Plumb

de George Bacovia

Tema si viziunea despre lume

Simbolismul romanesc este un curent literar cu trasaturi originale, generate de efortul alinierii
la directia literaturii europene. Estetica simbolista se defineste prin cultivarea unor sentimente
imprecise, difuze, sugerate prin muzicalitatea deosebita a versurilor, prin corespondente, prin
simboluri multisemnificative si imagini sinestezice. Cel mai mare poet simbolist roman, George
Bacovia, a provocat, inainte de Blaga, Arghezi sau Barbu, o mutatie de structura si de viziune in
lirica romaneasca. Poezia emblematica a universului liric bacovian este cea care da titlul voluului
de debut, ,,Plumb” . Incepand cu aceasta poezie, Bacovia confera esteticii simboliste romanesti
profunzimea de substanta, de viziune si de expresie. In tonalitatea grava a unei elegii existentiale,
acesta isi focalizeaza viziunea despre lume pe un simbol multisemnificativ, plumbul. Metalul
netransformat niciodata in aur devine in textul bacovian metafora absoluta a existentei
apasatoare, cenusii, mediocre, a unei vieti iremediabil captive in materie.
In acest context, tema concretizata in cadrul operei este singuratatea, dezvoltata printr-o
analogie intre universul material si cel launtric, prin recurenta cuvantului ,,plumb” . Imaginea
,,cavoului” in care ,,Dormea intors amorul meu de plumb” figureaza un spatiu poetic ce pune in
evidenta absurdul lumii in care eul liric traieste acut sentimentul instrainarii si al spaimei de
moarte. Motivul somnului, ca metafora a mortii, subliniaza viziunea tragica a unei existente
lipsite de sens, in care nici macar creatia nu este o cale de salvare. Acesta anuleaza sentimentele,
coborandu-le in inertia limbajului, in ,,sicriele de plumb” ale cuvantului tiparit. Ideea poetica este
accentuata prin imaginea sinestezica a ,,florilor de plumb” si a ,,coroanelor de plumb” , care
sugereaza nu numai devitalizarea, incremenirea in cenusiul si mediocritatea lumii comune, ci si
povara unei existente derizorii, constiinta esecului fiintei iremediabil captive in limitele
teluricului. Prin asemenea imagini, discursul liric reliefeaza sentimentul finitudinii existentiale si
al solitudinii fiintei creatoare, ce nu se poate exprima decat prin strigat.
Structural, imaginarul poetic bacovian se configureaza pe doua planuri: cel al realitatii
exterioare si cel al realitatii launtrice, subiective, aflate in corespondenta. Fiecare din cele doua
catrene simetrice la nivelul sintaxei poetice si al tiparului de versificatie dezvolta, prin analogie,
unul dintre planuri.
Prima strofa schiteaza reperele realitatii exterioare. Intr-o imagine stilizata este figurat spatiul
simbolic al vidului existential, al mortii. ,,Cavoul, sicriul” numesc direct spatiul ce simbolizeaza
propria faptura in care spiritul este captiv. Toate cuvintele versului-incipit sunt metafore-simbol
ale mortii, ale caderii in inertia plumbului: ,,Dormeau adanc sicriele de plumb” . Determinantii
sintactici ,,adanc si plumb” au valoarea unor superlative, semnificand prabusirea in neant ori in
materia inerta. ,,Somnul” de plumb ia treptat in stapanire ariile realului: viata fragila(,,flori de
plumb”), fiinta omeneasca devenita absenta(,,funerar vesmant”), creatia devenita
derizorie(,,coroanele de plumb’’), acutizate prin tentatia de a se sustrage timpului si spatiului(,,Si
scartaiau coroanele de plumb”). Intre eul liric si aceasta realitate impietrita se instituie un raport
nesigur, mereu apasator(,,Stam singur in cavou... si era vant”); vantul, simbol obsesiv in lirica
bacoviana, semnifica efemerul si golul existentei umane(,, ... si era vant/si scartaiau coroanele de
plumb”).
 In strofa a doua, sentimentul singuratatii devine atat de coplesitor, incat fiinta isi exprima frica
de neant printr-un strigat ramas fara raspuns, fara ecou(,,Dormea intors amorul meu de plumb/Pe
flori de plumb, si-am inceput sa-l strig”). Primul vers al acestei strofe reprezinta temelia planului
existentei interioare. Intre acest plan al eului liric si cel al realitatii exterioare nu exista antiteza
romantica, cele doua fiind intr-o relatie de corespondenta specifica imaginarului poetic simbolist.
Metafora ,,dormea intors” este expresia absoluta a indepartarii definitive de viata. Sintagma
,,amorul meu de plumb” propune o viziune concreta asupra iubirii, incetarea acestui sentiment
sugerand nu numai efemeritatea lui, ci si moartea mitului de dragoste, pierderea credintei in
absolutul iubirii. Constiinta acestei pierderi sporeste sentimentul amarei singuratati, solitudinea
sociala si erotica devenind astfel o insingurare resimtita ca inghet al fiintei, ca esec
existential(,,Stam singur langa mort si era frig/Si-i atarnau aripile de plumb”). Ultima metafora a
textului, incluzand si laitmotivul poeziei, exprima sentimentul sepcific bacovian al prabusirii in
somnul materiei, in abisul launtric.
La nivelul stilului artistic utilizat, simetria versurilor, paralelismul sintactic creeaza sugestia
damnarii fatale, a destinului uman. Aceeasi senzatie o dau si verbele la imperfect care prelungesc in
eternitate suferinta. Rimtul iambic accentueaza sentimentul esecului, al singuratatii.
In opininia mea, prin elementele simbolismului decadent, care se regasesc in viziunea asupra
conditiei existentiale a creatorului, dar si prin poeticitatea simbolului plurisemnificativ plumb, se
poate afirma existenta unor demersuri estetice moderniste, valorificate in special prin conotatiile
unor metafore cum ar fi ,,sicrie, flori, coroane, amor si aripi” , care descriu un univers static,
imobil, specific fiintei care si-a pierdut sacralitatea. Invazia realului in acest univers poetic
anticipeaza fiorul metafizic arghezian si densitatea metaforica ce poate fi regasita in opera lui
Lucian Blaga.
In concluzie, prin intermediul acestei opere, Bacovia isi exprima atitudinea de resemnare in
fata unei lumi agresive, alegand solitudinea.