Eseul despre particularităţi de construcţie a personajului principal dintr-un basm

cult studiat

Încadrare în context
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista Convorbiri
literare, în anul 1877. G. Călinescu afirmă: „Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că
omul de soi se găseşte sub orice strai”.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o naraţiune pluriepisodică implicând
fabulosul, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în
diversele lor ipostaze

1.Precizarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou atipic de
basm, deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o fiinţă
complexă, care învaţă din greşeli şi progresează. De aceea este personaj rotund, şi nu plat
(termenii lui E.M. Forster), ieşind din stereotipia superiorităţii mezinului. Este personaj
tridimensional (termenul lui W.C. Booth), căci iese din tipar, surprinde, ca atunci când îi dă
calului cu frâul în cap sau râde împreună cu ceilalţi de Gerilă, în casa de aramă.
Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu ştie să
distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparenţe. Are nevoie
de experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune. Se deosebeşte de fraţii săi, încă de la început,
prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluieşte cu un ban.
Deşi are calităţile necesare unui viitor împărat, în viziunea autorului, fiind „cel mai vrednic dintre
nepoţi”, cum spune împăratul Verde, acestea nu sunt actualizate de la început, ci şi le
descoperă prin intermediul probelor la care este supus: generozitatea, prietenia, respectarea
jurământului, curajul, responsabilitatea.
Numele Harap-Alb semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, dar şi condiţia de
învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii, transformării. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui,
corespund, în plan compoziţional, celor trei etape ale drumului iniţiatic: la început - ,,fiul
craiului”, mezinul (naivul), pe parcursul călătoriei – Harap-Alb (învăţăcelul), la sfârşit –
împăratul (iniţiatul).

2.Ilustrarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale basmului,

semnificative pentru realizarea personajului din basmul cult studiat (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă,
registre stilistice, limbajul personajelor etc.)
Titlul sugereză tema basmului: maturizarea mezinului craiului. Concret, eroul
parcurge o aventură imaginară, un drum al maturizării, în care dobândeşte valori morale şi
etice, iar la final devine împărat (Bildungsroman). Motivele narative specifice sunt:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului
(Spânul), pedeapsa, căsătoria.
Autorul porneşte de la modelul folcloric, caracterizat de stereotipie, reactualizează teme
de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei viziuni, (fuziunea dintre real şi
fabulos), într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
În basm, simetria incipit - final se realizează prin clişeele compoziţionale/formule
tipice, convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Fuziunea dintre real şi fabulos
se realizează de la început, deoarece naratorul inovează formula iniţială „Amu cică era odată”,
punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se spune, fără însă a nega ca în
basmul popular (A fost odată ca niciodată). Formula finală include o reflecţie asupra realităţii
sociale, în formă rimată, o comparaţie între cele două lumi – a fabulosului şi a realului: Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.
Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care intervine
adesea prin comentarii sau reflecţii caracterizate prin umor sau oralitate. Naraţiunea la
persoana a III-a alternează cu dialogul.
Precizate în incipit, coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi
aspaţialitatea convenţiei: Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.
Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt
la celălalt al lumii, iar în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate. El părăseşte lumea tatălui,
cunoscută, şi trece dincolo, în lumea necunoscută, ca să devină împărat.
Acţiunea se desfăşoară linear, prin înlănţuirea secvenţelor narative, respectă modelul
structural al basmului şi implică prezenţa fabulosului (elemente supranaturale). Conflictul
dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Este amplificat procedeul
compoziţional al triplicării în cazul probelor pe care eroul le are de trecut. Sunt prezente
cifre şi obiecte magice.
Personajele (oameni, dar şi „fiinţe himerice” cu comportament omenesc) îndeplinesc, prin
raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular,
dar sunt individualizate, mai ales, prin limbaj.
Limbajul naratorului şi al personajelor se caracterizează prin umor (diminutive cu
valoare augumentativă - buzişoare, băuturică; caracterizări pitoreşti - portretul lui Gerilă, Ochilă
etc.) şi oralitate (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”:
„Vorba ceea: <Frica păzeşte bostănăria>.”). Registrele stilistice popular, oral şi regional
conferă originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni şi expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale.

3.Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvenţe narative/situaţii

semnificative sau prin citate comentate
Protagonistul este construit prin procedee de caracterizare directă (de către narator, de
alte personaje şi autocaracterizare) şi de caracterizare indirectă, prin fapte, limbaj, gânduri,
relaţii cu alte personaje, nume.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice
(cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa
moartă) şi se confruntă cu răufăcătorul/personajul antagonist (Spânul), care are şi funcţie de
trimiţător. Personajul căutat este fata de împărat.
Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, de la naivitate la înţelepciune, celelalte
personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă.
Primele întâlniri cu iniţiatorii săi, Sfânta Duminică, apoi calul năzdrăvan şi Spânul, pun în
lumină naivitatea, incapacitatea de a distinge adevărul de aparenţe.
După ce iese din împărăţia tatălui său, crăişorul se rătăceşte în pădurea- labirint. Încalcă
sfatul dat de tată (interdicţia să se ferească de omul spân şi de omul roş) şi îşi ia drept călăuză
un spân viclean. În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a
tânărului, prin caracterizare directă: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potriveşte spânului şi se bagă în fântână’’. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleşug.
Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în
viaţă, să facă schimb de identitate, să devină robul lui şi să jure „pe ascuţişul paloşului”
(sugestie a unui cod al conduitei cavalereşti) să-i dea ascultare întru toate, „până când va muri
şi iar va învia”, condiţionare paradoxală, dar care arată şi calea de eliberare. De asemenea,
Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb.
 Dacă naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului, bunătatea
este calitatea înnăscută care „provoacă” transformarea personajului: „Fii încredinţat că nu eu, ci
puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică...”.
Spânul personifică răul, dar este şi iniţiatorul pretenţios: cu cât încercările la care îl
supune pe tânăr sunt mai grele, cu atât eroul dovedeşte calităţi morale care conturează
portretul viitorului împărat, cum „n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de
puternic”.
Spânul îi cere să aducă salăţi din Grădina Ursului, pielea cu pietrele preţioase din
Pădurea Cerbului şi pe fata Împăratului Roş. Harap-Alb îşi demonstrează curajul şi
destoinicia, în trecerea primelor două probe, cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta
Duminică,
Pentru aducerea fetei împăratului Roş este sprijinit de adjuvanţi şi donatori. Ca şi în cazul
milosteniei faţă de bătrâna cerşetoare, aceste personaje îl ajută în trecerea probelor de la
curtea împăratului Roşu drept răsplată pentru că mai întâi el şi-a dovedit generozitatea şi
îndemânarea (faţă de roiul de albine), bunătatea şi curajul (întâlnirea cu nunta de furnici),
prietenia/spiritul de tovărăşie (faţă de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă).
Ultima probă presupune mai multe serii de probe (procedeul triplicării este supralicitat),
prin care Împăratul Roş tinde să îndepărteze ceata de peţitori (casa încălzită, ospăţul, alegerea
macului de nisip) şi care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre,
ghicitul fetei/motivul dublului şi proba impusă chiar de fată: aducerea obiectelor magice „trei
smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”).
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roş la Spân este cea mai dificilă încercare,
pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar onest, îşi respectă jurământul făcut şi nu-i
mărturiseşte adevărata sa identitate.
La întoarcerea la curtea lui Verde-împărat are loc recunoaşterea şi transfigurarea
eroului, dar şi demascarea şi pedeapsa răufăcătorului.
Spânul este demascat de fată, o farmazoană (are puteri supranaturale). El îi taie capul
lui Harap-Alb şi îl dezleagă pe erou de jurământul supunerii, semn că iniţierea este încheiată, iar
calul îl omoară pe răufăcător. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice. Învierea
este o trecere la o altă identitate: aceea de împărat iubit, slăvit şi puternic. Pentru vrednicia
lui, primeşte răsplata pe două planuri: cel familial şi cel social. Eroul se căsătoreşte şi primeşte
împărăţia.

4.Susţinerea unei opinii, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
basmului cult pentru care ai optat în construcţia personajului
În opinia mea, trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare
de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al basmului, care este exprimat
de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-
a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”. Potrivit viziunii
despre lume a scriitorului, calităţile necesare unui împărat „mare şi tare” sunt: bunătatea
(compasiunea) şi cinstea, calităţi dovedite de „omul de soi bun” pe parcursul unor experienţe
dificile.

Concluzie

În concluzie, deşi este un personaj de basm, eroul nu reprezintă doar tipul voinicului,
ca Făt- Frumos din basmele populare, ci este şi un „om de soi bun” (G. Călinescu), eroul
„vrednic” (cum spune împăratul Verde), care se traversează o serie de probe, se maturizează
şi devine împărat. Basmul poate fi astfel considerat un Bildungsroman.