O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L.CARAGIALE
Realismul este un curent literar, apărut în a doua jumătate a secolului XIX, ca reacție
la spiritul romantic. Principiul fundamental a realismului este redarea în manieră cât mai
adecvată a realității, cu obiectivitate și spirit de observație, pe un ton neutru.
Comedia apare în 1884 dar este publicată un an mai târziu în revista „Convorbiri
literare”, XVIII, nr. 11 în 1885. Ca procedee artistice întâlnim satira, sarcasmul, ironia,
comicul. Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel în opinia
lui Garabet Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind
„realismul tipic” (T. Vianu). Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național
din București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine
primită de criticii literari ai vremii.
Tema o reprezintă viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul secolului
al XIX-lea descrisă în toate aspectele ei. Polițaiul Ghiță, dă umil raportul prefectului despre
rondul zilei executând cu slugărnicie și servilism ordinele primite. Corupția și abuzul în
serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu este conștient de leafa mică a subordonatului și nu
reacționează la steagurile pe care acesta le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl convinge pe
Tipătescu, printr-un șantaj emoțional, să-și dea votul, de dragul reputației ei, candidatului
aflat în opoziție, exprimând astfel imoralitatea vieții personale dar și instabilitatea deciziilor
politice.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi
obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul
reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
susținerii intereselor partidului. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a expresiei – “dacă
nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de
serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin
semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa
în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de
culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de
către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul
este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle
ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă fațetă a comediei de
moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este
înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul partidelor,
candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare
semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei.
Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu într-o
situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
La nivelul formei, opera este destinată a fi reprezentată pe scenă prin unele
particularități: este structurată în 4 acte alcătuite dintr-un număr variabil de scene, apare o listă
cu personajele și ocupațiile lor (didascaliile), este indicat de fiecare dată numele personajului
care dă replica: TIPĂTESCU:”La revedere, neică Zahario!”, apar indicațiile de regie în care,

1
prin intermediul descrierii sau a narațiunii sunt prezentate elemente de decor: „O anticameră
bine mobilată. Ușă în fund cu două ferestre mari...”, postrete ale personajelor:
„Farfuridi(hotărât), Trahanache(încruntat)”, comportamentul acestora: „Tipătescu(vine amețit
și împleticindu0se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini)”.
Conflictul operei se desfășoară pe două planuri dramatice, având în vedere natura sa
dublă (politică și sentimentală). Conflictul principal, exterior, al jocului de interese, este
derizoriu şi îmbracă în aparență forma confruntării politice. Această polarizare a eroilor
împarte personajele operei în două tabere: cea Conservatoare (aflată la putere: Trahanache,
Tipătescu, Zoe, Farfuridi şi Brânzovenescu) și cea Liberală (o grupare independentă aflată în
opoziție: Caţavencu, Ionescu, Popescu, popimea, dăscălimea). În plus, se dezvoltă un conflict
sentimental care surprinde criza temporară a cuplului adulterin format din Zoe Trahanache și
Ștefan Tipătescu. Un conflict secundar îi vizează pe Farfuridi şi Brânzovenescu, cei doi
caraghioși inseparabili care formează un dublet comic, insolit, fiind amândoi frământați de
iminenţa unei trădări în interiorul partidului din care fac parte.
Comicul de intentie se regaseste in atitudinea scriitorului fata de personaje. Comicul de
moravuri este rezultat din contrastul dintre pretentiile de moralitate si onorabilitate din viata
politica, sociala si de familie. Comicul de situatie se realizeaza prin prezentarea unor
intamplari neprevazute, construite dupa scene comice. Comicul de caracter pune in lumina
defectele umane general valabile: demagogia lui Catavencu, prostia lui Farfuridi,
sensibilitatea lui Dandanache, dar si servilismul exagerat a lui Pristanda. Comicul de nume
este o modalitate prin care autorul evidentiaza originea sau rolul personajelor in desfasurarea
evenimentelor. Comicul de limbaj se evidentiaza prin incultura personajelor si satirizeaza
pretentiile lor nefondate, acesta gasindu-se in discursurile politicienilor, cat si in replicile
obisnuite.
Viziunea autorului poate fi rezumată la cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz
monstruos”. Sub masca râsului, Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a societăţii,
dar şi a naturii umane. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă. “O
scrisoare pierdută”, alături de întreaga operă, creează un univers care a pătruns în stratul cel
mai profund al conştiinţei noastre culturale .