O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

STRUCTURA

1. INTRODUCEREA

2. PERIOADA LITERARA

„epoca marilor clasici”

În contextul mișcării literare, cinci personalități și-au depășit epoca și s-au impus cunoștinței publice:
Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici si I.L.Caragiale.

3. CURENT LITERAR: realism- miscare culturala artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX –
lea; afirmata printr-o reactiei de negare a romantismului; interesul transferandu-se dinspre
subiectivitate spre obiectivitate.

4. AUTOR:

5. FORMULA ESTETICA:- COMEDIE

- tehnica “bulgarelui de zapada”

- utilizarea surselor comicului

- personaje ridiculizate,care fac parte din marea burghezie

5. TEMELE SI MOTIVELE OPEREI

- satirizeaza degradarea valorilor morale ale societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea

6. SCENE SEMNIFICATIVE

7. STRCTURA SI COMPOZITIE

8.ELEMENTE DE STRUCTURA SI COMPOZITIE SEMNIFICATIVE PENTRU ILUSTRAREA VIZIUNII DESPRE

LUME A AUTORULUI

9. CONCLUZIE
 O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

Opera literară “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale , apare in anul 1884 si este o comedie
de moravuri care subscrie la teoria “formelor fara fond” promovata de Titu Maiorescu. Realismul
piesei este atestat prin abordarea unei teme sociale-desfasurarea unei campanii electorale pentru
Camera Deputaţilor în contextul patrunderii capitalismului, evidentiindu-se criza valorilor si
decadenţa moravurilor, vizibila intr-o prima faza in cazul marii burghezii.

Opera apare in perioada literara cunoscuta drept „epoca marilor clasici”,in care Societatea
Junimea și revista Convorbiri literare au creat, un climat adecvat și o altă modalitate de a înțelege
cultura și literatura română, decât predecesorii lor, pașoptiștii. În contextul mișcării literare, cinci
personalități și-au depășit epoca și s-au facut remarcati: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ioan Slavici si I.L.Caragiale. Opera este de factura realista, curent literar caracterizat printr-
o miscare culturala artistica aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX – lea; afirmata printr-o
reactiei de negare a romantismului; interesul transferandu-se dinspre subiectivitate spre
obiectivitate.

Ion Luca Caragiale isi inscrie opera dramatica in sfera comediei , fiind considerat ,, un Moliere
al romanilor”, ,,cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura” ( Garabet Ibralieanu).
Comediile sale sunt reprezentari ale degardarii umanului chiar sub aspectul conditei umane ceea ce
determina situarea acestora in domeniul tragicului. Acest aspect a fost remarcat si de Eugen Ionescu
care considera dramaturgia lui Caragiale ,,profund comica, profund tragica, esentialmente teatru”.

Dintre trasaturile specifice comediei, se remarca tehnica “bulgarelui de zapada” pentru a se

da consistenta conflictului derizoriu, care se amplifica treptat, dar se solutioneaza miraculos in final,
precum si utilizarea surselor comicului (de situatie, de caracter, de limbaj, de onomastica), la care
autorul exceleaza, considerand ca rasul ramane cel mai fructuos mijloc de indreptare a moravurilor.
De asemenea, personajele ale caror defecte sunt “ingrosate” in maniera naturalista pana la
ridiculizare, fac parte din marea burghezie, apartinand clasei de mijloc ajunse in pozitii de putere.

In aceasta comedie de moravuri se satirizeaza degradarea valorilor morale ale societatii

romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea, vizandu-se aspectele vietii politice si familiale ale marii
burghezii.

O primă secvenţă semnificativa pentru degradarea scenei politice si a aparatului

administrativ al societatii este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, ii
prezinta prefectului obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-
administraţie locală sta sub semnul unui compromis, al unei complicitati a abuzurilor: Tipatescu ii
tolereaza lui Pristanda insusirea ilegala a unor fonduri destinate parvenirii orasului cu steagurile
aferente campaniei electorale (potrivit proverbului “daca nu curge, pica”), in timp ce politistul
accepta umil sarcina de a-l spiona pe rivalul politic al prefectului, Nae Catavencu. El se arata solidar,
impartasind indignarea lui Tipatescu, atacat indirect de adversarul sau in publicatia “Racnetul
Carpatilor”: “curat caraghioz”, “curat misel”, “curat murdar”. Comicul de limbaj evidentiat prin ticul
verbal (“curat”) si ajungand pana la contradictia in termeni (“curat murdar”) continua prin ilustrarea
unei situatii de atractie paronimica, atunci cand omul legii se plange de conditiile modeste de trai:
“famelie mare, renumeratie mica, dupa buget”. In ciuda faptului ca este singurul personaj mai putin
ridiculizat, Tipatescu inchide ochii la incultura si coruptia subalternului, fiind interesat de informatiile
cu privire la Catavencu. Astfel, scena prefigureaza declanşarea intrigii prin mentionarea
documentului utilizat drept obiect de santaj de catre tabara politica adversa. Mesajul transmis este
că rezultatul alegerilor nu depinde nicicum de opinia electoratului, ci de luptele de culise dintre
oponenti.

Un alt episod ilustrativ pentru viziunea critica a autorului este scena VI din actul II al
comediei. Aceasta contureaza realitatea cuplului Zoe Trahanache-Stefan Tipatescu, evidentiind atat
degradarea institutiei familiei, prin tolerarea tacita a relatiilor extraconjugale, cat si prioritatea
intereselor personale pe scena politica. Considerand ca singura solutie pentru a evita un scandal
public de proportii este sa il convinga pe “Fanica” sa ii sustina candidatura “canaliei” de Catavencu,
Zoe desfasoara tot arsenalul feminin: plange, recunoscand ca a comis o nerozie fara seaman, trece la
santajul sentimental, zugravindu-i lui Tipatescu imaginea unui carnagiu (“cum or sa ma sfasie”), iar in
final ameninta cu sinuciderea: „Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de
ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor…” In cele din urma, prefectul, singurul care intr-adevar s-
a sacrificat, intrucat a renuntat la o cariera politica promitatoare, ramanand in judet de dragul lui
Zoe, cedeaza. Tradarea crezului politic devine un alt aspect satirizat de marele dramaturg, alaturi de
contrastul dintre aparenta si esenta, dintre imaginea “de prima doamna” cu o conduita exemplara,
de o moralitate desavarsita si fondul degradat al femeii adulterine, care manipuleaza din umbra
reprezentatii puterii pentru a nu fi denigrata public.

Textul este impartit in patru acte cu un numar variabil de scene, iar firul actiunii se bazeaza
pe amplificarea treptata a conflictului.

Scrisoarea este un suprapersonaj, al carui parcurs determina o nominalizare sau o excludere

a unui nominalizat pentru Camera. Ea ajunge accidental in mainile cetăţeanului turmentat care i-o
preda lui Caţavencu, acesta folosind-o pentru a-i convinge pe cei aflati la putere sa ii sustina
candidatura. Ameninţările lui Tipătescu care ordona arestarea adversarului politic, strategiile
diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor false ale lui Catavencu de către Trahanache, sotul
incornorat care intentioneaza sa raspunda la santaj prin santaj, intervenţiile poliţaiului Pristanda,
care joaca pe doua fronturi, pentru a nu fi exclus de vreuna din tabere, sforţările lui Farfuridi şi
Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, dorind sa semnaleze “tradarea” celor de la “centru”-
toate evenimentele vor fi anulate de forta hazardului. Impăcării festiva din final si acceptarea
unanima a lui Dandanache, viitorul deputat care a dobandit aceasta pozitie tot cu ajutorul unei
“scrisori” implica o rezolvarea a conflictelor tipica acestei specii dramatice.

Conflictul principal al operei antreneaza doua tabere a caror confruntare are loc in plan
politic: membrii de baza ai partidului aflat la putere si gruparea independenta a lui Nae Catavencu,
aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei
lui, Zoe. Ciocnirea celor doua tabere este provocatoare de tensiune dramatica, acumulata treptat
prin tehnica bulgarelui de zapada. In conflictul secundar un rol important are grupul Farfuridi-
Branzovenescu, obsedat de tradare din partea fruntasilor partidului si implicit de pierderea
nominalizarii la deputatie a celui dintai.
 Comicul de moravuri sustine rolul educativ pe care scriitorul realist il atribuie literaturii.
Zugraveste un spectacol caricatural prin satirizeaza viciilor unei societati (adulterul, servilismul,
prostia, incultura, infatuarea, demagogia si coruptia), a le contura in tuse groase si le arata lumii
intregi, devinind unicul remediu.

Tipologia personajelor este sugestiva pentru comicul de caracter: încornoratul ticăit

(Trahanache), don juanul, ambiţiosul (Tipătescu), cocheta adulterină, femeia voluntară (Zoe),
demagogul lătrător (Cațavencu), prostul fudul ( Farfuridi), senilul- ”mai prost ca Farfuridi și mai
canalie decât Cațavencu” ( Dandanache), cetățeanul alegător debusolat (Cetățeanul turmentat),
funcţionarul public ( Ghiță Pristanda), raisonneurul ( Farfuridi, Brânzovenescu).

In concluzie, comedia de moravuri “O scrisoare pierduta” exprima vocatia de scriitor realist a

lui Caragiale, nu numai prin spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si
prin procuparea pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii
detaliilor sunt trasaturi esentiale ale acestei capodoperea speciei. Personajele tipologice sunt supuse
ridiculizarii, pentru ca rasul a fost intotdeauna considerat un mijloc de amelioare a moravurilor ,
atitudine prin care scriitoul atinge dezideratul educativ al artei, ramanand adeptul artei prin arta.