„Construcția personajului- Ion”

de Liviu Rebreanu

Capodoperă a literaturii române interbelice , romanul „Ion” de Liviu Rebreanu apare în anul
1920, fiind considerat de Eugen Lovinescu primul roman românesc obiectiv. Opera descrie realitatea
vieții rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin
nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.

Ion, protagonistul romanului cu același nume, scris de Liviu Rebreanu, reprezintă un punct de
reper în literatura română, întrucât prin intermediul său este descrisă viața în mediul rural de la
începutul secolului al XX-lea.

Din punct de vedere social, Ion este tipul țăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăște
din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. . Inițial, Ion este
prezentat ca având o poziție sociala modesta, considerat „sărăntocul satului”, lucru care ii dezvolta
un puternic complex de inferioritate și o dorință obsesiva de schimbare a statutului prin orice
mijloace. În societatea în care trăiește este pus accentul pe lucrul material, și nu pe valorile morale,
fapt ce îl determină pe protagonist să încerce să-și câștige demnitatea în fața sătenilor prin
acumularea a cat mai multor pământuri. Astfel, în urma căsătoriei cu Ana, aceasta contribuind la
sporirea averii lui, țăranul îşi îmbunătățește vizibil imaginea în societate, devenind un om înstărit cu o
avuție impresionanta. Totuși, acest nou statut nu îl salvează în ochii societății pe deplin, nereușind să
primească demnitatea dorita, eroul fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea morală și
psihologică a Anei, care a determinat-o în cele din urmă să își ia viața.

Statutul psihologic îi reda lui Ion modul de gândire, modificând-se treptat odată cu înaintarea
acțiunii, schimbările având loc pe seama statutului social. Spre început, mentalitatea lui Ion este
dominata de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice sentiment.
În acest context, atitudinea sa materialista îl determină pe erou să renunțe la iubirea pentru Florica, în
favoarea oportunității de a-și mări averea „Si pentru o muiere să rămân o viață calic?” Mai apoi, după
ce sa căsătorește cu Ana și intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion devine mult mai încrezător
în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Totodată, aflat în aceasta nouă ipostază, realizează că fericirea
sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în
care este cu persoana iubită, fapt ce îi stârnește încă o data râvnirea pentru dragostea Floricăi „Ce folos
de atâtea pământuri, daca cine ti-e drag pe lume nu e al tău?” Astfel, statutul psihologic al lui Ion este
marcat de un conflict interior între glasul pământului și glasul iubirii, acestea soluționând-se prin
moartea personajului. Ion este un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice
stereotipia de mecanism a vieții satului.

Statutul moral al taranului este conturat prin intermediul trăsăturilor morale. Printre acestea
se regăsește orgoliul de care da dovada fața de Vasile Baciu prin răspunsul său, atunci când tatăl Anei
îi propune să se căsătoreasca cu fiica sa „Da’ ce sa fac cu ea?” De asemenea, protagonistul mai este
caracterizat de hărnicie, ambiție, redate prin atitudinea fața de pământ, pentru acesta având o mare
plăcerea sa-l lucreze „ îi plăcea să muncească și își respecta orele de muncă, exact ca ceilalți săteni,
care se trezesc la primele ore ale dimineții”. Încă o trăsătura relevantă în descrierea personajului o
constituie inteligența sa nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se
îmbogăți.

Setea de pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, fiind marcat de un puternic
simț al proprietății „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare,
copleșindu-l”. Relevantă pentru această trăsătură este scena sărutării pământului din capitolul
Sărutarea, unde este evidențiată relația specială dintre Ion și pământ, pe care-l sărută ca pe-o
„ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său exprimă idolatria fața
de pământ și îi justifică patima. Imediat după ce intră în posesia pământului lui Vasile Baciu, așa cum
îşi dorise, Ion așteaptă sosirea primăverii pentru a se putea bucura de imaginea pământului pe care îl
stăpânește. Astfel că într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai bun loc pe
care îl primise şi trăiește din plin patima posesiunii. Pământul e privit erotizat, iar gestul sărutării sale
se naște involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor sale.

O altă trăsătura a personajului este lăcomia, având la bază dragostea pentru pământ și
aspirația eroului de a-și depăși condiția de țăran modest. Semnificativă în acest sens este secvența în
care Ion, resimțind o frustrare din cauza faptului că a avut neșansa sa se nască într-o familie săracă,
intră cu plugul în pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se naște din dorința de a
recupera pământul pe care părinții săi, din neștiința de a-şi gestiona averea, l-au pierdut în timp, așa
cum reiese chiar din gândul său „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul este
dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței „ cu obrajii aprinși de o poftă
nestăpânită”. Aceasta trăsătura dominanta prinde și mai mult contur prin secvența finalului nunții care
surprinde atitudinea nefirească a lui Ion fața de soția sa, când, văzând că Ana este supărată, acesta îi
ignoră suferința, prezentând interes doar pentru suma obținută în urma căsătoriei „amu ce te ai
bocești? Că doar nu merg la spânzurătoare… Oare cât s-o fi strâns?”

Un prim element de structură relevant pentru construcția personajului îl reprezintă

mijloacele de caracterizare. În descrierea lui Ion este utilizată tehnica pluriperspectivismului, care
arată felul în care protagonistul este privit de către celelalte personaje. Astfel, în mod direct, domnul
Herdelea relevă o parte dintre calitățile țăranului „e băiat cumsecade, e harnic, e isteț”, în timp ce
Belciug pune accentul pe latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de nimic”. În mod indirect, prin
fapte, gesturi, atitudini, limbaj îi este reliefată agresivitatea, impunându-și voința prin forță. Jignit la
horă- în fața satului de către Vasile Baciu care-l numește „sărăntoc”, „hoț”, Ion reacționează potrivit
firii sale impulsive, violent „ îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget
ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele”.

Conflictele romanului sunt semnificative și se află în strânsă legătură cu construcția

personajului . Conflictul central este reprezentat de lupta pentru pământ în satul tradițional, în care
statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a
țăranului nemulțumit de condiția sa- nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din
cauza lipsei averii. Mândru şi orgolios, conștient de calitățile sale, acesta nu îşi acceptă condiția şi este
pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul de natură exterioară este
dat de eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați și se manifestă între
Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar pretextul neglijabil al
confruntării. Adevărata dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior între glasul
pământului şi glasul iubirii. Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas, nu mai au
voci distincte, iar polifonia aceasta grăbește drumul eroului spre moarte. Conflictul interior este
valorificat prin alegerile făcute de Ion pe parcurs, căpătând o tensiune dramatică în momentul în care
acesta alege definitiv, la nunta sa, să asculte glasul pământului în detrimentul glasului iubirii.

Prin opera „Ion”, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a
personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el bogăția este
mai importantă decât valorile și demnitatea, făcând din acesta un personaj reprezentativ al literaturii
române.