Sunteți pe pagina 1din 6

O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale

c
omedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul spectatorului
prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate, dar cu final fericit. Cel mai adesea, personajele comediei
aparțin unor medii inferioare din punct de vedere moral și/sau social. Conflictul
comic este realizat prin contrastul dintre apartenență și esență. Sunt prezente
formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de comic (de situație, de
caracter, de limbaj și de nume).

Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor


defecte omenești, „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale prezintă aspecte din
viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru cameră) și de
familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor reprezentanți corupți ai mediului
politic românesc.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri în care sunt satirizate
aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată de un fapt real,
confruntarea electorală prilejuită de modificarea Constituției care a statuat
transformarea țării în regat și schimbarea titulaturii de principe în aceea de rege a
lui Carol I, comicul fiind mijlocul prin care autorul își exprimă atitudinea și
viziunea asupra lumii. Perioada electorală este aleasă pentru a pune în evidență
contrastul dintre aparență și esență, specific comediei. Ca specie a genului
dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
„Persoanele” din debutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe ale
autorului în piesă. Textul este structurat în patru acte alcătuite din scene.

T
itlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Lupta
pentru putere politică se realizează, de fapt, în culise, având ca instrument
al șantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al
comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin
repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect).
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite
limite în ceea ce privește amploarea timpului și a spațiului de desfășurare a
acțiunii. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele

1
noastre”, adică la sfârșitul secolului al XIX-lea, în ultima zi a campaniei electorale
și în intervalul celor trei zile cât durau în epocă alegerile.

I
ntriga (elementul care declanșează desfășurarea acțiunii și efectul de
ansamblu al textului) pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei
scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului
aflat la putere și găsirea ei de către adversarul politic, care o folosește ca armă de
șantaj. Acest fapt, aparent neînsemnat, stârnește o agitație nejustificată și se
rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.

C
onflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere a două forțe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu,
Zaharia Trahanache – „prezidentul grupării locale a partidului” – și Zoe,
soția acestuia) și gruparea „independentă” constituită în jurul lui Nae Cațavencu,
ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”.

Un conflict secundar are în prim-plan perechea Farfuridi - Brânzovenescu, care


se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică crește gradat (prin tehnica
amplificării treptate a conflictului), odată cu lanțul de evenimente care conduce
spre rezolvarea conflictului, spre finalul fericit: scrisoarea revine la destinatar,
Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiță Dandanache, este ales deputat. O serie de
procedee compoziționale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări
bruște de situație, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări)
mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea și multiplicarea
situațiilor conflictuale.
Două personaje secundare au rol aparte în construcția subiectului și în
menținerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune,
Cetățeanul turmentat intră în scenă, având intervenții involuntare, dar decisive în
derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găsește,
din întâmplare, în două rânduri scrisoarea, care ajunge mai întâi la Cațavencu,
pentru ca, în final, să-i parvină andrisantului, coana Joițica. Dandanache este
elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul; el rezolvă ezitarea
scriitorului între a da mandatul „prostului” Farfuridi sau „canaliei” Cațavencu.
Personajul întărește semnificația piesei, prin generalizare și îngroșare a
trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind, cum îl descrie însuși autorul, „mai
prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”.

2
Scena inițială din actul I (expozițiunea) prezintă personajele Ștefan
Tipătescu și Pristanda. Venirea lui Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de
amor de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal și
constituie intriga comediei. Convingerea soțului înșelat că scrisoarea este o
plastografie și temerea acestuia că Zoe ar putea afla de machiaverlâcul lui
Cațavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia
Trahanache și calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu și Zoe,
care acționează impulsiv și contradictoriu pentru a smulge scrisoarea șantajistului.
Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare: a voturilor, dar cu o zi
înaintea alegerilor. Acum se declanșează conflictul secundar, reprezentat de
grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă
Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței
pentru a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui și uzează de
mijloacele de convingere ale unei femei pentru a-l determina pe Tipătescu să
susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul obținerii scrisorii. Cum
prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său.
Depeșa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al
II-lea.
În actul III (punctul culminant), acțiunea se mută în sala primăriei, unde au
loc discursurile candidaților Farfuridi și Cațavencu, în cadrul întrunirii electorale.
Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care
intenționează s-o folosească pentru contra-șantaj. Apoi anunță în ședință numele
candidatului susținut de comitet: Agamiță Dandanache. Încercarea lui Cațavencu
de a vorbi în public despre scrisoare eșuează din cauza scandalului iscat. În timpul
încăierării, Cațavencu își pierde pălăria și, odată cu ea, scrisoarea care este găsită
pentru a doua oară tot de Cetățeanul turmentat.
Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că
scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt
personaj, Dandanache, care întrece atât prostia, cât și lipsa de onestitate a
candidaților locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănatoare:
și el găsise o scrisoare compromițătoare a unui șef politic, dar de la „centru”, de
data aceasta. Este ales în unanimitate și totuși se încheie cu festivitatea condusă
de Cațavencu, unde adversarii se împacă.

A
cțiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în
succesiunea lor temporală, nu schimbă nimic în mod esențial, ci se
derulează concentric în jurul pretextului inițial (pierderea scrisorii).
Atmosfera destinsă din final reface starea inițială a personajelor fără nicio

3
modificare a statului lor. Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște
marionete, fiind lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul
acțiunii și fără a suferi transformări psihologice. Condiția umană în ipostaza ei
politică populează un univers grotesc, carnavalesc, absurd, care îndreptățește
definirea sa ca lume pe dos. Personajele trăiesc natural și fără mustrări de
conștiință, preocupându-se doar de păstrarea aparențelor, a imaginii publice,
pentru că lumea orașului de provincie are o singură pasiune: bârfa. Intervențiile
Zoei dezvăluie altă fațetă a universului caragialian: puterea pe care o are femeia
voluntară. Cocheta acționează pentru propria salvare, conduce din umbră și toți
îi recunosc puterea. Astfel, imoralitatea casnică (căci triunghiul conjugal, vechi
de 8 ani, are deja un aspect casnic) se îmbină cu cea politică.
În creațiile dramatice, personajele sunt caracterizate prin acțiune, limbaj,
didascalii, de către celelalte personaje. În comedie se adaugă onomastica,
modalitatea indirectă de caracterizare.

L
imbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor.
Formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă
incultura, statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale personajelor
comice. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de
personaje: parveniții, care își trădează incultura prin limbajul valorificat de autor
ca sursă a comicului și personajele cu carte (Tipătescu și Zoe), ironizate însă
pentru legătura amoroasă extraconjugală. Prin comicul de limbaj se realizează
caracterizarea indirectă. De exemplu, Trahanache își trădează incultura stâlcind
neologismele: „soțietate”, „prințip”. Pronunță greșit neologismele din sfera
limbajului politic: „dipotat”, „docoment”, „endependant”, „cestiuni arzătoare la
ordinea zilei”. Incultura este demonstrată și de abateri de la normele limbii literare,
precum truismul („unde nu e moral, acolo e corupție”), tautologia („enteresul și
iar enteresul”) și cacofonia („va să zică că nu le are”). Ticul său verbal „Aveți
puțintică răbdare” reflectă viclenia, tergiversarea (=amânarea) individului abil,
care, sub masca bătrâneții, caută să câștige timp pentru a găsi o soluție. Fraza care
îi rezumă principiul de viață și explică falsa miopie/naivitate este: „într-o soțietate
fără moral și fără prințip… trebuie să ai puțintică diplomație!”.
Limbajul politicienilor demagogi trădează și în cazul lui Cațavencu
incultura (care contrastează comic cu pretenția de erudiție), iar în cazul lui
Farfuridi, prostia (evidențiată tocmai de pretinsa inteligență pe care crede că o
probează prin soluțiile sale aberante). Ei se întrec în discursuri patriotarde (=fals
patriotism) dominante de nonsens și absurd. Pretinsa erudiție a lui Cațavencu este
„trădată” de formularea principiilor sale: „scopul scuză mijloacele, a zis

4
nemuritorul Gambetta!…” (de fapt, Machiavelli). Incultura se reflectă și în
folosirea incorectă semantic a neologismului, în etimologie populară „faliți”
(oameni de fală), „capitaliști” (locuitori ai capitalei) sau lipsa de proprietate a
termenilor: „liber-schimbist”, „travaliu”, „imputare”. Fiind un personaj care se
definește în primul rând prin limbaj, replicile lui Cațavencu conțin un caleidoscop
al abaterilor de la normele de exprimare corectă de un comic neegalat: truismul –
„Istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar
dă înapoi”, asociațiile incompatibile – „Industria română este admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, echivocul – „vreau ceea ce
merit în orașul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi… între fruntașii politici”,
nepotrivirea rezultată din interfața stilurilor (îi vorbește lui Pristanda în stil
oratoric, renunțând la stilul familiar, adecvat situației). Nu are ticuri verbale,
pentru că vorbirea sa este adaptată la situații, mobilă precum caracterul său.

Confuzia lui Farfuridi este exprimată prin nonsens: „Din două una, dați-mi
voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica: ori să nu se
revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, și anume în
punctele… esențiale…”. Prostia și imoralitatea sunt redate de un alt nonsens:
„Trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie să o iscălești: o dăm anonimă!” sau ”Iubesc
trădarea, dar urăsc pe trădători”. Cuvântul stereotip „fix”, plasat în contexte
precum „douăsprezece trecute fix”; „Eu, am n-am să întâlnesc pe cineva, la zece
fix mă duc în târg…” sugerează automatismul, inerția intelectuală.

Pristanda, funcționar servil („scrofulos la datorie”), aprobă mecanic


afirmațiile șefilor prin ticul verbal „curat”, chiar și în asocieri incompatibile, dar
de un comic șarjat: „curat murdar”; „(sistem) curat constituțional”. Sub masca
umilinței, își urmează cu viclenie propriile interese: „famelie mare, renumerație
mică, după buget”. Lipsit de educație și parvenit de condiție modestă, utilizează
termeni populari, barbarisme (=jargon prost folosit), neologisme pronunțate greșit,
etimologii populare: „bampir”, „catrindală”, „scrofuloși”, „renumerație”.

Vorbirea lui Dandanache este peltică, sâsâită, eliptică și incoerentă, fapt ce


sugerează ramolismentul, senilitatea ca formă grotescă a alienării. Cuvintele
reprezentative sunt apelativele „neicusorule”, „puicusorule”, interjecția „pac!”
(„la un caz iar – pac! – la «Răsboiul»”), vorbirea onomatopeică, repetitivă
(„hodoronc – hodoronc”, „zdronca – zdronca”, „și dă-i, și dă-i și luptă”). Ticul
verbal „eu, care cu familia mea, de la patuzsopt” motivează ambițiile sale politice

5
prin tradiția familiei, o mică dinastie de politicieni, și prin ideile
revoluționare/„înaintate”, conservate de la ’48. Replicile sale conțin abateri de la
exprimarea corectă precum obscuritatea și prolixitatea, de aceea discursul în fața
alegătorilor în finalul piesei este ininteligibil.

Cetățeanul turmentat trezește o oarecare simpatie prin faptul că se supune


cu seninătate manipulării, nefiind capabil de a lua singur o decizie. Ticul verbal
și laitmotivul intrărilor sale în scenă este întrebarea „eu pentru cine votez?”. Fost
funcționar poștal, devenit între timp apropitar, a dobândit dreptul de vot. Duce
scrisoarea la destinatar nu din onestitate, cum crede Zoe, ci din automatism
profesional. Nu este inocent, pentru că o citește, încălcând secretul corespondenței.
Faptul că este neinstruit, un parvenit recent și un modest îmbogățit este sugerat de
pronunțarea incorectă a unor neologisme: „apropitar”, „andrisant”.

P
rin diferite tipuri de comic, „O scrisoare pierdută” provoacă râsul, dar,
în același timp, atrage atenția spectatorilor, în mod critic, asupra
derizoriului „comediei umane”.
Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de ariviști, care
acționează după principiul „scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau
dobândirea cu orice preț a unor funcții politice/a unui statut social.