FIASA STUDIULUI DE CAZ

Titlul:Tipuri de roman in perioada postbelica Elev: Gavrilovici Ramona Data sustinerii: 16Decembrie2011 Bibliografie:
1.Romanul realist-psihologic-,,Morometii de Marin Preda 2. Romanul cu elemente eseistice-,,Morometii vol.II 3.Romanul ,,obsedantului deceniu sau romanul politic- ,,Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda 4.Proza postmoderna- romanele ,,optzecistilor- ,,Zmeura de campie (1984) de Mircea Nedelciu 5.Romanul de dupa 1990 - ,,Femeia in rosu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, si Mircea Mihaies - ,,Orbitor de Mircea Cartarescu Concluzii

1.Definirea cazului.
Dupa cel de al doilea Razboi Mondial, schimbandu-se regimul politic, literatura romana devine un instrument aservit regimului, un instrument de propaganda a comunismului. Literatura din aceasta perioada de inceput se numeste literatura PROLETCULTISTA scrisa de proletari despre proletari pentru proletari iar curentul literar impus de realismul socialist este MACULATURA literara. Dupa anii 60 cand are loc o oarecare eliberare ideologica apare un nou curent literar, cuprins cronologic vorbind, intre anii 1960-1980 Neomodernism. Se numeste asa pentru ca poetii anilor `60 se intorc spre modernismul interbelic. Estetica neomodernismului inseamna: -revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica. -ca si poetii modernisti interbelici, neomodernistii cultiva marile teme ala liricii din totdeauna. -iubirea;-natura;-cunoasterea;-timpul;-cosmosul;-cuvantul(logos) -neomodernistii cultiva toate tipurile de lirism, reflexiv, abstract, intelectualizat. -poezia se intoarce pe terenul ei, isi regaseste menirea: valoarea estetica nu etica si se caracterizeaza prin ambiguitatea simbolurilor, a epitetelor rare, metafore insolite, de multe ori poezia cultiva ludicul, se revine la vechiile mituri, fie reinterpretandu-le fie parodiindu-le, limbajul poeziei este perceptibil sau mai mult prin intuitie intrucat poezia se adreseaza mai putin inimii si mai mult ratiunii. Reprezentanti:Nichita Stanescu;Marin SorescuStefan Augustin Doinas;Ion Caraion,Mircea Dinescu(1980). Caracterizat de stalinism integral , deceniul 1950-1960 este unul al schematismului ideologic. Totusi si in aceasta epoca apar cateva romane care se salveaza valoric,apartinand unor scriitori ce debutasera ,cei mai multi, in perioada interbelica sau in timpul razboiului. Aceste romanementin o legatura plina de foloase cu romanul interbelic, in sensul crearii unor tipologii viabile sau al conturarii unor tablouri sociale si personaje complexe

2.Evolutia romanului
Evolutia romanului dupa al Doilea Razboi Mondial poate fi privita dintr-o dubla perspectiva , una cronologica si alta estetica. Cronologic vorbind perioada a fost una contradictorie. Dupa un deceniu de ideologizare crunta, odata cu anul 1964 are loc o relativa liberalizare ,care a facut posibila renasterea genului prin aparitia primelor romane despre anii 1950,obsedantul deceniu cum il numise Marin Preda . Are loc totodata , o recuperare a intersului pentru individualitate si pentru complexitatea naturii umane ,ceea ce genereaza fie o proza a instrainarii, fie una de factura psihologica. Se produce in acelasi timp , si o modernizare a romanului traditional , fie printr-o marcata subiectivitate auctoriala, fie prin aparitia unei literaturii a introspectiei si a analizei psihologice . In anii 1970 au aparut noi romane. Romanul de dupa al Doilea Razboi Mondial se integreaza marilor formule romanesti,in care eseentiala ramane preocuparea scriitorului pentru tabloul social,dar, mai

ales, pentru conditia umana, ilustrans relatia individului cu destinul sau cu istoria, surprinzand personaje-cazuri, marcate cu psihologii abisale, ori banalitatea vietii sub semnul unor reverberatii fantastice. Romanul - dominant n acest prim deceniu. Se reiau, n condiiile restructurrilor societii romneti pe toate planurile, temele tradiionale fundamentale: problema rneasc, intelectualul, istoria, prezentul. Scriitori - continuatori - opere: Zaharia Stancu: Descul (1948); M. Sadoveanu: Puna Mic (1948), Nada florilor (1951), Nicoar Potcoav (1952), Aventur n Lunca Dunrii. (1954); G. Clinescu: Bietul Ioanide (1953 - actualizeaz mitul folcloric al meterului Manole, pentru a analiza condiia creatorului de excepie); Scrinul negru (1960 - o continuare la Bietul Ioanide, cu motivul central - creaia ca mod de existen); Camil Petrescu: Un om ntre oameni, vol. I-III (1953-l957), rmas neterminat; Marin Preda: Moromeii, vol. I (1955), moment de referin n literatura romn; Petru Dumitriu: Cronic de familie (1956): Eugen Barbu: Groapa (1957) - prin aceste trei romane remarcabile se nregistreaz saltul calitativ al prozei romneti.

3.Clasiicarea romanului
1.Romanul realist-psihologic; 2.Romanul cu elemente eseistice; 3.Romanul ,,obsedantului deceniu sau romanul politic; 4. Proza postmoderna; 5.Romanul de dupa 1990; 3.1 Romanul realist-psihologic In Scriitori romani de azi ,I. Eugen Simon prezinta tipurile de roman ale epocii, de la cel realist-psihologic, reprezentat de Morometii si pana la proza fantastica.Peisajul nu e mult diferit de cel interbelic.Se pot modifica, asadarromanul de analiza, romanul eseistic sau eseul romanesc in linia lui Camil Petrescu , romanul lumilor pitoresti sau romanul mitic.Noua poate fi considerata formula asa zisului roman politic, depre care se poate discuta daca este sau nu un tip special sau a fost diferit astfel doar pentru tematica abordata , subordonata unor imprejurari istorice anume.Noua este formula artistica a prozei generatiei optzeciste in care roamnul devine ecoul unor inscenari livresti,ocazionate, de banalul existentei. Romanul cunoaste o dezvoltare deosebita dupa 1964, cand are loc fenomen de renastere si multiplicare a interesului pentru gen,intr-un context in care, gartie unui climat nou de creatie, are loc o adevarata, reconqista literara ce priviste intreaga literarura, nu doar proza.La nivelul temelor si al bogatiei universului artistic, proza din aceasta etapa etapa cu greu mai poate fi comparata cu aceea scrisa cu putin timp inainte.Pe panza ei isi fac loc mediile sociale neortodoxe(lumea intelectuali,burghezia orasaneasca, lumea targurilor si a mahalalelor, tinuturile arhetipale neatinse de febra vremurilor noi etc.), sentimentele,conflictele si miscarile psihologice etern umane,adica scutite de explicatii ideologice, pasiunile,accidentele sufletesti, crimele si iubirile fara suport partinic,nalucirile

mitului si inchipurile fanteziei.Ba mai mult , apar chiar ororile comunismului incipient.(Eugen Negrici,Literatura romana sub comunism) Un astfel de roman este romanul Morometiide Marin Preda Romanul Morometii a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: Intalnirea din pamanturi, O adunare linistita si Dimineata de iarna. Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare. Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta personajelor. Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul SilisteaGumesti din Campia Dunarii. Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in primele randuri ale primului volum se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari , ideea timpului revine simetric la finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie. Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determima reciproc, asa cum se intampla in romanul Ion al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate, care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala. Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot volumul I, majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu cei trei fii mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala- aceea a cinei- cu o simplitate

desavarsita, a miscarii personajelor ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral. Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii proveniti din alte casatorii, este o familie hibrida , generatoare de conflicte in interiorul ei, prin ignorarea realitatilor sufletesti individuale (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca baiat, Niculae, mezinul de 12 ani al familiei. Morometii se afla la cina, stransi in tinda, in jurul unei mese mici, joase si rotunde, pe niste scaunele cat palma, asezati unul langa altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece, prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra, aproape de oalele cu mancare statea intotdeauna Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, copii facuti cu Moromete. Autoritatea capului familiei este sugerata inca de pe acum, deoarece Moromete statea parca deasupra tuturor, veghindu-si familia, stapanind cu privirea pe fiecare. Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei avand nemultumiriri care moocnesc, si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce zguduiesc puternic familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni descoperim trei conflicte principale. Un conflict este intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai insistent, pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa primul razboi mondial. Barbatul promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul ei pe numele ei, urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va ramane pe drumuri, la o adica. Insa Moromete nu se tinuse de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea vorba despre asta. Zbuciumarile interioare ce o inspaimantau pe Catrina o fac sa se indrepte spre Biserica, unde gaseste alinarea dupa care tanjea. Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile acesteia gravitau in jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect evident atat pe Catrina cat si pe Ilie insusi. Mama adevarata a celor trei frati murise cand acestia erau foatre mici. Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca, ci so ia pe ea la casa lui sa aiba grija de copii si de gospodarie (pentru a putea avea pretentii indreptatite asupra casei parintesti si a gradini din jurul ei). In momentul in care Moromete se recasatoreste, Guica prinde o ura atat pe frate cat si pe noua lui sotie, sfarsind prin a-i indrepta impotriva mamei vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii crescuse de la o varsta frageda, cu greu si cu sacrificii (inclusiv vanzarea pogonului de pamant), Catrina primeste in loc de recunostiinta ura, acuzatii si cuvinte de ocara din partea celor trei baieti. Guica ii inversuneaza pe Paraschiv, Nila si Achim si impotriva surorilor vitrege, sub pretextul ca ele culeg rodul trudei lor sub forma hainelor si zestrei ce li se pregatea. Tot Giuca este cea care ii convinge pe cei trei sa fuga la Bucuresti, lasand familia fara oi si cai, obligandu-i astfel sa lucreze singuri, dar si sa suporte rusinea in sat de a fi fost furati de proprii copii. Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal lor, fiindca acesta nu face nimic, sta toata ziua, iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua cu ordine si porunci. Il acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte valoarea comerciala, pe cand altii, ca alde Balosu, stiu sa castige bani din

vanzarea produselor. Il silesc sa plece si el la munte cu cereale. Dar nu iese nimic nici din aceasta calatorie(spre satisfactia cinica a lui Ilie), caci Moromete, induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde porumbul mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin mai tarziu. Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe Moromete, care trebuie sa se descurce cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere din datorii, se hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din curte, desi acesta strajuia prin inaltimea si coroana lui stufoasa toata partea aceea a satului, ca simbol al trainiciei si al stabilitatii. Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente esentiale ale volumului (primul fiind cina), atat prin maiestria construirii lui din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte expresive, si prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn al declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca aparare: ...acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si cimpia napadeau imprejurimile. Scena taierii salcimului este de un dramatism impresionant, asfel ea se desfasoara inainte de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara a sfarsitului noptii, pentru ca nimeni sa nu fie martor la actul distrugator, pe fondul bocetului ce venea din cimitir. Acest amanunt ne duce cu gandul la faptul ca taierea salcamului nu era numai prevestirea unei drame personale, ci inceputul unei decaderi universale, deplansa de intreaga natura, facand durearea personala, o durere universala. Liantul universului satului in general, si elementul central al Silistei-Gumesti in particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste decaderea ce va urma.Chiar si ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand pe ce sa se aseze. Salcamul taiat facea parte din viata familiei Moromete, si, deopotriva, din existenta satului, toata lumea cunostea acest salcam, simbolizand elementul pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al stabilitatii taranesti. Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii satului, cei care sunt nici saraci, nici bogati, intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae citesc ziarul, comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume, stravechi, stiute numai de ei; in dialogul lor duelul inteligentei scapa spontan, dandu-le iluzia libertatii si a demnitatii lor. Aici spiritul rational al lui Moromete e recunoscut de toti, el este cel care explica, clarifica, trage concluzii: trei chestiuni se desprind de fapt din aceasta situatie spune Moromete. Astfel se poate spune ca Moromete nu era o autoritate doar in familie, ci si in comunitatea rurala. El este spiritul intalnirilor din Poiana lui Iocan, absenta sa facea ca intalniriile saptamanale de duminica dimineata sa fie nu prea reusite. Moromete avea placerea vorbei, mestesug cu care isi fascineaza consatenii, dar si criticii vremii, care apreciaza: Ilie Moromete reprezinta tipul taranului filosof. Plata darilor constituie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum vreo sase pogoane de pamint si-si facuse o casa frumoasa, insa nu avea suficienti bani pentru plata impozitelor pe pamant (foncierea) si ratele imprumutului de la banca. Chemat sa vina acasa de la fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l asteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, agent de urmarire, care venise dupa fonciirea pamantului. Ceea ce urmeaza este un episod demn de nenea Iancu: Moromete joaca scena foncierii cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si data aceasta. Gesturile, vorbele rostite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in literatura. Desi era singur acasa, Moromete striga la toti ai casei Catrina, ia, fa, secerile astea, Paraschive nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani, pentru a parea

un om ocupat, care are probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei doi, pe care-i ignora cu desavasire; apoi se intoarce brusc pe calcaie si striga: N-am!. In final Moromete le da 1000 din cei 1200 de lei primiti pe salcam, spunand ca vor primi restul peste o saptamana, doua. Scena secerisului este al treilea moment important al primului volum. Ea prezinta datini din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si ritualurilor din timpuri stravechi. Culegerea roadelor pamantului este un moment de bucurie, de contopire deplina a omului cu ritmurile naturii. Secerisul are reguli precise, impuse de traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea granelor, masurand cu pasul statiile, partile de loc, pe care vor trebui sa le duca fiecare secerator la capat, apoi incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma, iar tatal leaga snopii si-i aseaza in clai. Femeile se ocupau de mancarea pentru seceratori, iar in anul acesta recolta este foarte buna, de aceea o veselie nemaipomenita ii cuprinsese pe toti, Catrina laudandu-l pe Cel de Sus pentru mana cereasca, cum ii spunea ea graului, cu care ii milostivise Dumnezeu. De aici lucrurile se precipita, Paraschiv, Nila fug la Bucuresti luand cu ei caii, toti banii si covoarele de zestre ale fetelor, iar Moromete era convins ca Achim nu va mai trimite nici un ban acasa(el fiind plecat la Bucuresti cu oile familiei). Confruntat cu aceste probleme, Moromete ia hotarariri decisive: vinde din pamant si achita fonciirea, banca, ia doi cai si il trimite pe Niculae la scoala. Naratorul noteaza insa ca problema banilor ramasese nerezolvata pe termen lung: din nou rata la banca, din nou fonciirea, din nou Niculae. Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate la inceputul lui: timpul nu mai avea rabdare. Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera o perioada atat de lunga de timp, faptele prezentate sunt mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel, romanul incepe cu o interogatie retorica: In bine sau in rau se schimbase Moromete?. De remarcat insa ca si ceilalati tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il compatimea, Guica tacuse... Ilie Moromete nu mai este persoajul principal. Alaturi de el, se individualizeaza mai pregnant Niculae. Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot, castigase bani buni, poli galbeni ii umpleau buzunarele. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe Niculae la scoala, invocand absenta beneficiilor de pe urma unei astfel de investitii. Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai dadea raspunsurile pline de o inteligenta cinica de altadata. Cu toate acestea, in momentul in care primeste o scrisoare de la baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat, vede oportunitatea de a-si reintregi familia. Conform acestei scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvai, Nila era portar la bloc, iar Achim era singurul care reusise cat de cat, el fiind proprietarul unui magazin alimentar. Baietii anexasera chiar si o fotograie scrisorii, din care Catrina si fetele incercasera sa ghiceasca si ceea ce in scrisoare nu se spunea.

3.2 Romanul cu elemente eseistice sau eseul romanesc Daca primul volum al romanului Morometii,publicat in 1955, surprindea in epoca prin noutatea viziunii depre tipologia taranului, modificand perspectiva artistica si facand din acesta un personaj cu o bogata sufleteasca, un contemplativ al evenimentelor istoriei, ce-l de-al doilea volum, publicat dupa 12 ani, avea sa fie si el un eveniment literar.Doua sunt motivele care fac din acest volum un punct de referinta al prozei postbelice:incadrarea in tema obsedantului deceniu-abuzurile contra clasei taranesti- si prezenta unor elemente eseistice, de reflectie morala , sustinute de catre doua dintre personaje :Ilie si Nicolae Moromete.Astfel spus, schimbarile dramtaice aduse de comunism devin punctul de pornire a unor discutii care vizeaza chiar destinul omului, rostul acestuia in lume Replicile lui Ilie Moromete sunt ultimele adevaruri spuse de reprezentatul unei lumi care parasea, fortat, scena istoriei.Binele, proprietatea, tema vesniciei schimbari a lumii, moartea sunt doar cateva dintre subiectele pe marginea carora se infrunta reprezentati ai unor filozofii si ideologii diferite. Morometii, volumul al doilea, pare alt roman si prin structura, si prin tehnica narativa si prin stil. El reprezinta in primul rand o victorie a scriitorului asupra lui insusi. Preda a luptat multa vreme, incepand cu romanul Risipitorii, sa-si creeze propriul sau stil, care sa nu fie stilul in care se exprima taranii sau cu care scriitorul exprima tema taranilor. In Imposibila intoarcere, cat si in Convorbiri cu Marin Preda, el arata ca pentru un creator ambitios care vrea sa creeze in mod deliberat un anumit univers si sa atace teme de constiinta este necesar un stil al scriitorului, "instrument formidabil- de a lumina si de a stapani dintr-un punct de inalta intelectualitate materia inspiratiei. "Cu acest stil care, fie ca-i place, fie ca nu-i place cititorului - a devenit stiltul rneu- am scris Morometii volumul doi, Intrusul, povestirea Friguri si apoi volumul Imposibila intoarcere si romanul Marele singuratic. Marturisirea scriitorului da un alt sens raporturilor dintre cele doua volume, pentru ca, desi primul e un roman al individului, iar al doilea al masei - iar masa nu traieste exact aceeasi drama economica si aceeasi tragedie sufleteasca -, unitatea lor tine de viziune. In ambele creste imaginea unui univers si a unei civilizatii aflate la rascruce de drumuri si destinul acestui univers si al acestei civilizatii reprezinta adevaratul obiectiv al "Morometilor". Schimband stilul, Marin Preda a putut altfel stapani problema pusa in discutie, care ar fi riscat - prin oglindirea doar din perspectiva lui Ilie Moromete - sa deformeze o realitate complexa, revolutionara. Actiunea celui de-al doilea volum are loc tot in satul Silistea-Gumesti, in primele doua decenii dupa Eliberare. Tehnica de compozitie nu mai este cea a decupajului, ci una rezumativa: evenimentele sunt selectionate, naratiunea cunoaste intoarceri in timp si eliminari de fapte (reluate in Marele singuratic), singurul moment de o mai intinsa coerenta epica fiind cel in care Niculae Moromete participa ca activist la o campanie de seceris in propriul sau sat. In primele capitole, grija prozatorului e sa distruga imaginea dintai a lui Moromete, aratandu-i o alta fata, lipsita de glorie. Aceasta actiune se justifica prin nevoia de eliberare a scriitorului, care, pentru a face loc altui destin literar, trebuia, intr-un fel, sa omoare in noi nostalgia fata de cel dinainte, sa ne dea iluzia ca el poate trai si altfel in mijlocul unei familii in care autoritatea lui e contestata si al unei epoci in care subtilitatile limbajului si placerea de a contempla sunt niste frumoase anacronisme" (Eugen Simion).

Desi a cunoscut o perioada de prosperitate si si-a refacut averea, Moromete nu se mai poarta ca inainte si ia hotarari care il coboara in ochii familiei. Ii interzice lui Niculae sa mai frecventeze scoala pe motiv ca nu-i aduce nici un beneficiu, continua sa nu treaca pamantul si casa pe numele Catrinei, in schimb merge la Bucuresti sa le propuna celor trei fii sa se intoarca in sat, sa le dea lor tot, iar el cu Catrina sa se retraga intr-o cosmelie pe care s-o ridice alaturi de vechea lor casa. O ura naprasnica se ridica atunci in sufletul acestei femei, care-si paraseste barbatul la batranete si se duce sa traiasca la fiica ei din prima casatorie. Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu-1 mai asculta, vechii lui prieteni au murit sau l-au parasit, noii prieteni, Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel, ii apar mediocri, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent. Satul intra intr-un ritm accelerat de disolutie, pe scena lui navalesc forte necunoscute, apar figuri noi ca notarul, Bila, Isosica, Zdroncan, Mantarosie, Plotoaga, Adam Fantana, Ouabei, Vasile al Moasei s.a., se discuta probleme noi si se naste o politica noua. Taranii asista la un fenomen amenintator, la o adevarata "spargere" a satului, a carei ratiune le scapa : "Erau evenimente pline de viclenie... s-ar fi zis, vazand ce oameni ieseau acum la iveala, ca un sat nu era o asezare de cel mult doua mii de case adunate intr-o vale de rau si ascunse sub salcami, ci o groapa fara fund, din care nu mai incetau sa iasa atati necunoscuti". Aceasta este o epoca de tranzitie, cand Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune, in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii mai mari, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o existenta, si o atitudine care sa-1 indeparteze de la greselile tatalui sau. Discutiile dintre ei doi, destul de numeroase, provocate mai ales de Morometetatal, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete crede intr-o "noua religie a binelui si a raului" si devine "apostolul" ideilor socialiste care prevad, odata cu schimbarea intregii societati, innoirea radicala a satului. Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit, si ca taranul trebuie sa dispara. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de o ploaia repede de vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaritoare pentru destinul taranimii: "Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!"... "Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?"... "Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti... Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta... si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae

stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata - ca n-au vrut sa-1 munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat - ,dar pe tine sa, te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fn stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa. manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveiti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte... Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni... In indirjirea aproape nebuneasca cu care isi apara punctul de vedere se gaseste atat maretia, cat si mizeria personajului, profet al unei cauze iremediabil pierdute. El e totusi prea inteligent ca sa nu-si dea seama ca valorile pe care le apara vor disparea, ca civilizatia "micului proprietar agricol" nu mai are nici un viitor, e in stare sa accepte chiar ideea ca va fi bine cum va fi, dar nu se simte pregatit, nu mai poate organic sa traiasca acest nou. De fapt, tragedia lui Moromete nu provine din inadaptare; inadaptarea a declansat insa criza unei constiinte care nu se mai regaseste, pentru ca intrebarea fundamentala pe care si-o pune la batranete, cand traieste toate aceste schimbari, este de ce se intampla ceea ce se intampla si mai ales cum se putea sti daca tot ceea ce avea sa se intample in viitor avea sa se intample orice-ai face ? Oare asta sa fie schimbarea vesnica a lumii pe care cat esti tanar n-o simti, desi poate ca altii batrani cand tu nu stiai nimic au suferit ca si tine acun asa sa fie oare? Criza lui Moromete este pusa, dupa cum se vede, in termeni supremi de constiinta, confirmandu-se parca mai vechea observatie polemica a lui G. Calinescu in legatura cu imaginea simplificatoare a taranului: Taranul si Kant isi pun aceleasi probleme, cu deosebirea ca cel din urma le rezolva cu alta tehnica". In ultimele capitole ale cartii Moromete dispare ca personaj si tot ceea ce se intampla, o asezare mai temeinica a lucrurilor si prin aceasta chiar a vietii taranesti, se desfasoara fara Moromete si in afara constiintei sale, intrata intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai ramas ii traieste in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a exclama cu o trufie pe care ar vrea s-o pastreze si dincolo de moarte: "Domnule,... eu totdeauna am dus o viata independenta! In Morometii, Marin Preda analizeaza procesul istoric al destramarii celei mai vechi clase sociale romanesti, a satului traditional, lume organica, siesi suficienta, purtatoare a unei civilizatii milenare, dar ajunsa intr-un ceas de crepuscul. Criza satului arhaic se reflecta in chiar constiinta celor care il reprezinta, in asa fel incit substanta romanului va deveni tragedia unei umanitati pe cale de disparitie. Legile implacabile ale istoriei vor juca acum roluI acelui "fatum clasic, pentru ca interventia istoriei in universul considerat anistoric al satului traditional va duce nu numai la modifiearea structurii lui, la degradarea elementelor arhaice, ci si la transformarea si chiar disparitia vechilor institutii rurale, a unor relatii si conventii sociale, a unui cod etic si a unei filozofii. Procesul acesta este profund dramatic, pentru ca cei care nu vor voi sau nu vor putea sa se adapteze vor sta sub condamnarea istoriei. Sub acest aspect, Ilie Moromete este un personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi si nasterea alteia, iar prin profunzimea spiritualitatii sale este un personaj monumental.

Vocatia realista a prozei Iui Marin Preda isi gaseste in Morometii o confirmare de inalta tinuta artistica. Scriitorul realizeaza aici una dintre cele mai verosimile imagini literare a satului romanesc printr-o observatie rece, obiectiva, aproape dura, a dramelor obscure, dar profunde, care insotese trecerea unei categorii sociale spre alte forme de existenta. Ca si Rebreanu, umple si el albia vietii rurale pana la refuz, tinzand sa o zugraveasca in datele ei calendaristice, universale. Muncile agricole, mai ales secerisul si treierisul, au sansa unui pictor remarcabil, care stie sa-si dozeze culorile si nuantele in tablouri de-o mare autenticitate si poezie. In acelasi timp, privirea scriitorului se indreapta si asupra acelor obiceiuri si traditii populare care tradeaza o realitate spirituala mai adanca. Inmormantarea, parastasul, forme vechi de ritual, ca spalatul picioarelor de Rusalii si calusul, jocul baietilor pe camp cu bobicul, intalnirile nocturne ale tinerilor tarani, hora, atitudinile curente ale sotilor in familie etc. sunt infatisate cand ironic, cand cu o evidenta nota lirica, dar permanent cu grija de a reliefa specificul unui rnod de existenta. Sub acest aspect, capitolul despre moartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai tulburator in literatura romana despre moartea unui barbat. Asezat in descendenta atit de bogata a literaturii romane de inspiratie rurala, romanul Morometii aduce elemente de o neta originalitate: propune un univers satesc autonom, fara ecouri din Slavici, Creanga, Sadoveanu sau Rebreanu; impune alaturi de taranul acestora un alt tip de taran, perfect independent si de egala viabilitate artistica, cu un comportament si o problematica specifice; da prozei taranesti o dimensiune psihologica neasteptat de profunda; consolideaza orientarea realista si stilul adecvat, anticalofil, al lui Rebreanu. Ca si marele scriitor ardelean, Marin Preda crede ca forta creatoare a literaturii, mai ales a prozei, se revarsa dincolo de formele de expresie, ca ea se evidentiaza intai prin ce spune si apoi prin cum spune si ca sansa literaturii noastre de a interesa si pe altii este ca, descoperind expresiile purtatoare de farmec ale specificului national, sa fie totusi covarsite de continut, si acest continut sa-si caute astfel nestingherit drumul spre universalitate (Circuitul universal, din vol. Imposibila intoarcere). In conduita lui stilistica, Marin Preda este un prozator care se supune obiectului, temei, personajului. Singura lui grija este sa fie exact, sacrificindu-si o eventuala dragoste pentru scrisul frumos, refuzand mestesugul stilistic. Cuvintele au o valoare functionala, ele trebuie doar sa comunice cu precizie intentia scriitorului. Stilul acesta nu este insa lipsit de expresivitate si de farmec. Cea mai mare calitate a lui este limpezimea. In ciuda unei sintaxe complicate, care topeste intr-o singura fraza exprimarea directa si cea indirecta, gandul scriitorului si gandul personajului, dialogul si evocarea, proza lui Marin Preda are o transparenta exceptionala. Sensul iese la iveala cu toate nuantele sale, nu e niciodata obscur, in schimb e profund si incarcat de sugestii misterioase, ca si cum tainele lumii n-ar incapea niciodata pe deplin in cuvinte. Iata un scurt fragment exemplificator din capitolul in care Moromete este prezentat pentru ultima oara in mod direct de autor: Apa se scurgea la vale cantind si de sus cpntinua sa toarne fara oprire. Moromete ridica fruntea si se uita si ceea ce vazu il facu sa-si dea palaria pe ceafa de admiratie. Santul cel mare, comun tuturor gradinilor de pe-acolo, dadea peste mal de-atata apa si daca n-ar fi curs cu repeziciune spre o directie a ei care ducea spre rau, te-ai fi putut teme ca daca ploaia nu se va opri curand, va ineca satul. Lipsind atata vreme din pridvor, Ilinca se nelinisti cea dintai de tatal ei si iesi dupa ei cu un sac in cap. Cand il vazu eu sapa in

mana si ud de sus pana jos incepu sa strige la el sa se intoarca numaidecat in casa, nu-si dadea seama ca putea sa raceasca si sa moara? Dar Moromete parca nici nu auzea si zadarnic fata se apropie si-1 trase de mana, fugi de-aici, o goni el, nu vezi ca e ploaie calda, dar asa calda, cum era, fata si incepuse sa. clantane din dinti. Se intoarse in casa si curand iesira, si celelalte surori si incepura si ele sa strige spre gradina, tata, vin incoace, insa fara ca el sa le asculte, conducand mai departe torentele de apa, facandu-le loc cu sapa si continuand linistit si neturburat sa vorbeasca, prizonier parca fara scapare al elementelor, si al lui insusi... Morfologic, textul e dominat de verbe, ceea ce tradeaza caracterul narativ al stilului. Verbele intra intr-un joc subtil de relatii temporale - prezentul, perfectul simplu, imperfectul - care ingaduie individualizarea si identificarea mai multor actiuni simultane. Aparitia celor trei gerunzii din final nu este nici ea lipsita de semnificatie, gerunziul fiind modul unei actiuni in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii, si cum verbele conducand, facand, continuand se refera la Moromete, acesta pare parca pentru totdeauna prins intr-o actiune fara durata, ceea ce este in perfect consens cu ideea de baza a fragmentului. Sintactic, textul e dominat de subordonate. Actiunea principala intra in relatii multiple si complexe, uneori foarte subtile, care arata ca lucrurile nu sunt limpezi daca le lipseste raportarea cuvenita. Sintaxa aceasta ajuta o gandire de tip analitic dispusa sa epuizeze toate nuantele, dar sa nu se impiedice de prea multe conventii gramaticale. De aceea, frazele cuprind adesea propozitii care apartin unor planuri de expresie complet diferite, cum ar fi planul naratorului si al vorbirii directe a personajului, fara sa se marcheze prin mijloace gramaticale sau prin semne de punctuatie trecerea de la un plan la altul. In ultimele doua fraze din textul citat se produce o fuziune neobisnuita in limba scrisa, obisnuita in schimb in vorbire, unde trecerea e anuntata de ton, ceea ce arata caracterul oral al stilului. Oralitatea nu este insa produsul mecanic al copierii limbajului taranesc, Marin Preda nu e deloc un naturalist, in ciuda unor cruditati verbale. El prelucreaza, stilizeaza vorbirea taraneasca, urmarind un efect artistic, asa cum la randul lor facusera candva Creanga si mai ales Caragiale, adevaratul inaintas in comedia cuvintului al lui Marin Preda. Dupa modul de constructie sintactica a frazelor, stilul lui Preda e intrucatva diferit in cele doua volume: Primul se caracterizeaza printr-o folosire mai accentuata a stilului indirect liber, precum si printr-o tehnica normala de imbinare a stilului direct cu cel indirect; normala, in sensul folosirii tuturor procedeelor gramaticale care indica trecerea de la un stil la altul; In volumul al doilea domina stilul direct al autorului care, topind in fluxul sau - ca in exemplul citat - toate celelalte forme, de exprimare, da gandirii o coerenta si o fluenta remarcabile. In sfirsit, din punct de vedere stilistic, textul e alb, lipsit de podoabe. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu si numai arareori capata si un sens figurat, dar atunci ele produc fie un vag ecou liric intr-o proza total antilirica, ca in constructia "apa se scurgea la vale cantand", fie o reverberatie misterioasa a ideii, ca in constructia "prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusi", metafora care inchide simbolic istoria unui destin prins parca intr-un cerc al fatalitatii. Arta literara a lui Marin Preda este complexa. El stapaneste nu numai frazele, ci si stiinta organizarii epice, in care distributia episoadelor, a faptelor, si intamplarilor urmareste un inteles, si acompaniaza drumul secret al cartii. Fluxul epic nu este stingherit

de nimic. Portretul, descrierea, aluzia, anecdota, analiza, completarile, oricat de minutioase, nu opresc in nici un fel miscarea narativa, care ca singura comunica o impresie covarsitoare de viata. Din acest punct de vedere, iritarea cu care scriitorul respinge calificaticul de "analist" si "proza analitica" se justifica. Principalele lui procedee artistice, viziunea scenica; dialogul, vorbirea aluziva, textul si subtextul ironic, parafraza neologistica, micro-eseul analitic, pauzele si diferentele de ritm, simtul comic si simtul tragic, imbinarea stilului direct si indirect etc. sunt subordonate unor calitati narative si portretistice deosebite. Vocatia fundamentala a lui Marin Preda este cea de povestitor.In aceste cuvinte am incercat sa surprind faptul ca romanul Morometii volumul II de Marin Preda apartine romanului eseistic. 3.3 Romanul obsedantului deceniusau romanul politic Temele mari libertatea de gandire a individului si confruntarea cu puterea totalitara nu puteau fi tratate direct, ci prin formule subversive, greu de perceput de cenzura vremii. Dupa 1965, scriitorilor le este ingaduit sa critice regimul anterior, al lui Gheorghiu Dej, si sa dezvaluie crimele din obsedantul deceniu, dar libertatea este una partiala; se pot critica excesele si erorile regimului communist din prima etapa, a instaurarii, darn u poate fi pus in discutie si criticat sistemul, in esenta lui. Scriitorii generatiei 60 profita de relativa libertate si abordeaza romanul politic ca mijloc de exprimare. Constantin Toiu prezinta in romanul Galeria cu vita salbatica cazul extrem al unui intelectual, incapabil sa supravietuiasca intr-un regim totalitar. Personajul principal, Chiril Merisor tine un jurnal in care isi consemneaza experienta interioara. Jurnalul este folosit ca proba incriminatorie de Securitate, ceea ce provoaca, in final, sinuciderea lui Chiril Merisor. Marin Preda foloseste formula obsedantul deceniu pentru a desemna anii 50, perioad de maxima de opresiune comunista. Scriitorul infatiseaza aceasta perioada istorica in romanul Cel mai iubit dintre pamanteni, aparut in 1980, si considerat de Eugen Negrici ca fiind probabil cea mai viguroasa si mai impresionanta fresca a apocalipsei comuniste..Eugen Simion considera opera un roman total, iar Nicolae Manolescu considera ca Cel mai iubit dintre pamantenipoate fi socotit un roman complet: social, politic,sentimental, ideologic, psihologic, eseistic senzational si politest, fresca a unei lumi si analiza a unui esec in dragoste, cronica de familie si spovedanie a unui invins.Fiind un roman complex, acesta acopera o vasta problematica: instrainarea de parinti, pierderea religiei, familia, bucuia scrisului, ura ca drog, sublimul si oroarea in iubire, tragedia fara tragic etc. Titlul cartii, care se regaseste in roman intr-o declaratie de dragoste adresata lui Victor Petrini de catre Suzy Culala (Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pamanteni?!), este desigur ironic. Cel mai iubit dintre pamanteni se dovedeste un om pe care destinul il priveaza de iubire.Desi scris in intregime la persoana I,Cel mai iubit dintre pamanteni conserva in mare formula clasica a retrospectivei ordonate, in care experientele sunt restituite, nu retraite. Subiectul romanului este amplu. In prim plan se afla istoria lui Victor Petrini, care isi reconstituie si isi analizeaza cu luciditate existenta, asemenea eroilor lui Camil Petrescu.Marin Preda a scris, asa cum remarca Eugen Simion romanul

unei mari constiinte. Constiinta, intai, a unui mare prozator care judeca fara partinire, fara mistificatie o istorie in care fortele se confrunta in chip dramatic; constiinta, apoi, a unui erou care crede in puterea spiritului si in mitul fericirii prin dragoste.. Prin prezentarea romanelor Cel mai iubit dintre pamantenisi Morometii, Marin Preda demonstreaza capacitatea de a aborda diferite tipuri de roman, de a infatisa perioade istorice diferite, cu lumea lor, universal rural si lumea citadina, de a utilize naratiunea la pers. a III-a, dar si la persoana I, incat poate fi considerat un scriitor reprezentativ pentru diversitatea romanului postbelic de pana la 1980. Roman profund realist, complex i de o mare densitate a ideilor, Cel mai iubit dintre pmnteni nfieaz societatea romneasc din anii deceniului al aselea, extinzndu-i evocarea social-politica pe o durat de dou decenii (1940-l960), fiind astfel un roman-cronic. Aprut n 1980 (ultimul roman al scriitorului), structurat n trei volume. Cel mai iubit dintre pmnteni este o confesiune (scris la persoana nti, semn al autenticitii), eroul fiind martor i narator. Aflat n nchisoare (pentru a doua oar), cu gndul la o posibil condamnare pe via, pentru o fapt pe care o aflm abia la sfritul crii, eroul i rememoreaz viaa la cererea avocatului, n scopul pregtirii aprrii acestuia. Eroul se afl deci ntr-o si tuaie limit; scriind i retriete viaa i ncearc s-i neleag resorturile intime, erorile, s descifreze cauzalitile prin raportarea la mecanismele sociale i politice. El devine o contiin lucid care nregistreaz i sancioneaz datele realitii. Victor Petrini, protagonistul romanului i narator, este un intelectual, asistent universitar la catedra de filosof ie (ca i eroul lui Camil Petrescu - tefan Gheorghidiu, student la filosofic). Autor al eseului Era ticloilor, Petrini are ambiia de a crea un sistem filosofic propriu, "o nou gnoz". Cel mai iubit dintre pmnteni este o sintez a unor teme i motive disparate care mbrieaz existena n totalitatea ei: naterea, dragostea, moartea, pierderea religiei, nstrinarea de prini, familia (susinut cu trie), bucuria scrisului, nsingurarea, violena relaiilor sociale, tragismul condiiei umane ca jucrie a soartei ,a. Inceput cu o lung reflecie asupra morii, romanul se ncheie cu acele cunoscute cuvinte din Evanghelie - "dac dragoste nu e, nimic nu e", exprimnd ferm valoarea suprem a iubirii, ncrederea n mitul fericirii prin iubire. Romanul are mai multe nivele (roman "de romane"), trecerea de la unul la altul se face firesc (roman politic, sentimental, social, de moravuri. ). Cel mai iubit dintre pmnteni este un roman-document, mrturie a unor momente grave i dureroase n plin veac douzeci, despre erorile i sacrificaii acelui timp, un tablou zguduitor al njosirii i degradrii umane (impuse). De aceea, romanul a fost definit unanim i constant drept "carte a unei contiine i a unei epoci" (E. Simion). Absolvent al Facultii de Filosofie, profesor, destinul lui Petrini se va modifica brusc i fatal prin arestarea sa abuziv, acuzat c ar fi implicat n afacerea Sumanelor negre, cu scopuri dumnoase puterii (dintr-o confuzie stupid). Prima parte a jurnalului lui Petrini dezvluie cinismul nchisorilor, tortura rafinat a interogatoriilor, depersonalizarea individului, mecanismul distructiv al justiiei aservite politicului (scene memorabile: pedepsirea gardianului torionar din min, lecia despre "cosorul zis al lui Mo-ce'anu" .a.).

Trimis la reeducare i recalificare la "munca de jos", scriitorul nfieaz psihologia i tipologia altor medii sociale: cu muncitorii la deratizarea oraului, strungar ntr-o uzin, contabil la Oraca. Toate schimbrile de structur ce au avut loc imediat dup rzboi sunt trecute prin filtrul gndirii personajului i a altor intelectuali (scriitori, istorici, filosofi). Este o epoc tragic, fr nimic sublim, astfel nct "teroarea realului devine teroarea istoriei" (C. Ungureanu). Epoca este vzut din interiorul personajului, care a trit evenimentele importante i grave ale epocii, de un intelectual a crui stare proprie este cea reflexiv-speculativ. Lungile discuii poliico-literare cu prietenul i colegul su Petric Nicolau, ca i conversaiile cu Ion Micu, literat, prieten cu Petrini, susin i amplific procesul de formare intelectual. Din acest punct de vedere, Cel mai iubit dintre pmnteni este i un bildungsroman intelectual, cu adevrate modele de retoric a disculprii n faa propriei contiine. Meditaia devine o form a epicului (un epic al intelectualului): noiunile de fericire, iubire, existen, putere, autoritate, familie sunt mereu n gndurile intelectualilor, Intmplri banale, fapte reprobabile ale epocii, totul "e luminat de reflecie, apare trecut printr-o interogaie sever asupra rosturilor existenei umane" (Ov. S. Crohmlni-ceanu). Nu frica l domin pe Victor Petrini, ci o acut luciditate, nevoia de sinceritate i de adevr. Fanatismul politic, nelegem, transpus n existena cotidian nate montri. Dragostea este atins i ea de ceea ce este malefic n existen. Prozator modern, Marin Preda a fost preocupat de ideea cuplului, ca nucleu social, construindu-i romanul pe mitul fericirii prin iubire. Cele dou iubiri nefericite, care constituie eecul sentimental al lui Victor Petrini, sunt Matilda i Suzy, dar scriitorul prezint i alte cupluri: Matilda - Petric Nicolau, Ion Micu - Ivona, Ion Micu - Clara, Ciceo - Lavinia (singurul cuplu reuit). Paginile despre analiza sentimentului iubirii sunt de o rar frumusee, prin sinceritatea total a eroului i nevoia de a nelege, ncrcate de semnificaii. Confesiv pn la cele mai sensibile detalii ce descriu deteriorarea relaiilor n cuplu, pn la starea de abjecie, Marin Preda ptrunde prin fineea analizei pn n zonele cele mai adnci ale sufletului omenesc, surprinzndu-i contorsiunile. Distrugerea sentimentului iubirii, nstrinarea total sunt dureros de acut simite de Petrini (scena botezului, petrecerea de la Tania .a.). Subtilitatea i acuitatea observaiei se manifest i n sondarea sufletului i a comportamentului feminin. nregistrnd eecul acestei iubiri, Petrini conchide: "Da, era tot ea, Matilda, dar arta ca i cnd ar fi fost vduv, nu prin decesul soului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Il avea acel so, uite-l colo, sttea tcut i posomort, dar ntre ei demult nu mai era nimic..." Pasiunea nou pentru Suzy i este fatal lui Petrini, care ajunge la nchisoare, fiind acuzat de crim (soul lui Suzy cade n prpastie n urma unei ncierri). Critica literar a relevat faptul c mare parte din romanele lui Marin Preda stau sub semnul unui eec existenial (Risipitorii, Intrusul, Cel mai iubit dintre pmnteni), romane cu finaluri deschise, cci, "cunoscut i analizat, eecul intr n rndul valorilor care semnific, stabilizeaz natura uman, devine cunoatere, ceea ce nseamn o cucerire" (Mircea Zaciu).

Scriindu-i i retrindu-i viaa, Petrini i amplific luciditatea prin reflecie, de aceea n roman se gsesc numeroase formulri aforistice: "A ti s rzi n clipe tragice, nseamn a stpni tragicul"; "Ce e un om singur, singur cu adevrat? E un om fr soluie, fr un rspuns pe care ar fi trebuit s-l dea, fr puterea de a-l da n singurtate i a-l urma"; "tinereea e o trufie, rareori o valoare"; "numai foamea i pierderea libertii pot degrada fiina uman" .a. Trecerea din sfera speculaiei intelectuale n cotidian se face firesc, un spaiu larg este acordat anecdotei. Intelectualii Ion Micu, Petre Nicolau, Petrini i ilustreaz gndul prin mici ntmplri din via. Confesiunea devine un lung monolog jucat, prin caracterul scenic i oralitatea stilului, ceea ce i asigur autenticitatea. Cel mai iubit dintre pmnteni este ultima capodoper a nemuritorului Marin Preda. Este un cntec al iubirii i al libertii spiritului, garanie a demnitii umane, o cald pledoarie pentru dreptul la puritate, la adevr, la via interioar al oamenilor. "Omul lui Marin Preda poate fi, ca Petrini, fericit n nefericirea lui, pentru c zeii vieii spirituale nu l-au prsit. Ct vreme exist iubirea i plcerea de a medita, omul predist nutrete nc speran" (Eugen Simion). 3.4.Proza postmoderna Postmodernismul s-a declanat n literatura romn n a doua jumtate a anilor aizeci i continu s existe pn n zilele noastre. Problematica delimitrii acestui curent, recunoscut pentru dificultatea de a primi o definiie unic, implic nevoia de raportare la o direcie literar opus desfurat sincron, anume modernismul. n cultura romn, regimul politic a favorizat opere care s continue direcia modernist manifestat n perioada interbelic, n schimb muamaliznd creaiile autorilor interesai de o estetic nou, de avangard. De aceea, literatura postmodern s-a desfurat pn la sfritul anilor optzeci n mod subteran, materializndu-se n activitatea mai multor grupuri i cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele cenzurate n deceniile anterioare; noile creaii reflect direct schimbarea regimului politic n Romnia ctre unul permisiv. ZMEURA DE CAMPIe de Mircea Nedelciu (postmodernism dupa 1980) Mircea Nedelciu (1950 - 1999) considerat a fi unul dintre cei mai importani reprezentani ai curentului optzecist i ai postmodernismului n literatura romn. Romanul Zmeura de campie" a aparut n 1984 este mprit n patru pri i alctuit din 24 de capitole numerotate cu literele alfabetului, de la A (cuvntul Arac") i pn la Z (cuvntul Zat"). Titlul constituie simbolul unei nstrinri (zmeura fiind o planta de munte): omul desparit de familie, trdat de memorie i chiar de Istorie - este un nstrainat in lume. Tema romanului o constituie raportul dintre memorie i adevr, neputina recuperrii trecutului autentic. Prozatorul i construiete romanul folosind biografiile unor tineri orfani: Radu A. Grinu, Zare Popescu i Gelu Popescu, zis Meteru, au crescut fr prini, au trecut n momente diferite pe la Casa de copii colari din Sinaia (un orfelinat, aadar), unde ultimii doi, la iniiativa celui mai mare, a lui Zare, s-au fcut frai. Dup ce pleac din Cas, Zare continu s-l caute - sporadic - i chiar s-l susin financiar pe Gelu, n vreme ce el rateaz admiterea la Facultatea de Istorie, face armata i, dup diverse peregrinri

(specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucreaz ca muncitor pe un antier de la Canal. n armat, Zare l ntlnete pe Grinu, profesor de romn suplinitor i aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu termen redus. Dup perioada osteasc (cu care romanul debuteaz, nregistrnd colocviile celor doi), Grinu peregrineaz la rndu-i, schimb locurile de munc, funcionnd o vreme ca pedagog la Liceul de Mecanic Fin, unde l ntlnete pe Gelu Popescu, elev neobinuit din clasele mari. Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (n intervalul 1973-1977), ca i momentele lor de intersecie, cel mai adesea pur ntmpltoare (ca peste tot n proza autorului, i aici exist o reea de coincidene). Pe lng statutul de orfan, cele trei personaje au n comun tentativa de a-i reconstitui propriul trecut, pentru care - ni se anun nc din primele pagini ale romanului - "singurul document autentic" l constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea, modalitile acestei reconstrucii biografice sunt diferite. Zare elaboreaz, cu mijloace de autodidact (idei dezordonate i intuiii ndrznee, uneori, strlucite), teorii asupra istoriei pe care i le comunic epistolar fostului su profesor de istorie sau le dezbate cu Grinu. n ceea ce-l privete, acesta din urm prefer s-i imagineze propria biografie, structurnd-o apoi n scenarii cinematografice nsemnate ntr-un caiet de regie. Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaie de teren", observnd i adunnd poveti pe care, cu parcimonie (adic, ntr-un scenariu, n fond, eherezadic sau, dac vrei, sadovenian), le d la rndul su mai departe: "Pe parcursul a ctorva sute de zile care urmar, Gelu i povesti lui Grinu, cu diverse ocazii, n ce fel i-a nceput i unde a ajuns cu cutatul prinilor. ntre timp li se mai ntmplar i multe alte lucruri demne de a fi povestite." Dei are elemente de melodram, picaresc i proz detectivistic (ntreinnd toate alerteea naraiunii i curiozitatea cititorului), Zmeura de cmpie se nal pe o temelie, n fond, tragic, de o luciditate necrutoare. Contrar relaiilor "descifrate" uneori de critici (derutai de firele voit nclcite ale romanului), cele trei personaje nu sunt rude. Dimpotriv, episoadele din prima copilrie a lui Zare i din cea a lui Grinu s-au intersectat pentru c ntre prinii lor au existat legturi nverunate de dumnie i delaiune. Gelu Popescu descoper: "Cu cteva sptmni nainte de naterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...], a adus de poman (cu lumnare) familiei Popescu Florea i Popescu Sperana un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota Z.P.) i le-a spus celor doi c e din partea lui Grinu Anton, cel care are de tiat la stuf pe 15 ani." Or, Grinu ajunsese la stuf ca urmare a delaiunii lui Popescu. Aadar, frietatea care se stabilete ntre aceste personaje (i, printr-o extensie la care romanul, nu lipsit de o dimensiune demonstrativ, oblig, n cadrul acestei generaii de fii) nu este un dat al sngelui, ci o opiune a contiinei lor de fiine cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuz s-i recunoasc prinii i, n general, nu prea accept ideea c el ar putea avea aa ceva" - decide c l vrea de frate pe Gelu Popescu, dei acesta presupune - i nu se sfiiete s o spun, scuturnd plasa iluziilor - c "poate nici nu m cheam Popescu". Acesta e punctul n care romanul Zmeura de cmpie aeaz o distan implicit polemic fa de romanele generaiei anterioare. Constant - devenit clieu - n proza aizecist, investigarea adevratei biografii paterne duce de cele mai multe ori la imaginea unui tat czut prad unei (reparabile, cnd nu reparate) greeli politice i devenit astfel o victim a istoriei. n investigaia lor, personajele lui Mircea Nedelciu descoper, n schimb, o generaie patern vinovat de a se fi dumnit i vndut, de a-i fi

abandonat sau de a-i fi dus la prsire propriii fii i de a-i fi nzestrat cu o biografie plin de pete oarbe: "n fond, ceea ce caui tu este aproape imposibil de gsit. Tinereea i vrsta matur a omului care i-a fost tat (i este!), trebuie s fi existat acest om, s-au petrecut ntr-un timp de neneles. Nici un criteriu nu mai este acelai. Semnele acelui om, dac le-ai gsi, ar fi imposibil de interpretat, reaciile lui la ntmplrile propriei viei vor rmne pentru tine nvluite n mister. Tot ce poi spera este s mai triasc i, vzndu-l cum se comport n mediul lui de acum, s ncerci s-i inventezi aa-numitele date ereditare." Departe de a fi un "roman mpotriva memoriei", Zmeura de cmpie este un substanial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburtoare din ntreaga literatur romn postbelic, n care memoria s-a adpostit adesea. Aici ns, anamneza nu mai mpac i nu mai absolv, ca n proza obsedantului deceniu, ci, dimpotriv, desface i sfie. Ea se ncheie, ca ntr-un scenariu dionisiac (Zare se recomand ntr-una din epistolele sale drept "un susintor al mitului dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfrtecarea zeului, adic a tatlui absent. nsui modul de a povesti este adecvat acestei sfrtecri, cptnd aici o funcie moral. De la faptul c materia epic nu se supune cronologiei, ci se ordoneaz dup un principiu al listei (de la A la Z), pn la acela c naraiunea nainteaz "prin salturi n marginea adevratelor puncte fierbini de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concur la a spori hiurile lecturii. Numai c, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dac cititorul e derutat. Asta ajut la nelegerea mesajului". Gelu nsui apeleaz la tehnica amnrii pentru a-l obliga pe Grinu s se implice i s se preocupe mai mult de propria istorie: "l va pedepsi pentru asta. i va amna ntr-atta povestirea, o va fragmenta i o va pune n dubiu, pn cnd cellalt va pleca i el pe teren s-i dezlege firele". Lucrnd cu "un ton neutru i fr niciun fel de crescendo", aceeai este i pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adopt fa de cititorul su: "Da, da, degeaba zicei c nu v pas i c totul a trecut n cele din urm. Suntem tot timpul soldai, dar nite soldai pe ai cror umeri apas rspunderi de generali; de tcerea i ignorana noastr poate depinde soarta multor btlii care nc n-au nceput." Pstrnd asociaia, am putea spune c Zmeura de cmpie este, dintr-o perspectiv artistic, un cmp de btlie ctigtor. Strbtndu-l, nsoind micrile avntate ori derutate ale eroilor, poi s afli cel puin cine sunt fiii acelor tai sfiai de propria lor nesbuin. 3.5.Romanul dupa 1990 Ct de pitoresc era nca tabloul lumii literare romnesti pe la jumatatea anilor 90! In plina schimbare a generatiilor la conducerea Uniunii Scriitorilor, o noua asociatie scriitoriceasca lua nastere: unii autori si regaseau alura de disidenti, trecnd din una n alta sau macar schimbnd filiala judeteana a USR. Piatade carte functiona alandala, cu titluri promovate parca la ntmplare, n virtutea sonoritatii lor bizare, scena criticii de ntmpinare dadea impresia unei nesfrsite feude intergenerationiste, cartile autorilor de prestigiu nu mai confirmau nimic. Pentru cititorul tnar, educat de volumele despre literatura contemporana ale lui Eugen Simion, Laurentiu Ulici sau Radu }eposu, epoca de aur a lecturii parea ca se ncheiase n 1989 si apoi se instaurase haosul. Imi amintesc si acum cu ct entuziasm am descoperit prin 1995 un numar al Echinoxului clujean, care inventaria cu o constiinciozitate ngereasca aparitiile editoriale ale debutantilor de dupa

1990: erau laolalta acolo Cerul vazut prin lentila si Familia Popescu, Oniria si Week-end printre mutanti, Amantul colivaresei si Ieudul fara iesire ! Doris Mironescu Cnd vine vorba despre o epoca att de haotica a literaturii romne precum deceniul zece, problemele snt doua. Prima este nevoia de ordonare si ierarhizare a uriasei mase de texte care au proliferat necontrolate, necenzurate, dar si neevaluate n aceasta perioada. Cineva trebuie sa se ncumete sa spuna daca exista o diferentiere valorica ntre Mesteci si respiri mai usor de Constantin Popescu, Ultima vrajitoare de Alina Nelega sau Suflet elul Iustinei de Joln Benedek, carti intruvabile azi, care nsa la momentul aparitiei au strnit oarece vlva. In al doilea rnd, cititorul vrea sa nteleaga ce fel de literatura s-a putut scrie n timpuri att de interesante, cnd deprimismul politic se suprapunea unui mare entuziasm pentru mass-media, se stabileau contacte stiintifice cu universitatile straine si revenea moda mini. Volumul al doilea al cartii lui Dan C. Mihailescu Literatura romna n postceausism contine cronicile dedicate de autor prozei romnesti din aceasta perioada si mi se pare ca ndeplineste ambele comandamente, e drept, cu o mai mare predilectie pentru cel de-al doilea. Autorul face treaba de cronicar constiincios, citind si (multe) carti care nu-l intereseaza de fapt, punndu-le note si uneori simtindu-se excedat de futilitatea acestui exercitiu. Inca din introducere el se plnge, dezarmant, de obligatia cronicarului care-si respecta meseria de a recenza constant si simpatetic un gen care, n fapt, i se pare inadecvat fiintei, pregatirii si asteptarilor sale. Orientarea cronicarului de poezie care a fost D.C.M. nainte de 89 catre lectura prozei spune ca, probabil, traiam vremuri balzaciene, dupa vorba cuiva. Timpul era al sintezei epice, si nu al decanta rii lirice. In naratiunile din 1990 ncoace, criticul cauta urmele lumii n care traieste, o lume preocupata n primul rnd sa nteleaga haosul moral din care a iesit si pe acela social n care tocmai a intrat. Cu alte cuvinte, cronicarul se desparte uneori de istoria literaturii pentru a ne oferi un fel de biografie a acesteia. O biografie nu cancaniera, nu a scriitorilor, ci a literaturii romne nsesi, urmarita n latura ei profunda, care ncearca sa elucideze sensul Istoriei mari n istoriile ei mici. Criticul este preocupat de modul n care autorii nostri au stiut sa produca o imagine personalizata a lumii romnesti de dupa 1990. E o lume noua, ca atare si literatura cata sa fie la fel. Semnificativ este faptul ca D.C.M. nu se opreste doar la autorii importanti n cronicile sale. Lucru natural cronica de carte e o operatie rapida, care nu te lasa sa alegi prea mult. Debutantii postdecembristi i se par, probabil, niste oameni noi; ca atare, e interesat nu doar de ce si cum scriu, dar, pe ct posibil, si de biografia lor. Ce experienta de viata au? Ce au citit? Ce poate sa nsemne ca un ofiter de contrainformatii (Alex Mihai Stoenescu) se apuca sa scrie un roman parabolic despre Toma dAquino? Sau ca un autor din generatia optzecistilor, dar cu un background socant diferit de al acestora (Radu Aldulescu) descrie lumpeni care intersecteaza ntmplator scena mare a istoriei? Fiecare carte pe care o citeste cronicarul este un simptom al starii de fapt din tara anii nouazeci, cu presa lor de informatie si opinie, erau obsedati de cum merg lucrurile. Totodata, perioada e plina de consideratii mentalitare, de observatii cu privire la specificul, la destinul romnesc, si nici critica literara nu face exceptie. Astfel, la noi nvingatoare a fost ntotdeauna linia eminesciana, si nu, sa-i zicem, cea macedonskiana. Romanul social, realismul etic, panorama istorica n dispret, ma-ntelegi, de patimirile visatoare ale insului; gemetele multimilor n lanturi, si nu hoinareala

solitara prin paduri sau taverne; tribuna, si nu alcovul; eroismul, si nu sinuciderea etc. Exaltarea individualului echivaleaza, de obicei, la noi cu crima de leznatiune. Dan C. Mihailescu este avertizat asupra bolii nationale n materie de lectura pe care o numeste sindromul Delirul. Acesta functiona cu asupra de masura n comunism, cnd romancierul se transforma, prin forta mprejurarilor, n istoric, filosof, eseist pe teme de sociologie, psihologie, antropologie s.a.m.d. Nu asta cauta el n scrierile de dupa 89 desi ocazional clameaza nca lipsa Marelui Roman al Suferintei noastre n comunism. In schimb, constata cum se constituie la nceputul anilor 90, prin contributia unor autori care aveau romane nepublicate din anii dictaturii, apoi prin primele volume scrise n absenta constrngerilor cenzurii, un univers de o inexplicabila violenta, locuit de securisti pe post de demoni bulgakovieni si, n rest, de indivizi acefali, de oameni-pietre, care nici nu si dau seama ca au nevoie sa gaseasca o iesire. Radu Aldulescu, Dan Stanca, Daniel Banulescu, Felicia Mihali se ncadreaza n formula realismului apocaliptic, zugravind chipul patetic al unei Romnii care rnjeste. Cu un decalaj semnificativ fata de apocalipticii de mai sus au aparut o seama de scriitori ceva mai blnzi la fire, care l-au facut pe vajnicul cronicar sa rasufle usurat: Anii 2000 ne-au dovedit, slava Domnului, din plin, ca Petre Barbu si Petre Cimpoesu nu snt singuri si ca n curtea cu miracole domestice a prozei htre, de instinct satirizant cu tandra ironie, ambiguitati pufoase, reverii cehoviene si ludic-gogoliene evolueaza, cu diferit ecartament al aripilor narative, Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, Catalin Mihuleac, Cornel Ivanciuc si Cornel George Popa, Florin Lazarescu, T.O. Bobe si Radu Paraschivescu. Aparitia n literatura a cehovienilorgogolieni (dar si a ego-graficilor Sorin Stoica, Ovidiu Verdes, Cezar Paul-Badescu, plasati n descendenta Orbitorului cartarescian si a Exuviilor Simonei Popescu) e luata drept un semn de sanatate nu doar a literaturii romne, ci si a cititorilor sai, care-si vor putea relaxa nervii n mod inteligent rasfoind cartile acestora, si, n cele din urma, sanatoasa se dovedeste nsasi fibra nationala, capabila, iata, sa-si produca singura anticorpii necesari dupa atta stricnina apocaliptica. Aceeasi semnificatie trebuie s-o aiba si explozia de literatura erotica feminina, de la Ruxandra Cesereanu si Cecilia Stefanescu la Mira Feticu si Ioana Baetica. Adica de ce sa n-avem si noi falitii nostri? se ntreaba cu parapon criticul, oricnd pregatit sa intervina n favoarea propasirii noastre, prin orice mijloace: Ce sa faci cu acei ctiva craci raschirati din cutare proza eminesciana, cu zbcul lui Creanga, plnia lui Stamate, groapa lui Barbu, Nadina lui Rebreanu, satra lui Stancu, patul lui Procust, caministele Anisoarei Odeanu si castravetii lui Bogza?! Noroc, azi, cu provocarile Rodicai Draghincescu, optiunile eseistice ale Ruxandrei Cesereanu ori scenice ale Alinei Nelega. Talentul scriitoricesc al lui Dan C. Mihailescu se revarsa n astfel de otarri pline de seva. De altfel, stilul critic al lui D.C.M. este diluvial: ntr-o revarsare torent iala de o singura fraza ct o pagina si situeaza el obiectul de studiu n zona de referinta livresca, ntr-o fraza lichideaza cu toate atributele pozitive ale acestuia, la fel si cu cele negative, i da autorului recomandari spre ndreptare, l cearta si l absolva de vina. Criticul ofera un ntreg spectacol (care nu-i dect o nscenare), nu doar o simpla cronica. Se poate aduce cartii sale obiectia (s-a si adus, ntre timp) precum ca lipsesc nume care au nsemnat ceva pentru literatura anilor 90. Autorul si ia din introducere precautia de a-si anunta volumul ca pe o selectie subiectiva, marcata de ntmplare si de un gust literar capricios. Gustul sau lucreaza nsa cu folos, deoarece lipsesc n special batrnii

supravietuitori ai propriei epoci, Augustin Buzura, Fanus Neagu, Dumitru Tepeneag. De prin 2000 ncoace, criticul triaza cu sita mai rara, de aceea i scapa unele dintre numele celor mai promitatori tineri: Florin Lazarescu, Ioana Bradea, Bogdan Suceava, Filip Florian. Iau aceasta drept un semnal al unei abdicari pe cale sa se semneze: Dan C. Mihailescu s-a dorit cronicar literar al anilor 90, perioada de-acum ncheiata. In prefata, criticul se defaimeaza cu placere: In ce ma priveste, n-am fost pregatit pentru exegeza naratiunii. Nu am avut nici un instrumentar anume. Am operat inconstient, impresionist, dar cu buna-credinta. In orb, instinctiv, fara nici o calificare prealabila. Marturisirea pare sinucigasa, dar se stie ca cine l citeste pe D.C.M. nu o face pentru instrumentar. Criticul este reputat pentru dezinvoltura si verva sa, pentru calitat ile literare ale scrisului sau. Ceea ce nu nseamna ca autorul e un stilist indiferent la acuratet ea operatiei critice. Doar ca pe el nu-l citesti doar pentru verdict (care nu lipseste niciodata) sau pentru indicatii de istorie literara din mers (oferite cu larghete de catre critic). Oficiul critic este ndeplinit cu rigurozitate, n ciuda fandoselilor autorului. El citeste cartile n mod profesionist, identifica directiile de continuitate, ca si noutatea scriiturii, atunci cnd poate vorbi de asa ceva. Indica (punctual!) paginile reusite si pe cele lamentabile. Rezuma cu talent si citeaza cu o abilitate demonica. Dar, mai mult dect att, stie sa se puna pe sine n pagina cu o pricepere pe care restul cronicarilor de astazi au tot dreptul sa i-o invidieze. Dan C. Mihailescu este un scriitor personal pe teme din cartile altora, facnd, abia el, o critica cu adevarat literara. Femeia in rosu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies Romanul postbelic "Femeia in rosu" este inedit mai intai prin faptul ca are trei autori, Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies, apoi, pentru ca q prima varianta a fost scrisa in 17 zile in anul 1986 si, nu in ultimul rand, prin senzationalul subiectului imaginativ despre doua destine care se intersecteaza: unul al gangsterului american John Dillinger si celalalt al unei romance din Ardeal, Ana Persida Cumpanas. Noutatea surprinzatoare o constituie statutul autorilor.Mircea Nedelciu (1950-l999), prozator, cu inclinatii certe de teoretician, Adriana Babeti (n. 1949), eseista si traducatoare, iar Mircea Mihaies (n.1954), critic si eseist. Asadar romanul a fost scris de un prozator eseist si de doi critici si teoreticieni literari, inovand o noua conceptie romanesca in literatura romana. Romanul a aparut in decembrie 1990 la Editura sectiunea Romaneasca dupa ce fusese interzis la Editura Militara in 1988 si retras-din tipografie. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor in 1991, a fost ecranizat de regizorul Mircea Veroiu in 1997 si dramatizat in 1998, piesa jucandu-se pe scena Teatrului National din Timisoara, in regia Catalinei Buzoianu. Formula romanesca este aceea de "puzzle" (Mircea Cartarescu), conurata pe mai multe uri si registre narative, care se intersecteaza si se imbricheaza (se suprapun partial, ca solzii de peste - n.n.) migalos, astfel incat se realizeaza un mixaj de elemente intertextuale indepartate in spatiu sau timp, reprezentand diverse epoci si localitati romanesti ori americane. Actiunea romanului se compune din relatarile mai multor "surse", care au intrat in contact, direct sau indirect, cu protagonistii, iar autorii insisi devin personajele propriei carti, numele lor fiind alcatuit din initialele prenumelor adevarate: Emunu (Nedelciu), A. (Babeti) si Emdoi (Mihaies). Subiectul ilustreaza scrierea romanului propriu-zis de catre "cei trei corei", a caror contributie "poate fi simultana sau succesiva", dar important este

faptul ca "au lucrat cu acelasi fel de vinovatie, adica toti cu intentie sau toti in culpa, participatia va fi propriu-zisa". Cuvantul "corei" are asterisc si este explicat in subsolul inii ca termen juridic, insemnand "doi sau mai multi participanti cu contributii de autor la savarsirea infractiunii". Structura romanului este circulara, prin faptul ca inceputul si finalul se constituie din modulul intitulat "Autopsie", iar celelalte 12 module au titlurile in limba latina. Compozitional, subiectul este relatat de mai multi naratori in diverse ipostaze, fie sub forma epistolara, fie martori sau persoane care ii cunoscusera pe cei doi protagonisti, fie documente, scrieri biografice, filme sau consideratii auctoriale, precum si multe insertii, toate acestea fiind numerotate cu titulatura "Sursa". Astfel, in primul modul intitulat "Iter spectrorum (stricto sensu)", care se traduce "Drumul fantomelor", se specifica "Sursele", cei trei corei marturisesc punctul de plecare sau izrul de inspiratie pentru subiectul acestui roman care se doreste "un roman despre senzational". Sursa 1 este un articol scris de americanul Willy Totok si aparut sub titlul "Un personaj enigmatic", cu o explicatie socanta: "Acum 50 de ani, o tanara din Comlosul Mare 1-a denuntat pe faimosul gangster american Dillinger". Ca urmare, Sursa 2, un nepot caruia protagonista ii povestise aventurile din viata ei, face o vizita in redactia unde lucreaza A. si Emuriu cu scopul de a rectifica mai multe inexactitati strecurate in articol si aducand documente doveditoare: foaia de deces a femeii Cumpanas Ana Persida, casnica, in varsta de 55 de ani, cuprinzand "ziua si ora decedarii, 20 aprilie 1947, ora 18,00"; actele de la cimitir; o adresa trimisa de Ministerul Afacerilor Interne, din 27 nov. 1944, prin care i se comunica solicitantei ca nu se poate repatria in SUA, cateva fotografii "cu o femeie frumoasa", careia aceasta ruda indepartata ii spunea "tusa Ana". Povestea senzationala petrecuta cu 50 de ani in urma in America, in care rolul principal 1-a avut ardeleanca Ana Persida Cumpanas, o determina pe A. sa ia legatura cu Emunu sl Emdoi pentru o colaborare "la sectiunea de fata". Toti trei se apuca imediat de treaba, incep cercetarile, depistarea urmelor, interogarea martorilor, cautarea documentelor si a altor declaratii despre "personajul enigmatic". Din marturia Sursa 2, se compune succint destinul femeii care se nascuse la Comlos si emigrase in America in 1914 impreuna cu sotul sau, Ciolac. Acolo, 1-a cunoscut pe Dillinger, care a subventionat-o, astfel incat a reusit sa aiba "un restaurant, hotel si cafebar" unde vindea bautura in vremea prohibitiei si care functiona si ca bordel. Ea avea un baiat de la sotul ei, Ciolac, si atunci cand chestorul din Chicago a cerut-o de nevasta cu pretentia sa treaca averea pe numele lui, femeia a refuzat si de aici i s-au tras toate necazurile. A, fost arestata si condamnata la 14 luni de inchisoare plus confiscarea intregii averi. Singura solutie a fost sa-l predea politiei pe Dillinger, in schimbul canfia i s-a promis retrocedarea averii, a banilor si a bijuteriilor confiscate, precum si libertatea de a parasi America. Consemnul silit pentru recunoasterea gangsterului il constituie momentul cand ea va arunca batista si se va apleca sa o ridice. Femeia se intalneste cu Dillinger la cinematograful "Biograph" si barbatul este ciuruit de politie. insa "chestiunea cu femeia in rosu, in rochie rosie e o poveste!", sustine cu fermitate Sursa 2. Dupa plecarea din America, "Tusa Ana" a circulat un an prin lume ca sa i se piarda urma, fiindu-i teama de razbunarea bandei lui Dillinger, iar prin 1935-l936 se intoarce in tara si se sileste la Timisoara, unde are un amant mai tanar decat ea, care insa a parasit-o cand a ramas fara bani. Sursa 2 declara ca vineri tusa Ana i-a spus ca gasise o persoana care sa-i rezolve intoarcerea in America, iar duminica dimineata fusese gasita moarta. Lui i se

paruse anormal faptul ca statea pe recamier, 'In furou, fardata, cu genunchii la gura, cumva crispata". Nu s-au gasit nici bani si disparuse caseta cu bijuterii, dar rezultatul autopsiei consemna ca murise "de moarte naturala, de inima". Sursa 2 mai sustine ca "tusa Ana" era analfabeta, deoarece venea mereu la ea o femeie ca sa-i rezolve toata corespondenta. Sursa nr.3 este Doamna P., care contrazice mai multe aspecte declarate de Sursa 2, intre care faptul ca pe femeie o chema Ana Sage, pentru ca se casatorise cu un acat foarte bogat, sustinand ca semna Ana C.Sage, iar romaneste "precis stia sa scrie si sa citeasca". Despre moartea femeii, Sursa 3 aflase ca fusese strangulata, insa locatarii actuali auzisera "ca-ar fi murit gadilata". Doamna T. - Sursa 4- si istoricul Thomas B.Sursa 5 sustin varianta ca ea l-ar fi vandut pe Dillinger din gelozie si ca la intalnirea de la cinematograf ea purta o rochie rosie. Cei trei "corei" primesc din America o sectiune despre Dillinger, unde se afla si fotografii ale romancei1 care-I tradase si in care ei o recunosc pe Ana Sage, "o femeie originara din Romania". Sursa 6 este cea mai autorizata, domnul G. avand documente bancare din care autorii afla ca "tusa Ana era proxeneta" si se salveaza de condamnare tradandu-l pe*Dillinger. Sursa 7 este doamna T., care stie multe detalii despre Ana de la bunica ei, iar Sursa 8 este tusa Lena, care plecasjS in America impreuna cu familia "in 1911, unde o cunoscuse personafcpe Ana. Sursa 8 sustine ca "femeia in rosu" nu stia sa scrie nici romaneste si ca atunci cand se intorsese la Timisoara ea ii scria lui Steve, fiul Anei din America. O biografie a Anei relatata la persoana a IH-a aduce precizari interesante privind viata acesteia in America, dar starneste si destule confuzii legate de destinul protagonistei, sporind astfel latura senzationalului. Desi casatorita, Ana il cunoaste pe Tony, un grec cu care se asociaza in afaceri si cu care, se pare, il concepe pe baietelul ei, Steve. Dupa moartea suspecta a sotului ei, Ciolac, Ana se ocupa mai mult de bordelul.la care lucreaza si ea, local clandestin, unde se intra printr-o cabina telefonica. "Pensiunea" masca practicarea prostitutiei, clientii provenind din toate mediile sociale, atat din lumea interlopa, cat si din politie. Convins ca Ana este analfabeta, Tony falsifica in condica "pensiunii" inregistrarile financiare si intra in panica atunci cand o surprinde controland registrul de casa. Alfabetizarea Anei se petrecuse in urma cu trei ani, insa ea continua sa se prefaca analfabeta, avand astfel numeroase avantaje. Dupa terminarea Primului Razboi Mondial se proclama-prohibitie in America, insa Tony continua aprovizionarea cu alcool si schimba numai numele in "speak easy", in local intrandu-se tot prin aceeasi "falsa cabina telefonica". Desi afacerile mergeau foarte bine, Ana se teme de faliment si se casatoreste cu un acat de origine romana, Alexandru Suciu, zis Alexander Sage. Vreo doua saptamani ii citeste baiatului fragmente din Biblie in apartamentul elegant al familiei Sage, dar in curand isi da seama ca barbatul nu castiga nimic din acatura, ca nu are niciun cont bancar, iar calatoria in Europa si in Romania o fac pe banii ei. in anul 1924, amorul dintre prietena si angajata ei, Polly si politistul Martin se consolideaza si acesta vegheaza afacerile prohibite ale Anei Sage. Tot acum, grecul Tony, protejatul celebrului gangster Al Capone este rapit si ucis de o banda adversa, iar cand Ana este chemata sa identifice cadavrul, lesina la vederea orbitelor goale.Incepand cu modulul "Animus corrigendi" ("Dorinta de a indrepta") se reconstituie destinul gangsterului Dillinger din relatarilor mai multor naratori: biograful, care scrisese o sectiune despre viata banditului; "proiectionistul" filmului cu acelasi subiect, in rolul protagonistului fiind Edward Robinson, iar in rolul femeii in rosu, marea actrita Greta

Garbo; traducatorul unor documente, articole, scrisori in limba engleza. Povestea vietii banditului american este construita ca un colaj de relatari alternative ale biografului, proiectionistului si traducatorului, din care se evidentiaza mai putin relatia lui cu Ana Sage. Biograful reconstituise viata gangsterului din documente, marturii, scrisori si alte do certe. John Herbert Dillinger ramasese de mic fara mama si fusese crescut de sora mai mare, Audrey, iar cand implinise noua ani tatal se recasatoreste cu Elisabeth, cu care are un alt baietel, Hubert. Fiul cel mare este neglijat si lasat sa-si faca de cap, consecinta fireasca fiind arestarea lui pentru furt de carbuni. Lectia este bine insusita si tanarul invata sa mituiasca politistii si sa opereze in alte zone, apoi se casatoreste cu o fata de saisprezece ani, Beryl Ethel Hovius. Tanarul sot se plictiseste repede, se arunca in jocurile de noroc, in urma jefuirii si uciderii lui B.F.Morgan, proprietarul unei bacanii, Johnny este condamnat la ani grei de temnita. inchisoarea de stat Pendleton avea peste doua mii de detinuti si pentru Dillinger "primele trei luni au fost un iad", apoi incearca o serie de evadari succesive, toate esuate. Cu timpul, Beryl isi rareste vizitele apoi dirteaza, veste care "il zdrobeste". Dupa cinci ani de detentie face demersuri sa fie eliberat pentru buna purtare, insa nu obtine decat mutarea la inchisoarea Michigan, unde convietuiau cei mai fiorosi criminali, jefuitori, falsificatori, dar Dillinger trece imediat sub protectia celor mai puternici. Se distinge prin comportamentul cu totul nepotrivit locului, folosind formule politicoase: "va rog frumos", "nu, multumesc" etc. Se imprieteneste cu banda unui criminal reduil, Piermont, care-l instruieste pentru momentul cand va fi in libertate, il invata totul despre spargerea bancilor si ascunzatorile cele mai. sigure, precum si cum sa gaseasca prietenii cei mai loiali. Dupa ce a fost eliberat, Dillinger a comis jafuri, crime, talharii, dar faima luj s-a extins si pentru ca alti banditi au savarsit diverse infractiuni in numele lui, devenind astfel principalul inamic al politiei americane. Alternativ cu marturiile biografului, se contureaza imaginea lui Dillinger din relatarile proiectionistului care stia pe de rost replici si gesturi din filmul care avea ca subiect viata gangsterului, isi copiase chiar si scrisorile pe care detinutul le trimitea tatalui sau sotiei sale. Oralitatea povestirii este realizata inedit de "coreii" romanului, proiectionistul fiind pe cat de incult, pe atat de pasionat de filme americane si mai ales de "Femeia in rosu", din care isi consemnase intr-un carnet foarte multe detalii, de la imbracaminte, infatisare, la replici si inflexiunea cii personajelor: "La Pedleton dastept ie ala care nu ie dastept, ii zicea lui Johnny prietenu sau. Dastept ie ala care tace si trece neobservat." Episoadele narative ale proiectionistului confera romanului fidelitate documentara, reconstituirea cat mai exacta a evenimentelor si persdhalitatii eroilor. Moartea banditului Dillinger se contureaza printr-o epica alternativa cu agonia tatalui lui Tit Liviu, care este un personaj incitant in amintirile de tinerete ale Anei Cumpanasu. Avand numai vreo 10 ani atunci cand Ana fusese silita de tatal ei sa se marite cu un barbat mult prea batran si pe care nu reusise niciodata sa-l iubeasca, Liviu fusese singurul ei confident. intre timp, tanarul studiase Medicina, il admira pe Freud si se intorsese in sat ca doctor. in aceeasi perioada in care gangsterului american i se pregatea uciderea, in Comlosul Mare se succed evenimente macabre (o crima si mai multe decesuri) cu evenimente sportive sau festive (meci de fotbal, sarbatorirea satului) consemnate de un "Reporter de vest".

Prin alternare temporala si spatiala, modulul "Dies Festi" cuprinde scurte imagini ilustrative pentru destinul tragic al gangsterului american si al tatalui lui Tit Liviu.In America, John Dillinger simte ca se strange latul in jurul sau, de aceea isi aranjeaza fuga in Mexic. Amanta sa, Polly Hamilton, o veche prietena a Anei Sage nu intelege marturia alata a lui Dillinger ca a doua zi urmeaza sa plece intr-o excursie in Mexic. Ana, care promisese politistilor ca il va preda pe gangster, ii anunta despre intentia acestuia si totodata le propune lui Dillinger si lui Polly sa petreaca seara impreuna si. sa mearga la un film. Ana il informeaza pe politistul Melvin Purvis ca se r duce toti trei la cinematograful "Biograph", "reprezentatia de la ora opt jumate". Ademenirea lui Dillinger de catre romanca nu a fost dificila, deoarece pentru el petrecerea insemna seara de adio, dimineata in zori urmand sa se refugieze pentru totdeauna in Mexic. Senzationalul cucereste teren, suspansul este exploatat cu cele mai diverse mijloace artistice^ epice si stilistice. in Comlosul Mare, dupa ce constata moartea taranului ucis, apoi moartea naturala a vecinului, doctorul Tit Liviu aude o batrana intreband: "Saraca Ana Iu Ciogu, pa unde-o fi ia acuma?". in paralel, in filmul vizionat de Dillinger, Polly si Ana la cinematograful din America, protagonistul (interpretat de marele actor Clarck Gabie) este condamnat la inchisoare pe viata pentru crima, dar el refuza verdictul si striga judecatorului: "Mai bine rnoarteal". Finalul filmului, cu imaginea frumosului Gabie indreptandu-se spre scaunul electric intensifica emotia momentului. in acea seara, pe 22 iulie 1934, urma sa fie capturat unul dintre cei mai periculosi gangsteri americani, intr-o parte si alta a cinematografului sunt amplasati numerosi politisti si agenti F.B.I., altii se afla chiar la usa de acces, astfel ca "Dillinger no sa mai poata scapa decat daca o sa o ia in sus". Purvis tremura de dorinta ca, in sfarsit, sa puna mana pe banditul cautat in toate statele americane si-l vede aparand intre cele doua femei: "E vesel. O veselie sincera, netrucata. Un barbat care iese de la cinematograf insotit de doua femei frumoase". Politistii au scos pistoalele, il urmaresc surescitati pe barbatul care isi baga mana in buzunarul drept de unde scoate un Colt, apoi o ia la fuga desi este somat sa se opreasca. Agentii incep sa traga asupra lui Dillinger care continua sa alerge, dar gloantele il nimeresc si il omoara: "Un glonte il strapunge prin partea stanga a capului. Al doilea ii intra prin ceafa si ii iese prin ochiul drept. Barbatul cade. Purvis se apleaca peste el. il scutura. Nicio miscare. Niciun raspuns." Moartea "inamicului public numarul unu" al Americii proaca o adevarata isterie, toata lumea avand pe buze numele enigmaticei Femei in Rosu. F.B.I.-ul refuza sa comenteze, dar Anne Sage recunoaste ca ea era una dintre cele doua femei de la cinematograful "Biograph" si ca Dillinger si Polly Hamilton o vizitau frecvent. Nu scoate nicio rba despre capcana pe care i-o intinsese banditului sau despre recompensa promisa. Uciderea lui John Dillinger a fost un eveniment fara precedent si o multime de oameni au venit sa-i aduca un ultim omagiu. El a fost inmormantat langa fosti presedinti, vicepresedinti si guvernatori ai Statelor Unite, iar tatal si sora sa au povestit amintiri despre "iubitul lor fiu si frate" pe scena de la "Lyric Teater" din Indianapolis. Anne Sage a incasat cei cinci mii de dolari ca recompensa pentru serviciile aduse, dar nu i s-a anulat mandatul de expulzare, desi facuse un memoriu si la guvernatorul statului Indiana. Capitolul "Animus consolendi" ("Dorinta de a sfatui, de a da intelepte povete") incepe cu manifestarile isterice ale americanilor dupa aflarea uciderii lui Dillinger: unii mituiau oamenii de serviciu de la morga pentru ca sa vada, fie si de departe, cadavrul banditului; altii se inghesuiau in jurul baltii de sange de pe trotuarul din fata

cinematografului ca sa-si inmoaie batistele, iar cine nu avea batista isi imbiba tivul rochiei cu sange, apoi "paseau tantosi aratandu-si trofeele mai mandri decat de decoratiile de la 4 iulie". Mai bine de doi ani interesul publicului pentru destinul lui Dillinger a alimentat articolele din presa si s-au cercetat documente secrete care sa dovedeasca faptul ca asasinarea gangsterului fusese motivata, insa ziaristii au decis.ca agentii F.B.l. sunt lasi, de aceea nu se incumetasera sa-l aresteze pur si simplu pe Dillinger la fata locului. Capitolul "Animus narrrandi" ("Intentia de a reproduce ceea ce a aflat de la altii") se deschide cu o insertie narativa, un fragment reprodus dintr-un caiet foarte vechi cu insemnari cuprinzand perioada 1905 -l953. Notatii din acest caiet sunt raspandite pe parcursul intregului roman, insertii' originale ale cotidianului marunt sau ale evenimentelor deosebite, specificandu-se si culoarea cernelii cu care se scrisese: "cu inima plina de durere mam bolnavit/ in 25 Iunie 1920 [] in Anul 1924 au fost cam secetos ear grau/ au fost foarte frumos in paie da in bomba/ sarak finea in 10 Iuli au vint o buroaea/ si iau palit de tot pe Lanz 8.10p. 15 chil. [] in anul 1918 sau Unit Ardealu cu Mama Tara/ la 1 Dez.1918/ Ear in anul 1929 au nins din 20 Dez.p =in an." O scurta istorie a depistarii amprentelor si a identificarii infractorilor releva faptul ca de la inceputul cercetarilor delincventii invatasera sa-si indeparteze pielea de pe degete ca sa eludeze probele.Intoarsa in Romania, Ana ii fdte o vizita doctorului Liviu, care n-o recunoaste imediat, femeia avand acum vreo patruzeci si cinci de ani, fiind imbracata cu "o' superba blana de nurca, un sal de matase, strans in jurul gatului si o caciula din aceeasi blana ca si mansonul" si barbatul constata ca era inca frumoasa. Se discuta despre "americanca aia" care 1-a denuntat pe bandit si care acum traieste cu "pilarul ala da, care umbla cu masina". Alte personaje sunt implicate in declaratii, marturii sau znuri despre Ana Persida Cumpanas, cum ar fi ducesa de San Marco si nepotul ei, Octavian Cristofor Nacu, sublocotenentul Hermann K.Lamm, Tit Liviu, ori se insereaza scurte texte sub titlul "conflict de competenta", varietate narativa care completeaza puzzle-ul subiectului. Spre finalul romanului (in modulul asezat simetric cu cel de la inceput si. intitulat "Iter spectrorum"), cei trei corei descopera ca intentia lor initiala de a consemna strict rezultatul cercetarilor intreprinse nu s-a putut realiza si constata cu uimire ca "senzationalul se hraneste din senzational", ca acesta este "acelasi si la 1936 si la 1986", rezultand o "uriasa constructie imaginara, atemporala si atopica". Ultimul modul, "Autopsie", ii readuce pe cei trei corei in 1986, cu intentia declarata de a face o "autopsie generala" textului scris, oeea ce inseamna "a vedea cu proprin ochi", intrucat literatura "tot asta inseamna: a taia pentru a intelege". Se reitereaza concluzia autopsiei care silise moartea naturala a "femeii Cumpanas Ana, in etate de 55 de ani, din Timisoara", precizandu-se ca diagnostic o boala de inima si o boala de ficat, fara sa se constate vreun semn de violenta. Finalul romanului este scris de catre autori: "Acesta era finalul sectiunilor noastre la sfarsitul lui august 1986. Acum, dupa rescrierea din august- septembrie 1987, finalul arata cam asa: La inceput se deschid ochii, urechile". sectiunea mai Contine o "Bibliografie selectiva", cu lumele si articolele din presa la care se face trimitere sau apar sub forma de fragmente in roman, un "Glosar" in care se explica regionalismele din text si o "Postfata" intitulata "Cucerirea estului salbatic", semnata Martin Adams Mooreville, care comenteaza romanul "Femeia in rosu" al "celor

trei romani" si povesteste intalnirea cu Nedelciu, precum si evenimentele dinaintea si imediat dupa Relutia Romana din 1989. Mircea Cartarescu demonstreaza ca romanul "Femeia in rosu" de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti si Mircea Mihaies este reprezentativ pentru postmodernism, mai intai prin faptul ca perspectiva narativa si perspectiva temporala sunt "maleabile", discontinue, naratiunea este aleatorie, iar personajele "schimba masti dupa masti". in alta ordine de idei, "panoplia de procedee" se defineste prin "citatele si inserturile, presupozitiile si pre-textele devin rigide si evidente ca scheletul exterior al insectelor". Romanul postmodern "nu se comenteaza pe masura ce se scrie, ci se scrie pe masura ce se comenteaza ceea-ce-nu-s-a-scris-inca". Postmodernismul se manifesta cu predilectie in modulele intitulate "Iter spectrorum (stricto sau lato sensu)", in care cei trei naratori relateaza calatoria lor in vederea documentarii pentru roman, cautarea martorilor, a documentelor si a oricaror marturii ce puteau constitui intamplarile viitorului subiect. Cartarescu apreciaza ca romanul este "o tipica proza optzecista" prin ilustrarea cotidianului marunt, "a microistoriei si spatiilor microsociale", cu incluziuni de acte originale, "cu rbire in priza directa". Compozitia romanului este complexa, se compune din alte trei romane posibile, fiecare cu alta strategie narativa: unul urmareste destinul Anei si este risipit pe tot cuprinsul sectiunilor, al doilea este un roman documentar, care apeleaza la marturii, acte juridice si administrative, declaratii, precum si utilizarea de monografii, studii, beletristica, periodice si o serie de autori celebri citati. Al treilea roman este construit prin fictiunea autorilor, dupa toate regulile postmodernitatii, adica in cadrul realitatii bazate pe documente "sunt inserati martori fictivi, adevarate fantome", asa cum este proiectionistul "desantat" la Comlos "din insusi romanul celor trei", sau ipoteticul traducator al scrisorilor. O trasatura specifica operelor postmoderniste o constituie intertextualitatea, in subiectul romanului fiind inserate si alte destine in afara ce acela al Anei Persida Cumpanas, intre care: biografia lui Octavian Nacu, un vecin din Comlos, care dupa Primul Razboi Mondial "strabate ruinele fostei Kakanii"; elutia lui Tit Liviu, medic si admirator al lui Freud, primul barbat de care se indragostise Ana, care visa "sa-i predea cheile casei si sa se faca amanta lui pe veci"; destinul acatului Sage etc. Viziunea lui Mircea Cartarescu privind construirea romanului "Femeia in rosu" este aceea a unui "origami prozaic postmodern", avand componenta unui "agregat cu sute de piese" datorata si faptului ca a fost scris de o "echipa" de autori. (Mircea Cartarescu, "Un origami postmodern", din lumul "Postmodernismul romanesc", Editura Humanitas, Bucuresti, 1999) Orbitor de Mircea Carturescu. Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1965 in Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la Dimitrie Cantemir din capitala), a devenit student la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista Caiete critice. Si-a sustinut teza de doctorat in 1999, la Universitatea Bucuresti. In prezent este lector la Facultatea de litere din Bucuresti. Mircea Cartarescu a debutat in anul 1978, in Romania literara. Are o bogata activitate literara iar numeroase din romanele si poeziile sale au fost premiate: Faruri, vitrine, fotografii premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, Levantul premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, Dragostea premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,

Visul premiul Academiei Romane pe 1989 (tradusa in franceza si spaniola si nominalizata in Franta pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai buna carte straina si Premiul uniunii Latine- editia necenzurata a aparut in 1993 si se numeste Nostalgia), Travesti premiul Uniunii Scriitorilor si premiul ASPRO pe 1994 (tradusa in franceza si olandeza), Orbitor- Aripa stanga premiul ASPRO pe 1996 Nicolae Manolescu spunea astfel: Roman autobigrafic si vizionar, Orbitor reprezinta prima parte a unei trilogii Aripa stanga, Corpul si Aripa dreapta- care se anunta exceptionala. Dupa ce a debutat ca poet, Mircea Cartarescu pare acum definitiv captivat de proza. O proza densa si profunda, realista si onirica, descriptiva si halucinanta, mustind de subiectivitate ca un burete de apa, populata de personaje si de obiecte fascinante, atrasa de promiscua subterana psihanalitica si luminata de splendide curcubee baroce. Roman al cautarii timpului pierdut, metaroman al citirii si scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie si anatomie a fiintei, fara termen de admiratie in literatura romana, in afara, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher. Mircea Cartarescu isi caracterizeaza insa altfel opera sa: Orbitor nu e, propriuzis, un roman decit in sensul cel mai larg al cuvintului. Eu prefer sa-l numesc o carte. Ar putea fi, intr-adevar, cartea vietii mele, nu insa in sensul de cea mai buna, sau cea care va ramine, ci de scriere care le unifica-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa Orbitor cred ca se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele. 23224qpk12yyx3f Romanul incepe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustreaza in cateva randuri continutul romanului: Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest in parte se va sfarsi.Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand am devenit matur am terminat cu ce era copilaresc. Acum vedem ca intr-o oglinda in chip intunecos, dar atunci vom vedea fata in fata; acum cunosc in parte, atunci voi cunoaste deplin, cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Primul capitol debuteaza cu o imagine descrisa intr-o maniera proprie si foarte personala. Este descrisa privelistea de vis a noptilor bucurestene. In viziunea autorului, orasul , pentru el, era o lume aparte, o lume plina de mister in care rareori se incumetase sa patrunda, dar, pe care o cunostea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircisor, isi reaminteste cu nostalgie de vremurile in care statea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe intuneric, privind tripticul nocturn, de o stralucire sticolasa, nesfarsita, inepuizabila. Pe atunci nu se construise blocul de vizavi care i-a rapit privelistea, i-a furat visele... In acel colt al camerei incepeau visele sale, o aventura printre cladirile misterioase ale Bucurestiului, cu huruitul tranvaielor si fragmente ale unor actiuni marunte ale vietii. Mama sa, de care marturiseste ca nu il lega nimic mai mult decat faptul ca ii spala rufele, ii facea cartofi prajiti, il trimetea la facultate, este mitizata in poemele sale, versuri venite de nicaieri. Revenind la realitate, Mircisor se trezeste cautand in mica arhiva a familiei adapostita intr-o geanta a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neinsemnate si printre facturi, gaseste un lucru care il tulbura, o veche proteza, a mamei sale, care, l-a inceput, l-a dezgustat. I-a atras atentia insa culoarea deosebita a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o cand s-a oprit derutat, in piata de pe strada Domnita Ruxandra, unde si-a dat seama ca era culoarea inserarii. Atunci a avut o viziune. A vazut-o pe mama sa, conturandu-se incet, in jurul protezei. A simtit cum mana sa ii atingea buzele.

Dezmeticindu-se, a intrat in blocul de langa el si a urcat pana la ultimul etaj, ajungand pe terasa. Acolo, i s-a aratat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oras invaluit in mister si intuneric. Tulburat, a intrat inapoi in bloc si a coborat foarte multe etaje, in viziunea sa, pana, ca prin minune, a ajuns in fata usii lui din blocul de pe Stefan cel Mare. Viata lui se desfasura in interiorul celor patru pereti ai camerei sale. Desi colinda in fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifica de la fereastra odaii lui. Era in stare sa priveasca ore in sir panorama. Unele nopti se consumau in realitatea paginilor, cand nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Intrun final insa, somnul iesea invingator, dar si atunci, himerele noptii il invaluiau in bratele lor nevazute. Visa la casa in care isi traise primii ani ai vietii, casa de pe Silistra, unde isi dusese o vreme veacul mama sa. In primul volum al trilogiei Orbitor, Mircisor vorbeste despre mama sa, pe cand al doilea volum, Corpul il are in plin plan chiar pe el. Vizita la bunicul sau, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar in spatele vietii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircisor stia ca neamul Badislavilor avusese catunul izolat, asezat intr-o vaioaga a muntilor Rodopi. Toata lumea traia linistita pana cand in satul lor au ajuns tiganii, care le-au vandut seminte de mac pentru patru cetere frumoase. De la aceste seminte de mac li s-a tras tot raul Badislavilor.In ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au iesit din morminte si au inceput sa terorizeze localnicii pentru ca de cand gustasera din maci, nimeni nu mai mergea la biserica si nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru ca foarte multi pacatuisera, de frica, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor. O ramasita a satului se adunase in biserica, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a inceput sa citeasca din Evanghelie, despre Isus in vremea cand a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau sa mai fie supravietuitori, asa ca au incercat sa dea foc bisericii, dar nu au reusit. Au chemat in ajutor demonii-greieri, dar si acestia au pierit cand au simtit tamaia. Preotul impreuna cu cei 40 Badislavi, au iesit din biserica. Atunci a inceput sa ninga cu ingeri, care au venit in ajutorul lor. A fost o batalie grea, dar in final, Badislavii au iesit invigatori, pentru ca, credinta lor i-a salvat. Dupa ce totul s-a sfarsit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili in sus de fluviul Dunav. Dunarea insa, pentru a putea fi trecuta, cerea un suflet ca jertfa. In trecut, preotul asistase la o slujba in care fetita pe care nimerisera sortii a fost aruncata in apa inghetata. In vremurile lor insa, oamenii si-au dat seama ca nu viata ci sufletul trebuie daruit fluviului, asa ca de fiecare data cand vroiau sa treaca pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tanar sau a unei tinere. De acea data, picasera sortii pe Vasili, un copil gasit pe camp de femei. A fost crescut in satul lor, iar acum, a fost nevoit sa isi cedeze umbra raului. Acest lucru, pentru el, a insemnat maturizarea, inceputul adolescentei. Precum in basmele romanesti, Cartarescu descrie acest moment ca unul crucial, in care baiatul prostut a devenit barbat. Sub gheata Dunarii, inotau fluturi ! Badislavii, curiosi, au spart crusta ghetii si au prins un gigant fluture pe care l-au macelarit si s-au infruptat din carnea lui, fara mila. Cand au terminat, femeile au strans aripile si le-au luat cu ele. De atunci, aproape fiecare femeie din sat, avea in podul casei o ladita in care se afla o bucatica din aripa fluturelui, care insa se regenerase si crescuse miraculos. Grupul a inaintat prin Muntenia pana a ajuns in locul unei foste biserici, unde s-au stabilit, undeva intre Arges si Sabar. Vasili a fost bunicul lui Dumitru.

Romanul continua cu un fragment care aparent nu are nici o legatura cu povestea, dar este foarte bine pozitionat. Mircisor se descarca contempland asupra omului, asupra timpului, asupra chakrelor, asupra totului, facand o legatura stransa intre toate acestea. Intr-o dimineata foarte calduroasa, Mircisor a plecat in cautarea casei de pe Silistra. In urma unui vis, si-a adus aminte ca mama sa avea pe sold o forma de fluture, ceea ce l-a facut sa isi reaminteasca secvente din vremea prunciei. A hoinarit pe strazi mult timp pana cand cineva i-a spus pe unde se afla strada, insa a ramas captivat de foisorul din visele sale. Era realitate.... A intrat inauntru si a sunat la usa. O fata foarte amabila, l-a poftit inauntru de parca il cunostea de-o viata, desi nu se mai vazusera niciodata. L-a servit cu o farfurioara cu dulceata de trandafiri si a inceput sa ii povesteasca despre copilaria ei. Se numea Anca. In vremuri de mult apuse, cand stia ca trebuie sa se intoarca acasa, mai statea pe maidan, uitandu-se la poze mototolite. Atunci aparea Herman. Ea il lua de mana si mergeau spre casa parasita, aflata in ruina din apropiere. El incepea atunci sa ii povesteasca despre o lume inaccesibila pentru maturi, dar fireasca pentru copii. Ei nu ii era frica de el, niciodata nu ii facuse nimic inafara de faptul ca o privea. Intr-o seara, Herman a adus cu el o trusa din care a scos o masina de tuns. A tuns-o, fasie cu fasie, dupa care a ras-o in cap cu un brici batranesc. Apoi a scos niste unelte in forme diferite, dar ciudate. Cu acelea i-a tatuat teasta toata noaptea, ea nestiind niciodata ce se ascunde in acele desene enigmatice. Cand a plecat spre casa, dimineata, tatal sau a zarit-o din foisor. A fugit spre ea si a imbratisat-o, imagine in care i-a gasit mama ei. Aceasta a inchis-o in camera ei, fara vreo oglinda, pana i-a crescut parul, vreme in care s-a simtit foarte singura si a suferit. Mama sa a inceput sa o urasca si intra la ea doar ca sa ii dea de mancare. Anca nu vroia sa devina femeie, nu vroia sa aiba soarta mamei sale: nefericire, rutina, saracie. Cel mai mult ii placea sa viseze; il visase pe Mircea cu multi ani in urma, il strigase, si era sigura ca el ii va auzi vreodata strigatul disperat. Dupa ce a terminat de povestit, Anca s-a asezat pe un scaun si s-a lasat tunsa de Mircea. Acesta a descoperit suvita cu suvita, tatuajul facut de Herman. Acest Herman era acelasi cu care el va sta de vorba ore in sir pe treptele de beton ale blocului sau. Pe crestetul fetei, Mircea a descoperit Totul, iar totul avea chipul sau ! A ramas inmarmurit. Anca s-a ridicat de pe scaun, au mai stat putin, dupa care el a plecat in cautarea copilariei, nu inainte de a se imbratisa ca un frate si o sora. Cand a plecat de pe strada, a gasit o inscriptie, Pancota. Din nou, autorul revine la realitate prezentand o intalmpare ciudata din autobuz, unde au urcat doi barbati, insotiti de un pitic. Desi parea mai batran decat ei, piticului ii era frica de ei. Mircisor a ramas impresionat de faptul ca cei doi nu il bagau in seama, asemeni unui catel. Si-a dat seama ca strada pe care o cauta se numea Pancota (fosta Silistra).Cand a ajuns acolo pentru prima data, i s-a parut altfel decat in visele sale.Curtea in forma de U era foarte stramta, jumatate din suprafata fiind ocupata de un Mercedes vechi lovit si reparat. Cladirea avea trei etaje, iar el a vazut, din spusele mamei, locul fiecarui vecin. Foarte emotionat, a deschis usa de fier si a intrat. Odata ajuns in casa, si-a dat seama ca stie tot ! Partea a doua debuteaza cu imaginea mamei sale in curte, hranind paunul, paunita si curcanul. Era o zi de duminica, iar Maria s-a pregatit sa plece in oras, asa ca se

imbracase cu bluza ei cea buna si se daduse cu parfum, asa cum faceau fetele de la fabrica Donca Sima. Proprietara vilei in care statea, Maam Catana, era foarte rea de gura, mai ales cu sotul sau, care, in loc sa aduca bani in casa, ii investea intr-un cavou. Pentru asta, maam Catana il facea cum ii venea la gura, amenintand-ul in fel si chip. Insa la vremea in care ii veni ceasul, i-a facut o slujba frumoasa, a adus un dric din lemn sculptat si l-a bocit. Cand au ajuns la cavou, Maria a ramas uimita, i s-a parut ca este un castel strajuit de cele doua sculpturi de la intrare.Toata lumea a coborat inauntru si, desi ii era frica, a coborat si ea. Cavoul era un fel de labirint, in care, foarte curand, s-a pierdut. A ratacit speriata prin caile intortocheate mult timp, dar a gasit treptele ce duceau la lumina zilei si s-a vazut din nou in cimitirul Bellu. Ajunsa acasa, a vazut ca in fata usii ei erau stransi mai multi vecini, incercand sa il potoleasca pe micul Mircisor, care urla din toate puterile ca vrea la mama lui. Cand iesi din curtea in forma de U, Maria patrunse in toamna. Era grabita, mergea sa se intalneasca cu Costel, la cinematograf. Pentru a nu se gandi la el, incerca sa se gandeasca la sora sa Vasilica si la nasa batrana. Isi aduse aminte de vremea in care venisera la Bucuresti amandoua, din satul natal Tintava, si se angajasera ca ucenice la croitorie. Duminica aveau liber asa ca frecventau balciuirile sau ieseau la plimbare prin capitala. De fiecare data cand treceu pe langa palatul telefoanelor visau sa devine telefoniste, pentru ca in filemele americane o telefonista intotdeauna isi gasea un baiat tanar, frumos si cu bani. Seara, se duceau la gradini de vara ieftine si mancau mici. Apoi se duceau acasa, iar a doua zi incepeau din nou lucrul. Se imprietenisera cu actrita Mioara Mironescu, care le ducea seara la cabaretul Gorgonzola unde cantau niste negri. Vasilica observase ca negrul de la tobe ii facea cu ochiul. A doua zi, Maria s-a asezat la masina de cusut, dar a observat ca acul se intepenise asa ca a deschis usita, dar mare i-a fost mirarea cand a vazut ca inauntru era un rinichi, care zvacnea prin bataile unei inimi nevazute. Maria s-a speriat si a fugit, iar de atunci niciodata nu a mai cusut la masina, toate rochiile fiind facute de sora sa, Vasilica. In urmatoarele zile, Mioara le scoase pe fete la plimbare in Cismigiu, le cumpara rochii si palarii, le duse la coafor si le rezerva o masa la cabaret. Se imprietenisera si cu Cedric, negrul de la tobe, care le povestea despre New Orleans-ul natal, despre cartierul frantuzesc si despre ritualurile Voo Doo. In acea noapte fusesera bombardamentele, iar cele doua surori, dupa ce tremurara ore intregi, iesira din adapost. Totul era daramat, iar inaintand pe strada lor, dezastrul parca era si mai mare. Nici o casa nu mai era intraga, iar peste tot in jurul lor vedeau ramasite ale corpurilor umane. Ramasese in picioare doar casa liftului a cladirii Societatii petroliere romano-germane, iar in lift era prinsa liftiera, care se resemnase si se bucura ca scapase cu viata. Ajunsera si la casa Mioarei si gasira mana ei, pe care mai era inelul din par de mamut in forma de fluture. Maria scoase inelul de pe aratator si il lua cu ea. In spatele ruinelor croitoriei statea in picioare, in costumul lui popular, tatal lor, Badislav Dumitru, care, cand auzise de bombardament se repezise la Bucuresti. Pe drum, toti trei se intalnisera cu un carutas care il cunostea pe Dumitru si plecara spre Tintava. Mama lor s-a bucurat foarte mult cand le-a vazut intregi, dar, la catva timp, a murit. Maria isi aducea aminte ca a vegheat-o zile si nopti pana aceasta si-a dat duhul. In timpul razboiului, in gospodaria lor, fusese incartiruit o vreme un soldat neamt, pe nume Klaus, care se imprietenise cu cainele lor, Rosu. Il invatase diferite trucuri, iar

atunci cand a trebuit sa plece, l-a luat cu el. Dar dupa un an de zile, Rosu se intorsese acasa cu o inscriptie nemteasca la gat. Acum, cainele incepuse sa latre cum nu il mai auzise Maria niciodata. Cand iesi in curte, il vazu la poarta pe Cedric. Il pofti inauntru si ii facu mamaliga. In timp ce mancau, Cedric s-a apucat sa ii spuna o poveste fantastica... Asta isi amintea Maria, in timp ce mergea cu tranvaiul. A coborat la Universitate, intr-un decor alb, de iarna profunda. In drum spre cinematograf, s-a intalnit cu Ionel, un vecin de pe Silistra, care, de cand lucra, ca sofer, la ziarul Scanteia, nu mai venea prin mahala. Cand ajunse la cinematograf il vazu pe Costel asteptand-o si o pufni rasul pentru ca era imbracat in acelas fel cum il stia ea. Intrara in cinematograful care mirosea a petrosin si vazura un film cu Gerand Philipe. Sala era plina cu tineri ce tineau de mana tinere, care i se pareau Mariei identici. Costel si-a luat inima in dinti atunci si a luat-o si el de mana pe Maria, la sfarsitul jurnalului de stiri. Cedric isi incepu povestea prezentand cartierul francez din New Orleans.Franceza locuitorilor nu se putea compara nicidecum cu cea pe care o auzeau la radio, a generalului de Gaulle. Cecilia, o fata de cel mult treisprezece ani, foarte cocheta, statea de vorba cu Melanie, o negresa batrana, ce isi ascundea chelia sub o peruca din pene de strut. Cedric era varul Ceciliei, dar ii placea sa faca pe sclavul in preajma celor doua femei, aduncandu-le ceaiul. Pe langa asta, canta la wash-bord la localul lui Monsu, un magnat al cartierului francez. Cecilia fusese pregatita pentru solemnitatea ce avea sa urmeze in seara aceea de primavara. De cand se trezise, il vazuse pe Albinosul, un negru alb ca laptele, ce avea un neg pe fata. El era proprietarul localului Monsu. Cand venise pentru prima data in acele locuri, acum mai bine de douazeci de ani, dintr-o intamplare i se spusese Monsieur Monsu. Albinosul cumparase timp de zece ani o multime de strazi din French Quarter. Cand intrase intr-o zi intr-unul din localurile sale, portarul, ramas inmarmurit de faptul ca negul de langa nas i se marise cat o zmeura, a fost concediat. De atunci a inceput sa se extinda, pana l-a acoperit aproape in totalitate. Medicii nu i-au mai dat nici o speranta de viata, dar, intr-un tarziu, a fost chemat Fra Armando, preotul. Acesta, prin ritalurile sale, a reusit ca in trei luni sa il salveze, iar dupa numai o saptamana, Albinosul si-a facut din nou aparitia in localurile sale. Dupa aceasta intamplare bizara s-a raspandit zvonul unei organizatii diavolesti, mult mai inspaimantatoare decat ritualurile Voo Doo, a carei conducatori erau Fra Armando si Albinosul. Politia a cercetat de nenumarate ori coliba lui Fra Armando, dar nu a gasit nimic compromitator. Locuitorii se intrebau daca nu cumva si politistii sunt implicati in aceasta organizatie ciudata. Ziua ceremoniei cea mare a venit, iar acum Cecilia era pregatita. Melanie si Veve, camerista ei, o imbracasera si o aranjasera ca pentru nunta. Au iesit din casa si au oprit un taxi. S-au urcat inauntru, iar acesta ii duse pana la marginea marelui swamp, unde ii astepta Albinosul. Au inaintat prin swamp-ul nesfarsit, pana au ajuns langa ruinele unei danturi gigante. Au intrat inauntru, printr-o ogiva, care miraculos mai era in picioare, si au vazut resturile unor blocuri impanzite cu o vegetatie hirsuta. Au intrat in intuneric, unde stelele au disparut, singura sursa de lumina fiind faclia Albinosului. Pe unul dintre culoarele stramte si intunecate s-au intalnit cu Fra Armando si atunci au stiut ca nu mai au mult pana ajung la destinatia finala. Mariei i-a placut foarte mult filmul. Intrase in rolul personajului, traia foarte intens filmul. Ea controla personajele, nu invers. Ea ii soptea fetei din film ce sa spuna !

De atunci, a reusit sa schimbe intrigi, deznodamanturi, sa isi casatoreasca preferatii indiferent de cat de imposibil era. Cand s-a terminat filmul, Maria a iesit zambind din sala, iar Costel incruntat. Afara era deja primavara, zapada se topise, arborii inmugurisera, soarele fierbinte mangaia Bucurestiul.Au plecat amandoi spre Universitate, dar pasii ii purtara spre strada pe care locuise odinioara Maria. Cand ajunsera acolo, ea tresari; in spatele noilor constructii, se inalta casa liftului, in care inca mai era liftiera. Au ajuns la picioarele liftului, iar Maria a vazut ca deasupra butonului scria numele ei. Costel apasa pe buton, dar nu se intampla nimic, in schimb, cand apasa Maria, cabina se misca si cobora. Cand liftul ajunse la parter, a apucat manerul usii si a tras de el. In cabina se afla liftiera, inconjurata de un mare fluture, care, cand s-a simtit eliberat, a zburat imediat, desi femeia incerca sa il tina. A iesit din cutia care o tinuse prizoniera timp de doisprezece ani si a plecat cu ei. Desi treceau pe langa oameni, parea ca prezenta liftierei era obisnuita, chiar daca era goala. Se reintoarsera la casa liftului, isi chema fluturele, intra inauntru si liftul porni incet, pana a ajuns din nou in locul in care fusese la inceput. Maria il lua de mana pe Costel si strabatura orasul timp de o ora fara sa isi vorbeasca aproape deloc.Se despartira la poarta casei Maiei de pe Silistra. Ea intra in casa, dar Costel mai zabovi putin la poarta ei. Partea a treia a romanului prezinta o parte a copilariei lui Mircisor si incepe cu Herman. Herman era vecinul de la ultimul etaj, betiv dar foarte politicos, care ii va deveni mai tarziu un foarte bun prieten si pe care il va cunoaste ca pe el insusi. Cand se intalneau cu Herman in lift, Mircisor se simtea nesigur, ii era frica de el, desi el era foarte politicos cu mama sa. Se simtea in siguranta doar cand ajungea in fata apartamentului sau. Herman insa nu era un betiv ca ceilalti. Nu vorbea mult, nu se clatina si era foarte civilizat. Locuia cu mama sa, in mansarda blocului, langa terasa. Mircisor a urcat prima oara la etajul opt impreuna cu Jean si Luci. Pentru ca au facut galagie, Herman a aparut in usa apartamentului sau. Mircisor a ramas in fata lui, visator, dar cand cineva a chemat liftul si s-a auzit un huruit au zbughit-o toti trei pe scari in jos pana au ajuns afara. Urmatorul fragment il are in prin plan tot pe Herman pe care, baut fiind, l-a gasit Mircea si l-a adus in mansarda sa. In mana lui Herman a gasit o hartiuta pe care era scrisa o formula matematica. Cand avea cinci ani, mama lui Mircisor a trebuit sa se interneze si, pentru ca nu avea cu cine sa il lase pe baiat, l-a internat si pe el in acelasi spital, la o sectie de copii. O sora medicala i-a dat o pijama si l-a condus intr-o camera in care mai erau doua fetite. Cand a vazut-o pe una dintre ele, si-a adus aminte de nepoata nasei sale care il batea de fiecare data cand parintii ii lasau sa se joace impreuna. Acea rautate a vazut-o in ochii fetitei din salon, Carla. Cand a plecat sora medicala, Carla i-a luat periuta de dinti si i-a aruncat-o cu o ura inimaginabila. Mircisor a fost socat pentru ca era obisnuit ca pe unde mergea sa fie rasfatat. Cat timp a stat in spital, cele doua fetite l-au batut, l-au zgariat si au tipat la el. Intr-o iarna tarzie a anului 1973, Mircea a fost prins de o ploaie puternica si rece in timp ce se intorcea de la orele tehnice. A doua zi a observat ca nu mai poate sa isi miste o portiune din buza superioara. I-a aratat si mamei sale, dar aceasta s-a speriat foarte tare si l-a dus la Spitalul de Urgenta. Acolo a fost internat intr-un salon de neurologie. Curand, i-a paralizat temporar toata partea stanga a fetei, pentru ca nu a fost examinat de nimeni. Tratamentul i-a fost stabilit doar la medicamente, raze si masaj.

Sedintele de masaj erau realizate de un maseur orb, care il facea sa se gandeasca serios la neputinta de a vedea. Orbul ii spusese ca lucrase la securitate si ii povestise o intamplare de la circ, in care o acrobata se transformase in fluture. Intr-o dimineata, cand s-a dus la raze, a ajuns acolo foarte repede si usor, nu ca alte dati cand ratacea prin spital. Doctorul nu era acolo, asa ca, intr-o clipa de nebunie, sia pus singur electrozii pe tample si a dat drumul la aparat, intorcand butonul pana la capat. Cand s-a intors doctorul, l-a gasit pe jos, iar in camera mirosea a ars. A stat la reanimare o saptamana, timp in care a fost hranit intravenos. Cand si-a revenit a constatat ca aproape isi revenise, facuse progrese vizibile. L-au mutat inapoi in salon, iar dupa zece zile a fost externat. Fra Armando i-a condus pe cei doi barbati si pe cele doua femei prin nenumarate labirinte pana au ajuns intr-o enorma sala. Era sala Stiutorilor, care avea intrari in mii de locuri pe tot globul. Toata umanitatea se adunase in spatele lor, urmandu-i. Deodata, Fra Armando s-a oprit si a asteptat pana cand toti au tacut si au ramas nemiscati. Atunci a inceput sa vorbeasca. A rostit cuvantul Tikitan de cateva ori, impreuna cu multimea. Zeci, sute, mii de fluturi au acoperit crestetele multimii, dupa care, toti au inceput sa strige Orbitor, asa cum strigasera Tikitan mai devreme. In romanul Orbitor biograficul si oniricul isi disputa pe rand intaietatea, autorul incercand din nou sa gaseasca drumul care leaga nostagia de vis. Scopul cartii pare sa fie descoperirea sensului unui singur cuvant ORBITOR- , scriitorul dand impresia ca a facut un pariu cu el insusi pentru a-si demonstra ca este pregatit pentru aceasta revelatie totala. Nostalgia cartaresciana inseamna unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii si a fiintei. Aceasta presupune reintrarea simbolica a actului de creatie. Scenariile initiatice incarcate de sensuri ascunse repeta gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregati pe scriitor pentru revelatie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Teserea textului, nasterea cartii inseamna adevarata creatie. Scriitorul initiat da nastere lumii prin scris (Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntampla ? Care era zeul nostru ? Ce-avea sa fie cu lumea acestei carti ilizibile, acestei carti ?), adevarata existenta fiind aceea care se lasa transpusa in pagina scrisa. CONCLUZII In esenta romanul de dupa al Doilea Razboi Mondial este unul profund marcat de contextul social politic, chiar si atunci cand adopta formule mascate de reflectare a lumii, precum parabola si sugestia mitica sau simbolica. Tipurile de romane cultivate dupa al Doilea Razboi Mondial acopera, in ciuda dificultatilor epocii, a conditiei scriitorului de a fi sub vremuri, aproape toate genurile: cel realist-traditional, de aventuri sau politist,psihologic, experimental,obiectiv sau subiectiv. De asemenea ,modalitati ale nararii traditionale sunt completate de cele moderne, precum discontinuitatea epica si temporala, analiza psihologica sau notatia confesiva sub forma de jurnal. Dar problema care se va pune, in timp , va fi aceea a viabilitatii atat a genurilor , cat si a operelor care le ilustreaza. Timpul care s-a scurs este insa insuficient . Si cu toate acestea, se poate spune ca romanul obsedantului deceniu sau romanul politic , gen, in fond, eteroclit si-a pierdut din relevanta artistica , devenind tot mai mult un produs de

istorie literara. Reevaluata va fi, de altfel, contributia fiecarei generatii a literaturii comunismului , inclusiv a Generatiei 80. Din perspectiva unei literaturi atipice care prea des a sarit etapele si si-a lasat descoperite marile capitole, a unei istorii care abia intra, in anii 70,in matca ei naturala, se poate spune ca aceasta generatie a izbutit sa forteze, ca intr-o vraja malefica, brusca imbatranire a literaturii romane. E posibil ca una din conditiile decisive ale afirmarii si configurarii unei generatii de creatie[] sa fie contributia ei la asasinarea generatiei anterioare prin compromiterea si impingerea modelului artistic al acesteia in desuetudine(Eugen Negrici,Literatura ramana sub comunism) AUTORI SI ROMANE DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL SCURTA CRONOLOGIE 1953-G. Calinescu,Bietul Ioanide; 1954-Radu Tudoran,Toate panzele sus; 1955-Marin Preda,Morometii,I; 1957-Eugen Barbu,Groapa; 1966-Nicolae Breban,In absenta stapanilor; 1967-Marin Preda.Morometii,II; 1968-Nicolae Breban,Animale bolnave; 1968-Alexandru Ivasiuc,Cunoastere de noapte; 1970-Augustin Buzura,Absentii; 1970-Radu Petrescu,Matei Iliescu; 1973-D.R.Popescu,Vanzatoare regala; 1974-Augustin Buzura,Fetele tacerii; 1974-George Balaita,Lumea in doua zile; 1976-Constantin Toiu,Galeria cu vita salbatica; 1980-Marin Preda,Cel mai iubit dintre pamanteni; 1981-Stefan Agopian,Tache de catifea; 1983-Gabriela Ademesteanu,Dimineata pierduta; 1983-Sorin Titel,Femeia,iata fiul tau; 1984-Mircea Nedleciu,Zmeura de campie; 1992-Ioan Grosan,O suta de ani de zile la portile Orientului; 1996-Mircea Cartarescu,Orbitor-Aripa stanga; 2002-Mircea Cartarescu,Orbitor-Cotpul; 2005-Filip Florian,Degete mici; 2006-Ion Manolescu,Derapaj; 2006-Razvan Radulescu,Teodosie cel Mare;