Limba română - patria mea, ţărancă română - demnitatea

mea
Precum pomul are un singur loc, așa și omul are o singură patrie și o singură limbă.
Adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba ei. Limba
română s-a născut odată cu poporul român , se dezvoltă odată cu acest popor și dacă va
muri, va muri tot odată cu acest popor. Iar noi suntem acei ce trăim prin limba maternă și
ne mândrim cu ea. Limba cu care pășesc alături încă din copilărie este limba română. În
această limbă au vorbit strămoșii mei,această limbă au folosit-o poeții români în scrierea
operelor sale pline de farmec și mister și tot în acestă limbă învăț «micii mei îngerași» să-
și exprime dragostea pentru mamă, pentru neam și patrie. Limba română e viitorul nostru,
liniștea și mângâierea noastră. Ea este copilăria noastră, dulcele cântec de leagăn. De mici
copii ne-am aflat între români, am crescut din rădăcinile acestui neam românesc . Pentru
noi, limba este o colină domolă și o vrajă de codru des , ea este balada sufletului
nostru.Precum izvorul răsare și crește din pământ, astfel și sufletul nostru blând izvorăște
din limba maternă.Suntem acei ce trăim prin limba maternă,și ne mândrim de ea. Pentru ca
să păstrăm acestă limbă frumoasă și să ne mândrim cu ea , trebuie să păstrăm tot ce-i al
nostru, al românilor:obiceiurile vechi și noi, cântecele populare, cuvintele înțelepte ale
bătânilor, folclorul, pământul străbunilor, codrii milenari, crângurile cu păsări călătoare ce
ne mângâie auzul cu trilul lor superb și acest picioruș de plai – colț de rai numit Bucovina.
Greșește foarte mult acela care a crescut între români și nu recunoaște limba sa. Cel ce nu
recunoaște limba , nu-și recunoaște nici gliasa și nici munca celor ce au plăsmuit această
limbă. Această limbă este hrana sufletului nostru.Ea este un izvor nesecat, un glas ce
luminează din adâncuri. După cerul înstelat cad stele și vor cădea veșnic stele ostenite, dar
steaua limbii românești va arde pururi și ca români suntem îndatorați să cinstim această
comoară a neamului și dacă o vom păstra, ea va lumina veșnic ca și steaua lui Eminescu –
Luceafărul. Limba română este trăinicia noastră de milenii. Strămoșii noștri și-au apărat cu
cinste țara,dar nu le-au fost niciodată rușine că sunt români. Ei au fost întotdeauna mândri
de numele de român și românul de la țară român a rămas. După cum a spus Lucian Blaga "
veșnicia s-a născut la sat". Întemeietorul acelei veșnicii este țăranul român care muncește
cu cinste zi și noapte pentru a dobândi bucățica de pâine. Țăranul român a fost și a rămas
singura realitate permanentă și nealterabilă. Suntem țărani care vorbim românește și numai
pentru că suntem neam pașnic de țărani ne păstrăm ființa și pământul. Când au fost marele
urgii, oamenii bogați, posedanți de toate felurile, erau gata de plecare. Ei părăseau orașele
și castelurile unde locuiau, erau siguri căci cu arul lor, în alte țări, în alte orașe și în alte
castele vor putea continua viața ușoară de belșug. Ei plecau, lăsau pământurile natale și
căutau locuri unde era pace și liniște, dar țăranul nostru nu pleca nici de voie și nici de
nevoie. El n-avea unde să-și mute sărăcia, pentru că dacă pleca din locurile unde s-a născut
se simțea ca un arbore scos din rădăcină. De aceea țăranul e pretutindeni păstrătorul
efectiv al teritoriului național. Pentru țăranul nostru pământul este o ființă vie, față de care
nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din
acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate mișca pe veci. Așa este țăranul român
– unde s-a născut acolo dorește să moară. Pentru el locul natal este locul bucuriilor și al
durerilor, al suferințelor și necazurilor. Orișicât n-ar fi acest locușor de strivit, de
batjocorit, el este pământul natal de unde ne-am luat zborul în viață. Pământul nostru are
un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E «sfânt pământul ispititor» care ne-a modelat
trupul și sufletul, care prin soarele , apele , munții și șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile
și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce
decât numai români. Cu cât se înmulțeau suferințele și treceau vremurile, țăranul român s-
a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui de pământ s-a întărit și mai tare. În trecutul nostru
n-avem nici un război de cucerire, ci numai de apărare. Au trăit mai mult în sate, la umbra
evenimentelor făcătoare de istorie. Țăranul de la sat e baza tuturor evenimentelor petrecute
în istorie. Cu credință și-a apărat pământul natal pe care s-a născut. Dar la rândul ei, țara
nouă , pentru care țăranul român a jerfit și a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească
și lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze și hârtii scrise, nici prin pomeni și
făgăduieli deșarte, ci printr-o educație nouă care să-i asigure muncă rodnică și trai
omenesc. Și mai ales, și mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvnește de multe veacuri
fără încetare și în zadar:lumină și dreptate. Suntem și vom fi întotdeauna neam de țărani și
prin urmare destinul nostru ca neam și ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de
aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă în aceeași măsură și de felul cum
va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.