ROMAN INTERBELIC, REALIST, OBIECTIV

LIVIU REBREANU
ION
VIZIUNEA DESPRE LUME ȘI TEMA
INTRODUCERE
Realsimul reprezintă o ideologie estetică ce pune accentul pe relația dintre artă și realitate.
Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă atentă a realității și reflectarea ei
veridică, obiectivă în creație. Realismul avut un impact major asupra literaturii, în special asupra
romanului și asupra operelor dramatice. Caracteristic realismului este interesul acordat de către
scriitori raporturilor dintre om și mediu, dintre individ și societate.
Liviu Rebreanu este adeptul esteticii relaiste, bazate pe mimesis și transfigurate, optând
pentru scrierea în maniera realistă.
Prin romanul ,,Ion” (1920), Liviu Rebreanu deschide calea romanului românesc modern,
dând literaturii noastre o capodoperă în maniera realismului dur afirmată în realismul european prin
Balzac, Standal și Zola.

ÎNCADRARE ÎN SPECIE ȘI CURENT

Romanul este o specie epică de mare întindere cu conținut complex, multe personaje,
structurat pe mai multe planuri cu mai multe conflicte, mobilitate spațio temporală, dând o imagine
cuprinzătoare asupra vieții, creând o întreagă lume, făcând o frescă a societății expuse. Opera
literară ,,Ion” este, având toate aceste trăsături, un roman. Prin specificul naratorului, creația lui
Liviu Rebreanu este un roman obiectiv (narator detașat, impersonal, obiectiv, omniscient,
omniprezent, ce relatează la persoana a III-a).
Viziunea realist obiectivă este cea pentru care optează Liviu Rebreanu în creația sa, iar
aceasta se realizează prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea
personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru a
reprezenta o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea acțiunilor, stilul sobru,
impersonal.

TEMA ÎN DOUĂ EPISOADE

Tema romanului ,,Ion” este problematica pământului, fiind de factură tradițională, analizată
în condițiile sociale ale vremii și spațiului descris – satul ardelenesc la început de secol XX.
N.Manolescu afirmă în ,,Arca lui Noe” că ,,în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune”. Astfel, opera lui Liviu Rebreanu prezintă drama țăranului sărac pentru a
obține împlinire pe plan economic, dar și social. Temei centrale i se alătură temele iubirii și
destinului.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea. Descrierea jocului tradițional, someșeana, este o
pagină etnografică, memorabilă, prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului
lăutăresc. Imaginea horei este în viziunea lui N.Manolescu ,,o horă a soartei”. Aceasta anticipează
destine, fixează timpul și spațiul acțiunii, devine pretext de întâlnire a personajelor așezate în
grupuri și ierarhii, conform statului social. Așezarea privitorilor la horă este semnificativă,
reflectând relații sociale. Bărbații sunt separați în două grupuri, conform statutului lor și a averii,
deoarece în satul Pripas lipsa pământului este echivalent cu lipsa demnității. Acest fapt reiese din
comportamentismul la horă a ,,sărăntocului” Alexandru Glănetașu care stătea ,,Pe de laturi, ca un
câine la ușa bucătăriei”.
Intriga romanului este conflictul lui Ion cu George Bulbuc, pe seama Anei, observându-se
tema secundară a iubirii. George îl numește ,,hoț” și ,,tâlhar” pe Ion, încearcă să îl batjocorească,
însă Ion va avea să o lase pe Ana însărcinată înainte de căsătorie, pentru a asigura nunta, răzbunânu-
șe astfel pe George. După horă, în episodul bătăii de la cârciumă, în aparență pentru plata lăutarilor,
se decide soarta Anei. Ion îl învinge pe George, scena fiind construită în simetrie cu cea din finalul
romanului, când George îl omoară pe Ion.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goană după împlinire.
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină zestre, apoi se simte
înșelat și încpe s-o bată pe Ana, femeia fiind bătută și alungată apoi, repetat, și de tatăl său, și de
Ion. Preotul Belciu mediază conflictul celor doi bărbați în care ,,biata Ana nu este decât o victimă
tragică” (G.Călinescu). Sinuciderea ulterioară a Anei nu-i trezește lui Ion regrete, întrucât încă
deținea averea, prin fiul său și începuse a asculta de ,,glasul iubirii”. Mai târziu, nici moartea fiului
său cu Ana, Petrișor, nu îl împiedică a o căuta pe Florica, măritată între timp cu George. Un capitol
esențial pentru temele destinului și pământului este ,,Sărutarea”. În acesta, Ion își manifestă
instinctul de posesiune, manifestat pătimaș după ce devine stăpânul pământurilor. Pământul este
înfățișat metaforic în întruchipare de fecioară care se supune țăranului. Scena conține o serie de
sinonimii cu conotațiii existențiale, rezumând metaforic că Ion este un dar al mediului, în care va
avea să se întoarcă (anticipare a morții).
Deznodământul este previzibil. George îl omoară pe Ion, Folosind sapa, instrumentul de
lucru al pământului cu rol simbolic – instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne
singură și însărcinată, sătenii punând sub semnul întrebării legimitatea copilului, iar averea lui Ion
revine bisericii.
În plan paralel, este prezentată rivalitatea dintre preot și învățător, pentru autoritatea în sat
care se sfârșește în favoarea preotului. Învățătorul, Herdelea, are o familie numeroasă: soție, fiul
Titu (visător, poet) și două fete de măritat, dar fără zestre: Laura și Ghighi. În plus, casa sa este
găsită pe pământul bisericii, cu voia preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind de la
atitudinea lor față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă. Herdelea
intră în numeroase conflicte, însă în final rămâne neînvins de destin. Laura se mărită, în timp ce
Ghighi este dorită de noul învățător, Titu pleacă în România, iar cei doi părinți încheie toate
necazurile vieții rurale.

CELE PATRU ELEMENTE

Titlul unei opere este un element paratextual care ghidează lectura cititorului. Acesta este
semnificativ, redă esența și circumscrie tema operei. Titlul creației lui Liviu Rebreanu, ,,Ion”, este
dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii prin dragostea pentru
pământ, individualizat prin modul în care îl opține.
Ion este un personaj tipic, reprezintă tragedia țăranului pentru pământ, dar e și o
individualitate prin felul în care și-a atins idealul, călcând peste omenire. Condiția sa umană e
degradată de obsesia pământului. Acesta îi e ,,drag ca ochii din cap”, ‚,mai drag ca o mamă”. El e
caracterizat direct de autor ,,iute și harnic, chipeș și voinic”, de Baciu ,,hoț, tâlhar, fleandură,
sărăntoc”, de George ,,lup arțăgos”. Sunt consemnate obiectiv fapte, gesturi, ca acela de la sărutarea
pământului, iar când îl obține ,,calcă pe uliță mai apăsat”, mediul social exercită presiune,
observându-se determinarea mediului în satul ardelean al timpului, lipsa de pământ e sinonimă cu
lipsa de demnitate. Dorința de a avea pământ îl face pe Ion să apeleze la mijloace de parvenire, pe
linia Dinu Păturică – Tănase Scatiu. E.Lovinescu remarcă la Ion tenacitatea și inteligența, pe când
G.Călinescu afirmă că de fapt personajul acționează din ,,vicelnie instinctivă”. N.Manolescu îl
numește mai târziu pe Ion ,,brută ingenuă”, cei trei critici dovedind astfel prin păreri contradictorii
complexitatea personajului.
Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative: ,,Glasul pământului” și
,,Glasul iubirii”. Acestea denumesc vocea dominantă pe care o ascultă Ion și anticipează
comportamentismul personajului eponim. Cele două părți conțin treisprezece capitole, care conțin
acțiunea romanului.
În realizarea volumului, Liviu Rebreanu se folosește de tehnica planurilor paralele, prin care
se prezintă viața țărănimii și a intelectualității rurale. De asemenea, se remarcă tehnica
contrapunctului, prin care se reliefează contrastele dintre cele două planuri. Aceasta se remarcă prin
cele două nunți: nuntă țărănească, dintre Ion și Ana și nunta Laurei cu Pintea, din planul
intelectualității.
Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea
determină respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios,
conștient de propriile calități, Ion nu-și acceptă destinul și este pus să aleagă între averea Anei și
iubirea sa pentru Florica. Conflictul exterior este de natură socială, între Ion și Vasile Baciu. Acesta
este dublat de conflictul interior, dintre cele două chemări lăuntrice, cele două glasuri. Se remarcă
de asemenea conflictul tragic dintre om și pământul – stihie, provocat de iubirea pătimașă a
personajului principal pentru pământ, despre care are iluzia că îi e capabil de a îi fi stăpân.

OPINIA
Scriitor ardelean moralist, în opinia mea, Liviu Rebreanu pedepsește păcatul. Ion e vinovat
de contrariul său destin tragic și moare, simbolic, în pământul pe care l-a râvnit. Relația dintre țăran
și pământ înfățișată în ipostaze simbolice: pentru copil, pentru bărbat și pentru omul cu destin tragic,
impresionând puternic prin veridicitate și putere expresivă.

CONCLUZIA
Apreciat la apriție de criticul E.Lovinescu drept ,,cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române”, romanul ,,Ion” este o capodoperă a literaturii romane realiste interbelice.