♡ION- LIVIU REBREANUL♡

♡ROMAN REALIST♡
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), „Ion”, este realist de tip obiectiv, cu
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
Opera literară „Ion” este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri narative, cu un conflict complex, personaje numeroase şi prin realizarea unei imagini
complexe asupra vieţii.
Aparţine curentului realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,
construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje
tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru,
impersonal.
O trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din roman sunt
relatate la persoana a III-a, de către un narator detaşat, onmiscient şi omniprezent. Specifică
romanului de tip obiectiv este şi relaţia narator-personaj: naratorul omniscient ştie mai mult decât
personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui
destin prestabilit.
Caracterul monografic al romanului, alt aspect realist, constă în surprinderea veridică (!
Care este (sau pare că este) conform cu adevărul!)a diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
şi tradiţii (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii socio-economice
(stratificarea socială), relaţii de familie, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile. De exemplu,
descrierea jocului tradiţional, someşana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin
înfăţişarea portului popular, a dansului tinerilor şi a cântecului lăutarilor. 
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice
ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran
sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului,
este completată de tema iubirii şi de tema destinului.
Romanul este alcătuit din două părţi: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”. Simetria
compoziţiei evidenţiază temele romanului, dar şi cele două patimi ale personajului principal. De
asemenea, titlurile celor 13 capitole sunt rezumative ( „Iubirea”, „Ruşinea”, „Nunta”,
„Sărutarea”, „Ştreangul”) şi semnificative; discursul narativ are un „Început” şi un „Sfârşit“, ca
şi destinul protagonistului al cărui nume dă titlul cărţii.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii săteşti.
Planul ţărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectualităţii satului, pe cei doi
„stâlpi“ ai comunităţii: preotul şi învăţătorul. Cele două planuri narative se întâlnesc, încă de la
începutul romanului, în scena horei, numită de Nicolae Manolescu „o horă a soartei”. Prin
tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esenţial sau conflict sunt înfăţişate în cele două
planuri (nunta ţărănească a Anei cu Ion corespondente, în planul intelectualităţii, nunţii Laurei cu
George Pintea, în capitolul „Nunta“, iar conflictul dintre Ion şi Vasile corespunde conflictului
dintre intelectualii satului).
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii din Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea (expoziţiunea). Aşezarea privitorilor reflectă
relaţiile sociale. Separarea celor două grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea economică.
Fruntaşii satului, primarul și ţăranii bogaţi, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă.
În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii, fapt redat de atitudinea
„sărăntocului": „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei,  trage cu urechea şi Alexandru
Glanetasu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să privească
„petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi 0 place pe Florica cea săracă,
marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu (tatăl Anei) de la cârciumă la horă şi
confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește „hoţ” şi „ tâlhar”, pentru că „sărăntocul“ vrea să-i
ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ion se va răzbuna
ulterior, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte nunta.
Desfăşurarea acţiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere.
Pentru că doreşte să obţină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana şi îl forţează pe Vasile
Baciu să accepte căsătoria. La nunta Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca
zestre, apoi se simte înşelat şi începe s-o bată pe Ana. Femeia este alungată din casa soţului şi din
cea a tatălui, iar astel preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani. Sinuciderea Anei
nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana nu vede decât garanţia
proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte să o caute pe Florica,
măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George, care-l loveşte
cu sapa pe Ion, nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea
condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi
orgolios, conștient de calităţile sale nu-și acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între
iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion si Vasile Baciu, este
dublat de conflictul interior dintre „glasul pămantului’’ și al „glasul iubirii”.
Titlul cărţii este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii
prin dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul în care îl obţine.
Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socială, condiţionate de mediul în care
trăiesc.
Ion este personajul principal şi eponim, realizat prin tehnica contrapunctului(dezvoltă în
literatură aceeaşi temă în medii şi momente diferite, marcând semnificaţia comună a secvenţelor
epice). El întruneşte însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă
şi cinism. La începutul romanului, i se face un portret favorabil, acţiunile îi sunt motivate prin
nevoia de a-şi depăşi condiţia. Însă în goana sa pătimaşă după avere, el se dezumanizează treptat,
iar moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului.
Modalităţile de caracterizare indirectă (fapte, gesturi, limbaj sau relaţii) dezvăluie
trăsăturile personajelor. De exemplu, gesturile lui Ion în scena în care, ameţit de fericire,
îngenunchează şi-şi sărută pământul ca pe o ibovnică, ilustrează apoteoza iubirii sale pătimaşe:
„Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice
credincioase... […] Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî
fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pămân tul ud”. Pe de altă parte, naratorul omniscient
realizează şi caracterizarea directă, prin portret sau biografie: „Iubirea pământului i-a stăpânit de
mic copil [...]. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mama”.
În concluzie, ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, care prezintă destinul tragic al unui
personaj memorabil. Totodată, Rebreanu oferă cititorului o viziune monografică asupra satului
ardelenesc de la începutul sec. al XX-lea, prezentând condiția tăranului și a intelectualului
român, probleme sociale și naționale.