LUCEAFĂRUL

Mihai
Eminescu
Societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au creat în perioada cunoscută în literatura
română drept „epoca marilor clasici", un climat adecvat şi o altă modalitate de a recepta şi înţelege cultura
şi literatura română, decât predecesorii lor, paşoptiştii. In contextul mişcării literare, cinci personalități și-au
depăşit epocă și S-au impus cunoştinţei publice. E vorba despre Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Aparitie
În 1883, la Viena, în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România
Jună,” şi ulterior în ţară, în „Convorbiri literare", apărea poemul-sinteză Luceafărul, în care sunt
valorificate în mod original şi creator toate particularitățile romantismului. Poemul este considerat
apogeul creației eminesciene, G. Călinescu susținând că, dacă printr-un accident s-ar fi pierdut
toate producțiile poetului, acest text ar fi fost suficient pentru a-i conferi calitatea de poet national.
Luceafărul aparţine celei de-a treia perioade de creație a lui Eminescu, în care are
loc reclasicizarea limbajului poetic şi valorificarea, în mod special, a figurilor de sunet.
El ilustrează maturizarea viziunii artistice a autorului şi stăpânirea deplină a limbii literare şi
a valențelor ei expresive. Sinteză a temelor şi motivelor specifice imaginarului eminescian, poemul
cuprinde, pe o structură echilibrată, clasică, elemente de romantism ce țin de coexistenţa mai multor
specii, a elementelor mai multor genuri, dar şi de prelucrarea unor surse mitologice, filozofice și
folclorice. Nu în ultimul rând, Luceafărul ilustreaza în ce măsură limbajul poetic eminescian se
abstractizează, atingând punctul maxim al maturizării artistice.
Geneza poemului; sursele de
inspiratie
În primul rând, poemul are surse folclorice de inspirație, respectiv basmele
românești culese de germanul Kunisch în timpul unui voiaj prin Ţările Române – Miron si Frumoasa
fără corp (tema iubirii incompatibile) şi Fata în grădina de aur ( cu deosebirea că Hyperion nu alege
calea răzbunării, căci contravine esenței superioare a geniului) Mitul zburătorului, considerat de
Călinescu unul dintre cele patru mituri fundamentale ale culturii române, se regăseşte în prima parte a
poemului.(Luceafărul i se arată fetei de împărat în vis, provocându-i o stare permanentă de melancolie şi de
visare specifică tinerelor aflate la vârsta adolesccenței.
In al doilea rând, poemul are surse filozofice, autorul valorificând idei preluate din
Schopenhauer legate de concepția despre geniu: egoismul este sâmburele răului din om, iar
geniul, deşi nemuritor prin creația sa, este condamnat la nefericire şi singurătate.
De asemenea, în operă găsim și elemente autobiografice, autorul ridicându-şi propria
viață la nivel de simbol (Tudor Vianu). In Luceafărul personajele reprezintă voci ale aceluiaşi eu, ipostaze
lirice corespunzătoare contradicţiilor din sufletul poetului: Eminescu s-a proiectat nu numai sub chipul lui
Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui Cătălin-aspectul teluric al bărbatului, şi chiar sub chipul Cătălinei-muritoarea
care tânjeşte după absolut.
Tema poemului este romantică, evidenţiind condiţia omului de geniu, drama incompatibilităţii
dintre două ființe cu aspirații diferite, aparținând unor lumi diferite. Poem alegoric şi simbolic,
acesta ilustrează viziunea eminesciană asupra geniului, prima interpretare fiind oferită de autorul însuşi:
,,Acesta este poemul, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că dacă geniul nu cunoaşte moartea şi
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, el nu e capabil a fi fericit, nici
capabil de a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."!
In ceea ce priveşte structura, se remarcă faptul că elementele romantice se grefează pe o
formă clasică, echilibrată, rezultată din alternanța celor două planuri, terestru şi cosmic, simbolizând cele
două lumi antitetice - a geniului şi a oamenilor comuni. Cele 98 de strofe sunt împărțite în 4
tablouri, ce descriu povestea de iubire a celor doi, luceafărul şi fata de împărat.
Incipitul poemului stă sub semnul basmului: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca
niciodată//”, ceea ce sugerează, pe de o parte - sursa de inspirație, pe de altă parte – timpul mitic,
nedeterminat, ce conferă faptelor prezentate caracter general și universal valabil, Cadrul abstract
conturat este umanizat prin prezenta fetei de împărat. Portretul acesteia este realizat printr-o
serie de comparații cu elemente sacre şi irepetabile „Cum e

Fecioara între sfinți/ Și luna între stelell, precum şi cu ajutorul superlativului absolut de factură populară
„prea frumoasă fată" şi evidenţiază unicitatea terestră a protagonistei. Aceasta devine simbolul omului
comun, individualizat prin aspirațiile sale, prin dorinţa de a-și depăşi limitele, de a-și depăşi
condiţia.
Primele şapte strofe se constituie în uvertura poemului, tabloul întâi prezentând înfiriparea idilei
dintre loi protagonişti. Atmosfera este romantică, realizată prin elemente specifice imaginarului poetic eminescian
luceafărul, luna castelul, visul, fereastra sau oglinda. Iubirea se naşte lent, din starea de visare
şi de contemplaţie, în cadru nocturn: „Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/Lângă fereastră,
unde-n colț Luceafărul aşteaptă.// Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorinţa-i gata...//” Gesturile celor doi
dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire: „Şi când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce, l-
atinge mâinile pe piept, / I-nchide geana dulce//", iar metafora ,,Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de
văpaiel/" redă intensitatea trăirii şi delicatețea iubirii luceafărului, creând o imagine feerică, de basm.
Ca şi în alte creații eminesciene, Dorința sau Floare albastră, atracţia celor doi îndrăgostiți
este sugerată inițial printr-o chemare, menită să evidenţieze dorul şi puterea sentimentului. Cele două
invocatii ale fetei către luceafăr, prin care acesta este chemat ca un dublu în vederea construirii
perechii, cuplului, sunt urmate de cele două metamorfozări succesive ale eroului. Acesta apare în
două ipostaze romantice, înger şi demon, născut din cer şi mare, respectiv din noapte și din
soare. Se observă că, deşi ia chip uman, luceafărul îşi păstreaza esenţa divină, infinită, fiind
alcătuit din elemente antitetice și eterne. Forma este umană, dar, lipsit de viață, el nu e decât „un
mort frumos, cu ochii vii/ Ce scânteie-nafară De aceea, apropierea de fata de împărat produce suferință
„Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde/ Şi ochii mari şi grei mă dor,/ Privirea ta mă
arde.//”, iar dialogul celor doi este greoi, trădând incompatibilitatea acestora: ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu
nu te pot pricepe.//
Fire contemplativă, romantică, fata de împărat este un personaj exceptional aflat în situații excepţionale.
pe luceafăr în lumea sa este o dovadă a superiorităţii ei, a înţelegerii
limitelor destinului uman. Ea îşi asumă statutul de muritoare, conştientizând că iubirea pentru luceafăr
nu se poate materializa decât dincolo de limitele existenţei terestre, întrucât aparțin unor lumi
incompatibile.
Pe de altă parte, hotărârea luceafărului de a cere dezlegarea de nemurire în numele iubirii
reprezintă forma sacrificiului suprem. Gestul său demonstrează că doar geniul îşi poate depăşi condiţia, că numai
spiritele profunde sunt capabile de orice pentru un ideal.
În antiteză cu registrul grav al iubirii din primul tablou, are loc în partea a doua a poemului
întâlnirea dintre pajul Cătălin, „băiat din flori şi de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii//” şi Cătălina. Numele
celor doi sugerează compatibilitatea acestora, dar şi platitudinea ființei umane. Deşi a primit un
nume, fata nu mai este unică, individualizată prin aspiraţiile ei, ci s-a banalizat, intrând în anonimat, în
contingent. Idealul ei este comun oricărui muritor - fericirea prin iubire şi de aceea ea răspunde imediat
chemărilor lui Cătălin, descoperindu-şi natura comună: ,,Încă de mic/ Te cunoşteam pe tine! Şi
guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine.//”
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu porteretul
luceafărului. El devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene „Indrăzneț cu ochii”, „Viclean
copil de casă”, „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina/ Se furişează gânditor/ Pândind la
Cătălina.//”
Idila dintre cei doi ia forma unui joc al seducţiei, cei doi formând un cuplu al cărui
destin stă sub semnul norocului şi al fericirii. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, tânăra aspiră încă la iubirea
ideală pentru luceafăr, gestul neînsemnând duplicitate, ci aspirația specific umană spre absolut,
atracția față de ființa inaccesibilă.
Cele mai profunde semnificații legate de condiția geniului se regăsesc în tabloul al III-lea.
Acesta debutează cu un pastel cosmic, ce prezintă zborul luceafărului printre aştri, întoarcerea în spaţiu
şi timp către Creator. Numele prin care este desemnat luceafărul este Hyperion, „cel care zboară pe deasupra, cel care
trece pestetimp”, iar spațiul parcurs este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăieşte
în sens invers istoria creației universului: „Şi din a chaosului văi/ Jur împrejur de sine/ Vedea ca-n
ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine.//” Punctul în care se ajunge este spațiul demiurgic,
atemporal, momentul premergător genezei: „Că unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a
cunoaşte,/ Iar vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte."
Dialogul dintre Hyperion și Demiurg se desfăşoară pe tema efemerității conditiei umane.
Elementele ce compun limitele destinului uman sunt enumerate cu o notă dispreţuitoare: oamenii sunt
trecători, sunt supuşi hazardului şi deşertăciunii: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu
 avem nici timp nici loc/ Şi
u no
ula

inoaştem moarte.//”, în timp ce luceafărul aparţine

eternității.
Limbajul folosit este gnomic, aforistic, în antiteza cu exprimarea populară,
colocvială din tabloul ecedent.
Cerinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire primind în schimb ,o oră de iubire”,
subliniază puterea de dăruire, de sacrificiu a omului de geniu. Pentru el, iubirea este o formă de
cunoaştere, reprezintă o întregire ființei sale şi de aceea e cu atât mai necesară. Refuzul Demiurgului de
a-i acorda statutul de muritor luceafărului este explicat prin faptul că acesta reprezintă o parte a
întregului, anulându-se partea, s-ar anula întregul. In acelaşi timp, aspirația lui Hyperion este
imposibilă. El intră în ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar genera intrarea în haos:
„Vrei să dau glas acelei guri/ Ca dup-a ei chemare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare?//”
Pentru a-l convinge să renunţe la cererea sa, Demiurgul îi oferă geniului puterea
înțelepciunii, puterea militară - „catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n
poate.//” , păstrând la final argumentul infidelității fetei: „Şi
larg Dar moartea – nu se
pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te
aşteaptă.//”
Tabloul patru este construit simetric față de primul, prin interferența celor două planuri,
terestru şi cosmic. Idila pământenilor are loc într-un cadru feeric, romantic, creat prin elemente specifice: codrul,
şirul lung de mândri tei”, luna. Profunzimea iubirii și intensitatea sentimentelor bărbatului se desprind din
metafore precum ,,noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dintâi și visul meu din urmă”, care-l
proiectează pe Cătălin într o altă lumină decât cea din a doua parte a poemului.
„Imbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia luceafărului, invocat a treia oară.
De data aceasta, el nu mai este obiectul adorației fetei, ci se transformă într-o stea purtătoare de noroc,
menită să protejeze iubirea celor doi îndrăgostiți.
Răspunsul luceafărului exprimă dramatismul propriei condiții,care se naşte din
conştientizarea incompatibilităţii om-geniu. El nu se poate împlini afectiv, deci nu poate accede la
cunoaştere absolută (în caz contrar, s-ar identifica cu Demiurgul). Atitudinea lui este aceea de asumare a
superiorității sale, cu tot ceea ce presupune - eternitate şi singurătate:
,- Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-
oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece, Ci eu în
lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."// Geniul constată cu durere incapacitatea ființei umane de a renunţa
la sine şi a se dărui unui ideal, incapacitatea de a-şi depăşi limitele impuse de un destin strâmt, aflat sub
semnul norocului şi al efemerității.
 Semnificaţii
In descifrarea sensurilor poemului, punctul de plecare îl constituie interpretarea dată de
Eminescu însuşi, ce subliniază înţelesurile alegorice şi simbolice ale textului. Problematica
geniului este văzută din perspectiva filozofiei schopenhaueriene, potrivit căreia cunoaşterea
absolută este atributul genialității, omul superior fiind singurul capabil să-şi depăşească subiectivitatea,
acesta fiind însă condamnat la singurătate şi nefericire. Eroul lui Eminescu este înzestrat cu raționalitate, dar
şi cu o mare putere afectivă, iubirea transformându-se într-o putere demiurgică, o forţă nesecată de
energii creatoare, ce determină hotărâri cruciale şi modifică atitudini. Ea este sursa generatoare de lirism
a întregului poem, cheia de boltă a întregii arhitecturi a acestuia.
Comentând poezia, Mircea Cărtărescu afirma că „în adâncul operei
eminesciene nu există decât două personaje care se caută şi se înfruntă într-un joc tragic: eroul şi dublul
său, partea pieritoare și cea eternă a eului scindat."
Probleme de limbă și stil -
Luceafărul reprezintă şi sub raportul limbii izbânda supremă a lui Eminescu. „Cuvântul
ce exprimă adevărul” a fost preocuparea permanentă a poetului şi aici el impresionează prin perfecta
adecvare a limbii la imaginea
poetică sau ideea filozofică pe care o comunică. Farmecul
limbajului poetic eminescian, un limbaj simplu, ce conturează cu precizie ideile
poetice, este în
consonanță cu mişcarea ideilor şi tumultul
sentimentelor.
La nivel lexico-semantic observăm prezenţa unui vocabular reprezentat în mare
parte de cuvinte şi expresii populare („băiat din flori", „îi cade dragă fata”, „bată-i vina”, „acu-i
acu”), dar şi din zona cultă („haos”, „demon”, „ideal"), în corespondență cu cele două planuri
antitetice.
La nivel morfologic constatăm abundenţa verbelor de imperativ (,,cobori”, „pătrunde”,
„luminează”), care dau tonul de îndrăgire și ardoare. Apar, de asemenea, verbe la imperfect cu
valoare durativă, folosite în episodul călătoriei Luceafărului (,,creşteau”, „treceau”, „părea”, „vedea”).
Verbele la perfect simplu („se făcu", „se ivi"), precum şi folosirea interjecțiilor, susţin oralitatea
textului.
La nivel stilistic observăm folosirea unor figuri de stil precum: alegoria pe baza căreia
este construit întrgul poem, antiteza structurală, epitete de factură populară cu rol în portretizare
(mândru”, „frumos",
prin asocierea unor termeni abstracți „Și mândră-n toate celel Cum e
Fecioara între Sfinți/ Şi luna între stele”), metafore care accentuează ideea iubirii absolute
(„Căci tu izvor eşti de vieți/ Şi dătător de moarte”, „gând purtat de dor”, ,,sfera mea”, ,,cercul strâmt”),
imagini hiperbolice utilizate în portretizarea Luceafărului („privirea ta mă arde”, „Venea plutind în
 adevăr/ Scăldat în foc de soare"), oximoronul ,,Tesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie" etc.
La nivel fonetic sesizăm utilizarea unor fonetisme conservate în graiul moldovenesc şi
ardelenesc (,,străluce”, „arpe". Muzicalitatea meditativă a versurilor este dată de particularitățile
prozodice: ritm iambic, rimă încrucişată, măsura versurilor de 7-8 silabe.
Romantismul poemului
Viziunea romantică se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al
speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel). Astfel, lirismul susținut de meditația filosofică şi de
expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi are elemente dramatice:
secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se întâlnesc în
prima şi a treia parte (metamorfozele şi călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii literare
aparent incompatibile (idila şi elegia), iar partea a patra conţine elemente de meditație, idilă și pastel.
Echilibrul compozițional, simetria cumpănită, armonia şi caracterul gnomic al părţii a treia,
primatul rațiunii asupra sentimentului, precum şi reaşezarea tuturor elementelor la locul lor în
ultima parte a poemului, în sistemul o clipă tulburat de experienta de cunoaştere prin iubire,
reprezintă elementele clasice ale poeziei.
afărul, Eminescu toarnă în schema epică a basmului o substanţă lirică de mare
pulsatie, stilizând povestea iniţială, pe care nu mai însăilează fapte, ci urzeşte stări sufleteşti, Dramaticul
completeaza acest amestec epico-liric prin utilizarea dialogului, rolul său fiind acela de a sublinia
intensitatea trăirilor sufletești.
Sinteză a genialității eminesciene, poemul Luceafărul este considerat de către
criticul Tudor Vianu o operă suficientă pentru a oferi generațiilor viitoare ,imaginea esențială a
poetului”.
Aşa cum afirma Titu Maiorescu la finalul articolului său din 1889, Eminescu şi poeziile
lui, „pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui, iar forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti."