte scrieri ale sale) apare ca un spațiu sacru, un organism viu care
înfruntă vicisitudinile istoriei. Invazia civilizației alterează frumusețea și
moralitatea universului rural, iar țăranul lui Druță simte, la fel ca țăranul
lui Sadoveanu, o tulburare sufletească și se retrage în sine.[27]
Academicianul Haralambie Corbu considera că, în acest roman, Ion
Druță s-a remarcat ca fiind „printre puținii, dacă nu unicul scriitor
moldovean contemporan care a izbutit să topească într-o formulă
artistică asimilatorie și cuprinzătoare tradițiile etno-naționale cu cele
universale și general-umane, deschizând în felul acesta circulația liberă
și schimbul de valori nestingherit dintre culturi, popoare și civilizații”.
[6] Potrivit aceluiași critic, romanul își captivează cititorii prin substratul
filozofic al textului, prin analiza psihologică profundă și mai ales prin
frazele sale artistice pline de poezie, de plasticitate și de armonie.
[16] Astfel, acest roman devine „o emblemă strălucită a întregii creații
druțiene”.[28]
Scrierile lui Ion Druță au fost asemănate deseori cu cele ale lui Ion
Creangă sau Mihail Sadoveanu.[1][4][26] Se pot face însă și alte analogii
stilistice. Astfel, elogiul satului arhaic și sentimentalismul liric al naturii ar
putea asemăna romanul druțian cu narațiunile epice Desculț al
lui Zaharia Stancu și Cartea Oltului al lui Geo Bogza, dar critica
basarabeană acceptă cel mai adesea că proza lui Ion Druță seamănă
cu cea sadoveniană prin „cultul tradiției, ritualismul gesturilor, mistica
anotimpurilor, perspectiva paseistă, filosofia sceptică și fatalistă”.
[1] Fiorul liric profund al romanului îi conferă un caracter mai mult
baladesc-rapsodic decât realist și romanesc.[2]
Personajul principal al romanului, Onache Cărăbuș, este un păstrător al
tradițiilor, privind lumea cu ironie și asemănându-se cu personajele Ivan
Turbincă și Dănilă Prepeleac din scrierile lui Ion Creangă.[20] „Ciutura a
avut de furcă mulți ani la rând. De mic copil le turna cu nemiluita, și nu
era niciun chip să-i astupi gura. Deseori le potrivea atât de bine, încât
vorbele lui aduceau a zicală, dar nu erau zicale pe care le știa satul,
erau dintre cele de care nu se mai auzise încă”.[29] Alți critici
(precum Constantin Cubleșan, Ion Simuț sau Ioan Milea) îl aseamănă
pe Onache Cărăbuș cu Ilie Moromete, remarcându-i aceeași fire
independentă și același conservatorism,[1][4] dar și legătura profundă cu
pământul care îl ajută să treacă cu tărie prin vitregiile destinului. Nimic
nu reușește să-i frângă credința în tradiții și în etica armonioasă a vieții
rurale.[2] Omul se simte înrădăcinat în pământul străbun, iar duhul
acestuia reprezentat de cățeaua Molda îl ajută să depășească
momentele de cumpănă ale istoriei.[2]
Dacă viața lui Onache seamănă cu cea a personajelor lui Creangă,
moartea sa are loc într-o „manieră eminesciană”, focul pe care-l
veghează în ultima sa noapte de viață începând a fi acoperit de fluturi
negri care întunecă lumina sufletului și determină „sfârșitul pământesc al
lutului și al materiei”.[20] Acest moment al morții este descris deosebit
de poetic de Ion Druță cu următoarele cuvinte: „Cam după miezul nopții
s-a stins focul, iar pe la aprinsul zorilor s-a stins și Onache Cărăbuș. A
murit pe același scăunaș josuț, cu vătrarul în mână, cu fața spre cuptor.
Și chiar mort fiind, el mai rămânea să stea pe scăunaș și numai fruntea
îi scăpătase jos pe piept, de parcă bătrânul făcea ultima încercare de a
pătrunde în miezul acestei minuni – te aprinzi dintr-o nimica toată,
topești o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru și te
stinge, te îngroapă, te duci și nu mai ești”.[30]
Criticul Ion Simuț considera Povara bunătății noastre o adevărată
Cântare a Basarabiei, modul de prezentare al Basarabiei din acest
roman ca o țară frumoasă și mândră, dar săracă și nefericită din cauza
vitregiei vremurilor, asemănându-se cu prezentarea patriei în Cântarea
României a lui Alecu Russo. Elogiul liric al frumuseților naturii, a
fertilității pământului și a dârzeniei și dărniciei oamenilor se împletesc cu
lamentația destinului nemeritat al țării, dar diferența majoră o reprezintă
faptul că personajele lui Ion Druță sunt lipsite de speranța într-un viitor
mai bun.