Morometii

De Marin Preda

STRUCTURA

1. INTRODUCEREA

2. PERIOADA LITERARA

-perioada postbelica

3. CURENT LITERAR: realism- miscare culturala artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX –
lea; afirmata printr-o reactiei de negare a romantismului; interesul transferandu-se dinspre
subiectivitate spre obiectivitate.

4. AUTOR:

5. FORMULA ESTETICA:- ROMAN REALIST OBIECTIV, postbelic

-observatie sociala, problematica morala, elemente de analiza psihologica si de

bildungsroman; complexitatea structurilor narative, mai multe teme, tema familiei fiind cea care
domina cele doua volume

5. TEMELE SI MOTIVELE OPEREI

- tema familiei ; si criza comunicării dintre tată și fii

6. SCENE SEMNIFICATIVE

7. STRCTURA SI COMPOZITIE

8.ELEMENTE DE STRUCTURA SI COMPOZITIE SEMNIFICATIVE PENTRU ILUSTRAREA VIZIUNII DESPRE

LUME A AUTORULUI

-incipitul->tema timpului,la fel si finalul -> simerie

-conflict exterior-dintre tatal si fiii mai mari ; conflictul interior-drama paternitatii, interiorizare

9.ARTA NARATIVA

10.CONCLUZIA
 Morometii

De Marin Preda

Romanul ,,Morometii” a aparut in 1955,1967 si are o geneza specifica: lumea realitatii

scriitorului inspirat de imaginea tatalui, de propria copilarie, dar si de o perioada de adanci
framantari social-istorice.

Romanul românesc postbelic stă sub semnul seismelor ideologice, sociale și politice ale epocii
comuniste. Prozatorii au învățat că prezentul trebuia evitat, deoarece nu putea fi descris până la
capăt în lumina absolută a adevărului. Astfel, romanul este marcat de contextul social-politic, stând
sub presiunea unei cenzuri totalitare. Prima izbândă a genului în această perioadă o reprezintă opera
lui Marin Preda, care deschide drum unor creații valoroase ale unor autori precum: Nicolae Breban,
Augustin Buzura, Fănuș Neagu sau George Bălăiță. Opera este de factura realista, curent literar
caracterizat printr-o miscare culturala artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX – lea;
afirmata printr-o reactiei de negare a romantismului; interesul transferandu-se dinspre subiectivitate
spre obiectivitate.

Marin Preda, prozator important al perioadei postbelice. Romanul sau realist situeaza in
centrul lumii omul, taran sau intelectual. El va crea lumea romanului din perspectiva existenei sale de
spirit reflector, astfel lumea romanului devine lumea personajului literar.

Opera lui Marin Preda continua traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Ioan Slavici,
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu) , ilustrand formula realismului obiectiv. Autorul ,,Morometilor”
aduce, insa, o viziunea noua asupra existentei satului si a taranului roman. El construieste o
monografie a satului din Campia Dunarii, inainte si dupa al Doilea Razboi Mondial, pana in anii ’50.
Cartea lui Marin Preda este un roman de observatie sociala si de problematica morala, cu elemente
de analiza psihologica si de bildungsroman. ,,Morometii” ilustreaza astfel complexitatea structurilor
narative caracteristice romanului si, in acelasi timp, un fascicul de teme, intre care tema familiei
reprezinta o axa a celor doua volume.

Cartea prezintă satul românesc aflat la răscrucea istoriei, surprins într-un moment de
cumpănă, când este pus în discuție însuși destinul său milenar. Romanul este o monografie a satului
românesc din câmpia Dunării, surprins înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial, titlul situând
tema familiei în centrul operei, care devine astfel un simbol al schimbărilor ce au loc în sânul
comunității rurale în această perioadă. De asemenea, o altă temă surprinsă în roman este criza
comunicării dintre tată și fii, criză ce va conduce la destrămarea familiei lui Moromete si idealul
acestuia de a o pastra unita.

Câteva secvențe narative din roman sunt simbolice, deosebit de sugestive pentru înțelegerea
evoluției faptelor. Scena cinei, plasată în deschiderea romanului, fixează conflictele care mocnesc în
familia lui Moromete, precum și rolul autoritar al tatălui: „Cât era vara de lungă, Moromeții luau cina
în tindă, înghesuiți în jurul unei măsuțe mici, de lemn, plină de arsuri de tigaie, care ar fi trebuit
schimbată fiindcă familia se mărise.” Dar Ilie stătea bine, pe pragul celei de-a doua încăperi, așa că
lucrurile rămăseseră neschimbate. Mai mult, imaginea tuturor membrilor familiei sale, umăr lângă
umăr la masă, îi întărește acestuia iluzia unității și înțelegerii dintre ei, în ciuda vorbelor aruncate pe
ton de ceartă și însoțite de rânjet. Paraschiv, Nilă și Achim, cei trei fii ai lui Moromete din prima
căsătorie, stau grupați, cu spatele spre ușă, ca și când ar fi gata oricând să se ridice și să plece
anticipând parcă finalul acțiunii. Pe partea opusă lor se află Catrina (cu care cei trei, învrăjbiți de
Guica, se află în conflict), avându-i în jur pe ai ei, Tita, Ilinca și Niculae, copii făcuți cu Moromete.

O altă secvență epică, simbolică în derularea evenimentelor romanului este scena tăierii
salcâmului, gest necesar pentru familia lui Moromete, fiindcă „datoriile trebuiau plătite și altceva nu
aveau ce vinde.” Eroul trăiește tăierea salcâmului ca pe o dramă care marchează începutul
renunțărilor și al eșecurilor. Moromete face gestul , totuși, pentru că speră să-și recâștige astfel
echilibrul piedut și dreptul la liniște. Momentul ales este și el încărcat de semnificații: copacul este
doborât într-o zi de duminică dimineața, pe fondul bocetelor ce se aud din cimitir, prefigurând parcă
destrămarea familiei și a satului în ansamblu. Imaginea surprinsă – „grădina, caii, Moromete însuși
arătau bicisnici”- este grăitoare. Odată cu salcâmul sunt anulate amintirile copilăriei, sacralitatea unei
lumi, ideea de reper stabil și de echilibru, în locul lor instalându-se haosul noii lumi. Copacul era un
reper, a cărui absență este resimțită ca un gol. Chiar și păsările se simt dezorientate, în timp ce
oamenii sunt speriați, simțind fără a conștientiza încă, faptul că ceva grav este pe cale să se producă.
Scena marchează intrarea în criză a unei lumi tradiționale și trecerea de la permanența ritmurilor
temporale arhaice la imprevizibilitatea timpului istoric.

Învins de timp, Moromete se retrage în sine având ca semn distinctiv tăcerea. Prezent de
obicei pretutindeni, el alunecă într-o stare de criză, nemaifiind văzut în poiană sau la poartă, pe
stănoagă. Din Moromete cel de altădată rămâne doar capul de humă arsă făcut odinioară de Din
Vasilescu la una dintre întâlnirile din poiana lui Iocan. Omul creator a fost învins de omul social.

Destrămarea familiei este pentru Moromete o lovitură morală foarte grea, care va determina
o schimbare de comportament a personajului, o închidere în sine și un refuz al noii lumi care ia
naștere în urma războiului. În volumul al II-lea, accentul se mută de la drama familiei țărănești la
drama întregii comunități rurale.

Volumul al doilea, aflat în simetrie cu primul, folosește o tehnică rezumativă, prezentând

viața socială din Siliștea- Gumești, după război, principalele momente ale volumului fiind
reprezentate de cina frugală cu băieții la București, secerișul comunist și moartea lui Moromete.

Deși în acest volum locul tatălui este luat de fiul Niculae, care devine personaj-reflector,
acesta se deschide cu o întrebare retorică ce analizează schimbarea protagonistului: „În bine sau în
rău se schimbase Moromete?” Personajul se apucă de negoț, treburile îi merg bine, câștigă bani
frumoși, dar ia măsuri care îl coboară în ochii familiei sale: îl retrage pe Niculae de la școală pentru că
nu-i aduce niciun „beneficiu”, pleacă la București în încercarea de a-i convinge pe băieți să se întoarcă
și amână trecerea casei bătrânești pe numele Catrinei, acesta îngrijorându-se pentru viitorul ei.
Dorința de refacere a familiei se lovește însă de refuzul celor trei de a se întoarce. Nilă e portar la un
bloc, Achim a intrat în comerț, iar Paraschiv este sudor la tramvaie, toți locuind într-o garsonieră
mizeră, eșuând lamentabil la periferia orașului. Mai mult, aflând de această încercare a soțului ei,
Catrina îl părăsește, mutându-se la Alboaica, fiica din prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă
cu moartea lui Nilă pe front; fetele se căsătoresc, iar Niculae, ajuns la maturitate, devine adeptul noii
orânduiri sociale și se întoarce în sat cu misiunea de a grăbi procesul de colectivizare. Rămas tot mai
singur, Moromete are sentimentul că nu-și mai găsește locul într-o societate nedreaptă pe care o
refuză și la care nu vrea să se adapteze. La vârsta de optzeci de ani, când se vede nevoit să se retragă
pentru totdeauna dintre oameni și cuvinte, Moromete își comentează în stil specific ultimele clipe:
„Mi-e bine, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conștient.” Fără a suferi de vreo boală, eroul se
stinge lent, părăsind o realitate pe care nu o mai poate înțelege.

Structurat în două volume apărute la diferență de doisprezece ani, romanul este unitar prin
temă: satul înainte și după instalarea comuniștilor la putere.

În volumul I, folosind tehnica decupajului și accelerarea gradată a acțiunii, un narator obiectiv

prezintă evenimente ce au loc pe parcursul verii, înainte de război. Astfel, prima parte a volumului
înfățișează faptele petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea, partea a doua – întâmplări
desfășurate pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile la București, iar
ultima – evenimentele ce se derulează cu repeziciune din următoarele două luni, încheiate cu fuga
feciorilor și iminența războiului.

Volumul al II-lea, prezenta prin tehnica rezumativă și selecția doua momente semnificative
din punct de vedere istoric, reforma agrară din și transformarea „socialistă” a agriculturii, care
declanșează destrămarea rapidă a satului românesc tradițional.

Incipitul romanului introduce tema timpului, avertizând asupra relației individului cu istoria:
„În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui De-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea
nesfârșită răbdare cu oamenii, iar viața se scurgea fără conflicte mari.” Folosirea impersonalului se
pare, face trecerea de la aparență la esență, de la timpul individual la cel necruțător al istoriei.
Finalul, simetric începutului, face aceeași referire la timpul care acum „nu mai avea răbdare. Peste
trei ani izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.”

De asemenea, modul in care se construiecte conflictul reflecta modernitatea acestui taran

filozof. In ceea ce priveste conflictul exterior, accentul cade asupra unei ciocniri ideologice.
Confruntarea dintre tatal si fiii mai mari nu trebuie interpretata in parametrii unui conflict dintre
generatii, ci mai degraba prin raportare la sistemul ideologic si de valori la care fiecare tabara
subscrie: tatal autoritar este tributar valorilor traditionale (pamantul,familia), in timp ce fiii mai mari
sunt fascinati de spiritul negustoresc si, implicit, adepti ai mentalitatii capitaliste. Aceeasi opozitie
ideologica se manifesta si in volumul al doilea, de aceasta data intre acelasi Ilie Moromete si mezinul
familiei, Niculae, captivat de utopia socialismului pe care il considera „o noua religie a binelui si a
raului”. Conflictul interior se bazeaza pe drama paternitatii, fuga la Bucuresti a baietilor ce nu au
privit pamantul ca pe o mostenire spirituala, dand o lovitura grea tatalui care isi pierde sociabilitatea,
ironia, spiritul hatru (glumet), interiorizandu-se tot mai mult. Conflictul launtric este sondat prin
tehnici moderne precum stil indirect liber si monologul interior.

Ilie Moromete este personajul principal al romanului, având totodată rolul de reflector în
primul volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului cu reflecții subiective. El este un
personaj excepțional, al cărui destin exprimă moartea unei lumi tradiționale, simbolizând „ lumea
țărănească în valorile ei durabile” (Eugen Simion)

Naratiunea este obiectiva; redactata a persoana a III – a, naratorul fiind omniscient( intervine
in desfasurarea actiunii fie prin diversitatea pauzelor descriptive – spatiu, tipologie sociala- totodata
pot fi observate secvente in care acesta adopta o atitudine impersonala prin valorificarea artistica a
dialogului); asocierea cu dialogul – dinamizarea actiunii, caracterizarea indirecta prin limbaj,
punctarea momentelor semnificative/ de maxima tensiune in desfasurarea conflictului/ in fixarea
relatiilor dintre personaje.

In concluzie, in romanul lui Marin Preda, opera fundamentala a prozei noastre postbelice,
imaginea familiei este dezvoltata intr-o viziune veridica, originala prin destinele personajelor si prin
relatiile dintre acestea, prin imaginea complexa a lumii morometiene.