Romanul
realist”- N. Manolescu, ”roman de
interbelic.
Baltagul
ROMANUL INTERBELIC
FORMULA REALIST-
LIRICĂ: Baltagul de Mihail
Sadoveanu
Cerințe:
 principalele componente de
structură, de compoziție și de limbaj
ale unui roman aparținând lui Mihail
Sadoveanu
 tema și viziunea despre lume
reflectate într-un roman studiat
aparținând perioadei interbelice
 tema familiei/satului/condiției
țăranului reflectată într-un roman
interbelic.
PLANUL ESEULUI
1. Aspecte teoretice:
– Ilustrarea mediilor sociale – componentă
a esteticii realiste
– Operea sadoveniană în contextul epocii
interbelice
2. Analiza textului
–          Structura și compoziția
romanului Baltagul:  teme și motive;
subiectul
–          Analiza unor scene-cheie
–          Polimorfismul romanului: ”nuvelă
polițistă” – G. Călinescu, ”Miorița lui
Sadoveanu”- Perpessicius, ”Anti-Miorița”,
”roman mitic” – Th. Paleologu, ”roman
dragoste”- P. Georgescu
–          Componenta etnografică a
romanului: moravuri, mentalități, obiceiuri,
îndeletniciri ale satului moldovenesc de
munte
–          Personajele romanului: relația,
evoluția, roluri în comunitatea tradițională
3. Concluzie
–          Lirism și realism în Baltagul
ROMANUL INTERBELIC
FORMULA REALISMULUI
LIRIC: Baltagul de Mihail Sadoveanu
Aspecte teoretice
Perioada interbelică asistă la radicalizarea
confruntării dintre cele două direcții literar-
culturale, tradiționalismul și modernismul,
în fapt două viziuni opuse, deși egal
îndreptățite din punct de vedere etic,
asupra rolului literaturii naționale: dacă
sămănătorismul și poporanismul consideră
că o  literatură, pentru a fi reprezentativă,
trebuie să ilustreze ”specificul național”,
moderniștii văd în literatură o expresie a
sufletului uman universal, cu complicațiile
sale psihologice, cu dramele sale de
conștiință proiectate pe fundal citadin.
Importante reviste de direcție:
”Sămănătorul” și ”Viața românească”
(tribune tradiționaliste) sau ”Sburătorul” și
”Criterion” (reviste de direcție modernistă)
întrețin vie dezbaterea asupra rolului
literaturii și al culturii naționale și
contribuie la clarificarea estetică și
ideologică a propriilor colaboratori.
Duiliu Zamfirescu, Ionel Teodoreanu,
Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș,
Alexandru Vlahuță, Gala Galaction, Ion
Agârbiceanu sunt nume asociate orientării
tradiționaliste; literatura acesteia elogiază
 paseist și liric istoria veche, datinile,
ritmurile ancestrale ale vieții satului și ale
existenței țărănești. La polul opus, Camil
Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban,
Hortensia Papadat-Bengescu sunt
moderniștii ce rafinează temele, tehnicile și
discursul prozei noastre, sincronizându-le
cu  valorile occidentale și cu ”spiritul
veacului”. Ambele orientări par, totuși, să
se întâlnească într-un punct comun:
interesul pentru mitic și arhetipal,
valorificat atât de moderniștii Mircea
Eliade (Maitreyi) sau Lucian Blaga,
(dramele expresioniste Meșterul Manole,
Zamolxis sau romanul Luntrea lui Caron),
cât și de tradiționaliștii Mihail Sadoveanu,
Matei Caragiale sau Vasile Voiculescu.
Mihail Sadoveanu a debutat la începutul
secolului (1904), sub auspicii
sămănătoriste, cu volume ce istorisesc
”întâmplări vechi” (Povestiri, Șoimii,
Dureri înăbușite, Crâșma lui moș Precu și
alte povestiri). De revista ”Viața
românească” se leagă, în următorii ani ai
creației sale, simpatia față de cei umili și  sentiment al naturii, dușmănie instinctivă
înțelegerea poporanismului nu atât ca
ideologie literară, cât ca ”atitudine”, ca
”sentiment de compasiune față de cei
oprimați”, idee împărtășită și de
Ibrăileanu.  Aplecarea spre viața celor
simpli, reflectată în scenele și ”moravurile
sătești” ce au ca eroi ”bordeieni” (răzeși
deposedați de pământ), ”șoimi” (haiduci și
războinici), pădurari, prisăcari, vânători,
hangii va  constitui fundamentul tematic al
unei opere monumentale ilustrând
exemplar spiritualitatea veche românească.
Cea mai fertilă perioadă din longeviva
creație sadoveniană, extinsă pe durata a
șase decenii, rămâne, însă, cea dintre cele
două războaie mondiale, când scriitorul
abordează specia romanului, în cadrele
căreia integrează atât tehnica veche, de
origine folclorică, a povestirii, cât și specii
vechi, ”poetice”: mitul, epopeea, basmul,
balada, legenda,  romanul cavaleresc. În
perioada interbelică văd lumina tiparului
capodoperele Neamul
Șoimăreștilor (1919), Hanu-
Ancuței (1928), Zodia
cancerului (1929), Baltagul (1930), Creang
a de aur (1933),  primele două volume din
trilogia Frații Jderi (1935, 1936).
Cu viziunea sa romantic-nostalgică asupra
lumii, Sadoveanu a fost înțeles ca un
prozator cu ”puternic temperament liric”
(Eugen Lovinescu), un ”scriitor de tip
mitic, epopeic și tragic” (Paul Georgescu),
așezat în linia marilor săi precursori,
Neculce și Creangă, pe care, de altfel,
scriitorul îi și elogiază în discursul său de
recepție la Academia Română pentru felul
în care aceștia exprimă ”sufletul cel veșnic
al neamului”. În viziunea  criticului Eugen
Lovinescu, literatura sadoveniană ”se
integrează în cadrele mentalității și
literaturii moldovenești, până a-i deveni
cea mai tipică expresie. Dragoste de trecut
și imobilitate, dragoste de pământ, de boier
și de țăran, contemplativitate, viu
față de evoluția firească a societății – iată
elementele esențiale ale acestui suflet liric
și reacționar, cu incontestabile influențe
slave.” Ceea ce sugerează criticul
”Sburătorului” și teoreticianul
modernismului românesc este că, în ciuda
faptului că Sadoveanu este contemporan cu
marii autori europeni de proză
”intelectualizată”, psihologică, (Proust,
Gide, Kafka) și este martorul exploziei
romanului citadin românesc, el rămâne
rezervat față de aceste experimente,
preferând întoarcerea la teme, tehnici și
specii literare vechi, pe care le consideră
adecvate unei opere ce-și propune
redescoperirea tiparelor arhaice îngropate
sub aparențele moderne și profane ale
lumii. Așa cum observa și Alexandru
Paleologu, Ӕntr-un univers precum cel
sadovenian, nu există idealuri, ci nostalgii.
Idealurile și dramele conștiinței sunt
 fenomene ale negației; lumea lui
Sadoveanu este însă una a afirmației sau
(cu un termen mai apropiat de vocabularul
lui și care exprimă mai exact nuanța) a
încuviințării.”
Analiza textului
Publicat în 1930, la 10 ani după apariția
romanului Ion de Liviu Rebreanu,
romanul Baltagul rămâne exemplar pentru
felul în care fixează nu atât imaginea
satului moldovenesc, cât arhetipurile
ascunse în riturile, eresurile, credințele
conservate în memoria oamenilor din acest
loc. Simplitatea construcției,  punctul de
inspirație situat în folclor (balada
populară Miorița), ”autohtonismul” lumii
rurale evocate au fost, în critica literară,
argumente ale caracterului tradițional al
acestui roman.
Considerat unul dintre vârfurile creației
sadoveniene, Baltagul a suscitat
interpretări critice diverse, adesea
contradictorii, fiind ”citit” ca roman social,
monografie realistă a satului, ca roman
mitic sau inițiatic,  ca roman de dragoste
sau ca roman polițist. Dacă Perpessicius
vede în Baltagul continuarea firului epic
al Mioriței, remarcând ”accentul de mare
baladă, romanțată, de mister cosmic”, G
Călinescu se oprește asupra ”intrigii
antropologice”  împletite cu cea a
romanului polițist,  în care ”aplicația de
detectiv” a eroinei rezolvă cazul și conduce
la demascarea vinovaților. Paul Georgescu
citește Baltagul ca pe un veritabil roman al
iubirii pasionale, al ”erosului îngăduit”, în
forma lui matrimonială, iar Alexandru
Paleologu îl consideră o „anti-Miorița”, o
rescriere a mitului solar al lui Isis și Osiris.
La rândul său, Nicolae Manolescu
apreciază viziunea demitizată, notația
obiectivă și rece eludând lirismul, eroii
pragmatici, ancorați în existența cotidiană,
reducerea descrierii, toate acestea fiind
argumente în sprijinul afirmației că opera
este un perfect roman realist ilustrând cu
sobrietate medii sociale: satul de munte
( izolat și autarhic în mentalitatea și
obiceiurile sale pastorale) și  ”țara devale”
din jurul Dornelor (urbanizată, cu elemente
de viață modernă și cu mentalitate de tip
capitalist).  Pluralitatea lecturilor critice
aplicate romanului, efect al polifoniei lui,
sugerează că rafinamentul și complexitatea
nu sunt apanaje exclusive ale romanului
modern, ci pot fi întâlnite și în cazul
acestei construcții epice de dimensiuni
reduse, de o derutantă simplitate.
Acțiunea romanului se derulează liniar, pe
parcursul câtorva luni și este mărginită
calendaristic de două mari sărbători
religioase: Sâmedru (sf. Dumitru – 26
octombrie), data calculată a uciderii lui
Nechifor și  Sângiorz (Sf. Gheorghe – 23
aprilie), dată rostuită pentru praznicul de
patruzeci de zile al celui mort. Aceleași
sărbători fixează limitele unui ciclu
pastoral: coborârea turmelor la iernatic și
reurcarea lor, primăvara, la munte. Timpul-
cadru al acțiunii este modern, după 1924,
când a avut loc schimbarea calendarului,
dar din el se deschide sugestia unui alt
timp, ancestral, al permanenței mitice,
precum și aceea a ”eternei reîntoarceri”, a
perpetuei geneze a lumii, săvârșită în ciclul
viață-moarte. Spațiul în care se petrece
acțiunea are coordonate geografice și
toponimice reale, delimitat fiind de Valea
Tarcăului și de Ținutul Dornelor.
Romanul are trei personaje principale:
Nechifor Lipan, personaj absent, a cărui
figură este reconstituită în fiecare pagină a
romanului din amintirile celor care l-au
cunoscut, Vitoria, personaj cu rol actanțial,
și Gheorghiță, mezinul pornit, ca eroul de
basm, pe traseului inițiatic, în tainicul
proces al propriei maturizări. Durata celor
trei luni de iarnă cât se desfășoară
întâmplările  este,  din punct de vedere
simbolic, intervalul instaurării și domniei
provizorii a întunericului, a iernii, deci a
 morții și a răului, asupra lumii, pentru ca,
la finalul acestuia, odată cu pedepsirea
vinovaților, viața să biruie prin adevăr,
dreptate, ca și prin lumina soarelui de
primăvară.
Prima parte a romanului este statică:
Vitoria se află în satul ei de pe Măgura
Tarcăului, așteptând din ce în ce mai
neliniștită  întoarcerea soțului ei, plecat să
cumpere o turmă nouă și să împlinească
rânduielile stânilor pe care le are, una la
Rarău, alta la Jijia, unde se află și feciorul
Gheorghiță care ucenicește pe lângă un
baci bătrân, Alexa.  Pentru prima dată într-
o viață ale cărei automatisme pastorale
limitează posibilitățile abaterii de la
calendar, Nechifor întârzie nefiresc
întoarcerea acasă. Neliniștea nevestei
sporește pe măsură ce se aglomerează vise
și semne rău-prevestitoare. Întâlnirea cu
preotul Daniil Milieș și cu baba Maranda,
postul negru ținut în tăcere timp de
douăsprezece vineri, urmate de pelerinajul
la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea
Bistrița și de întâlnirea cu autoritățile de la
Piatra sunt pregătiri atât spirituale, cât și
practice pentru călătoria ce i se așterne din
ce în ce mai imperativă în față. Treptat,
”semnele” care i se arătaseră muntencei în
vis își descifrează înțelesul: Nechifor e
mort, iar sufletul lui nu-și poate găsi
odihna fără îngroparea trupului în pământ
sfințit. În acest răstimp de așteptare
neliniștită, femeia îi scrie, prin mâna
preotului din sat, o scrisoare lui Gheorghiță
pentru a-i porunci să se reîntoarcă acasă,
apoi negociază aprig cu negustorul David,
vechi cunoscut al lui Nechifor, piei și
”păpuși” de brânză din gospodărie pentru a
face rost de suma mare de bani necesară
unei călătorii lungi. De asemenea,
aranjează găzduirea provizorie a
Minodorei, cu tot cu zestrea ei, la
mănăstirea Văratec. Sărbătorile de iarnă
trec ca un vis pentru nevasta care lasă
bucuriile lor doar în seama celor doi
adolescenți.
Acțiunea romanului capătă dinamism din
momentul în care Vitoria, însoțită de
Gheorghiță, pornește, într-o zi de vineri a
lunii martie, în călătoria printr-o lume
cunoscută doar din istorisirile soțului ei.
Obligată să-și asume condiția aventuroasă, 
de explorator, rezervată  în lumea ei doar
bărbatului, Vitoria  va fi atentă mereu la
chipurile oamenilor și la semnele vremii,
pe care le descifrează ca mesaje tainice ale
marii Cărți, lumea. Primul popas făcut este
la Bicaz, la hanul lui Donea. Hangiul și-l
amintește pe Nechifor, pe care l-a văzut
„astă toamnă”. Prin evocare, începe acum
reconstituirea  portretului personajului
absent, desăvârșită treptat, prin acumulare
de informații și detalii. Hangiul Donea și-l
amintește ca pe un „om vrednic și fudul”
care „nu se uita la parale, numai să aibă
toate după gustul lui”. Următorul popas, la
Călugăreni, chiar în casa negustorului
David, îi oferă muntencei prilejul de a
povesti o întâmplare din tinerețe: pe
vremea când era „grea cu Gheorghiță
acesta”, la întoarcerea de la o nuntă, ea și
Nechifor au fost atacați de hoți; Nechifor
nu s-a temut, căci avea baltag și
„stăpânire” asupra ”oamenilor răi”.
Concluzia femeii anticipează întâmplările:
soțul ei nu putea fi doborât de dușmani, ci
doar „dacă l-or fi pălit dintr-o lature,
prietini, pe furiș”. Și în următoarele
localități, trecerea și chipul lui Nechifor s-
au păstrat în memoria oamenilor: la
Fărcașa, la hanul lui moș Pricop și al babei
sale, Dochia, oierul „cu căciulă brumărie”
a poposit în toamna trecută și a potcovit un
”cal negru, țintat în frunte”. Ca un „vrednic
român”, el purta „cojoc în clinuri de miel
negru” și era încălțat cu „botfori”. Un
detaliu semnificativ face trimitere la
portretul moral al dispărutului: ”se bucura
să umble pe lună. De oameni răi spunea că
nu-i pasă. Are pistoale încărcate în desagi.
 De la o vreme a prins a cânta din solz
pentru a nu-i fi urât.” În următoarele
localități, Borca și Cruci, Vitoria știe să-și
ascundă necazul și să participe la
ceremoniale la care participă sărbătorește
întreaga comunitate: nunta și botezul.
Ajunsă la „canțelaria” din Vatra Dornei,
Vitoria află de la „un slujbaș  neamț  cu
șapcă”, căruia îi promite să-l răsplătească
cu bani „de-un crighel de bere” că în
”condică” se află însemnată „cea mai mare
vânzare de oi” a târgului: Nechifor
cumpărase „în luna noiembrie” ”oi trei
sute” de la doi vânzători, Gheorghe
Adamachi și Vasile Ursachi. Funcționarul
neamț își amintește că, după ce Nechifor a
încheiat tranzacția, s-au înfățișat doi
cumpărători întârziați care l-au rugat pe
Nechifor să le revândă lor o parte din oi.
Cu simpatie, neamțul precizează că
Nechifor i-a cinstit pe toți în urma
încheierii târgului și că, fiindu-i milă de
”gospodarii” care păreau să fi venit
degeaba la târg, le revinde o sută din oile
cumpărate, pentru „puțintel câștig”.
Refuzând bancnota întinsă de munteancă
pentru serviciul făcut, funcționarul declară:
„omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a
plăcut și-am rămas cu dânsul prietin”.
Următoarea oprire a mamei și a fiului ei
este la crâșma lui Macovei, la marginea
celei din urmă Dorne.  Și aici, crâșmarul își
amintește de Nechifor și de o mare turmă
însoțită de trei oieri, dintre care figura celui
cu căciula brumărie apare mai
proeminentă: el dădea poruncile, căci avea
două părți din totalul oilor. În popasul său
la han, Nechifor îi ceruse preotului din
localitate să-i facă ”cetanie și aghiasmă”,
să-i binecuvânteze turma să ajungă la
iernatic și să sporească în primăvară.
Gestul făcut de stăpân  înainte de plecare
atrage mai cu seamă simpatia hangiului:
”și-a hrănit cu mâna lui un câine ce-l
avea”. Cârciumarul își amintește cu destulă
claritate și chipurile însoțitorilor lui
Nechifor pe care-i socotește „oameni de
treabă și prietini”, nu însă și numele lor:
unul era ”puțintel la trup și negricios”,
celălalt ”mai voinic decât toți și râdea des
și tare. Avea buza de sus despicată ca la
iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare
băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea și
bea.” Toate detaliile acestui portret sunt
corect ”citite” de Vitoria, dar semnul buzei
de iepure, pe care munteanca îl înțelege ca
pe o pecete a bestialității, ca pe semnul
Fiarei pe un chip omenesc, e ceea ce o
alertează peste măsură: acesta este, cu
siguranță, ucigașul: făptură cu chip
omenesc regresând înspre animalic.
Știind acum cu mai multă claritate pe cine
trebuie să caute, Vitoria urcă spre muntele
Stânișoara. Urma turmei și a celor trei oieri
este confirmată și în următoarea localitate,
în Sabasa. Abia la Suha, poposind la
cârciuma lui Iorgu Vasiliu, femeia află că
turma trecuse și pe acolo, dar fusese
mânată numai de doi stăpâni: ”Îți spun că
erau doi ș-acum văd că le știu și numele.
De ce-mi vorbești dumneata de trei?” În
încremenirea ce o cuprinde, Vitoria
”ascultă” cu încordare semnul pe care
natura i-l dă: ”Ca și cum întunericul care se
iscase în ea avea să se deschidă, munteanca
stătu așteptând și cugetând. Acum vedea
adevărat și bine că vântul a contenit.
Căzuse jos, în vale, și amuțise și el.
Semnul era vădit. Mai înainte nu putea
trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu
avea în ea nici cea mai mică îndoială că,
între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici
nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu
din el.” Călătoria Vitoriei s-a sfârșit, nu
însă și ”ancheta” ei.
Ultima parte a romanului, reprezentând
găsirea și dovedirea vinovaților, are un
marcat aer de policier și un ritm alert. Mai
întâi e descoperit Lupu, câinele lui
Nechifor, singurul martor ocular al crimei,
pripășit în gospodăria unor localnici ce
rămân uimiți de generozitatea cu care sunt
 răsplătiți de munteancă. Oasele lui
Nechifor, ”botforii”, ”tașca”, ”chimirul”,
”căciula brumărie” sunt mai apoi aflate în
râpa de la Crucea Talienilor, unde Lupu dă
semne întărâtat. Abia după trei zile de la
aflarea osemintelor, sosește  pentru anchetă
reprezentantul autorităților, subprefectul
Anastase Balmez, însoțit de slujbași care
încep cercetările. Vitoria îi privește ca pe
niște străini, ”ascultând ce puteau să spună
niște oameni care n-aveau nimic cu
Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au
uitat la ele; unul a cercetat căpățâna; pe
urmă au scris pe hârtie ce-au văzut și ce-au
înțeles. Jignită a fost munteanca mai ales
de faptul că nici unul nu și-a făcut cruce și
n-a spus o vorbă creștinească pentru
sufletul lui Nechifor.” Sunt identificați și
cei doi ”gospodari”  într-un sat vecin, Doi
Meri: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.
Interogatoriile suspecților se desfășoară la
primărie, într-o atmosferă încordată.
Vitoria asistă aparent umilă, dar cu atenția
încordată și prefăcându-se a crede în
declarațiile date de ”prietinii” mortului, tot
mai iritați. Și unul și celălalt susțin că, la
un moment al călătoriei, Nechifor le-a
vândut și restul oilor, a încasat banii, după
care a apucat-o pe drumul de întoarcere
spre casă. Sugestia lor este că ”cineva”,
”un martor” care a văzut târgul l-a atacat,
pe drum, pentru a-i fura banii. Ipocrită,
nevasta se preface a-i crede și insistă ca cei
doi să indice presupusul ”martor”, spre
enervarea disprețuitoare a subprefectului:
”Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbești de
martor? /…/ Datoria mea e să strâng în
chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu
mine nu se pot pune.”  De fapt, ea întinde
cu o inteligență ”diabolică” (Paleologu) o
plasă în care ucigașii vor cădea singuri,
căci dacă presupusul martor nu poate fi
arătat, în schimb, în tașca lui Lipan ar
trebui găsit contractul de vânzare și
chitanța care să ateste plata banilor. Pe
măsură ce ancheta se desfășoară și
zvonurile se răspândesc în satele din jur,
neliniștea celor doi sporește: ” Spuneau
unii și alții că ar fi nevoie să vie vreun
judecător de la târg, să cerceteze cum  a
fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află
hârtia lor de cumpărătură de la Dorna, și
dacă gospodarii din Suha au chitanță de
parale pe care le-au dat lui Lipan. Nu
spune nimeni că asemenea gospodari cu
vază ar fi săvârșit o faptă rea – dar e bine
să-și arate îndreptările.  Afară de asta, a
mai spus nu știu cine că numaidecât
cinstiții gospodari trebuie să arate martorul
ori martorii care s-au găsit față la vânzare
și la numărătoarea banilor”.
Bogza și Cuțui, dimpreună cu nevestele
lor, sunt hărțuiți, terorizați discret de o
Vitorie inteligentă, rea și însetată de
răzbunare  după legea veche, a talionului:
”Trebuie să iasă împotriva dușmanului, din
porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ș-
atunci doresc să-l văd zbătându-se cum s-a
zbătut omul meu în râpă. Dac-aș putea să-l
pălesc și eu cu același baltag, în locul unde
l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aș simți
mai ușurată. Dar asta nu se poate; nici pe
Gheorghiță care-i încă prost și copil, nu-l
pot pune. Așa că vreau să-l împung și să-l
tai altfel, ca să mai scot din mine obida
care m-a înăbușit atâta vreme.” Concluzia
acestei confesiuni făcute de munteancă
nevestei crâșmarului, în care și-a găsit o
aliată, luminează mobilul ultim al
acțiunilor Vitoriei, iubirea față de
Nechifor: ”Căci eu, dragă cucoană Marie,
am trăit pe lumea asta numai pentru omul
acela al meu ș-am fost mulțumită și
înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi rămân
puține zile, cu nour.”
La masa de praznic ce urmează slujbei de
înmormântare sunt poftiți și cei doi
„prietini a mortului”. De față cu toată
lumea, Vitoria îl va provoca pe ”acel om
ce-și arată colții prin buza despicată” la
mărturisirea publică a crimei.  Scena pare o
reprezentație teatrală în care munteanca
 este, deopotrivă, actriță și regizoare. Ea
povestește pentru urechile tuturor istoria
coerentă și completă a crimei, așa cum n-o
știu nici măcar făptașii, căci, având
propriul rol în comiterea faptei, ei nu au
decât reprezentarea parțială a faptelor
proprii. Precizia detaliilor  stârnește
stupoarea ascultătorilor și neliniștea
vinovaților care bănuiesc, în mod absurd,
că femeia ar fi văzut totul într-o  „oglindă
fermecată”, din cele în care se poate afla
viitorul și trecutul sau, și mai absurd, că ar
fi fost de față la crimă.  Spre stupoarea
tuturor, ea declară că știe totul de la
Nechifor, care i-a ”spus”: omorul nu s-a
petrecut noaptea, ci la căderea serii,
Nechifor mergea la deal, nu la vale, Ӕn
pasul calului”; unul dintre însoțitorii lui
”dăduse călcâie calului și grăbise spre
pisc”, celălalt, venind în urma lui Nechifor,
”pe jos”, își ducea calul de căpăstru; când
cel din pisc a dat semn că locul e
singuratic, celălalt ”a lepădat frâul”, ”a tras
de la subsuoara stângă baltagul”, l-a izbit
pe Nechifor, din spate, cu ”o singură
pălitură”, ”ca atunci când vrei să despici un
trunchi”; Nechifor ”a repezit în sus
mâinile, nici n-a avut când să țipe”, înainte
de a fi împins, cu cal cu tot, în prăpastie.
La finalul istorisirii sale, Vitoria îl
desemnează pe Bogza ca ucigaș –
rezultatul unei impecabile operațiuni
logice, deductive – ”citind” totul în
”oglinda” metalică a securii ucigașului,
care fusese cerută, spre examinare, la
începutul reprezentației: ”Gheorghiță,/…/
mi se pare că pe baltag este scris sânge și
acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău”.
Feciorașul ridică asupra ucigașului același
baltag, arma crimei, ”spălând” sângele lui
Nechifor: ”Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu
îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchia
baltagului, în frunte.” Câinele Lupu este
cel ce împlinește răzbunarea: ”…se năpusti
la beregată, mestecând mormăiri sălbatice
cu sânge.” Gestul lui Gheoghiță de a ridica
baltagul, ”exercițiu inițiatic de virilitate”
(Al. Paleologu) este totodată gest de
exorcizare, de ucidere a Fiarei, prin care,
simbolic, are loc ”învierea”, renașterea
”celuilalt” Gheorghiță Lipan, tatăl său.
Agonizând, ucigașul cere iertare de la
Vitoria, iar aceasta, chiar dacă cu buzele
strânse, rostește formula ritualică ce-l
încredințează iertării lui Dumnezeu.
Prin tenacitatea și inteligența Vitoriei,
ucigașii sunt găsiți, adevărul triumfă, crima
este pedepsită, trupul mortului este
îngropat după datină. Încheindu-și
”mandatul etic”, munteanca va transfera
prerogativele sale de stăpână a gospodăriei
fiului ei, Gheorghiță. Urmează să fie plătite
toate datoriile șederii, să-i fie făcute
mortului toate parastasele rânduite, să fie
luate în primire turma de oi redobândită de
la ucigași. Ultimele rânduri ale romanului
sunt dedicate celor tineri, Minodorei și lui
Gheorghiță, văzuți în ipostaze de
continuatori ai vârstnicilor cărora le iau
locul, într-un nou ciclu din procesul infinit
de regenerare a Vieții.  Noul stăpân,
Gheorghiță, este cel ce va hotărî  măritișul
surorii sale, chiar dacă Vitoria nu uită să-i
amintească, în ce-o privește, că ea ”cu nici
un chip” nu se poate ”învoi” s-o dea după
”feciorul acela nalt și cu nasul mare al
dăscăliței lui Topor”. Pentru Vitoria,
întoarcerea la Tarcău va însemna intrarea
în văduvie și pregătirea pentru o altă,
ultimă, călătorie la capătul căreia se va
reîntâlni cu cel iubit: de-acum, Nechifor i
s-a arătat în vis ”cu fața” spre ea și o
cheamă.
Personajele romanului sunt puține, dar
conturează credibil rolurile pe care oamenii
la au într-o societate arhaică în care
pătrund elemente noi de viață: preotul
(Daniil Milieș), vrăjitoarea (Maranda),
călugărul (Visarion), oierul (Alexa),
argatul (Mitrea), negustorul (David),
fierarul (moș Pricop), crâșmarul (Iordan,
Macovei, Iorgu Vasiliu), funcționarul din
administrația statului (subprefectul
Anastase Balmez). Toate aceste personaje-
roluri sunt schițate sumar, în fundalul pe
care se proiectează figurile de prim-plan,
Vitoria și Nechifor, cu portrete fizice și
morale consistente. Copiii lor, Minodora și
Gheorghiță, sunt duplicatele tinere ale
părinților cărora li se vor conforma în
”rânduiala”, în datul existenței mereu
reînnoite, dar așezate în vechile tipare.
Concluzie
Așa cum romanul Ion  ilustrează
monografic satul din
Ardeal, Baltagul recompune imaginea
satului din Moldova aceleiași perioade,
începutul veacului XX. Fără a avea
dimensiunile de „roman-frescă” ale
primului, romanul sadovenian  conține și el
pagini etnografice: nunta, botezul,
priveghiul, înmormântarea. Deși satul și
existența oamenilor aparțin unui timp
istoric, modern, de început de secol XX,
imaginea care se impune pregnant nu e cea
a ”actualității”, ci a perenității, a
străvechimii: o lume veche, arhaică își
prelungește existența în timpurile moderne
prin respectarea obiceiurilor, a gesturilor
sacramentale și ceremoniale care devin
adevărate tipare ritualice.
Faptul că imaginea unei lumi arhetipale,
anistorice, se conturează, în Baltagul, cu
mijloacele unui roman realist (observația,
atenția la detalii, reducea pasajelor liric-
descriptive, atât de specifice stilului
sadovenian, ample în alte opere ale
autorului, perspectiva obiectivă a
naratorului neutru) se poate datora viziunii
cosmocentrice, specifice Orientului, asupra
omului și istoriei, pe care Sadoveanu o
exprimă în întreaga sa operă. Ființa umană
aparține naturii, la fel ca păsările,
animalele, dumbrăvile și lacurile, de la
care primește aceeași sevă, flux vital etern,
esențial, în care se integrează ca element
egal celorlalte. Istoria (mai ales cea
modernă) nu e decât un trecător fenomen
periferic, accidental și fără sens. Iată de ce,
deși contemporan cu cele două războaie
mondiale, scriitorul nu este interesat să le
abordeze în opera sa (chiar dacă
Sadoveanu este autor de ”romane istorice”
– Frații Jderi, Zodia Cancerului). Scriitor
de tip asiat, Sadoveanu pătrunde prin
contemplație într-o viziune feerică asupra
lumii, opusă antropocentrismului
occidental care face din om stăpânul
abuziv, dar însingurat și tragic, al unei lumi
desacralizate și golite de sens. Utopia pe
care imaginarul sadovenian o construiește
este vindecătoare, pentru că propune, în alt
mod decât Mircea Eliade, ieșirea de
sub teroarea istoriei și întoarcerea la sacrul
camuflat în profan și exprimat plenar în
mituri.
Nu întâmplător, Alexandru Paleologu
afirmă că Baltagul ascunde sub aparența
scenariului baladei românești Miorița o
serie de vechi mituri indo-europene
suprapuse (cel al lui Mithra, al lui Orfeu, al
lui Dionysos sau al Demetrei) ce converg
în ”mitul total” egiptean al lui Osiris care
este ”mit princeps”. Din acesta se deschid
multiple semnificații înspre ”ideea de
moarte și regenerare, de ocultare și
manifestare, de sacrificiu, de
productivitate, fecunditate, armonie, criză”.
În viziunea criticului, cuplul Osiris – Isis
dezvăluie ”ipostaze umane fundamentale”,
dimpreună cu coordonatele existenței lor în
lume: ”căsnicie, iubire, paternitate,
fidelitate, prietenie, rodnicie, legiuire, lupta
binelui împotriva răului, moarte, pietate,
nemurire. Omul, comunitatea, natura,
universul, toate sunt implicate concentric
în mitul fundamental, care este mitul lui
Osiris și Isis.”
PERSONAJELE
ROMANULUI  Baltagul de Mihail
Sadoveanu
Cerințe:
  particularități de construcție a unui
personaj dintr-un roman studiat
aparținând epocii interbelice/ lui
Mihail Sadoveanu
 relațiile dintre două personaje ale
unui roman/text narativ studiat
aparținând lui Mihail Sadoveanu.
PLANUL ESEULUI
1. Aspecte teoretice:
–          Imaginarul  sadovenian: ocupații,
mentalități, valori
2. Analiza textului
–          Elemente structurale și
compoziționale ale romanului Baltagul:  Contradictorii sunt și lecturile aplicate
temă, motive,  subiect
3. Personajul
–          Prezentare personajelor principale:  a Mioriței, din care păstrează ”toată
portretul fizic și moral al personajelor de
prim-plan (Nechifor, Vitoria); rolul în
acțiune, mijloacele de caracterizare; relația
cu personajele-roluri (preotul, crâșmarul,
fierarul, călugărul etc.)
–          Analiza unor scene-cheie
–          Semnificații mito-poetice,
simbolica personajelor
4. Concluzie
–          Perspective critice
Aspecte teoretice
Critica literară a subliniat cu insistență, în
cazul lui Sadoveanu, dimensiunea de
”povestitor”, ”sufletul liric”, de ”poet al
naturii”, prezentându-l ca pe un ”romancier
rapsod”, reprezentant al ”realismului
poetic”. Este această opinie o modalitate de
a pune sub semnul întrebării tocmai
calitatea de romancier, de creator de
contrucție epică a lui Mihail Sadoveanu,
de fapt cu nimic mai prejos de a celorlalți
mari creatori ai romanului românesc din
epoca interbelică. Dimpotrivă,  în
monumentala operă, de aproape o sută de
titluri, a scriitorului, specia romanului este
ilustrată printr-un mare  număr de
capodopere (Neamul Șoimăreștilor, Zodia
cancerului, Baltagul, Creanga de aur,
Frații Jderi), comparabile cu cele mai mari
reușite ale romanului românesc dintre cele
două războaie mondiale. Derutată a fost
critica literară și în fața
romanului Baltagul, căruia i s-a contestat
chiar calitatea de roman, unii critici
apreciind că au de-a face cu o ”nuvelă
polițistă” sau cu o ”povestire”.
acestei mari capodopere a cărei polifonie
contrastează cu simplitatea construcției
narative. Perpessicius aprecia că romanul
s-a ”germinat” ”în glastra de cleștar”
puritatea de timbru a baladei și tot conturul
ei astral”. Ion Negoițescu afirma,
dimpotrivă, că romanul lui Sadoveanu s-a
îndepărtat de mit și de spiritualitatea lui
ancestrală (”În Baltagul, concepția moral și
liric metafizică din Miorița e sistematic
eludată…”), întâmplările fiind ”fapte
sociale comune”, în ciuda plasării lor într-
un cadru ”oarecum arhaic”. În aceeași line
se înscrie și Nicolae Manolescu care
afirmă că din balada populară, romancierul
n-a păstrat altceva decât… moto-ul, dând 
naștere unui roman realist, studiu al
mediului social țărănesc, în care eroina
duce la îndeplinire un mandat etic (căutând
adevărul și dreptatea), iar nu unul
transcendental. Paul Georgescu observa
dubla structură a romanului (una epică,
realist-socială, monografică, și alta lirică,
mitică și simbolică), iar Alexandru
Paleologu demonstrează că mitul osirian,
chiar dacă ascuns, ocultat, este ”firesc
încorporat în contextul local și popular
din Baltagul”, romanul fiind  o transpunere
localizată în Moldova a mitului solar al lui
Osiris-Isis.
Analiza textului
Operă de maturitate a lui
Sadoveanu, Baltagul face dovada
desăvârșirii mijloacelor artistice ale
scriitorului, evidentă în siguranța cu care
este condensat epicul romanului și în
densitatea semnificațiilor lui. Dacă din
balada populară Miorița romanul păstrează
cadrul păstoresc, al vieții oierilor, din basm
se conservă anumite motive: al
”călătoriei”, ca ieșire din spațiul familiar,
al ”căutării” și al
”dezvăluirii”/”demistificării”. În rețeaua
tematică a Baltagului se disting și
cunoscutele teme realiste: a satului, a
familiei, chiar a averii. Totuși, tema
romanului, formulată mai abstract și mai
sintetic, coincide cu marea temă a întregii
creații sadoveniene: unitatea cosmică,
ciclica geneză a universului în care numai
viața are permanență, moartea fiind un
episod, o cale de regenerare, o formă a
”eternei reîntoarceri”. Așa cum afirmă Al.
Paleologu, acest crez, care este al autorului
însuși, este împărtășit de toți ”înțelepții”
paginilor sadoveniene, fie acestea
povestiri, romane feerice sau cavalerești:
”Viața și moartea nu sunt noțiuni de rang
egal și nu au sfere comparabile. În plan
universal, numai Viața există, moartea
fiind o ”stază” a ei, o modalitate a
perpetuării, deci un fenomen subaltern.
Viața este una și indestructibilă”.
Subiectul romanului se alcătuiește în jurul
unui ax, Vitoria Lipan, personajul care
întreține acțiunea, o direcționează și-i
stabilește ritmul de la început și până la
sfârșit. Alături de ea, tot în prim-plan, de la
prima până la ultima pagină, se reconstituie
prin evocare și acumulare, portretul
personajului principal, Nechifor Lipan. Cei
doi alcătuiesc un întreg complementar, la
fel ca ziua și noaptea, soarele și luna pe
care îi și reprezintă, potrivit cheii de
interpretare mitic-simbolice.
Pentru că Nechifor nu s-a întors de la
Dorna, deși a trecut cam  de două ori
timpul pe care-l calculează nevasta lui,
aceasta hotărăște să plece în căutarea
rămășițelor lui, chiar din momenul în care
înțelege că bărbatul e mort. Împreună cu
Gheorghiță, fiul încă adolescent, Vitoria
coboară de pe Măgura Tarcăului înspre
Vatra Dornei, refăcând drumul și
popasurile lui Nechifor din toamna ce
tocmai a trecut. Peste tot, se află urme ale
trecerii lui: gesturi, frânturi de viață,
atitudini, mici scene din care se reface
chipul unui gospodar vrednic, respectat,
admirat. Urma și numele celor doi oieri,
”prietini” cărora Nechifor le vânduse o
parte din oi la târgul de la Vatra Dornei și
care-l însoțesc pe parcursul drumului,
devine și ea tot mai conturată, până când,
între localitățile Sabasa și Suha sunt și
găsiți, în gospodăriile lor suspect de
prospere din Doi Meri. Cum într-o râpă
adâncă, la Crucea Talienilor, este
descoperit cadavrul lui Nechifor și toate
indiciile arată că a fost ucis cu o lovitură de
baltag, cei doi însoțitori, Bogza și Cuțui,
sunt chemați la ancheta condusă de
reprezentantul autorităților, subprefectul
Anastase  Balmez. La slujba de
înmormântare, urmată de masa la care sunt
chemați cu toții, Vitoria povestește cum s-
au petrecut faptele și-l determină pe
Calistrat Bogza să mărturisească omorul.
Potrivit unei forme de drept primitiv, legea
talionului, ucigașul moare și el ucis chiar
cu arma crimei, propriul său baltag, ridicat
spre răzbunare de fiul mortului, Georghiță.
La final, pentru ceilalți, viața reintră în
cursul firesc, nu însă și pentru Vitoria care
se va pregăti, în văduvie, formă a vieții
moarte, pentru reîntâlnirea cu soțul iubit.
Personajele
În funcție de perspectiva de lectură aplicată
romanului, personajele acestuia pot fi
văzute atât ca tipuri realiste, cât și ca
încarnări ale unor simboluri eroico-mitice.
Ambele linii de interpretare se întâlnesc în
punctul în care personajele întrupează
acele virtuți morale și sapiențiale despre
care s-a spus, pe bună dreptate, că nu sunt
neapărat ale vechimii, ci ale permanenței
sufletului românesc: curajul, cultul
adevărului și al dreptății, înțelepciunea,
inițierea în tainele unei naturi sacre,
supunerea existenței în fața ritmurilor
anotimpurilor și forței stihiilor, trăirea în
datină și rânduială, în familie și printre
semeni, omenia și finețea sufletului
exprimate în subtilitatea și dulceața
înflorită a graiului. Nefiind un adept al
experimentelor psihologismului,
Sadoveanu își construiește personajele și le
revelează toate profunzimile sufletești cu
mijloacele prozei tradiționale: portretul
fizic și moral alcătuite prin descriere,
caracterizare indirectă, metodă
comportamentistă, rezumatul naratorial.
În prima sa pagină, Baltagul evocă câteva
portrete colective. Un Dumnezeu umanizat
în ipostaza de părinte și gospodar cheamă
neamurile, etniile și grupurile pentru a le
împărți daruri: neamțului i se dă ”șurubul”,
țiganului, ”cetera”, turcul are parte, în
”prostia” lui, de ”putere asupra altora, cu
sabia”, sârbul primește ”sapa”, boierii și
domnii, după ce sunt tratați cu ”ciubuc și
cafea”, primesc o viața ”în desmierdare,
răutate și ticăloșie” în schimbul căreia li se
poruncește să îi zidească Domnului
”biserici și mănăstiri”. Muntenii care
întârzie la această alocare celestă de daruri
sosesc la scaunul unei împărății ce și-a
epuizat binefacerile, așa că ”năcăjiții” sunt
sfătuiți să rămână cu ceea ce au deja:
”poteci oable”, ”prăpăstii”, așezări la
”locuri strâmte între stânci de piatră”.
Totuși, pentru că Domnului îi sunt dragi, ei
primesc ca adaos ”o inimă ușoară”, ca să se
bucure de ce e al lor și să le pară ”toate
bune”, ”muieri frumoase și iubețe” și vizita
periodică a ”celui cu cetera” și a ”celui cu
băutura”. Viața și-o vor câștiga ”cu toporul
ori cu cața”, ca tăietori de lemne sau ca
oieri. ”Cei mai vrednici dintre ei
întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu
Dumnezeu și cu singurătățile, până se
împuținează ziua”, iar dacă primăvara și
vara coboară la bălți, unde viața e mai
ușoară, locul lor de baștină rămâne
muntele, căci ”munteanul are rădăcini la
locul lui, ca și bradul”. Portretului generic
al muntenilor conturat în ton de legendă în
prima pagină a romanului i se
conformează, ca exemplar uman
individual, Nechifor, personajul urmărit
de-a lungul vârstelor, de la cea a copilăriei,
apoi a tinereții, până la deplina maturitate
și prematura sa dispariție: om al muntelui,
gospodar care-și agonisește cu trudă
cinstită traiul, având ”inimă ușoară” și
celebrând sărbătorește bucuria vieții,
iubind și fiind iubit, apariție cu prestanță și
”autoritate seniorială” (Al. Paleologu), om
de omenie, respectat și îndrăgit de cei ce-l
cunosc.
Din copilăria personajului se păstrează
numele rostit de preot și ”nânași” la botez:
Gheorghiță, precum și amintirea unui
episod petrecut când avea patru ani,  cel al
bolii de hidropică din care a fost salvat prin
slujba bisericească de maslu și  prin
descântecele păgâne ale bătrânei țigănci a
lui Lazăr Cobzaru, care  l-a vândut pe
fereastră, pe un bănuț de aramă, cu numele
nou, Nechifor, necunoscut de  boală și de
moarte. Numele  uitat va mai fi  rostit în
taină numai de către nevasta lui, Vitoria,
”când n-o auzea nimeni și când erau
singuri”. La vârsta tinereții, Nechifor e o
apariție impetuoasă, plină de frumusețe
masculină, de eleganță și forță. Negustorul
David de la Călugăreni și-l amintește cum
amenința că se suie pe Piatra Teiului ”să
facă un semn cu securea împotriva
 demonului”. Nevasta oierului confirmă
acest gest cu semnificație de exorcizare:
”Adevărat, era om cu harțag la chef
/…/Mie mi-era drag când îl vedeam așa cu
mare coraj. Nu-i putea sta nimeni
împotriva.”  Exuberant și generos cu
prietenii, atunci când era în primejdie,
Nechifor devenea neînfricat, își” lepăda  a umblat.
din cap căciula”, își ”scutura pletele”, ca
un haiduc, și ”înhăța baltagul”. La
maturitate,  munteanul a devenit un
gospodar vrednic, cu stâne rânduite sub
supravegherea unor baci, cu o casă
îndestulată și cu  o viață pe care o trăiește
sărbătorește. Peste tot unde merge,
Nechifor aduce lumină și armonie,
polarizând în jurul lui mulțime de
”prietini” care se bucură de prezența lui ca
de razele soarelui binefăcător. Adesea,
apare însoțit de cortegii vesele, iar
tranzacțiile norocoase pe care le face  le
serbează cu lăutari, în cârciumi cunoscute:
”Cum se simțea pe Tarcău în sus că lui
Nechifor i-a căzut veste cu parale, răsăreau
la crâșma lui domnu Iordan și lăutarii,
parcă i-ar fi adus haitul. Omul se întorcea
târziu acasă, însă cu chef.” Locurile în care
poposește îi păstrează amintirea ca om
generos, iubitor de viață, ”galant”, ”meșter
la vorbă”, ca personalitate exuberantă,
plină de farmec, încălzind atmosfera și
inimile celor din jur.
La fel ca Dionysos, zeul născut de două
ori, Gheorghe-Nechifor Lipan întrupează
bucuria revenirii la viață, exprimată
frenetic prin beție și chef cu alai. Această
latură solară, fecundă, exprimând bucuria
trăirii jubilatorii, dionisiace, este
completată de cea care subliniază
cumințenia, așezarea lui în cadrele
statornicite ale lumii: căsătoria și
paternitatea. Nechifor este ”dragostea de
mai bine de douăzeci și mai bine de ani” a
Vitoriei și modelul celor doi copii ai săi: al
fiului care, la maturitate, va fi copia tatălui
său, dar și al fetei, Minodora, care se va
mărita numai cu un ”așa om” care să-i
semene tatălui ei. Vrednicia, hărnicia,
omenia, cinstea lui Nechifor se văd în
belșugul gospodăriei lui, în priceperea cu
care își administrează stânele, în marfa de
calitate și cinstea cu care face tranzacțiile,
în urmele lăsate de el prin locurile pe unde
La finalul prematur al vieții, personajul
capătă un aer seniorial, impunător. Nu este
întâmplător faptul că aparițiile sale din
ultima călătorie sunt ecvestre: în vis, îi
apare Vitoriei ”călare, cu spatele întors
către ea, trecând spre asfințit o revărsare de
ape”;  moș Pricop, fierarul, și-l amintește
plecând la drum noaptea, pe calul său
negru ”țintat în frunte”, învăluit în lumina
lunii și cântând din solz. Vitoria îl evocă,
la masa de praznic, urcând călare, la pas,
aureolat de razele asfințitului și gândindu-
se ”la oile lui” și, ”poate”, la ea, înainte de
a primi în ceafă lovitura de baltag a
”prietenului” Bogza. Detaliile portretului
fizic conturează o apariție de legendă sau
de roman cavaleresc: omul cu ”căciulă
brumărie”, cu cojoc de miel în clinuri”,
încălțat cu ”botfori”, călare pe ”un cal
negru țintat în frunte” emană măreție
voievodală.
Interpretările în cheie mitică asociază
personajul cu Dionysos, zeul primăverii, al
fecundității celebrate orgiastic, dar și cu
sfântul Gheorghe, la rândul lui, sfânt solar,
războinic, biruitor al tenebrelor morții. De
altfel, securea bipenă, baltagul pe care-l
poartă ca unealtă și armă totemică este, la
fel ca sulița sfântului Gheorghe, raza de
soare care face posibilă învierea, trezirea la
viață din moarte, ieșirea din infern.
(Aceeași funcție magică o are, la
Sadoveanu, și ”creanga de aur”,
instrumentul fără de care cel coborât în
infern n-ar mai putea reurca la suprafață.)
În contrast cu portretul lui Lipan apar cei
doi complici la crimă, Calistrat Bogza și
Ilie Cuțui. Firi întunecate, ascunse ca și
 impulsurile lor bestiale, se fac cunoscuți
prin tăcere posacă:  bând și răzând fără
veselie, grosolani și agresivi, ei nu cunosc
în viețile lor de familie liniștea și
împlinirea, nici atunci când bogăția
nemeritată se abate peste casele lor.
Numele, ca și amintirea lor în memoria
semenilor, rămân cețoase  căci sunt figuri
tenebroase ce nu emană lumină.
Vitoria, al doilea personaj principal al
romanului, este perechea complementară a
lui Nechifor și egala lui. Personaj de mare
farmec și de tot atâta forță, munteanca are
același aer august ca și Nechifor, fapt
subliniat de semnificația identică a
onomasticii lor: ambii sunt ”biruitori”
(Nike-phoros, purtătorul de victorie), după
cum sunt și cei doi copii ai lor, feciorul cu
numele sfântului ucigaș de balaur și
Minodora, ”darul lunii”. Ambii soți au
calități morale comune: statornicia,
tenacitatea, vrednicia, inteligența și
farmecul, fiind purtători de lumină, unul
solară, celălalt selenară. Intensitatea
dragostei lor ”îndrăcite”, cu năbădăi, vine
din tensiunea complementarității. Nechifor
este asociat soarelui care dă viață și
căldură, Vitoria are farmecul misterios al
lunii, astru ce tutelează revărsările de ape.
Personalitatea lui Nechifor este la vedere,
în lumină, căci altminteri n-ar fi putut fi
reconstituite urmele lăsate de el în
memoria cunoscuților, la atâtea luni după
călători. Dimpotrivă, Vitoria are
ascunzișuri, comportamentul și firea ei îl
nedumeresc adesea chiar și pe Gheorghiță
care o consideră ”vicleană”.  Gândirea lui
Nechifor este rațională și dătătoare de
echilibru, a Vitoriei este intuitivă, magică.
Prin siguranța cu care descifrează înțelesul
mesajelor și al ”semnelor” primite de la
vise sau de la stihiile naturii, Vitoria reface
pas cu pas drumul lui Nechifor și coboară
în infern, după el. Călătoria înseamnă  munteancă dovada ”că era și preaînvățat”,
pentru ea oprirea timpului,  suspendarea
Vieții până la momentul la care acestea,
reînnoite, în gloria soarelui și a primăverii
biruitoare, își pot relua cursul firesc: în
logica miturilor înnoirii, uciderea ”zeului”
este sacrificiul necesar care alimentează
ciclica regenerare a Firii.
Țăranca analfabetă, pleacată din satul ei
într-o lume străină în care pășește, nu cu
sfială, ci cu precauție, se simte familiară
numai față de graiul ecumenic al naturii.
Atentă la  înțelesurile ”semnelor” pe care i
le dau învolburarea sau contenirea
vântului, țipătul de păsări, urletele
dihăniilor, spulberul omătului în viforniță,
susurul pâraielor umflate sau căderea
luminii soarelui, chestionându-le mereu în
ființa ei lăuntrică, Vitoria ”citește” literele
vii ale acestui ”text” coerent, sacru, care
este, pentru omul arhaic, natura.  Celelalte
litere, tipărite, pe care le descifrează
știutorii de carte, între care se numără de-
acum și copiii ei, ”domnișoara” Minodora
și feciorașul Gheorghiță, îi rămân străine și
îi par uscate, moarte, goale de sens. Nu e
de mirare că îl ironizează cu năduf pe
”cărturarul” Gheorghiță, atunci când acesta
îi spune că a aflat numele crâșmarului la
care tocmai făcuseră popas, citindu-l ”pe
firmă, deasupra ușii”: ”Văd că toți sunteți
cu cap și cu învățătură. Numai eu îs o
proastă. /…/ Dragul mamei cărturar, se
vede că mintea ta e-n cărți și-n slove. Mai
bine-ar fi să fie la tine-n cap.” Știința
Vitoriei este de altă natură decât livrescă.
Ea ”citește” chipurile și sufletele oamenilor
(ghicește și gândurile fiului care, speriat,
presupune că mama lui trebuie să fie
„fărmăcătoare”) și știe când poate avea
încredere în ei și în informațiile lor. E
cazul cu Iorgu Vasiliu, cel care îi dă vestea
năprasnică, dar așteptată, a popasului celor
”doi” stăpâni de turme: crâșmarul pare
”om așezat, căci purta ochelari și scria într-
un catastif”. ”Chelia” lui este pentru
în plus, ”pe lângă rânduiala scrisului avea
și plăcerea curățeniei”, cărora se adaugă
bunăvoința lui de a răspunde ”cuviincios la
orice întrebare”. Și pe subprefectul
Anastase  Balmez îl cântărește nevasta
oierului fără greș atunci când îl întâlnește
la Fărcașa cu prilejul reținerii a doi
șarlatani, atunci când ”boierul” îi apare
vanitos și cam puțin la minte. De aceea, în
timpul anchetei de la primăria din satul Doi
Meri, ea va juca rolul unei ”muieri
proaste” și umile, pentru a-i menaja
vanitatea și a-l manipua mai eficient.
Suspinele de văduvă îndurerată îi
înduioșează chiar și pe ucigașii cărora le
adoarme bănuielile, numindu-i până în
ultimul moment ”prietini ai mortului”.
Scena praznicului, de o mare tensiune, îi
pune în valoare toate calitățile: stăpânirea
de sine, fermitatea de caracter, voința
neobosită luminată de o mare inteligență,
devotamentul față de soțul mort, respectul
față de datină și rânduială, spiritul practic.
Evoluând într-un aer de tragism eroic,
Vitoria a fost asociată, nu întâmplător, cu o
mare varietate de figuri mitico-eroice:
Antigonă pregătită să respecte porunca
sacră a îngropării trupului pentru ca
sufletul răposatului să-și găsească odihna,
”Hamlet feminin” animat de gândul
răzbunării, ”Ulise carpatin” călătorind, ca
și alți păstori, ”navigatori ai uscatului”,
printr-o lume necunoscută, ”Penelopă”
țesând ”pânza așteptării”, ”Robinson” ce
impune reguli civilizatoare într-un ținut
barbar. În interpretarea pe coordonate
realiste pe care o dă Baltagului, Nicolae
Manolescu îi face Vitoriei un portret
diferit, acid, dar coerent și verosimil:
”Vitoria culege informații, le înnoadă cu
abilitate și iată un fir care o duce mereu
mai departe. Inteligentă, vie, trage de limbă
pe unul și pe altul. Trece de la agresivitate
la dulceață, e văicăreață din ipocrizie,
intrigantă din calcul, stăpână pe nervii ei și
neobosită.”
Gheorghiță și Minodora sunt continuatorii
ființei părinților lor. Pentru ei, la finalul
romanului, ”răsare soarele”. Băiatul va lua
de la capăt rosturile vieții de oier,
suspendate pe durata expediției, și tot el va
hotărî, ca nou stăpân al familiei, căsătoria
surorii lui cu un alt ”Gheorghiță”, probabil
admiratorul Ghiță C. Topor, în ciuda
împotrivirii mai degrabă formale a mamei.
Chiar dacă ea îi comunică (preventiv) că
nu se ”învoiește” la  o astfel de căsătorie,
Gheorghiță, având atributele deplinei
puterii patriarhale, ar putea să nu o
consulte în această privință. Ultimele
rânduri ale romanului (”Ș-apoi după aceea
ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm
de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta
să știi că nici c-un chip nu mă pot învoi ca
s-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul
mare al dăscăliței lui Topor.”) deschid, cu
o notă de umor, o perspectivă optimistă: pe
scena vieții, tinerii urmează să-și joace și ei
propriile roluri, fie că părinții lor se
”învoiesc”, ori nu, cu aceasta.
Concluzie
Personajele romanului sadovenian, atât
cele de prim-plan, cât și cel de fundal,
contribuie la alcătuirea imaginii unei lumi
ce funcționează prin rolurile prestabilite în
cadrul familiei, al gospodăriei țărănești
autarhice sau al comunității satului:
stăpânul casei, proprietar de stână și
neguțător de oi și de produse ale turmei,
soția, stăpână a gospodăriei, având grija
copiilor și dând porunci argatului, preotul
știutor de carte,  fierarul care potcovește
caii și confecționează unelte, crâșmarul,
vrăjitoarea săracă, izolată la marginea
satului, călugărul de la mănăstirea din
apropiere, frecventată cu regularitate, la
sărbători sau la vreme de necaz.
Negustorul evreu, jandarmul și
funcționarul cancelariilor din administrația
statului sunt și ele roluri ale unei lumi mai
noi, cu care cea arhaică este nevoită să aibă
de-a face, chiar dacă cu destulă reticență,
păstrându-și însă independența  prin
periodicul ”bir” pus în mâna autorităților.
 Sunt cunoscute opiniile critice care susțin
că Nechifor și Vitoria au statut de
”personaje exponențiale”, reprezentând,
dincolo de individualitatea lor
caracterologică, țăranul român din
Moldova montană. Cu toate acestea, critici
precum Al. Paleologu sau Pompiliu
Marcea contestă caracterul ”rural” al lumii 
personajelor, precum și statutul acestora de
țărani: ”Nechifor și Vitoria nu sunt țărani
decât, dincolo de sfera socială și
economică a noțiunii, într-o accepție
tipologică de princes-paysans.” Locuitori
ai unor ”cetăți libere”, muntenii nu
seamănă cu țăranii de la câmpie care se
ocupă cu munca ogorului, ei având, de
altfel, ”o înnăscută conștiință a demnității
și suveranității lor”, o prestanță cu adevărat
voievodală, un aer aristocrat de ființă care
n-a cunoscut niciodată robia.
SCURT GRUPAJ DE OPINII CRITICE
Paul Georgescu, Printre cărți, București,
Editura Eminescu, 1973
”Epopeea este expresia viziunii totale a
societății arhaice omogene, aproape
nediferențiate, în vreme ce romanul apare
drept consecință a rupturii între erou și
lume într-o societate particularizată de
economia de schimb. Or, Sadoveanu este
expresia structurii mentale a obștilor
țărănești aproape comunitare, lucrând în
devălmășie și a oierilor liberi trăind în
comunități închise, într-o economie
aproape de troc, gospodăria ajungându-și
sieși. Mai exact, el exprimă nostalgia
comunităților țărănești, a obștilor
devălmașe și, apoi, a răzeșimii libere,
solidare, lovite de agresivitatea
moșierească, apoi de extinderea
capitalismului rural /…/Prin aceasta el a
putut fi epopeic și folcloric, căutând cu
râvnă fie în istorie, fie în regiuni depărtate
și izolate, mărturiile acestor obști
devălmașe independente, dârze și blânde.”
Perpessicius, Mențiuni critice III,
București, Fundația pentru Literatură și
artă ”Carol II”, 1936
”Dramă omenească, povestea
din Baltagul poartă totuși un pronunțat
accent de mare baladă, romanțată, de
mister cosmic, aici rezolvându-se în epic,
după cum în Hanu-Ancuței se rezolvă în
feeric. A fi păstrat acestei povestiri,
germinată în glastra de cleștar a Mioriței,
toată puritatea de timbru a baladei și tot
conturul ei astral – iată în ce stă întâiul
dintre merite și cel mai prețios
al Baltagului. Vin după aceea toate
celelalte însușiri fruntașe – poezie a naturii,
cunoaștere a mediului rural, umor discret –
pe cari dl. Mihail Sadoveanu le
experimentase și până acum, dar cari
în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a
episodului morții și ritualelor ei. Pentru
că Baltagul rămâne, în ultimă analiză,
romanul unui suflet de munteancă, văduva
Vitoria Lipan….”
Paul Georgescu, Polivalența necesară:
asociații și disociații, București, Editura
Pentru Literatură, 1967
”Dar Baltagul nu urmează legea
romanului, adică neprevăzutul epic, ci a
tragediei, care începe cu sfârșitul luminând
propriul său trecut, astfel încât această
carte, despre care s-a spus că e un roman
polițist, duce la anularea acțiunii. Fiindcă
asasinatul a tulburat echilibrul lumii,
ordinea lucrurilor trebuie restabilită,
moartea criminalului echivalează cu cea a
victimei, reface simetria, timpul își poate
relua cursul. S-ar putea spune că Vitoria
Lipan acționează, ceea ce în parte e
adevărat, dar numai în parte, fiindcă
acțiunea e o tensiune spre viitor, e o
precipitare a viitorului, pe când Vitoria
oprește viitorul, ca și când ar opri cu mâna
mersul unui pendul, până când lucrurile pot
intra în mersul lor firesc prin pedepsirea
criminalului./…/ Vitoria iese din cetate,
coboară la vale, aplică pedeapsa legală și
se retrage în cetate; nu e deci nici
expansiune teritorială, nici transhumanță,
ci mișcare spațială ce se neagă pe ea însăși
ca atare. /…/
Poate fi înțeles Baltagul ca roman de
dragoste? Într-un anume sens, da; fiindcă
mobilul ascuns al acțiunii lui spectaculoase
este iubirea, o iubire ce, în lumina
tragicului, se manifestă ca durere. Or,
tocmai acest mobil, cel mai puternic, al
epicii Vitoriei, de natură pasională, este cel
mai ascuns: el este exprimat cu avariție,
dar fără echivoc.”
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu
despre romanul românesc, București,
Editura Gramar, 2000
”Într-o perspectivă puțin diferită, o
contradicție asemănătoare ne izbește
în Baltagul, singura capodoperă a seriei
realiste a lui Sadoveanu: aici, în centru, se
află pentru prima oară un ins puternic,
activ, victorios; acesta e femeie (în genere
mai energică decât bărbații, și la Slavici, și
la alții) și țărancă. Asistăm la o stranie
substituție: eroii fiind oieri, aparținând
lumii ancestrale a muntenilor, scoasă
aparent din civilizația capitalistă, tema
romanului e fundamental burgheză.
Inspirându-se dintr-o baladă, cu aura ei
mitică, scriitorul a scris romanul unei
intrepridități și al unei reușite ce nu se mai
explică în orizontul mitului. Vitoria are
stofa întreprinzătoare a burghezului,
spiritul lui practic, lipsa de prejudecăți, e
nereligioasă, vicleană și rea. Sadoveanu s-a
înșelat și ne-a înșelat crezând că vorbește
despre păstori asemenea acelora
din Miorița: Vitoria e un țăran de alt tip,
îmburghezit și cu o conștiință a acțiunii și
ordinii ce lipseau baciului din baladă.
Burghezia capătă tocmai în acest roman
pastoral și țărănesc pozitivitatea care-i
lipsea în celelalte, iar realismul devine o
metodă artistic eficace.”
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau
calea către sine a lui Mihail Sadoveanu,
București, Editura Cartea românească,
2006
” Calma siguranță a forței sale, mândria sa
de om de sine stătător, din când în când
stimulate de impulsuri galante sau de
țâșniri de temperament, nu au nimic din
lăudăroșenia făloasă masculină, totdeauna
asociată cu mai multă sau mai puțină
prostie. Înțelegem din context că Nechifor
era un om de duh, plăcut la vorbă, priceput
în multe, un om iscusit, cu mult farmec
viril, un bărbat seducător, așa cum Vitoria
este ea însăși ca femeie. Extrema
inteligență a Vitoriei și primatul pe care ea
îl atribuie inteligenței nu reprezintă nicio
contradicție cu apriga ei combustie erotică.
Este o veche eroare, mai exact: este o
veche prostie cea de a crede că ”răceala”
inteligenței ar veni în contratimp cu
”fierbințeala” dragostei”.
”Vitoria Lipan e purtătoare de suflu tragic:
nu fără justificare s-a pomenit în legătură
cu ea numele Antigonei, al Electrei, al lui
Hamlet. Povestea ei se desfășoară într-un
aer de tragedie, și câteva dintre elementele
ei principale trimit la niște repere clasice
ale tragicului. /…/ Una din condițiile
tragicului, anume caracterul august și eroic
al protagoniștilor, precum și natura
impunătoare a cadrului și a acțiunii, este
din plin împlinită prin calitatea pastorală și
fizionomia demnă a lui Nechifor și a
Vitoriei. Pastoralul are, convențional, o
aură de regalitate.”
”Nu putem crede că semnificația
tandemului onomastic ”Vitoria-Nechifor” e
 doar întâmplătoare. Spuneam despre
amândoi că au natură de stăpâni, de
triumfători. Ceea ce Paul Georgescu
numește ”expediția militară” a Vitoriei,
condusă cu o strategie perfectă, se soldează
cu o eclatantă victorie. Iar Nechifor (Nike-
phoros = purtător de victorie), să luăm
aminte: are nume schimbat. /…/Dar
numele lui fusese Gheorghe, tot nume de
învingător, numele celui care a ucis
balaurul. Așadar, Nechifor e născut a doua
oară, ca Dionysos. A trecut prin întuneric
și s-a născut din nou. Pe feciorul său îl
cheamă tot Gheorghe: Gheorghiță. Iar
maică-sa îl va învăța să ucidă balaurii.
Pentru aceasta îl trece și pe el prin
întuneric.”