UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

Facultatea de Geografie

ZONE SI ARII PROTEJATE

2009
CAPITOLUL I

1.1. Concepte generale utilizate în domeniul protecţiei şi conservării naturii

CONŢINUTUL TEMEI
1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în special
2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare
3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii
4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internaţional

OBIECTIVE
1. Explicarea necesităţii protecţiei şi conservării patrimoniului natural
2. Cunoaşterea principalelor organisme naţionale şi internaţionale cu preocupări în domeniul
protecţiei şi conservării patrimoniului natural şi cultural-istoric, precum şi a principalelor
programe de protecţie şi conservare la nivel naţional şi internaţional
3. Cunoaşterea şi înţelegerea corectă de către studenţi a semnificaţiei noţiunilor cu cea mai
frecventă utilizare în domeniul zonelor şi ariilor protejate

1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în special

În sens larg, protecţia naturii are ca obiectiv principal păstrarea nealterată a ecosistemelor
naturale (ecofondului) şi a fondului genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în
vederea asigurării echilibrului între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între
acestea si societatea umană, pe de altă parte.
În condiţiile actuale, când pe teritorii extinse presiunile exercitate de diferitele moduri de
utilizare a terenurilor asupra capitalului natural al planetei au atins valori critice, numeroase
peisaje aflându-se deja în parastazie, protecţia şi conservarea naturii ocupă un loc prioritar în
domeniul preocupărilor specialiştilor în ştiinţele Pământului. Presiunea antropică a avut cel
mai mare impact asupra biodiversităţii floristice şi faunistice, plantele şi animalele fiind cele
mai vulnerabile elemente naturale ale mediului, în raport cu activităţile umane; existenţa
acestora este indisolubil legată de calitatea celorlalte componente ale peisajului.
Principalii factori responsabili în timp istoric de dispariţia a numeroase specii floristice şi
faunistice pot fi consideraţi:
- vânatul excesiv (cauza principală a dispariţiei pinguinului uriaş, Alca impennis, al cărui
areal se extindea acum câteva secole în domeniul tundrei arctice, din nordul Canadei şi până
în Scandinavia; apreciat pentru puful şi aripile sale, incapabil să zboare, lipsit de mijloace de
apărare, a fost masacrat de pescari în secolele XVI-XVII ; de asemenea, se pare că locuitorii
Insulei St. Kilda (Ecosse) utilizau grăsimea sa drept analgezic; ultimul cuplu de pinguini
uriaşi a fost semnalat în 1844, în largul coastelor Islandei; această specie a dispărut deci, cu
mult timp înaintea poluării cu produse petroliere care va afecta mai târziu păsările marine);
- alterarea sau distrugerea bitopurilor care atrag după sine restrângerea sau chiar extincţia
speciilor care le populează. Ca exemple pot fi citate cazurile unor specii adaptate la zone
umede, mlăştinoase din Europa de Vest: orhideea de mlaştină Hammarbia paludosa, orhideea
cu floare lată, Orchis laxifloral, fluturii albaştri (Maculinea nausithous, M. teleius, M. alcon,
păsări: Crex crex, Numenius arquata;
- agricultura mecanizată şi chimizată (în unele cantoane din Elveţia, utilizarea pesticidelor
şi a fungicidelor a provocat reducerea masivă şi chiar dispariţia unui număr însemnat de
specii de fluturi diurni (în ultimii 150 de ani, aceste specii au dispărut în proporţie de cca.
49% din regiunea Bernei, 28% în cantonul Thurgovie, 11% în regiunea Seeland-Chasseral şi
7% în împrejurimile Genevei)
- poluarea fizică, chimică, biologică ce poate afecta, de la caz la caz, în mai mică sau mai
mare măsură, speciile vegetale şi animale, inclusiv mediile de viaţă ale acestora; astfel, unele
specii de licheni pot avea sensibilităţi diferite la emisiile atmosferice ale surselor industriale;
acidifierea lacurilor din Scandinavia, datorată poluării atmosferice provenită de la surse
industriale din ţări ale Europei şi din America de Nord, a condus la dispariţia progresivă a
speciilor acvatice (moluşte, insecte, crustacee, peşti şi amfibieni)
În acest context se înscriu preocupările legate de crearea de arii protejate, al căror obiectiv
principal îl constituie protecţia şi conservarea biodiversităţii ecosistemelor naturale şi
antropizate.
Pe de altă parte, existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor
elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri
urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se află în
stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare, impune protecţia şi conservarea acestora
prin dobândirea statutului de zone protejate;

De ce este necesară conservarea biodiversităţii?

Termenul biodiversitate înglobează ansamblul format din totalitatea formelor de viaţă

vegetale şi animale şi ecosistemele din care acestea fac parte, interacţionând unele cu altele şi
cu componenetele abiotice ale mediului. Fiind rezultatul unor procese dinamice care au loc în
învelişul biotic la scară spaţio-temporală, biodiversitatea unei regiuni are la rândul ei un
caracter dinamic.Biodiversitatea reprezintă o trăsătură de bază a structurii unei biocenoze sau
a unui ecosistem; deranjarea ecosistemelor/biocenozelor de către diferiţi factori de stress
(catastrofe naturale, activităţi agricole, industriale, exploatări miniere, activităţi turistice etc.)
conduce la o reducere considerabilă a biodiversităţii, fapt care, cu deosebire în teritoriile
afectate, reclamă măsuri concrete de protecţie şi conservare.
Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar de cercetare,
dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie.
Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective:
• Investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii
• Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor, comunităţilor şi
ecosistemelor
• Dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea şi restaurarea
diversităţii biologice.
Conservarea biodiversităţii ca domeniu ştiinţifc a apărut deoarece nici una dintre disciplinele
tradiţionale nu este destul de comprehensivă pentru a putea descifra şi reduce pericolele ce
ameninţă organismele vii şi mediile de viaţă ale acestora. Ca domeniu de cercetare,
conservarea biodiversităţii/diversităţii biologice completează domeniile aplicative
(agricultura, silvicultura, managementul ariilor protejate, industria pescuitului etc.) care, deşi
au început să pună un accent considerabil pe conservare, o abordează ca pe un aspect
subsidiar altor programe.

2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare

Într-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie stabilite clar priorităţile pentru
conservarea diversităţii biologice, mai exact pentru speciile care trebuie să facă obiectul
conservării.
Din păcate, deşi conservaţioniştii promovează intens importanţa actuală sau potenţială a
fiecărei specii, zilnic se pierd iremediabil organisme vegetale şi animale, unele dintre acestea,
chiar înainte de a fi descoperite şi descrise. În aceste condiţii, pentru stabilirea priorităţilor de
conservare, este necesar să răspundem la trei întrebări cheie:
1) Ce trebuie protejat?
2) Unde trebuie protejat?
3) Cum trebuie protejat?
De obicei, în alegerea elementelor care vor fi puse sub regim de protecţie şi conservare, se
urmăresc 3 criterii principale:
a. unicitatea : o biocenoză reprezintă op prioritate pentru conservare dacă este
alcătuită predominant din specii endemice rare, mai mult decât dacă cuprinde
preponderent specii comune larg răspândite; o specie este mai valoroasă pentru
conservare dacă este unică d.p.d.v. taxonomic, dacă este unica specie din genul
sau familia sa, decât dacă este membrul unui gen cu multiple specii.
b. pericolul de extincţie: speciile sau biocenozele pe cale de dispariţie constituie o
prioritate
c. utilitatea : speciile cu valoare actuală sau potenţială reprezintă o prioritate de
conservare mai mare decât speciile fără interes economic evident

3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii

moto: „Lumea ariilor protejate reprezintă
cea mai importantă moştenire pe care
o putem lăsa generaţiilor viitoare: asigurarea
şi în continuare a accesului la natură, la
valorile materiale şi spirituale pe care
aceasta le deţine (…). Olume lipsită de
arii protejate, deposedată de situri naturale
sălbatice, ar deveni un mediu extrem de sărăcit”
(Adrian Phillips, preşedinte CNPPA, IUCN)
Aria protejată este un termen conservaţionist, utilizat pentru ceea ce publicul cunoaşte în
general sub denumirea de rezervaţie naturală, parc naţional, parc natural, rezervaţie a biosferei
etc.
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată ca o suprafaţă de
teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii, resurselor
naturale şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice; fiecare ţară
optează pentru categorii diferite de arii protejate, în funcţie de potenţialul natural şi cultural de
care aceasta dispune şi de obiectivele urmărite. În condiţiile progresului tehnico-material şi
ştiinţific actual, ariile protejate apar ca realităţi vitale pentru existenţa naturii şi a societăţii
umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii deosebite din punct de vedere
estetic.(Gabriela Manea, 2003)
Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor floristice şi
faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra unor teritorii naturale
sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională, declarate parcuri sau rezervaţii.
Primele parcuri au fost înfiinţate din iniţiativă particulară, aşa cum a fost cazul în Germania,
Franţa, SUA, Elveţia. Aceste iniţiative sunt secondate de acţiunile în plan guvernamental,
începutul aparţinând SUA, unde, la 8 martie 1872, ia fiinţă primul parc ocrotit de lege,
Yelowstone.
Acţiunile din America de Nord au avut repercusiuni asupra Americii de Sud unde, începând
din 1872, sunt continuate preocupările lui Simon Bolivar – părintele ocrotirii naturii în
America de Sud. Punerea în practică a proiectelor se realizează începând din 1942, când, la
Washington are loc Convenţia Panamericană pentru Protecţia Florei, Faunei şi a Peisajelor din
ţările americane. În acest climat, urmează înfiinţarea a noi organizaţii preocupate de domeniul
protecţiei naturii.
În anul 1913, la Berna, se înfiinţează Comisia Consultativă pentru Protecţia Naturii, care în
1957 devine Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. În prezent, lista
organizaţiilor şi a programelor internaţionale care au ca obiectiv principal sau secundar
protecţia şi conservarea elementelor naturii şi ale cadrului socio-cultural este deosebit de
vastă; pentru exemplificare, le vom cita pe cele mai reprezentative:
• Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO);
• Fondul Mondial de Ocrotire a Naturii (WWF)
• Consiliul Internaţional pentru Ocrotirea Păsărilor (CIPO)
• Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
• Comitetul Special pentru Cercetări Oceanice (SCOR)
• Comitetul Special pentru Cercetarea Antarcticii (SCAR)
• Programul Biologic Internaţional (IBP)
• Programul Omul şi Biosfera (MAB)
• Programul Ecologic pentru Europa (1995)
• Planul regional de acţiune „Parcuri pentru Viaţă” (1992)
• Planul de Acţiune pentru Ariile Protejate din Europa

În scopul reglementării problemelor privind protecţia şi conservarea mediului, în numeroase

ţări au luat fiinţă ministere specializate. Pionieratul în acest demers îi aparţine Angliei, unde
în 1970, a fost creat primul minister al mediului din lume.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau cultural-istoric îl
reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la nivel naţional şi internaţional.
Fiecare ţară optează pentru categorii diferite de arii protejate în funcţie de potenţialul natural
şi cultural de care aceasta dispune şi de obiectivele urmărite. Prin prisma legii protecţiei
mediului de la noi din ţară , aria protejată este definită ca o zonă delimitată geografic, cu o
pondere ridicată a elementelor naturale rare, desemnată şi gospodărită în sensul atingerii unor
obiective specifice de conservare.
În condiţiile progresului tehnico-economic actual, ariile protejate apar ca necesităţi vitale
pentru existenţa naturii şi comunităţii umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii
deosebite din punct de vedere estetic.
Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalităţi, două dintre cele mai obişnuite
mecanisme fiind: acţiunea guvernamentală, adesea la nivel naţional dar şi regional şi
cumpărarea de terenuri de către persoane private sau organizaţii implicate în activităţi de
conservare. Guvernele pot delimita terenuri care să fie folosite ca arii protejate şi pot
promulga legi care permit anumite grade de utilizare economică a resurselor şi a habitatelor.
Un model care devine adesea foarte utilizat este acela al parteneriatelor între guvernul unei
ţări în curs de dezvoltare şi organizaţiile conservaţioniste, bănci multinaţionale sau guverne
ale unor ţări dezvoltate; în astfel de parteneriate, organizaţiile conservaţioniste furnizează de
obicei fondurile, instruirea, experienţa ştiinţifică şi managerială pentru asistarea ţării în curs
de dezvoltare în crearea unor noi arii protejate. Ariile protejate pot fi create şi de către
societăţile tradiţionale care încearcă să-şi menţină propriile culturi.
Indiferent de mecanismul prin care au fost create ariile protejate, odată ce perimetrul acestora
a intrat în regim de protecţie, deciziile legate de utilizarea publică trebuie să ţină cont de
gradul maxim permis al intervenţiei antropice.

4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internaţional

Până în 1998 au fost declarate în întreaga lume aproximativ 4500 arii integral protejate;
suprafaţa ocupată de acestea însumează cca. 500 milioane hectare; acestora li se adaugă 5899
de arii parţial protejate (parcuri naturale), cu o suprafaţă totală de 348 milioane hectare. Deşi
numărul ariilor protejate la nivel mondial poate părea considerabil, în fapt, teritoriul deţinut de
acestea reprezintă doar 6% din suprafaţa continentelor.
Din categoria statelor cu cea mai mare pondere a suprafeţelor protejate, pot fi citate:
Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie(19%). La polul opus se situează Grecia, cu
0,8% şi Turcia, cu 0,3%. Cea mai extinsă arie protejată se întâlneşte în insula Groenlanda (97
milioane hectare).
În România, ariilor protejate le revin 1,23 milioane hectare, adică 6,18% din suprafaţa ţării;
cele mai mari teritorii protejate aparţin parcurilor naţionale şi Rezervaţiei Biosferei Delata
Dunării.

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Argumentaţi necesitatea protecţiei şi conservării naturii
2. Factori cu impact negativ asupra biodiversităţii
3. Când şi unde apar primele iniţiative de constituire a ariilor protejate?
4. Indicaţi câteva dintre atributele şi strategiile principalelor organizaţii mondiale
şi programe internaţionale care vizează problema protecţiei şi conservării
REZUMAT
 Protecţia naturii, în general şi a biodiversităţii, în special, are ca obiectiv
principal păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului
genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării echilibrului
între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între acestea si
societatea umană, pe de altă parte.
Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar
de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie.
Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective: investigarea şi descrierea
diversităţii lumii vii, înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor,
comunităţilor şi ecosistemelor şi dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare
pentru protejarea şi restaurarea diversităţii biologice.
Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor
floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra
unor teritorii naturale sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională,
declarate parcuri sau rezervaţii.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau
cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la
nivel naţional şi internaţional.
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul
Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată
ca o suprafaţă de teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi
conservării biodiversităţii, resurselor naturale şi culturale şi gestionată conform
unor legi şi reglementări juridice.
Existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor sit – uri sau
elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice,
ansambluri urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din
diferite motive se pot afla în stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare,
impune protecţia şi conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone
protejate.

1.2. Categorii de arii protejate în viziunea

Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN)

CONŢINUTUL TEMEI
1. Grupe şi categorii de arii protejate delimitate de IUCN.
2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN:
obiective, activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare

OBIECTIVE
1. Înţelegerea consideraţiilor care au stat la baza delimitării categoriilor de arii
protejate
2. Identificarea diferenţelor existente sub aspectul utilizării publice între diferitele
categorii de arii protejate

1. Clasificarea realizată de IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate, în funcţie de

obiectivele urmărite în arealele supuse protecţiei şi de modul de gestionare a resurselor
naturale, specific fiecărei categorii. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN acoperă un
domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al ecosistemelor de către comunităţile umane.
În conformitate cu normele şi clasificarea IUCN, cele 10 categorii necesare gestionării
durabile a resurselor naturale, pot fi incluse (conform propunerilor Consiliului Europei,
oficializate prin Rezoluţia (73) 30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4 grupe:
Grupa A include 5 categorii de arii protejate, monitorizate de CNPPA (Comisia Parcurilor
Naţionale şi a Ariilor Protejate din cadrul IUCN) şi de Centrul mondial de monitoring şi
avizate tehnic, la cerere, de CNPPA:
• Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale (Roşca - Buhaiova, Peştera
Cloşani, Feţele Dunării, Râpa cu lăstuni Divici etc.;
• Parcuri Naţionale (Retezat, de la Vanoise, des Ecrins (Franţa), Stelvio (Italia),
Stenshuvud (Suedia);
• Monumente ale naturii (Detunata Goală, Râpa Roşie, Locul fosilifer Aliman,
Peştera dela Movile, Piatra Teiului etc.;
• Rezervaţii naturale sau arii de gestionare a habitatelor şi speciilor (Fânaţele
Clujului-Copârşaie, Lacul Sf. Ana, Tinovul Poiana Stampei, Tinovul Mohoş, ;
• Rezervaţii peisagistice sau parcuri naturale (peisaje terestre sau marine protejate)
Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităţilor umane care perturbă
echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de referinţă, ci totodată,
în rezerve biologice potenţiale pentru regenerarea şi repopularea zonelor degradate.
Grupa B cuprinde categorii care prezintă o importanţă particulară pentru IUCN, dar care nu
ţin exclusiv de resortul IUCN (monitoringul şi expertiza tehnică pot fi asigurate de CNPPA, la
cerere):
• Rezervaţii de resurse naturale;
• Rezervaţii antropologice;
• Rezervaţii naturale amenajate, cu utilizări multiple.
Această grupă reuneşte teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural constituie un
obiectiv major, orice intervenţie artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziţia şi
evoluţia naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate în zone bine definite
şi într-un cadru legal riguros. Anumite activităţi umane tradiţionale pot fi tolerate, în condiţiile
în care nu contravin scopurilor conservării; orice activitate nouă este interzisă; vizitatorii pot
fi admişi, cu condiţia respectării unor reglementări stricte.
Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri internaţionale; în acest
caz, CNPPA poate fi solicitată pentru monitoring şi poate să contribuie cu o expertiză
particulară, în cooperare cu alte instituţii, faţă de care IUCN are un statut consultativ. Grupei
C îi aparţin:
• Rezervaţii ale biosferei (categorie dependentă de programul internaţional “Omul
şi Biosfera“-MAB- iniţiat de UNESCO în 1972, ca o continuare a Programului
Biologic Internaţional)
• Rezervaţii ale patrimoniului mondial (bunuri naturale ale patrimoniului mondial:
zonele umede de habitat pentru avifauna acvatică, de importanţă internaţională),
conduse potrivit prevederilor Convenţiei Internaţionale de la Ramsar (1971),
respectiv Convenţiei internaţionale privind protecţia patrimoniului mondial
natural şi cultural, adoptată de Conferinţa Generală a UNESCO (16 nov. 1972).
În teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane tradiţionale sunt admise, dar
reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite activităţi umane noi, supuse unor
reglementări speciale. Întrucât această grupă prezintă adesea interes mai ales în planul
activităţilor de agrement, în cadrul teritoriilor aferente se pot dezvolta anumite amenajări
recreative şi pentru promenadă, în zone bine delimitate şi în condiţii de compatibilitate cu
obiectivele protecţiei naturii.
Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general către agrement de calitate şi
în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în considerare. Aici pot fi
incluse:
• proprietăţi private
• sate ( Săpânţa, de ex.)etc.
O astfel de grupă prezintă deci, înainte de toate, un interes recreativ, dar şi cultural, estetic şi
natural. Amenajările necesare în acest caz reclamă anumite implantări culturale, sportive,
recreative. Activităţile umane tradiţionale sau noi, compatibile cu obiectivele vizate, sunt în
general permise; circulaţia motorizată este în general permisă, însă poate fi reglementată în
anumite zone de interes special (cu monumente naturale).
Categoriile de arii protejate aferente celor patru grupe pot fi gestionate în cadrul
sistemului naţional de conservare; experienţa internaţională atestă faptul că, noţiuni ca “Parc
Naţional“, “Parc Natural“, “Rezervaţie“ acoperă teritorii şi simbolizează sisteme de protecţie
uneori foarte diferenţiate de la un continent la altul, de la o ţară la alta, pe zone climatice etc.
Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că, aproape fiecare ţară a
creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate şi utilizând termeni ale
căror definiţii pot varia în proporţii uneori semnificative (Parcuri Naţionale, Rezervaţii
Naturale, Parcuri Naturale, peisaje protejate, rezervaţii de resurse etc.). Prin urmare, apar
situaţii în care, aceeaşi categorie de arii protejate are la bază criterii de funcţionare distincte.
În faţa unei astfel de disparităţi, care reflectă situaţia fiecărei ţări, diverse organizaţii
internaţionale pentru protecţia mediului au iniţiat acţiuni destinate uniformizării nomenclaturii
zonelor protejate susceptibile de a fi adoptate unanim; până în prezent, din păcate, nici unul
dintre modelele prezentate nu a fost acceptat în unanimitate.

2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN: obiective,

activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare

Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale (Categoria I IUCN)

Aceste rezervaţii protejează speciile şi fenomenele naturale perturbate cât mai puţin cu
putinţă, cu scopul de a avea exemple reprezentative din punct de vedere ecologic ale mediului
natural.
Obiective:
• menţinerea unui cadru natural destinat cercetării ştiinţifice;
• iniţierea unor baze pentru monitoringul mediului;
• promovarea unor centre pentru formarea specialiştilor în domeniul protecţiei
mediului şi ecologiei;
• conservarea resurselor genetice (genofondului) într-o stare reală de evoluţie
Sub aspect educaţional, rezervaţiile ştiinţifice servesc drept obiect de studiu, constituind
adevărate laboratoare în aer liber.
Dat fiind caracterul cât mai integral de conservare al acestor arii protejate, este de dorit ca şi
cercetarea ştiinţifică să fie planificată şi realizată cu cea mai mare atenţie, astfel încât, să se
reducă la maximum eventualele perturbări ale echilibrului ecologic.
Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permise
Rezervaţiile naturale stricte trebuie să includă ecosisteme remarcabile care conţin fenomene
naturale sau specii vegetale şi/sau animale de importanţă naţională; în cadrul lor accesul
publicului va fi interzis, fiind excluse activităţile turistice sau de agrement; adesea, ele cuprind
ecosisteme sau biocenoze fragile care au o importanţă particulară pentru conservarea
genofondului sau zone care oferă o mare diversitate din punct de vedere biologic, geologic
sau geomorfologic; dimensiunile lor sunt determinate funcţie de suprafaţa minimă necesară
pentru a le asigura integritatea şi pentru a permite realizarea obiectivelor pentru care au fost
înfiinţate, o gospodărire ştiinţifică şi o protecţie integrală.

Parcurile naţionale (categoria a II-a IUCN)

Sunt areale extinse cu peisaje naturale menţinute ca atare, pentru a oferi protecţie unuia sau
mai multor ecosisteme de interes ştiinţific, educaţional sau recreaţional. La cea de-a 10-a
adunare generală desfăşurată în India la New Delhi-1969, IUCN a definit parcul naţional
astfel: o regiune terestră sau acvatică realtiv întinsă, care conţine eşantioane reprezentative de
regiuni naturale importante, panorame de importanţă naţională şi internaţională sau animale şi
plante, situri geomorfologice şi habitate care prezintă un interes particular din punct de vedere
ştiinţific, educativ şi recreativ.
Măsurile de protecţie şi conservare sunt luate de către autorităţile competente la cel mai înalt
nivel, pentru a împiedica sau a elimina, pe cât posibil, exploatarea regiunii şi pentru a veghea
într-o manieră eficientă asupra respectării caracteristicilor ecologice, geomorfologice sau
estetice care au stat la baza creării sale.
În conformitate cu legislaţia din România: Legea 9/1973, Legea 137/1995, Legea 5/2000,
Legea 462/2001, sub statutul de parc naţional sunt reunite suprafeţele de uscat şi acvatice care
păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice,
recreării şi turismului.
Scopul principal al creării parcurilor naţionale îl reprezintă deci protecţia şi conservarea
ecofondului şi a genofondului;
Activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare: vizitatorii sunt admişi în parcurile
naţionale numai în scop educativ, cultural şi pentru odihnă, iar amenajările recreative de masă
(piscine, terenuri de campare etc.) vor fi instalate în afara limitelor parcului; în acest context,
este de la sine înţeles că statutul de parc naţional nu poate fi atribuit decât unui teritoriu al
cărui peisaj se află într-un stadiu natural sau seminatural.
Constituirea unui parc naţional variază de la o ţară la alte, atât în ceea ce priveşte statutul
funciar, cât şi în funcţie de natura organismelor destinate să-i asigure gestionarea; cel mai
adesea, parcurile naţionale aparţin proprietăţii de stat (Suedia, Polonia, România) sau unor
confederaţii şi provincii (Canada); în alte situaţii, terenurile aparţin în proporţii variabile
colectivităţilor locale, persoanelor private şi statului.

Monumente ale naturii (categoria a III-a IUCN)

Monumentele naturii conţin unul sau mai multe elemente naturale şi care au valoare unică,
datorită rarităţii sau reprezentativităţii, calităţii estetice sau semnificaţiei culturale.
Obiectivul principal îl reprezintă protecţia şi conservarea elementelor naturale de importanţă
naţională
Criterii de selecţie şi gestionare
Pentru a include o arie protejată în această categorie, trebuie să se ţină seama de prezenţa unor
aspecte, ca: formaţiuni geologice; situri naturale unice; specii animalesau vegetale periclitate
sau ameninţate cu dispariţia.
Monumentele naturii nu ocupă o întindere mare şi nu conţin o diversitate de elemente sau
ecosisteme reprezentative care să justifice includerea lor în categoria de parc naţional; ele se
bucură de un rol deosebit pentru educaţia ecologică a populaţiei; prezintă un real interes
recreativ şi turistic.
Gestionarea lor trebuie să aparţină sau să fie administrate de organisme de drept public,
organizaţii sau societăţi care pot garanta protecţia lor pe termen lung (coloanele de bazalt de
la Detunata, Râpa Roşie, Piatra teiului etc.)

Ariile de gestionare a habitatelor şi speciilor sau rezervaţiile naturale (categoria a IV-a IUCN)
Constituie suprafeţe terestre şi/sau marine supuse unei intervenţii antropice active pentru a
menţine habitatele şi/sau pentru a crea condiţii propice dezvoltării unor specii (Lacul Sf. Ana,
Pădurea Snagov, Pădurea Comana, Arinişul de la Sinaia etc.).
Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permise
În general, în această categorie va fi încadrat un teritoriu în care protecţia unui sit sau habitat
specific este esenţială pentru urmărirea existenţei sau bunăstării unor specii biotice
individuale ale faunei sedentare sau migratoare de importanţă naţională sau internaţională.
Dimensiunile rezervaţiilor naturale sunt legate adesea de caracteristicile speciilor protejate; de
regulă, nu implică suprafeţe foarte întinse, însă trebuie să fie suficient de mari, pentru a
asigura locurile propice pentru cuibărit, popasul păsărilor migratoare, perenitatea unor specii
vegetale în ecosistemele forestiere sau de pajişte.
În cuprinsul acestor arii protejate există uneori intervenţii umane, orientate către asigurarea
optimului dezvoltării unor specii sau comunităţi vegetale (protecţie contra răpitoarelor,
limitarea activităţilor agricole, a păşunatului etc.)
Indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor, cei responsabili cu gestionarea acestor
arii protejate trebuie să aibă o planificare corectă a măsurilor de protecţie şi control, care să
garanteze existenţa şi randamentul pe termen lung al rezervaţiei.
În 1990, în România au fost inventariate 374 de rezervaţii naturale, care protejează 199 de
obiective de interes naţional şi acoperă o suprafaţă de cca. 42417 ha (0,18% din suprafaţa
ţării).

Parcurile naturale (categoria a V-a IUCN)

Această categorie include teritorii cu un peisaj terestru sau acvatic cu calităţi deosebite din
punct de vedere estetic sau peisaje tipice unui anumit complex geomorfologic (carstic, de
exemplu). În acastă categorie pot fi incluse peisaje rezultate dintr-o practică tradiţională de
amenajare a teritoriului, realizată de un grup socio-cultural sau din alte practici de păstrare a
peisajelor naturale sau seminaturale din jurul centrelor urbane.
În paralel, pot fi luate în evidenţă teritorii al căror caracter natural sau seminatural trebuie
păstrat ca atare în interesul populaţiei urbane, pentru satisfacerea necesităţilor de recreere şi
turism ale acesteia.
Selecţie, gestionare, activităţi permise
Gestionarea şi protecţia lor are o importanţă predominant recreativă. Obiectivul principal al
gestionării acestei categorii îl reprezintă menţinerea peisajelor naturale de importanţă locală,
regională sau naţională, mai ales atunci când ele se caracterizează printr-o relaţie armonioasă
om-natură şi când prezintă potenţial turistic deosebit.
Aceste arii, foarte diferite sub aspect ecologic, pot răspunde şi unor scopuri ştiinţifice,
culturale sau educative (Parcul Natural Beliştea, Cheile Bistriţei ardelene, Parcul Natural
Porţile de Fier etc.). Peisajele din cuprinsul acestor parcuri se caracterizează uneori prin
ineditul modului de amplasare a colectivităţilor umane, în aşezări atractive sau unice din
punct de vedere estetic sau prin amenajarea predominant tradiţională a teritoriului, legată de
păşunat, pescuit etc.
În numeroase cazuri, aceste teritorii aparţin proprietăţii private, astfel încât un control asupra
planificării activităţii şi a gradului de încărcare cu diferite dotări de agrement este necesar
pentru a se asigura perenitatea stilului de viaţă tradiţional al comunităţilor locale şi
amenajarea optimă a teritoriului.
În general, parcurile naturale răspund următoarelor deziderate:
• conservă diversitatea mediilor naturale
• protejează ecosistemele purtătoare de elemente care indică biodiversitatea
• menţin o bună calitate a apei, aerului şi a celorlalte elemente indispensabile vieţii
 • reprezintă adevărate muzee în aer liber, destinate conservării fondului genetic
natural utilizat în medicină, zootehnie, horticultură etc.
• reprezintă suport al comunităţilor umane şi demonstrează că populaţia poate trăi
în armonie cu natura
• pot reprezenta surse de venit pentru economia regională şi naţională, mai ales prin
intermediul activităţilor recreative şi turistice
• perpetuează formele tradiţionale de utilizare a terenurilor în scopul de a nu deregla
biodiversitatea ecosistemelor naturale
• pot proteja situri de importanţă cultural-istorică
• permit înţelegerea funcţionării sistemelor naturale din medii diverse, emerse sau
submerse
• ameliorează gestionarea resurselor naturale, astfel încât activitatea umană să nu
producă dezechilibre
• favorizează difuzarea la nivel local, regional, naţional sau internaţional a
informaţiilor ştiinţifice strict necesare pentru satisfacerea nevoilor umane
• reprezintă bază de cercetare ştiinţifică şi contribuie la educaţia pentru mediu a
populaţiei
• permit supravegherea continuă a ecosistemelor naturale şi amenajate de către
oamenii de ştiinţă şi de către populaţia locală

Rezervaţiile biosferei – arii protejate cu statut special

Existenţa rezervaţiilor biosferei nu este legată de o singură convenţie internaţională, ci este
legată de un program internaţional laborios: Omul şi Biosfera, lansat de UNESCO în 1972, la
Stockholm, odată cu încheierea Programului Biologic Internaţional. Crearea rezervaţiilor
biosferei are la bază convenţii internaţionale asupra habitatelor, dintre care cele mai
importante sunt:
• Convenţia RAMSAR (Iran) asupra zonelor umede
• Convenţia privind patrimoniul cultural şi naţional al lumii
• Convenţia de importanţă regională Carta Europeană a Regiunilor Montane
Combinând conservarea cu utilizarea durabilă a resurselor naturale, rezervaţiile biosferei
includ întreaga gamă de funcţii specifice ariilor protejate, în cadrul unei reţele mondiale de
schimb de informaţii. Crearea unei reţele internaţionale de rezervaţii ale biosferei a fost
propusă în cadrul Proiectului nr. 8 al Programului MAB, intitulat: Criteriile şi liniile
directoare pentru alegerea şi construirea rezervaţiilor biosferei. Acest proiect consideră
conceptul de rezervaţie a biosferei ca un mijloc de menţinere a bazei biologice, a existenţei
omului şi a proceselor biologice la un nivel convenabil intereselor umane în ansamblul
biosferei. În contextul protecţiei şi conservării mediului, rezervaţiile biosferei trebuie să
reprezinte:
• Zone terestre sau costiere marine a căror populaţie face parte integrantă din
acestea şi a căror gestiune vizează atingerea anumitor obiective, începând cu
protecţia completă şi terminând cu o producţie intensivă, dar durabilă
• Centre regionale care au funcţii de supraveghere continuă, de cercetare, de
educaţie ecologică şi informare asupra ecosistemelor naturale şi amenajate
• Spaţii în care guvernanţii, oamenii de ştiinţă, administratorii şi populaţia locală
cooperează pentru elaborarea unui model de gestionare a terenurilor şi a apelor,
permiţând satisfacerea nevoilor umane, conservând procesele naturale şi resursele
biologice.
Rezervaţiile biosferei trebuie să constituie o reţea mondială de arii protejate într-un mod
permanent şi eficient, reţea în cadrul căreia să fie reprezentate toate biomurile, cu principalele
lor diviziuni şi subdiviziuni, precum şi zonele de tranziţie (ecotoni) dintre acestea.
Începând din 1971, sub coordonarea Programului MAB, rezervaţiile biosferei au fost incluse
în cadrul unei reţele internaţionale. Numărul rezervaţiilor biosferei a crescut semnificativ, în
anul 2000 acesta ajungând la 360, cu o suprafaţă totală de peste 390 mil. ha, răspândite în 91
de ţări cu condiţii ecologice, sociale, politice şi culturale variate.
Cele mai mari suprafeţe ocupate de rezervaţiile biosferei se află în Europa, urmată de America
Centrală şi de Sud.
Exemple:
- Tassili N Ajjer - Algeria
- Bialowiezza – polonia
- Central-Amazon – Brazilia
- NorthEast Greanland – Danemarca
- Galapagos (Ecuador) – Archipielago de Colon
- Camargue – Franţa
- Kenya – Africa
- Gobi – Mongolia
- Delta Dunării
- Baikalskii – Rusia
Pentru o bună funcţionare şi gestionare a suprafeţei unei rezervaţii a biosferei, UNESCO
propune următorul sistem de zonare:
1. zone naturale sau arii centrale amenajate astfel încât să diminueze cât mai mult
impactul activităţii umane; acestea vor fi menţinute ca rezervaţii strict protejate, a
căror dinamică va fi influenţată exclusiv de factorii naturali ai peisajului; în acest caz,
omul va fi acceptat numai ca observator al structurilor şi proceselor naturale
2. zone intermediare (tampon) amenajate în vederea activităţilor de cercetare şi educaţie
ecologică şi informare asupra ecosistemelor naturale şi amenajate, în care pot fi
tolerate activităţi tradiţionale controlate
3. zone de recuperare sau restaurare, amenajate pentru a permite analiza şi recuperarea
terenurilor şi resurselor naturale, acolo unde transformările de origine naturală sau
antropică au depăşit capacitatea de toleranţă a mediului, procesele biologice au fost
întrerupte şi/sau biodiversitatea a fost afectată local
4. zone culturale stabile, amenajate în vederea protecţiei şi studierii culturilor existente şi
a modului de utilizare a terenurilor, în armonie cu mediul; populaţia locală îşi poate
continua activităţile tradiţionale, limitându-se riguros introducerea de noi tehnologii

Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau multinaţionale

Statutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii protejate care se desfăşoară pe
teritoriul a două sau mai multe state. Acest statut presupune participarea în egală măsură a
ţărilor implicate în acţiunile de organizare, amenajare, utilizare publică şi gestionare durabilă
a resurselor naturale şi cultural-istorice din perimetrul ariei protejate.
Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în domeniul conservării mediului, ne
oferă managementul integrat al unor arii protejate europene, extinse de-a lungul frontierelor
internaţionale. În acest sens, pot fi citate:
• Parcul Naţional Mercantour din Franţa şi Parcul Regional Argentero (Italia)
• Parcul Naţional Gran Paradiso (Italia) şi Parcul Naţional La Vanoise (Franţa)
• Parcul Naţional Triglav (Slovenia) şi Parcul Natural Alpi Giulie (Italia)
 • Parcul Naţional Djerdap (Serbia) şi Parcul Natural Porţile de Fier (România)
În ultimul timp, extinderea procesului de integrare europeană reclamă ca deziderat de importanţă
deosebită, intensificarea cooperării transfrontaliere în domeniul regiunilor protejate, scopul final
reprezentându-l crearea Parcurilor Internaţionale. Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale şi a
Parcurilor Naţionale îşi orientează toate eforturile în această direcţie, promovând ideea „conservare
fără frontiere”, menită să asigure întărirea şi extinderea reţelei europene de arii protejate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
5. Care sunt principalele categorii de arii protejate delimitate de IUCN?
6. Daţi exemple de arii protejate din România, încadrate conform clasificării
IUCN.
7. Comentaţi obiectivele, activităţile permise, criteriile de selecţie şi gestionare
pentru: parcuri naţionale, parcuri naturale şi rezervaţii ale biosferei

REZUMAT

În funcţie de obiectivele urmărite în arealele supuse protecţiei şi de modul de

gestionare a resurselor naturale, IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate, incluse
(conform propunerilor Consiliului Europei, oficializate prin Rezoluţia (73) 30 adoptată la
26 octombrie 1973) în 4 grupe: A,B, C, D. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN
acoperă un domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al ecosistemelor de către
comunităţile umane.
Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităţilor umane care
perturbă echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de referinţă,
ci totodată, în rezerve biologice potenţiale pentru regenerarea şi repopularea zonelor
degradate.
Grupa B reuneşte teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural constituie un
obiectiv major, orice intervenţie artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziţia şi
evoluţia naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate în zone bine
definite şi într-un cadru legal riguros.
Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri internaţionale. În
teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane tradiţionale sunt admise, dar
reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite activităţi umane noi, supuse unor
reglementări speciale.
Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general către agrement de
calitate şi în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în considerare
(proprietăţi private, sate etc.)
Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că, aproape
fiecare ţară a creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate şi
utilizând termeni ale căror definiţii pot varia în proporţii uneori semnificative (Parcuri
Naţionale, Rezervaţii Naturale, Parcuri Naturale, peisaje protejate, rezervaţii de resurse
etc.). Prin urmare, apar situaţii în care, aceeaşi categorie de arii protejate are la bază criterii
de funcţionare distincte.

TEME DE CONTROL
1. Criterii de selecţie, gestionare şi utilizare publică a parcurilor naţionale din
România.
2. Modalităţi de atingere a obiectivelor de protecţie şi gestionare în arii protejate.
Studiu de caz: Parcul Naţional Retezat şi Parcul Natural Porţile de Fier.
 1.3. Importanţa ariilor protejate, în raport cu priorităţile enunţate de
strategia naţională şi internaţională de conservare

CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a mediului
2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului
3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România

OBIECTIVE
Conştientizarea asupra importanţei şi eficacităţii ariilor protejate, în contextul strategiilor
internaţionale şi naţionale de protecţie şi conservare a naturii

In ultimul deceniu, in Romania, capitolul ariilor protejate a fost redeschis cu si mai mult
aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei exprimari in legatura cu disfunctionalitatile care se
manifesta in diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele naturale si dintre
acestea si activitatea umana si, pe de alta parte, datorita multiplicarii si diversificarii
informatiilor referitoare la problematica ariilor protejate la nivel international. Prin urmare,
fenomenul protectiei si conservarii componentelor mediului a capatat noi valente devenind
una dintre temele de cercetare preferentiale ale institutiilor si organizatiilor guvernamentale si
neguvernamentale.

1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a mediului

La nivel international, experienta in domeniul conservarii naturii se concretizeaza printr-o
serie de realizari, dintre care mentionam: cresterea numarului de conservationisti si in special
a ONG-urilor la nivel mondial; cresterea cu fiecare an a numarului statelor semnatare ale
conventiilor internationale; multiplicarea instrumentelor de protectie in majoritatea tarilor;
dezvoltarea instrumentelor juridice si financiare; sporirea numarului si performantelor
mijloacelor de comunicare si sensibilizare; initierea, oficializarea si expunerea in timpul
Conferintei de la Rio (1992) a dezbaterilor politice internationale asupra gestionarii durabile
si echitabile a resurselor naturale.
Cu toate acestea, din păcate, mediile naturale continua să dispara in fiecare zi; speciile se
reduc si dispar intr-un ritm de 1500 - 2000/an; biodiversitatea descreste intr-un ritm mai rapid
decat acum 50 de ani, in timp ce antropizarea creste direct proportional cu cresterea
demografică, ce a dublat populatia mondiala in ultimii 50 de ani; pe de alta parte,
comportamentul uman in raport cu natura rămane cel mai adesea agresiv si negativ.
Iata de ce, delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine
obligatorie in cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă
naţionala si internaţionala. In acelasi context, relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul
dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să
nu fie compromisă. Natura trebuie considerată ca o infrastructură de dezvoltare globală, ale
cărei funcţii şi valori sociale, culturale, patrimoniale şi economice să constituie baza unei
producţii de resurse utile dezvoltarii teriroriale. Spaţiile naturale trebuie planificate şi
integrate în utilizarea teritoriilor ca zone de producţie naturala a resurselor naturale. Acest
lucru se impune cu atât mai mult cu cât, utilizarea terenurilor reprezintă prin excelenţă cadrul
de referinţă şi de lucru pentru o gestiune integrată a mediului şi totodată, cadrul de punere în
practică a strategiilor de dezvoltare durabilă, întrucât conservarea naturii devine realitate
numai pe teren.
În acest context, în anul 1992 a fost iniţiat un plan regional de acţiune - “Parcuri pentru Viaţă“
- , pregătit de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), cu sprijinul
Comisiei Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA). Acest plan a fost lansat ca
rezultat al celui de-al IV-lea Congres al Parcurilor Lumii (Caracas, 1992) şi susţine aplicarea
Planului de Acţiune Caracas. Aşa cum afirmă David McDowell, director general al IUCN,
planul pledează pentru o susţinere mai energică a grijii pentru pământ, pentru valorosul
potenţial natural de care acesta dispune.
În acelaşi cadru, în anul 1993 au fost lansate două proiecte ale Planului de Acţiune pentru Arii
Protejate din Europa, axate pe documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro şi care urmăresc
aplicarea principiilor Declaraţiei de la Rio, susţinerea măsurilor adoptate de Agenda 21 şi
punerea în practică a acestora în cadrul Europei. Planul enunţă atributele ariilor protejate în
raport cu dezvoltarea durabilă; expune principiile planificării terenurilor în legătură cu ariile
protejate; afirmă necesitatea unei evaluări ecologice şi a unui sistem de control al propunerilor
de dezvoltare individuală, care pot afecta în mod semnificativ ariile protejate (inclusiv
proximităţile acestora); propune soluţii de menţnere a unui echilibru optim între dezvoltarea
ariilor protejate şi sectoarele cheie ale politicilor economice etc. Dar ceea ce Planul reclamă
cu acuitate este necesitatea îmbunătăţirii şi extinderii acoperirii realizată de ariile protejate, în
scopul întâmpinării nevoilor florei şi faunei, ecosistemelor naturale, în general.
În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment principal se înscrie promulgarea
şi adoptarea la 11 decembrie 1995 a Legii protecţiei mediului (Legea 137/1995).
Principiile şi elementele strategice care stau la baza prezentei legi îşi au originea în
declaraţiile şi recomandările privind monitorizarea şi utilizarea mediului, enunţate cu prilejul
diferitelor conferinţe internaţionale; când spunem aceasta, ne referim în special, la
documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) şi la cele ale Conferinţei ministeriale de
la Sofia (23 - 25 octombrie 1995), unde a fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa.
Programul Ecologic pentru Europa (PEE) are ca punct de plecare raportul Conferinţei
ministeriale organizată la Dobris în 1991, intitulat “Europa şi mediul - Evaluarea de la
Dobris“ şi este continuat de programul aprobat în cadrul Conferinţei de la Lucerne, în 1993.
Elementele programului Conferinţei de la Lucerne insistă asupra problemelor intersectoriale
comune tuturor ţărilor europene, constituind sursa de inspiraţie pentru măsurile politice
generale pe termen lung expuse în cadrul “Programului Ecologic pentru Europa“. Aceste
măsuri vizează în special necesitatea reconsiderării economiei şi a refacerii stării de
sanogeneză a mediului în ţările aflate încă în tranziţie.

2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului

Conform lucrarii “Strategia protectiei mediului”, publicata de MAPPM in anul 1996,
principiile generale, care fundamenteaza stabilirea prioritatilor privind obiectivele protectiei
mediului pe termen scurt, mediu si lung, sunt urmatoarele:
1. conservarea si imbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor - principiu suprem
caruia trebuie sa i se subordoneze intreaga activitate economica si sociala, intreaga
strategie de ocrotire a mediului.
2. dezvoltarea durabila - conform definitiei data de Comisia pentru Mediu si Dezvoltare
(“Viitorul nostru comun”, 1987), dezvoltarea durabila implica faptul ca intregul capital
fizic (infrastructura), uman (sanatatea oamenilor, nivelul intelectual si profesional) si
natural (padurile, aerul, apa, solul fertil), ramane constant sau creste in timp.
3. evitarea poluarii prin masuri preventive
4. conservarea biodiversitatii - presupune diminuarea si chiar eliminarea fenomenului de
poluare a invelisului biotic, mentinerea nealterata a ecofondului si genofondului natural al
mediului.
5. conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice - deziderat de importanta majora
pentru atestarea continuitatii si autenticitatii mostenirii cultural istorice a poporului roman,
in spatiul carpato - danubiano - pontic.
6. “cine polueaza plateste”- principiu care sta la baza strategiei de mediu in majoritatea
tarilor europene
7. stimularea activitatii de redresare a mediului - conform acestui principiu, orice activitate
a agentilor economici, care are ca efect redresarea calitatii factorilor de mediu, este
incurajata si stimulata de catre administratia centrala sau locala prin subventii, credite cu
dobanda mica, garantii pentru imprumuturi, publicitate, etc. Aceste stimulente vor fi
amplificate pe masura ce se va dezvolta sectorul privat al proprietatii.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi faunistice, a
genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă a numeroase
convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului. Dintre acestea menţionăm:
Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la
Berna, la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993;
Convenţia privind Diversitatea Biologică, încheiată cu prilejul Conferinţei de la Rio, ratificată
de către ţara noastră prin Legea 58/1994. Această convenţie, foarte importantă pentru plasarea
ariilor protejate europene într-un context mai larg, are ca obiective principale: conservarea
biodiversităţii biologice, folosirea eficientă a componentelor ei şi împărţirea echitabilă a
beneficiilor rezultate; Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie (Legea nr. 68/1994) şi, în acelaşi context, Convenţia privind
conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (1998); Convenţia privind cooperarea
pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr. 14/1994) şi, în
complementaritate, Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere
şi a lacurilor internaţionale (Legea nr. 30/1995). Ultimele două convenţii au fost încheiate
pornindu-se de la realităţi obiective, care demonstrează faptul că, perturbarea calităţii
mediului poate depăşi foarte adesea frontierele naţionale ale statului incriminat, prin
intermediul apelor interstatale; protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale
presupune un ansamblu de măsuri care vizează respectarea normelor de protecţie a mediului,
în teritoriile riverane care aparţin statelor beneficiare. Inexistenţa unui plan de măsuri de
protecţie concertate şi a unui sistem de sancţiuni severe poate favoriza uneori declanşarea
unor crize ecologice cu urmări dramatice atât pentru ecosistemele naturale, cât şi pentru
comunităţile umane (cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă recentul accident
produs la Baia Mare, în primăvara anului 2000, unde, prin ruperea digului de protecţie - cu o
consolidare de altfel precară - de la iazul de decantare a sterilului, rezultat de la prelucrarea
minereurilor aurifere, cantităţi mari de cianuri au ajuns în apele internaţionale ale Tisei şi mai
apoi ale Dunării, pe alocuri exterminând flora şi fauna şi periclitând sănătatea populaţiei).
În anul 1990, la nivel mondial erau oficializate şi patronate de Secretariatul general al
Consiliului Europei peste 200 de parcuri naţionale, în 22 de ţări; dintre acestea, în ciuda
biodiversităţii sale considerabile, România deţinea doar unul singur cu personalitate juridică,
respectiv Parcul Naţional Retezat, creat în 1935, dar lipsit şi acesta de administraţie proprie.
În 1995, din cele 264 parcuri naţionale existente la nivel mondial (în 33 de ţări, cu o suprafaţă
de 12.3 mil. ha), România figura cu 12 parcuri naţionale (cu o suprafaţă totală de 408 mii ha),
dintre care, recunoscut oficial continua să rămână Parcul Naţional Retezat. Din păcate, nici
unul dintre parcuri nu dispunea de o administraţie proprie, nefiind gestionat corespunzător
standardelor internaţionale.

3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România

Pornind de la considerentul că, deşi România ocupă doar 2.39% din suprafaţa Europei
(McNaly, 1992, citat de C. Stoiculescu, 1999) ea concentrează totuşi 162 de sectoare
ecologice (Doniţă ş.a, 1980), 450 unităţi edafice (I. Ilie, 1988), aprox. 500 tipuri potenţiale de
pădure şi aprox. 3600 specii de fanerogame, din care 127 sunt endemice (aprox 40% din flora
Europei), 50000 specii de animale (C. Stoiculescu, 1996, 1999) şi 497 specii minerale
(Rădulescu şi Dimitrescu, 1966), respectiv 25% din diversitatea mineralogică universală
(Băncilă ş.a., 1980, citat de C. Stoiculescu, 1999), extinderea reţelei de arii protejate şi, în
special a celei de parcuri naţionale şi rezervaţii ale biosferei, apare pe deplin justificată.
Paradoxal, deşi la nivel european oferta naturală a României este una dintre cele mai bogate,
în ceea ce priveşte proporţia ariilor protejate, conform categoriilor internaţionale de gestiune,
ţara noastră se situează pe locul 26 din 33.
Un alt argument de importanţă capitală în favoarea urgentării măsurilor de protecţie şi
conservare prin intermediul ariilor protejate, asupra căruia silvicultorii atrag din ce în ce mai
mult atenţia, îl reprezintă pădurile virgine şi cvasivirgine româneşti, “un patrimoniu natural
european de excepţie.. Prin considerabila complexitate ecologică şi structurală, inegalată de
nici un alt ecosistem, ecosistemele forestiere concentrează, în situaţii comparabile, cea mai
mare biodiversitate. În pădurile virgine şi cvasivirgine cu areal disjunct (ponderea cea mai
mare înregistrându-se în spaţiul Carpaţilor Meridionali şi al Munţilor Banatului) aceasta
atinge apogeul“ (C. Stoiculescu, 1999).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Cum este argumentată la nivel internaţional necesitatea extinderii reţelei de arii
protejate?
2. Ce demersuri au fost întreprinse la nivel internaţional pentru a veni în întâmpinarea
măsurilor de protecţie şi conservare?
3. Care sunt căile prin care România participă la strategia internaţională de conservare?
4. Evidenţiaţi premisele extinderii reţelei de arii protejate în România.

REZUMAT
Delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in
cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala
si internaţionala.
Relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. În
acest context, strategiile de protecţie şi conservare prin intermediul reţelei de arii
protejate sunt materializate prin lansarea unor planuri şi programe internaţionale (Parcuri
pentru Viaţă, Planul de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa, Programul MAB etc.,),
organizarea unor congrese şi conferinţe dedicate problemelor de conservare la nivel
mondial, elaborarea unor legi şi încheierea unor convenţii şi tratate.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi
faunistice, a genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă
a numeroase convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului.

CAPITOLUL II

2.1. Cadrul legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi conservare şi

administrarea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării mediului în România
2. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate
3. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România

OBIECTIVE
1. Prezentarea cadrului legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi conservare ale
mediului în România
2. Evidenţierea mecanismelor care stau la baza creării şi administrării ariilor protejate

1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării mediului în România

În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul
protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în special, cuprinde
trei legi:
1. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului
2. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional,
secţiunea a III-a – zone protejate
3. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000,
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice

Legea 137/1995
Conform prezentei legi, Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
Autorităţii Centrale de Specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează
reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a
biodiversităţii, de gospodărire durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii
umane.
De asemenea, legea stipulează faptul că, la proiectarea lucrărilor care pot modifica peisajul
natural al unui teritoriu, sunt obligatorii atât procedura de evaluare a impactului amenajărilor
asupra acestuia, cât şi avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat
natural, de conservare a funcţiilor ecosistemului, de ocrotire a organismelor vegetale şi
animale (inclusiv animale migratoare), cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin
acordul şi/sau autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie, până la eliberarea
acesteia.
Suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau
pentru refacerea ecologică sunt gestionate de deţinătorii legali, numai în cazul în care aceştia
se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de Autoritatea Centrală pentru protecţia
mediului. Deţinătorii cu orice titlu care aplică aceste măsuri vor fi scutiţi de impozit, în timp
ce deţinătorii particulari vor fi compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere
întreprinse.
În contextul legii, protejarea unor specii rare sau ameninţate cu dispariţia, conservarea
biodiversităţii şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese.
Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române şi a
Comisiei Naţionale UNESCO stabilesc criteriile pentru instituirea ariilor protejate şi de
conservare a biodiversităţii.
Referitor la regimul ariilor protejate, în secţiunea a 4-a din capitolul al 3-lea sunt specificate
următoarele aspecte:
• Pentru conservarea unor habitate naturale şi a biodiversităţii care defineşte cadrul
biogeografic al ţării, precum şi pentru conservarea structurilor şi formaţiunilor
naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică se menţine şi se dezvoltă
reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii;
• Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu
caracter normativ, inclusiv prin amenajamentele silvice;
• Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului, aprobate conform legii
În conformitate cu articolul 55 al secţiunii a 4-a, autoritatea centrală pentru protecţia
mediului are următoarele atribuţii:
• La propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea reţelei
naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii;
• Organizează reţele de supraveghere şi de pază ale ariilor protejate şi
monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor de administrare şi de abordare
turistică;
• Controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează
ariile protejate şi monumentele naturii;
• Elaborează, editează, actualizează şi difuzează catalogul ariilor protejate şi al
monumentelor naturii, precum şi „Cartea Roşie” a speciilor de plante şi animale
din România.
Articolele 56 şi 57 ale Legii protecţiei mediului prevăd atribuţiile care revin autorităţii
administraţiei publice locale, respectiv:
• Asigurarea informării agenţilor economici, a populaţiei şi turiştilor cu privire la
existenţa în teritoriu a ariilor protejate şi monumentelor naturii, la semnificaţia
acestora, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile
pentru nerespectarea statutului acestora.
• Punerea sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, a unor arii protejate,
monumente ale naturii sau a altor obiective care justifică această acţiune, la
solicitarea Agenţiilor pentru Protecţia Mediului, a altor organizaţii interesate,
persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către Academia
Română.
Referitor la deţinătorii de terenuri situate în proximitatea ariilor protejate sau pe ale căror
proprietăţi au fost identificate elemente susceptibile de a fi ocrotite, legea reclamă
obligativitatea respectării de către aceştia a statutului special de protecţie şi conservare. De
asemenea, sunt strict interzise culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice
mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi
dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice
provenite din locuri declarate monumente ale naturii.

Legea nr. 5/2000

În înţelesul prezentei legi, zonele protejate sunt incluse zonelor naturale sau construite,
delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural
şi sunt declarate ca atare, pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de
patrimoniu.
Această lege evidenţiază zonele naturale protejate de interes naţional şi identifică valorile de
patrimoniu cultural – naţional care necesită instituirea de zone protejate; în vederea instituirii
de zone protejate, autoritatea administraţiei publice locale trebuie să întocmească
documentaţiile de urbanism şi regulamentele aferente acestora, elaborate şi aprobate conform
legii, care vor cuprinde măsurile necesare protecţiei şi conservării valorilor de patrimoniu
cultural-naţional din teritoriu.
Prezenta lege este completată de anexe care cuprind teritoriile susceptibile de a fi declarate
zone protejate. Anexele 1 şi 3 se pot reactualiza periodic, pe măsura identificării unor noi
valori de patrimoniu natural sau cultural, precum şi a modificărilor survenite în perimetrul
ariilor protejate.
Prevederile Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), secţiunea a 3-a, sunt
obligatorii pentru autoritatea administraţiei publice centrale şi pentru autoritatea administraţiei
publice locale, care vor asigura preluarea acestor prevederi în documentaţiile de amenajare a
teritoriului judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor.
Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare şi conservare, precum şi cele de
punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes naţional se vor executa numai
pe baza avizelor şi aprobărilor autorităţii administraţiei publice centrale şi a forurilor
ştiinţifice din domeniul prevăzut de lege. Aceste lucrări se includ în listele de investiţii
anexate la bugetele ordonatorilor principali de credite, pe bază de documentaţii tehnico-
economice, elaborate şi aprobate conform dispoziţiilor legale şi se finanţează în limita
fondurilor aprobate cu această destinaţie, prin legile bugetare anuale; finanţarea parţială sau
totală se poate face şi de către alţi investitori, persoane fizice sau juridice, din donaţii, din alte
fonduri alocate de organisme internaţionale sau din resurse financiare obţinute în baza unor
convenţii bilaterale.

Legea 462/2001
Prezenta lege defineşte conservarea ca un ansamblu de măsuri care se pun în aplicare
pentru menţinerea sau refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii sălbatice de
floră şi faună într-o stare favorabilă.
O specie este considerată într-o stare de conservare favorabilă, atunci când:
• Se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung, ca o componentă viabilă a
habitatului său natural
• Aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor
• Există un habitat destul de vast, pentru ca populaţia speciei să se menţină pe
termen lung
În raport cu priorităţile de conservare, IUCN (1996) a stabilit 10 categorii de specii prioritare:
1. extincte (specii, subspecii sau varietăţi despre care se ştie că nu mai există)
2. dispărute din sălbăticie (care există doar ca specii cultivate, în captivitate sau ca populaţii
naturalizate în afara habitatului natural)
3. în pericol iminent (specii care prezintă un risc foarte ridicat de a dispărea din sălbăticie în
viitorul imediat
4. în pericol (specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, pe termen mediu, putând fi
incluse în categoria a 3-a)
5. vulnerabile (specii cu riscul de a dispărea în viitor , pe termen mediu, ele putând deveni
specii în pericol)
6. dependente de conservare (specii neameninţate în prezent, dar dependente de un program
de conservare, fără de care ar deveni ameninţată cu dispariţia)
7. aproape ameninţate (specii aproape vulnerabile, dar care nu sunt încă considerate
ameninţate)
8. insuficient cunoscute (nu sunt considerate aproape ameninţate sau ameninţate, deoarece nu
există date suficiente pentru a se putea face o evaluare)
9. cu date incomplete (date inexacte sau insuficiente pentru a putea determina riscul de a
dispărea al speciei; în multe cazuri, prezenţa speciei nu a mai fost semnalată, pentru că nu au
fost efectuate cercetări în acest sens)
10.neevaluate (specii care nu au fost încă analizate pentru a putea fi încadrate într-o categorie
IUCN)
Speciile din categoriile 2 – 4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia, protecţia lor fiind
realizată prin acorduri internaţionale (de exemplu, Convenţia CITES – Convenţia cu privire
la comerţul internaţional cu specii în pericol)
Categoriile anterior menţionate au în general statut de specii rare, ale căror populaţii sunt
puţin numeroase şi care cel mai adesea sunt localizate în arii geografice restrânse, rar
dispersate pe suprafeţe largi.
În contextul legii 462/2001, în raport cu priorităţile de conservare, speciile sunt grupate astfel:
1. specii ameninţate – specii periclitate, vulnerabile sau rare
2. specii prioritare - specii periclitate şi/sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesare
măsuri urgente
3. specii de interes comunitar - specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice
4. periclitate, exceptând pe cele al căror areal natural este marginal în teritoriu şi care nu sunt
nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest palearctică
5.vulnerabile, adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-un
viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali
6. rare, adică ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau
vulnerabile, riscă să devină; aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt
rar dispersate pe suprafeţe largi
7. endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a habitatului lor şi/sau a
impactului potenţial al exploatării lor asupra stării lor de conservare.
Legea 462/2001 stipulează reglementările asupra regimului ariilor naturale protejate în
general, asupra conservării habitatelor naturale, florei şi faunei din România.
Conform legii, mărimea suprafeţei de teren supusă regimului special de ocrotire, conservare şi
utilizare se stabileşte pe bază de studii de fundamentare ştiinţifică.
Referitor la utilizarea publică a spaţiului aferent ariilor protejate, se precizează faptul că
autorizarea activităţilor umane în perimetrul ariilor naturale protejate şi în proximităţile
acesteia se face numai cu acordul structurilor de administrare a ariei naturale protejate. Sunt
de asemenea incluse reglementări privind modalităţile de administrare a ariilor naturale
protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi
conservare

Anexa 2 la Legea 462/2001

TIPURI
de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare
Un asterisc (*) înaintea numelui habitatului semnifică faptul că este un habitat prioritar.
1. Habitate costiere, marine şi de dune
I. Bancuri de nisip acoperite permanent cu un strat mic de apă marină;
II. Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip;
III. Vegetaţie perenă a ţărmurilor stâncoase;
IV. Vegetaţie anuală cu Salicornia sau cu alte specii în zone nămoloase şi cu nisip;
V. Pajişti sărăturate atlantice (Glauco-Puccinellietalia maritimae);
VI. * Pajişti sărăturate continentale;
 VII. Stepe şi mlaştini sărăturate panonice;
VIII. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Genista;
IX. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Empetrum nigrum;
X. Dune continentale cu păşuni deschise cu Corynephorus şi Agrostis;
XI. * Dune continentale panonice;
XII. Dune mobile embrionare;
XIII. Dune mobile de-a lungul ţărmurilor (dune albe);
XIV. * Dune de coastă fixe cu vegetaţie erbacee (dune gri);
XV. * Dune fixe decalcifiate cu Empetrum nigrum;
XVI. Dune cu Hippophae rhamnoides;
XVII. Dune împădurite ale regiunilor atlantice, continentale şi boreale;
XVIII. Depresiuni umede intradunale;
XIX. Dune umede permanente.
2. Habitate de ape dulci
I. Ape oligotrofe cu conţinut foarte scăzut de minerale;
II. Ape stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe cu vegetaţia din Littorelletea uniflorae
şi/sau din Isoeto-Nanojuncetea;
III. Ape puternic oligomezotrofe cu vegetaţia bentică de Chara spp.;
IV. Lacuri eutrofe naturale cu vegetaţie tip de Magnopotamion sau Hydrocharition;
V. Lacuri distrofe naturale şi heleşteie;
VI. Râuri alpine şi bancurile de-a lungul acestora cu vegetaţie erbacee;
VII. Râuri alpine şi vegetaţia lor lemnoasă cu Myricaria germanica;
VIII. Cursuri de apă din câmpiile de munte cu vegetaţia de Ranunculion fluitantis şi
Callitricho-Batrachian;
IX. Râuri cu bancuri nămoloase cu vegetaţie de Chenopodian rubri şi Bidentian p.p.

3. Habitate de pajişti şi tufărişuri

I. Pajişti alpine şi boreale;
II. Pajişti umede cu Erica tetralix;
III. Pajişti uscate;
IV. * Tufişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron hirsutum (Mugo-Rhododendretum
hirsuti);
V. Formaţiuni cu Juniperus communis în zone sau pajişti calcaroase;
VI. * Pajişti rupicole calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi;
VII. * Pajişti calcaroase pe nisipuri xerice;
VIII. Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;
IX. Pajişti calcaroase alpine şi subalpine;
 X. Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri de acoperire cu tufişuri pe substrat calcaros
(*situri importante pentru orhidee);
XI. * Pseudostepe cu iarbă şi plante anuale de Thero-Brachypodietea;
XII. * Pajişti bogate în specii de Nardus, pe substraturile silicioase ale zonelor
muntoase;
XIII. * Pajişti stepice subpanonice;
XIV. * Pajişti stepice panonice pe loess;
XV. * Pajişti panonice nisipoase;
XVI. Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argilo-lemnoase (Molinion
caeruleae);
XVII. Pajişti umede cu ierburi înalte;
XVIII. Asociaţii de lizieră cu ierburi înalte hidrofile de la nivelul câmpiilor la cel montan
şi alpin;
XIX. Pajişti aluviale ale văilor de râuri cu Cnidion dubii;
XX. Pajişti aluviale nord-boreale;
XXI. Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);
XXII. Fâneţe montane;
XXIII. Fâneţe împădurite.
4. Habitate din turbării şi mlaştini
I. * Turbării active;
II. Turbării degradate încă capabile de o regenerare naturală;
III. Turbării de acoperire (*dacă este activă turbăria);
IV. Depresiuni pe substraturi turboase;
V. Mlaştini cu surse de ape bogate în săruri minerale;
VI. * Mlaştini calcaroase cu Cladium mariscus;
VII. * Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion);
VIII. Mlaştini alcaline;
IX. * Vegetaţie pionieră alpină cu Caricion bicoloris-atrofuscae.
5. Habitate de stâncării şi peşteri
I. Grohotiş stâncos al etajului montan (Androsacetalia alpinae şi Galeopsitalia
ladani);
II. Grohotiş calcaros şi de şisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele alpine
(Thlaspietea rotundifolii);
III. Grohotişuri medioeuropene silicoase ale regiunilor înalte;
IV. * Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale etajelor montane;
V. Pante stâncoase calcaroase cu vegetaţie chasmofitică;
VI. Pante stâncoase silicioase cu vegetaţie chasmofitică;
VII. Stânci silicioase cu vegetaţie pionieră de Sedo-Scleranthion sau Sedo albi-
Veronicion dillenii;
 VIII. Grohotiş şi lespezi calcaroase;
IX. Grote neexploatate turistic;
X. Câmpuri de lavă şi excavaţii naturale.
6. Habitate de pădure
I. Păduri bătrâne caducifoliate naturale hemiboreale bogate în epifite;
II. Păşuni împădurite;
III. * Păduri mlăştinoase caducifoliate;
IV. Păduri tip Luzulo-Fagetum;
V. Păduri tip Asperulo-Fagetum;
VI. Păduri subalpine medioeuropene cu Acer;
VII. Păduri medioeuropene tip Cephalanthero-Fagion;
VIII. Păduri cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic şi medioeuropean şi cu Carpinion
betuli;
IX. Stejăriş cu Galio-Carpinetum;
X. * Păduri de pantă, grohotiş sau ravene cu Tilio-Acerion;
XI. Stejăriş bătrân acidofil al câmpurilor nisipoase cu Quercus robur;
XII. Pădure de frasin termofil cu Fraxinus angustifolia;
XIII. * Turbării împădurite;
XIV. * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
nicanae, Salicion albae);
XV. Păduri mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus
angustifolia, riverane marilor fluvii (Ulmenion minaris);
XVI. * Păduri panonice cu Quercus petrae şi Carpinus betulus;
XVII. * Păduri panonice cu Quercus pubescens;
XVIII. * Păduri eurosiberiene stepice cu Quercus robur;
XIX. Păduri acidofile cu Picea din etajele alpine montane;
XX. Păduri alpine cu Larix decidua şi/sau Pinus cembra;
XXI. Păduri cu Castanea sativa;
XXII. Păduri cu Quercus frainetto;
XXIII. Galerii cu Salix alba şi Populus alba;
Păduri de Pinus sylvestris pe substrat calcaros.

2. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate

Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare
pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor
legale.
Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv administrată pentru a se
menţine atât diversitatea biologică, cât şi starea de echilibru a naturii, în general. Cel mai
eficient management al unei arii protejate se aplică atunci când managerii beneficiază de
avantajul informaţiilor dintr-un program de cercetare şi deţin fonduri pentru implementarea
planurilor de management. Este adevărat că, uneori, cel mai bun management presupune lipsa
oricăror activităţi, intervenţia umană fiind considerată ineficientă sau dăunătoare.
Exemple de management eficient al unei arii protejate pot fi considerate cele din Marea
Britanie, unde există o tradiţie în implicarea oamenilor de ştiinţă şi a voluntarilor în
monitorizarea şi administrarea unor rezervaţii de talie mică (rezervaţiile naturale Monks
Wood şi Castle Hill – Peterken, 1996, citat de Primack şi alţii, 2002) ; în aceste areale,
efectele diferitelor metode de păşunat asupra florei spontane (populaţiilor de plante sălbatice),
fluturilor şi păsărilor sunt imediat resimţite.
Michael Morris de la rezervaţia Monks Wood afirmă că : „nu există o cale unică, bună sau
rea, de a administra o rezervaţie naturală…Oportunitatea oricărei metode de management
trebuie corelată cu obiectivele de management pentru fiecare caz în parte…doar atunci când
obiectivele de management au fost formulate, rezultatele managemetului ştiinţific pot fi
aplicate” (Primack şi alţii, 2002).
Un aspect important al managementului ariilor protejate îl constituie dezvoltarea unui
program de monitorizare a componentelor cheie şi a unor parametri, ca:
• Nivelul apei în lacuri
• Numărul speciilor rare şi ameninţate
• Abundenţa şi dominanţa straturilor vegetale (ierbaceu, subarbustiv, arbustiv,
arborescent şi arboricol)
• Perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare etc.
Tipul informaţiei colectate depinde de obiectivele de management ale ariilor protejate.
Monitorizarea permite managerilor să determine nu numai starea de sanogeneză a unor
componente ale ariilor protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu. Având
la îndemână informaţii corecte, managerii vor fi capabili să ajusteze practicile de management
pentru creşterea eficienţei administrării (Primack şi alţii, 2002).
În 1990, Centrul de Monitorizare şi Conservare al UNESCO a coordonat un studiu pe un
eşantion de 89 de situri naturale, pentru a identifica problemele de management ale acestora.
În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat:
• În Australia, Noua Zeelandă şi în insulele pacifice, cele mai serioase probleme de
management s-au datorat introducerii de specii exotice;
• În America de Sud şi în Africa, aceste probleme au fost generate de exploatarea
ilegală a vieţii sălbatice, incendii, păşunat şi cultivare a plantelor
• Managementul inadecvat a caracterizat cu deosebire ţările în curs de dezvoltare
din Africa, Asia, America de Sud şi Europa
• În ţările industrializate, problemele cele mai importante legate de administrarea
ariilor protejate au fost cele determinate de activităţi economice ca: minerit,
exploatări forestiere, agricultură, amenajări hidrotehnice.
În realitate, dată fiind complexitatea strategiilor destinate protecţiei şi conservării, nu există
arii protejate care să nu se confrunte cu anumite probleme specifice din punct de vedere al
managementului.

3. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România

În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale
protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi
conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română şi
Comitetul Naţional al Programului MAB; pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale
administraţiilor locale, responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice
Locale/Judeţene.
Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate se stabilesc avându-se în vedere
următoarele aspecte:
- categoria ariilor naturale protejate
- întinderea sau suprafaţa ocupată de acestea
- regimul de proprietate a terenurilor şi bunurilor incluse în perimetrul ariilor protejate
- posibilităţile de procurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului şi a
mijloacelor necesare pentru o administrare corespunzătoare
- capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice universitare, instituţii de cercetare şi
învăţământ din sectorul public sau privat, organizaţiile profesionale guvernamentale
sau neguvernamentale de a-şi asuma responsabilităţile de administrare a unor categorii
de arii protejate, cu asigurarea resurselor necesare (financiare şi de personal)
Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural se poate face
de către:
1. structuri de administrare special constituite, reprezentate prin:
- administraţiile proprii cu personal calificat, special angajat, care asigură
administrarea ariilor protejate, potrivit planurilor de management şi
regulamentelor de organizare şi funcţionare aprobate de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului; administraţiile proprii cu personal
calificat special angajat, vor fi numite de către:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în cazurile în care
acestea îi sunt direct subordonate, fiind finanţate de la bugetul de stat, în limita
alocaţiilor bugetare acordate
b) organizaţiile economice cărora li se atribuie dreptul de a administra o arie
naturală protejată şi care consimt să asigure din resurse proprii, mijloacele
financiare şi tehnice necesare unei bune administrări, potrivit planului de
management aprobat de către autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului
c) consiliile de administrare şi organizare sub îndrumarea autorităţii centrale
pentru protecţia mediului, care le aprobă componenţa şi atribuţiile
- consilii consultative de administrare create pe lângă administraţiile proprii,
alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice, autorităţilor şi
comunităţilor respective şi care sunt implicate şi interesate de aplicarea măsurilor de protecţie;
Structurile de administrare special constituite vor fi îndrumate şi supravegheate de un
Consiliu ştiinţific, propus de Academia Română şi aprobat de autoritatea centrală pentru
protecţia mediului; Consiliile ştiinţifice evaluează modul în care sunt aplicate măsurile
prevăzute în planurile de management şi prezintă Academiei Române, anual sau ori de câte
ori este necesar, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri şi recomandări.
Structurile de administrare special constituite se asigură în mod obligatoriu, pentru: rezervaţii
ale biosferei, parcuri naţionale şi, după caz, zonelor umede de importanţă internaţională.
2. regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale
Administraţiei Publice Locale şi servicii descentralizate ale Administraţiei Publice
Centrale
3. instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii
neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit
legii, care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de
ocrotire şi conservare
4. persoane fizice, cu calităţi de custode; pentru a primi calitatea de custode, sunt
necesare:
- o calificare, instruire şi mijloace necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi
conservare a bunurilor încredinţate;
 - atestarea de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
- încheierea unei convenţii cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în
care pot fi stipulate drepturile şi obligaţiile persoanei în cauză;
În cazul ariilor protejate ale căror suprafeţe se extind pe domeniul proprietăţii private,
bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în perimetrul acestora sunt ocrotite şi se
conservă de către proprietari, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale. Dacă
proprietarul nu consimte sau, deşi consimte, nu respectă măsurile speciale de ocrotire şi
conservare stabilite de autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri,
autoritatea centrală pentru protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita în condiţiile
legii, măsura indisponibilizării provizorii sau definitive, după caz, în vederea instituirii unei
administrări speciale asupra bunurilor în cauză.

Modul de valorificare a amenajărilor existente în perimetrul ariilor naturale protejate

Construcţiile, dotările şi alte amenajări existente în perimetrul ariilor protejate legal
constituite, realizate din investiţii publice pe terenuri ce aparţin domeniului public, vor fi
destinate activităţilor administrative şi ştiinţifice ale celor care le asigură managementul,
precum şi altor activităţi legate de o bună administrare.
În ariile protejate în care este permis turismul organizat, construcţiile, dotările şi amenajările
pot fi destinate şi acestui scop, precum şi activităţilor de educaţie şi instrucţie ecologică
organizate în cooperare cu instituţiile de învăţământ şi cu organizaţiile neguvernamentale care
au acest obiectiv.
Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale
protejate, potrivit planurilor de management, administraţiile acestora pot institui un sistem de
tarife, aprobat de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului sau de către administraţia
autorităţii publice locale. Tarifele se plătesc de către persoanele fizice şi juridice care
beneficiază de bunurile, serviciile şi activităţile specifice desfăşurate în ariile naturale
protejate; sumele provenite din aceste tarife se vor utiliza de către administraţiile ariilor
naturale protejate, exclusiv pentru administrarea şi protejarea bunurilor patrimoniului natural;
cuantumul tarifelor sa stabileşte de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
şi se publică în Monitorul Oficial al României.

Riscurile inexistenţei structurilor administrative proprii

În lipsa structurilor administrative proprii, asupra ariilor naturale protejate se exercită presiuni
antropice a căror intensitate se amplifică de la an la an, materializate în principal prin:
• extinderea intravilanului în zonele din imediata vecinătate sau chiar în
interiorul ariilor naturale protejate, ţintind spre dezvoltarea şi realizarea
ulterioară a unor construcţii sau chiar staţiuni turistice
• supraexploatarea resurselor naturale, prin păşunat neadecvat şi suprapăşunat,
defrişări ilegale, braconaj, turism necontrolat etc.
• administrarea defectuoasă a facilităţilor turistice deja existente în interiorul
acestor arii naturale protejate, generând în special cantităţi impresionante de
deşeuri
• nerespectarea regimului de protecţie, ca urmare a lipsei demarcării pe teren a
limitelor şi a zonelor tampon ale ariilor naturale protejate

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi necesitatea existenţei unui cadru legislativ menit să
reglementeze organizarea, gestionarea şi utilizarea publică a ariilor
protejate
 2. Motivaţi necesitatea unei forme de administrare a ariilor protejate
3. Menţionaţi modalităţile de administrare a ariilor protejate din România
şi riscurile pe care le implică inexistenţa unor structuri de administrare
proprii

REZUMAT

În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul

protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în special, cuprinde
trei legi:
4. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului
5. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional,
secţiunea a III-a – zone protejate
6. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale,
a florei şi faunei sălbatice
Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în
aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform
dispoziţiilor legale.
Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural se poate
face de către:
1.structuri de administrare special constituite
2.regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei
publice locale şi servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale
3.instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii neguvernamentale,
cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea,
instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare
4.persoane fizice, cu calităţi de custode;

TEME DE CONTROL
1. Elaboraţi un scenariu de administrare a unui parc naţional sau natural
din România; identificaţi principalele probleme care ar putea fi
soluţionate printr-o administrare competentă a ariei protejate.
2. Relevaţi disfuncţionalităţile inexistenţei până în anul 2000 a unei legi a
ariilor protejate

CAPITOLUL III

Activităţi umane cu impact asupra peisajului ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. agricultura
2. silvicultura
3. turismul
4. transporturile
5. industria

OBIECTIVE
Identificarea vectorilor de impact al activităţilor umane asupra componentelor naturale din
perimetrul şi proximităţile ariilor protejate
Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport cu
modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ asupra
acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra interrelaţiilor
dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
1. agricultura;
2. silvicultura,
3. turismul;
4. transporturile;
5. industria.

1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei influenţe
puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria
V de peisaje protejate(parcuri naturale) şi este importantă în multe rezervaţii naturale din categoria
IV. Ca activitate principală pe terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o influenţă
profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile. Mai mult decât orice alt sector, agricultura
demonstrează că ariile protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de
folosire a terenului şi nu separat.
Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru conservare, în sensul că flora, fauna şi
peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţională. Abandonarea
acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii şi peisajului, dar totodată nu toate
formele tradiţionale de agricultura sunt inofensive ecologic.
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje.
Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea
zonelor umede şi irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat
plantele şi animalele sălbatice. Folosirea intensiva a fertilizatorilor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus
la poluarea şi uneori la distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.
În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creşterea productivităţii, deseori neţinând seama de cost;
surplusurile de hrana însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri de
reducere a productivităţii, prin tăierea subvenţiilor, încurajarea „respingerilor” sau în alte moduri.
Apelurile din partea Acordului General privind Tarifele si Comerţul (GATT) pentru Europa au
crescut presiunile de a reduce subvenţiile în producţie.
Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică atât pentru reducerea
intensităţii producţiei cât şi pentru scoaterea terenurilor din agricultură, pentru crearea, restaurarea
şi administrarea habitatelor naturale la o scara mai mare. În ciuda unui oarecare progres, protecţia
mediului nu este încă în atenţia reformelor Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Multe
habitate valoroase, sunt încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care este necesară
comunităţilor umane şi dăunătoare naturii şi peisajului. Noile guverne democrate din Europa de Est
si Centrala au ocazia de a integra conservarea în politicile pentru agricultură şi folosire a
terenurilor. Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari beneficii conservării,
ariilor protejate şi societăţii, în general.

2. Silvicultura. În întreaga Europă, doar fragmente izolate din adevăratele păduri naturale
supravieţuiesc, majoritatea fiind localizate în Europa de Nord şi Europa de Sud-Est. Aproape
toate pădurile au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de ani.
Asemenea alterări pot reduce sau creşte biodiversitatea, dar întotdeauna schimbă structura
pădurii.
Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în marea majoritate prin arii
protejate. Oricum, în general conservarea pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea
faptului că administrarea tuturor pădurilor este durabilă şi mai puţin la conservarea pădurilor
originale. Pădurile naturale si seminaturale continuă să fie transformate în forme mai intensive
de păduri (cu arbori mai tineri, mai puţine specii, mai puţină biomasă şi o fragmentare mai
mare a pădurii).
Ca activitate agricolă, păşunatul poate devasta pădurile; de asemenea, poluarea aerului nu
respectă nici o graniţă; chiar şi ca fenomen declanşat în mod natural, focul poate deveni
devastator în pădurile modificate, în special dacă este urmat de păşunat intensiv.
Politicile naţionale pentru o silvicultură durabilă cer:
-stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
-pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi infrastructură,
metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia mediului;
- politici economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a fi siguri că societatea primeşte întregul beneficiu
(cherestea, locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
- politici ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică şi baza de
resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
-standarde pentru compoziţia speciilor care favorizează arborii nativi;
-monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.
(Adaptat după „Caring for the Earth"-1991)
Operatorii silvici comerciali – de stat şi privaţi – ar trebui să permită unei parţi a proprietăţii
lor să evolueze natural, fără tăieri sau plantari (de ex. luminişuri cu arbori bătrâni de-a lungul
cursurilor de apă şi pe marginea drumurilor; în câteva cazuri, managementul de conservare
activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numărului cerbilor în numeroase regiuni din
Europa). Aceste abordări ar trebui să constituie o parte a managementului care caută să
mărească valoarea întregii păduri pentru mediul înconjurător. În ariile protejate din categoriile
I-III, nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă
doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din
categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească valoarea
lor de conservare.

3. Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special
dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Presiunile din partea
turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât
ariile naturale valoroase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata,
vizite de o zi şi chiar sport. In câteva arii protejate există pur şi simplu atât de mulţi vizitatori
în anumite părţi, sau la anumite momente, încât natura – şi calitatea experienţei vizitatorilor –
suferă;în altele, vizitatorii pot pătrunde în cele mai îndepărtate zone. Facilităţile turistice intră
deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi strică peisajele naturale; presiunile pentru
dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-
europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu are loc.
Dar, dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte
pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi
binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al
ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime. Principalele forme de turism agreat în
cadrul ariilor protejate sunt:
- turismul bazat pe aprecierea naturii
- turismul cultural si educaţional
- activitatea turistică a grupurilor mici, liniştite
- ecoturismul, în general
Turismul poate ajuta la justificarea înfiinţării ariilor protejate în regiunile marginale, şi poate
duce la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic şi al culturilor
tradiţionale.
Tehnicile de administrare a vizitatorilor în medii sensibile nu sunt în general bine cunoscute.
Deşi ele costa deseori timp şi bani, venitul pe care îl generează poate ajuta la acoperirea
costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră
şi de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele necesare unei
economii rurale durabile.
Din ce în ce mai mulţi tur operatori devin conştienţi de faptul că un mediu sănătos şi atrăgător
este esenţial pentru supravieţuirea pe termen lung a comerţului lor. Acest lucru este
recunoscut în liniile directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and Tourism
Council (WTTC). În prezent, unele companii turistice europene încearcă să acţioneze în
moduri durabile şi să lucreze cu organismele de conservare, pentru a investi în conservare; de
asemenea, tot mai mulţi turişti caută vacanţe care nu păgubesc mediul înconjurător şi nu
ofensează cultura locală.
Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale (FNNPE) a trecut recent în revistă
turismul în şi în jurul ariilor protejate şi a concluzionat că turismul şi conservarea pot fi
deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod durabil,
în ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death – turismul durabil in parcurile
naţionale şi naturale din Europa, 1993).
Guvernele naţionale ar trebui să implice administratorii ariilor protejate şi industria turismului
în dezvoltarea şi implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui să fie
parte din strategiile naţionale de dezvoltare durabilă şi ar trebui incluse în planurile
individuale de management ale ariilor protejate.
Din punct de vedere al utilizării turistice, măsurile de care beneficiază ariile protejate includ:
a) transformarea dezvoltării existente nondurabile în forme mai durabile;
b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltări, în special în mediile sensibile;
c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe capacitatea portanta a
ariilor protejate, incluzând sanctuare şi zone liniştite, ca şi zone potrivite pentru diferite
niveluri de folosinţă turistica şi de dezvoltare;
d) reducerea poluării şi descongestionarea traficului de vacanţă;
e) evitarea turismului şi a recreării excesive în ariile protejate;
f) asigurarea că din turism beneficiază şi comunităţile locale;
g) asigurarea de ajutoare şi resurse pentru aplicarea din timp a planurilor;
h) pregătirea managerilor ariilor protejate în turismul durabil.

În acelaşi timp, ar trebui să se revizuiască şi, dacă este nevoie, să se îmbunătăţească legislaţia
referitoare la turism, şi în special:
a) să se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului;
b) să se ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc
ariile protejate;
c) să se conlucreze cu industria turismului, să se ceară ca pagubele ecologice create de
turismul din trecut să fie reparate şi să se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea
utilizare durabila.

Schemele de pionierat în turismul durabil ar trebui să se încurajeze, de exemplu prin:

a) împrumuturi, subvenţii sau taxe de concesiune pentru fermieri şi comunităţile locale, pentru
înfiinţarea de mici întreprinderi care să folosească ariile protejate într-un mod adecvat;
b) proiecte administrative, pentru a arăta abordarea inovatoare a turismului, adecvate
economiilor locale;
c) folosirea fondurilor PHARE şi a celor naţionale pentru turism, cu scopul de a încuraja
turismul durabil în blocul ţărilor est - europene.

FNNPE a definit turismul durabil ca „toate formele de dezvoltări turistice, management şi

activităţi turistice care menţin integritatea ecologica, sociala si economica şi bunăstarea
resurselor naturale si culturale, construite in mod perpetuu”.
Turismul durabil în interiorul şi în afara ariilor protejate cere:
- cooperare strânsă cu autorităţile ariilor protejate;
- operatorii turistici si ghizii care lucrează în ariile protejate să aibă înalte cunoştinţe
ecologice;
- contribuţii practice şi financiare ale operatorilor turistici pentru conservarea ariilor protejate;
- reguli pentru promovarea şi marketingul vacanţelor bazate pe ariile protejate;
- linii directoare pentru implicarea comunităţilor locale;
- standarde pentru proiectarea şi operarea facilităţilor de turism durabil şi a afacerilor.

4. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea drumurilor.
Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este
împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o reţea şi mai densă de căi de
comunicaţii.
Drumurile noi şi „îmbunătăţite” ameninţă numeroase arii protejate; câteva proiecte vizează
drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale.
De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar traseele
alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase. Şi transportul pe mare, al
unor mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere.
Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea
infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a
drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute, acolo unde arii protejate
mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populaţie.
Şi totuşi, există alternative, cel puţin pentru transportul local. Unele arii protejate au
indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă
marginea perimetrului protejat şi să folosească mijloace alternative de transport (autobuzele,
bicicletele sau bărcile) sau sa meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii oraşelor să facă
întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun.
Ca şi măsurile locale, sunt de dorit şi măsuri naţionale, prin adoptarea de către ţări a politicilor
durabile în sectorul transporturilor. Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai
largi – în special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe – dar ar fi necesare şi
ariilor protejate. Progresul nu va fi uşor, întrucât politicile de transport afectează în mod direct
stilul de viaţă a milioane de oameni şi durabilitatea va cere reevaluarea relaţiei societăţii
umane contemporane cu cea mai îndrăgită proprietate după locuinţă – maşina personală.
Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate în transport urmăresc:
- să asigure faptul că politica de transport ţine cont pe deplin de costurile sociale si ecologice
ale fiecărei forme de transport;
- să revizuiască balanţa curentă de cheltuieli între construcţia drumurilor şi îmbunătăţirile în
domeniul feroviar şi alte forme de investiţii în transport;
- să folosească instrumente economice, cum ar fi amenzi şi taxe, pentru a promova folosirea
eficientă a transporturilor şi a tehnologiilor mai curate;
- să lege planificarea în transporturi cu planificarea folosirii terenurilor, astfel încât să se
reducă nevoia pentru călătorii, în special cu mijloace de transport privat;
- să extindă mult cercetările în domeniul vehiculelor nepoluante şi curate şi a transportului
public eficient.

5. Industria. Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
-industria manufacturieră;
-industria extractivă;
-industria meştesugărească la scară mică.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic:
extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de generare a curentului
electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea cu
petrol din mare ameninţă multe habitate costiere şi marine; centralele hidroelectrice, barajele
şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
desfigurează multe peisaje protejate.
Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii ecologice
generale, poate crea în acelaşi timp probleme unor arii protejate. Hidroenergia a adus multe
pagube prin crearea de rezervoare, deseori în parcuri naţionale sau naturale. Energia mareelor
poate afecta estuarele biologic productive. Deşi nepoluantă, energia eoliană poate afecta
estetica peisajelor costiere sau muntoase.
Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor protejate din apropiere, în
principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Numeroase arii protejate se suprapun unor
areale potenţiale de aprovizionare cu roci şi chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru
industria prelucrătoare. Depozitele de nisip si pietriş sunt deseori descoperite în zonele
umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea
acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista si beneficii. Fostele
zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate
pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a
pierdut, ci să demonstreze că există oportunităţi ca ariile protejate să fie găsite în cele mai
necompromiţătoare circumstanţe, cu condiţia să fie urmate de politici durabile.
Industria meşteşugărească la scara mică, de obicei este benefică pentru ariile protejate. Ea
are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează (din prepararea
mâncării pe plan local, din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale,
precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la susţinerea populaţiei rurale; pe lângă abilităţile lor
tradiţionale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la
menţinerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit parţial pentru personalul parcurilor
naţionale şi al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiază deseori de
formele adecvate de turism, contribuind în acelaşi timp la susţinerea acestora.

TEME DE AUTOCONTROL
1. Modelaţi sub forma unei organigrame impactul următoarelor activităţi: agricole,
turistice, de transport şi industriale asupra componentelor peisajului şi interrelaţiilor
dintre acestea în cadrul ariilor protejate

REZUMAT
 Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport
cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ
asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra
interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
agricultura, silvicultura, turismul, transporturile, industria
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi
peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special
prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride.
Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special
dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Facilităţile turistice
intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi degradează peisajele naturale;
presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul
bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu
este prezent.
Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea
drumurilor.
Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate: industria
energetică; industria manufacturieră; industria extractivă; industria meştesugărească la
scară mică.

TEME DE CONTROL
Realizaţi un studiu de caz referitor la impactul activităţilor umane asupra ecosistemelor
naturale şi antropizate din perimetrul unei arii protejate din România, cu privire specială
asupra practicilor turistice.

CAPITOLUL IV

1. Consecinţele utilizării turistice a ariilor protejate

Studiu de caz: parcurile naţionale şi naturale

CONŢINUTUL TEMEI
Tipologia utilizărilor turistice şi analiza impactului produs de acestea asupra peisajului
parcurilor naţionale

OBIECTIVE
Evidenţierea elementelor de favorabilitate şi restrictivitate pentru valorificarea prin turism
a parcurilor naţionale

Parcurile naţionale au ca obiectiv principal protecţia naturii, fiind totodată deschise

activităţilor turistice organizate. Frecventarea turistică a ariilor protejate constituie în
majoritatea cazurilor o sursă potenţială de dificultăţi; presiunea turistică este însă mai intensă
în situaţia ariilor protejate în cadrul cărora turismul nu este deloc sau este prost gestionat,
datorită lipsei de implicare a administratorilor în direcţia atragerii vizitatorilor educaţi pentru
natură şi a monitorizării atente a activităţilor turistice, în general.
Consecinţele utilizării turistice asupra mediilor naturale protejate sunt multiple, însă adesea
insuficient cunoscute, datorită complexităţii lor; acestea reclamă studii şi analize
pluridisciplinare, colaborări nestânjenite de barierele lingvistice, diferenţele de opinii în plan
ştiinţific, metodele şi mijloacele utilizate de cercetătorii în domeniul ştiinţelor naturii,
ştiinţelor sociale, ştiinţelor economice şi juridice.
Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice şi asupra evoluţiei acestora
(rezistenţă sau degradare) în raport cu activităţile turistice permit identificarea celor mai
fragile şi valoroase zone din punct de vedere ştiinţific. Ele trebuie să constituie puncte de
plecare în amenajarea ariilor protejate, în delimitarea riguroasă a zonelor funcţionale, în
elaborarea planurilor de gestionare care vor include şi căile de valorificare turistică
diferenţiată.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul şi în
proximităţile ariilor protejate sunt legate de:
1) circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a
ambarcaţiunilor);
2) infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de
cazare)
3) prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)
4) alte perturbări

1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în peisaj; ele îmbracă diferite
aspecte, funcţie de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar şi de tipul de reţea de
circulaţie şi de mijloacele de transport utilizate.
Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul ariilor protejate şi care
ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi
traficului rutier aferent. În Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de
şosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate
parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi parcurse cu automobilul sau
autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului
de linişte specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea
generată de gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.
Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:
- facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivaţii de frecventare a ariilor
protejate contravin principiilor de utilizare publică a acestora (organizarea de picnicuri
zgomotoase, parcarea maşinilor în locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în
perimetrele protejate).
- Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii;
sarea împrăştiată pe carosabil contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori
deosebit de fragile, perturbând circuitul biogeochimic şi periclitând astfel existenţa
biocenozelor;
- Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor şi a apelor cu substanţe
toxice; în acest sens, este relevant accidentul produs pe o şosea cu trafic intens, care
traversează Parcul Naţional Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta
hidrocarburi s-a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.
- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea versanţilor, ca urmare a
amenajării căilor de comunicaţie
Căile de comunicaţie au fără îndoială un rol determinant în modificarea calităţii agrementului
dar şi a supraîncărcării teritoriului ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un
turism de masă, dar în acelaşi timp, poate diminua ineditul şi spectaculozitatea unui peisaj. În
ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori conştientizează acest fapt şi acţionează în
consecinţă; în Parcul Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei,
autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală; o alternativă la
circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate o reprezintă înlocuirea acestora cu
piste şi poteci.

Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste şi poteci corespunde într-o

măsură mult mai mare dezideratelor ariilor protejate; aceasta favorizează plimbările la pas,
echitaţia, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladările, excursiile ştiinţifice,
motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naţionale, preponderenţa acestora trebuie
încurajată. Parcurile europene sunt în general bine echipate din acest punct de vedere, pistele
şi potecile fiind primele elemente de infrastructură turistică ce însoţesc amenajarea refugiilor.
Dacă aceste piste, poteci şi trasee reprezintă mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului
parcurilor naţionale, nu este mai puţin adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări şi
degradări care, în anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesită măsuri
speciale în raport cu eroziunea pe care o antrenează utilizarea lor de către vizitatorii adesea
brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile ştiinţifice americane efectuate în parcurile
naţionale din Munţii Stâncoşi au concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este
bine trasată şi întreţinută, impactul utilizării turistice este minor; pe de altă parte, dacă poteca
a fost creată spontan, de trecerea repetată a grupurilor de turişti prin locuri alese de aceştia în
scopul diminuării efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relaţia poteci –
eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967) conchide: „drumul cel mai
scurt este adesea o sursă de eroziune”.
Efectele frecventării turistice a ariilor protejate prin intermediul potecilor se manifestă şi la
nivelul învelişului biotic. Studiile efectuate în Parcul Naţional Grand Paradiso au arătat faptul
că, datorită echipamentului greu, înaintarea alpiniştilor pe poteci este lentă, astfel încât
comportamentul muflonilor nu este perturbat; dintre animale, păsările sunt cele mai
vulnerabile la prezenţa omului în peisaj; spre exemplu, cocoşul de munte îşi abandonează
cuibul atunci când este deranjat; alte animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile şi
se adaptează bine prezenţei umane, ceea ce, în anumite parcuri (parcul Engadine), le
transformă în veritabile atracţii turistice.
În fapt, în timp ce natura substratului vegetaţia, panta, factorii climatici şi traseul ales
condiţionează calitatea unei poteci, la rândul ei, utilizarea turistică depinde de mai mulţi
factori: frecvenţa, numărul turiştilor, perioada în care se efectuează activităţile turistice,
tipologia turiştilor şi a echipamentelor folosite, mijloacele de deplasare utilizate (schi, cal,
bicicletă), comportamentul vizitatorilor etc.
Studiile asupra raporturilor existente între evoluţia numărului de vizitatori ai unui spaţiu dat şi
numărul de poteci, demonstrează creşterea corelativă a acestora cu intensitatea frecventării
turistice. Aceste studii ar trebui să constituie puncte de plecare obligatorii pentru o amenajare
coerentă, în spiritul respectului pentru natură şi, în special, pentru teritoriile protejate care pot
fi puse în valoare cu ajutorul unor tehnici şi materiale simple, de exemplu, ansambluri de
pietre, care protejează solurile şi stabilizează versanţii (într-adevăr costisitoare sub aspectul
bugetului de timp alocat amenajărilor).O astfel de amenajare se întâlneşte de exemplu în
Parcul Naţional Munţii Tatra, unde accesul către Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se
realizează pe un traseu pavat cu blocuri de piatră sau dale groase, bine asamblate, astfel încât
înaintarea este facilă, chiar şi pentru turiştii fără încălţăminte corespunzătoare; eroziunea este
minimă, iar din punct de vedere estetic, traseul se încadrează foarte bine în peisaj. Trebuie
precizat faptul că, amenajarea de trasee confortabile, adică pe pante ce nu depăşesc 8 grade,
pavate corespunzător, canalizează fluxul turistic şi distrage interesul vizitatorilor pentru
abaterea către siturile aflate sub protecţie.
În perioada hibernală, pistele şi potecile pot fi utilizate ca pârtii pentru schi fond sau pentru
sănii; acest din urmă mod de deplasare este specific mai ales ţărilor scandinave. Impactul
schiului sau al săniilor asupra solurilor este nul, iar asupra vegetaţiei este minim datorită
amortizării oferită de stratul de zăpadă. Se poate vorbi deci, despre o activitate sportivă şi
recreativă corespunzătoare pentru majoritatea parcurilor înzăpezite. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre practicarea schiului pe pârtii special amenajate.

Impactul practicării schiului pe piste special amenajate în parcurile naţionale

Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune crearea unei infrastructuri aferente
care afectează solul, vegetaţia forestieră şi lumea animală; pe culmile montane înalte, trebuie
efectuate lucrări de remodelare a suprafeţei topografice şi deschideri în cadrul pădurilor, cu
lărgimi de 50 – 80 metri; amenajarea pistelor este însoţită de lucrări destinate asigurării
măsurilor de securitate: taluzuri, refugii, panouri de protecţie împotriva avalanşelor etc.;
atunci când stratul de zăpadă este subţire, talpa schiurilor distruge vegetaţia subiacentă;
acelaşi impact negativ îl exercită acţiunea şenilelor buldozerelor care nivelează traseul
pârtiilor.

Impactul utilizării ambarcaţiunilor

Un mare număr de parcuri naţionale posedă în perimetrul lor diferite suprafeţe acvatice: lacuri
glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale,
râuri, fluvii sau chiar torenţi care pot permite accesul ambarcaţiunilor. Mijloacele de transport
acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:
- bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;
- plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naţionale Pieniny (Polonia) şi
Durmitor (Iugoslavia);
- canoele şi caiac-canoele, ca mijloace de transport preferenţiale pe râuri şi fluvii;
Ambarcaţiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii,
iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiţia ca densitatea acestora
să nu depăşească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât şi pentru
confortul turiştilor, situaţie care poate apărea vara, la sfârşit de săptămână.
Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcaţiunilor
cu motor; acesta se materializează prin:
- zgomotul puternic pe care îl generează;
- perturbările, uneori grave, la nivelul florei şi faunei acvatice, datorate mişcărilor elicei,
scurgerilor „normale” sau accidentale de benzină şi uleiuri de motor;
- eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a
ambarcaţiunilor, aşa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul Naţional Circeo
(Italia).
În parcurile naţionale europene, deşi transporturile intensive provoacă perturbări şi degradări
asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de
transport, în special a autoturismelor şi chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest
aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spaţiul parcurilor are implicaţii sociale. În
acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:
- mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu
mijloacele de transport public;
- în cazuri excepţionale, utilizarea bărcilor cu motor şi infrastructura destinată
practicării sporturilor de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise

2. Degradări datorate infrastructurii de cazare

a) echipamente „grele”versus echipamente „uşoare”
Numeroase parcuri naţionale cuprind şi astfel de dotări, mai ales în situaţia localizării în
proximitatea unor teritorii locuite; este cazul a numeroase arii protejate nord-americane sau
din Africa de Est unde, printre altele, se consideră că suprimarea posibilităţii de cazare în
cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de spectacolul magnific pe care îl oferă natura; mai mult,
dată fiind suprafaţa întinsă pe care o ocupă acestea, există părerea că, fără a periclita echilibrul
peisajului, pot fi prevăzute mici enclave, perfect amenajate şi organizate, destinate primirii
turiştilor. Acest tip de organizare a spaţiilor de cazare este puţin justificat în cazul parcurilor
naţionale din Europa, ale căror dimensiuni sunt mult mai reduse (în medie, 39 000 ha, faţă de
360 000 ha în Africa şi 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor există spaţii
locuite în cea mai mare parte a anului. Deşi este preferabil, nu întotdeauna este posibil ca
întreaga infrastructură destinată cazării angajaţilor, a cercetătorilor, construcţiile în scopuri
tehnice sau de agrement să fie amplasate în afara limitelor parcului; în acest sens, poate fi citat
cazul Parcului Naţional Tanap din Slovacia care, chiar înainte de înfiinţarea sa, poseda mici
staţiuni termale şi echipamente destinate sporturilor de iarnă. În aceste condiţii, este necesară
o monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o preocupare permanentă pentru ca ele
să permită administratorilor ariei protejate să ofere un exemplu în materie de respect pentru
mediu şi pentru calitatea arhitecturală tradiţională, pentru sintagma „a realiza fără a degrada”.
În prezent, ţările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel încât impactul
amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele
financiare alocate, de voinţa gestionarilor ariei protejate şi nu în ultimul rând, de bunăvoinţa
politică.

Structurile de cazare de talie mare şi foarte mare, cu destinaţii turistice, reprezintă sursa unor
numeroase perturbări; ele antrenează un flux turistic intens, adesea distructiv şi, prin urmare,
prezenţa lor în perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.
Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului sezonier: camping-uri,
caravane şi refugii.

Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc, datorită faptului că permite un
contact strâns cu natura, în condiţiile în care nu depăşeşte anumite limite, fiind perfect
controlat. Terenurile de campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-
uri, mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. În condiţiile în care
densitatea de primire nu este prea ridicată, iar monitorizarea este atent efectuată, acest tip de
cazare se poate integra perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu atât mai mult cu cât,
este funcţional doar câteva luni pe an.
Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă aşa numitul „camping sălbatic” sau
itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate şi camparea în locuri liber alese. În Europa, unde
parcurile naţionale au suprafeţe prea mici, iar potenţialii practicanţi ai camping-ului sălbatic
sunt prea numeroşi, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel de practici, care ar
expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulări de deşeuri, poluarea
cursurilor de apă etc. Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o
noapte pe culmile înalte ale munţilor, deşi adesea, protagoniştii săi se află la originea unor
degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de
adăposturi, abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spaţii în interiorul
tufărişurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.

Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat şi integrat mediului natural. Printre
altele, ele oferă garanţia securităţii utilizatorilor: adăpost în caz de vreme rea, posibilitatea
radiocomunicaţiei cu regiunile locuite, prezenţa altor expediţionari, rezerve de hrană, atunci
când sunt supravegheate. În cazul în care sunt accesibile de pe şosele ele pun problema
suprafrecventării, însă prezintă şi anumite avantaje: materialele necesare sunt uşor de
transportat, evacuarea deşeurilor este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi tratate etc. Una dintre
problemele importante cu care se confruntă refugiile, cu precădere cele nesupravegheate, o
constituie insuficienţa dotărilor sanitare.

3. Degradări datorate prelevărilor

Teoretic, activităţi ca: vânătoarea, pescuitul şi colecţionările de orice fel sunt interzise în
perimetrul parcurilor naţionale. În realitate, teritoriile parcurilor care concentrează specii
faunistice şi floristice inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentaţiilor. Mai mult,
limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăşi perimetrul acestora, astfel
încât este greu de probat faptul că vânătorii au acţionat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate
în acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele mai sus menţionate se
petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură, funcţie de capacitatea de monitorizare,
de pază şi control a structurilor administrative din fiecare parc în parte.
a. vânătoarea este actualmente interzisă în majoritatea parcurilor naţionale, cu atât mai
mult cu cât, în timp istoric, ea a fost responsabilă de dispariţia a numeroase specii
faunistice; în ţările Europei de Est, datorită faptului că deţinerea de arme de vânătoare
este strict reglementată, numărul de vânători naţionali este destul de redus; în aceste
ţări, în principiu, vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naţionale. Europa
de Vest oferă numeroase exemple de extincţii datorate practicării pe scară largă a
vânătorii. În ţările Europei de Vest, vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre
puţinele activităţi de agrement pentru populaţiile rurale izolate, îndeosebi din spaţiul
montan, cu o deosebită încărcătură simbolică şi socială. Chiar în ariile protejate au
existat situaţii de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel, administraţia
anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze vânătoarea lupului de către laponi, în
scopul protejării turmelor de reni; în timp, această măsură a condus la dispariţia
speciei din regiune. Parcul Naţional Cevennes face în mod oficial excepţie de la
interzicerea vânătorii, datorită prezenţei în regiune a mai mult de o jumătate de milion
de locuitori permanenţi şi bineînţeles presiunii intense a vânătorilor din regiunile
învecinate.
În numeroase cazuri, cei însărcinaţi cu stabilirea limitelor ariilor protejate au ţinut
seama de necesitatea protejării teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali. Din acest
motiv, areale care deţineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de limitele
perimetrelor protejate, uneori într-o manieră scandaloasă; este cazul Parcului Naţional
Grand Paradiso unde, văile Val de Rhemes şi Valsavarenche, iniţial incluse parcului,
ulterior s-au regăsit în afara acestuia. Ori, cele două văi care pătrund profund în
perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare pe căile de migraţie ale caprelor negre
şi bouquetin , constituiau de fapt în afara parcului veritabile poteci, de pe urma cărora
profitau deopotrivă vânătorii şi braconierii. A trebuit să treacă mult timp până când
cele două văi să fie reintegrate în perimetrul protejat, iar vânătoarea în spaţiul lor să fie
interzisă. Această situaţie explică faptul că, numeroase comune nu au inclusă în cadrul
ariilor protejate decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru
vânători, întrucât la periferia spaţiilor protejate, ei profită de abundenţa animalelor care
vin din interiorul parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se
comportă ca adevărate „rezervoare de vânat” , din care provin numeroase animale care
repopulează arealele periferice; de exemplu, la periferia Parcului Naţional des Grisons
(Elveţia), vânătoarea se desfăşoară în condiţii excepţionale în anii în care, vremea
deosebit de aspră de pe înălţimile munţilor obligă caprele negre să migreze către
arealele periferice cu condiţii de adăpost, în perioada în care vînatul este permis în
acest canton.
 Interdicţia de a vâna a avut pretutindeni drept consecinţă creşterea (uneori excesivă) a
efectivelor de animale care anterior erau decimate. Numărul ridicat al indivizilor poate
afecta uneori integritatea vegetaţiei naturale sau poate conduce la înmulţirea
populaţiilor parazitare şi declanşarea unor epidemii în rândul animalelor (de exemplu,
epidemia de kerato-conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois din
Parcul Naţional de la Vanoise). Aceste realităţi nu fac decât să alimenteze convingerile
acelui grup vânători care au respins întotdeauna reglementările care vizează utilizarea
publică a parcurilor naţionale.
Tirurile de selecţie şi braconajul pot fi considerate forme particulare de vânătoare,
care se practică uneori în perimetrele protejate.
Aşa numitele „tiruri de selecţie” apar ca răspuns la problemele menţionate anterior, cu
care se confruntă unele parcuri naţionale; ele sunt justificate de necesitatea eliminării
animalelor bolnave sau malformate care, într-un ecosistem natural, ar putea fi
eliminate în mod normal de către prădători. Aceste tiruri pot fi executate de către
personalul parcului (de preferat) sau de către vânători, care pot da o interpretare mai
subiectivă noţiunii de tir de selecţie. În orice caz, administraţia parcurilor naţionale
trebuie să desfăşoare aceste activităţi cu maximă discreţie şi să reducă pe cât posibil
astfel de intervenţii.
Braconajul reprezintă un subiect asupra căruia se discută destul de puţin în contextul
parcurilor naţionale. Aceasta nu înseamnă că el nu există. Numeroase echipe de
protecţie şi pază din parcurile naţionale (în Franţa numite „gărzi-monitor”) preferă să
abordeze aceste probleme prin intermediul educaţiei ecologice, în special în rândul
tineretului, lăsând eforturile de represiune a braconajului în sarcina gărzilor de
vânătoare şi a jandarmeriei.
b) pescuitul
În parcurile naţionale europene, ca şi vânătoarea, pescuitul este în general interzis sau
cel puţin riguros reglementat; măsurile referitoare la acest gen de activitate au fost însă
mai bine acceptate decât cele care vizează vânătoarea, din următoarele considerente:
- pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune aşa cum s-a întâmplat în cazul
vânătorilor;
- suprafeţele de pescuit sunt relativ numeroase şi mult mai extinse în afara parcurilor
naţionale, comparativ cu terenurile de vânătoare;
- biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate comparativ cu cele
terestre;
- pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra
ecosistemelor acvatice
Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de agrement mai agresivă
poate pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici şi materiale sofisticate:
harpoane, butelii pentru scufundări etc.; el nu necesită obţinerea unui permis şi se
desfăşoară în spaţiile destinate turismului de masă. Conflictele între gestionarii
parcurilor şi pescarii profesionişti sunt inevitabile: cei dintâi folosesc argumente ce
susţin protecţia şi gestionarea patrimoniului natural pentru binele public şi al
colectivităţilor locale; ceilalţi invocă legitimitatea lor ca cetăţeni ce trăiesc în ţara
respectivă de generaţii, cu mult înaintea instituirii parcului naţional. Pentru aplanarea
posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor reprezentanţi ai pescarilor în
cadrul Consiliului de administraţie.
c) culesul, alături de vânat şi pescuit, face parte din categoria prelevărilor care au
existat dintotdeauna în istoria omenirii, asigurând resursele necesare subzistenţei şi
dezvoltării societăţii. Această activitate, fundamentală la început, ocupă în prezent o
poziţie periferică în majoritatea ţărilor europene. Această situaţie, coroborată cu
reglementările stricte, ce merg uneori până la interzicerea acestei activităţi în parcurile
naţionale europene, s-ar părea că nu ridică nici un fel de probleme. Activităţile legate
de cules au deţinut de-a lungul timpului un rol economic deloc neglijabil pentru
populaţiile locale şi, pe de altă parte, ele exprimă legătura puternică dintre om şi
spaţiul său vital. În acest context, orice intervenţie care ar putea aduce atingere acestor
practici cu valoare economică, simbolică şi culturală nu poate decât să fie percepută
negativ şi să antreneze atitudini de respingere, cum ar fi interzicerea afectării
integrităţii ecosistemelor umanizate şi a deposedării comunităţilor rurale de o parte din
drepturile lor asupra terenurilor.
În afara populaţiilor locale există şi alte categorii de vizitatori care intervin, într-o
manieră privilegiată, în peisajul parcurilor: cercetătorii, în scopuri ştiinţifice,
colecţionarii, culegătorii de plante medicinale, turiştii neorganizaţi şi neinformaţi şi,
în ultimă instanţă, vandalii. Dintr-o perspectivă globală, se poate afirma că importanţa
culesului este direct proporţională cu intensitatea frecventării turistice; chiar şi cea
efectuată de către populaţia locală este în relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu
turismul, acesta impulsionând-o sensibil, prin cererea de produse naturale specifice:
afine, fructe de pădure, ciuperci etc. În ceea ce priveşte culesul sau prelevările
realizate de către oamenii de ştiinţă, se poate spune că acestea sunt independente de
activităţile turistice; în anumite situaţii însă, ecologii şi biologii, antrenaţi de pasiunea
lor şi la adăpostul cercetărilor fundamentale, prin prelevarea de eşantioane destinate
continuării cercetărilor in situ cu cele în condiţii de laborator, pot prejudicia natura ca
şi grupurile de turişti neinstruiţi. Pentru evitarea unor astfel de situaţii, în ultimul timp,
prelevarea de probe biologice din natură este înlocuită de utilizarea mijloacelor tehnice
din ce în ce mai performante, care pot surprinde imaginea detaliată a eşantioanelor
care fac obiectul diferitelor studii; de asemenea, se recomandă amplificarea
cercetărilor efectuate in situ, în cadrul laboratoarelor naturale pe care le reprezintă
perimetrele protejate.
d) alte perturbări ale mediilor naturale vizează în mod special fauna. Alături de
vânat, pescuit, perturbări datorate transporturilor, trebuie menţionate activităţile legate
de observarea animalelor în general şi pe cea a păsărilor (bird watching), în particular.
Intensitatea perturbărilor la nivelul lumii animale depinde de tipul de echipamente
utilizate (tururi de observaţie, cabane etc.), de numărul şi de cunoştinţele vizitatorilor,
precum şi de reacţiile animalelor observate; unele dintre acestea suportă bine prezenţa
umană, însă altele, nu. Observarea de la mică distanţă este foarte nocivă îndeosebi în
perioada clocitului: ouăle abandonate de către părinţi se răcesc sau pot cădea pradă
consumatorilor; puii, rămaşi singuri timp îndelungat, pot fi îndrumaţi să părăsească
cuibul sau pot cădea victime prădătorilor.
Hrănirea animalelor de către turişti este de asemenea nerecomandată, datorită
efectelor negative pe care le poate induce. Întrucât anumite cervide au locuri fixe
pentru hrană, deşeurile menajere, ambalajele diverse abandonate în vecinătatea
acestora de către turişti, pot răni şi afecta sănătatea animalelor.
Nitrificarea solurilor reprezintă un alt tip de risc la care sunt expuse organismele
vegetale, dar şi cele animale din ecosistemele afectate de prezenţa contingentelor mari
de turişti. Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea exuberantă a
speciilor ruderale (buruieni) în detrimentul celorlalte specii; de asemenea, speciile
animale sinantrope (legate de prezenţa omului) se instalează rapid în locurile cu
frecventare curentă: şoareci, şobolani, specii de corbi etc.
În concluzie, dată fiind frecvenţa abaterilor de conduită ale vizitatorilor care uită că se
află în cadrul unor perimetre protejate sau nu cunosc interdicţiile pe care acestea le
impun, rolul gardienilor este acela de a le aminti şi a le motiva aceste interdicţii. În
 ariile protejate, gardienii trebuie să fie în măsură să asigure atât paza, cât şi informarea
şi educarea turiştilor.

TEME DE AUTOEVALUARE
Relevaţi principalele tipuri de activităţi legate de turism, cu impact negativ asupra
ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor protejate.

REZUMAT

Dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte
pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va
fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul
special al ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în
perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:
1. circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a
ambarcaţiunilor);
2. infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de cazare)
3. prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)
4. alte perturbări

TEME DE CONTROL
Analizaţi tipologia activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul unui parc naţional,
natural sau rezervaţie a biosferei şi modelaţi impactul acestora asupra peisajului

2. Ecoturismul – formă preferenţială de valorificare turistică a ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”
2. Principiile ecoturismului
3. Impactele ecoturismului
4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

OBIECTIVE
Sublinierea beneficiilor ecoturismului în ariile protejate pentru ecosisteme, componenta
social-economică şi dezvoltarea durabilă a regiunilor circumscrise acestora.

1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”

Conform definiţiei formulată de Ziffer, 1989, ecoturismul „este o formă de turism care se
inspiră din istoria naturală a unei regiuni, incluzând şi culturile sale indigene”. Ecoturistul este
acela care practică un turism protectiv, non-consumator de resurse naturale, floristice şi
faunistice. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfăşoară în concordanţă cu
capacitatea de absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat,
presupunând îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele educative, de percepţie
a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-istorice; altfel spus, ecoturismul se
doreşte a fi atât o formă de turism comercial viabilă cât şi ecologic protectivă; acest tip de
turism urmăreşte să contribuie la dezvoltarea unei regiuni, prin menţinerea stării de echilibru
între cele trei componente dominante ale activităţii turistice: gazda, turiştii şi industria
turistică, în vederea obţinerii unui beneficiu echitabil pe termen lung.
Conform „California Legislature”, citată de Jenner şi Smith (1992), ecoturismul este o
formă de călătorie al cărei obiectiv principal îl constituie admirarea frumuseţii peisajelor
naturale şi a manifestărilor culturale specifice unei regiuni, minimizând eventualele impacte
negative induse de deplasările în scopuri turistice; în acest context, toate formele de turism
care exercită un stres minim asupra mediului şi care reduc la maximum consumul resurselor
naturale pot fi considerate activităţi ecoturistice; turismul de masă şi concentrarea sezonieră a
activităţilor turistice sunt elemente incompatibile cu aceste principii.
Societatea Internaţională de Ecoturism defineşte ecoturismul ca „o formă de turism
responsabil care contribuie la conservarea unui mediu natural, în paralel cu asigurarea binelui
sau dezvoltării comunităţilor locale”. Prin această definiţie se recunoaşte faptul că protecţia
resurselor naturale este o componentă importantă pentru ameliorarea calităţii vieţii
comunităţilor locale.
Fennel (2001), citat de Mihaela Dinu (2003) formulează una dintre cele mai complete
definiţii: „ecoturismul este o formă de turism durabil, bazată pe resursele naturale, concentrată
cu prioritate pe contactul direct cu natura şi pe însuşirea cunoştinţelor despre natură şi care
trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri, orientat spre binele
comunităţilor locale; el se desfăşoară în arealele naturale şi trebuie să contribuie la
conservarea şi protecţia acestora.
Definiţiile prezentate permit individualizarea principalelor valenţe ale ecoturismului,
respectiv:
- conservarea biodiversităţii, prin caracteristicile sale non consumatoare de resurse
floristice şi faunistice, prin serviciile pe care le generează şi prin veniturile economice,
care pot fi folosite, inclusiv în beneficiul ariilor protejate;
- susţinerea binelui comunităţilor locale, prin diversificarea activităţilor, inducerea de
capital şi prin generarea beneficiilor economice (creşterea economică);
- dobândirea unei experienţe noi de interpretare/învăţare de către practicanţii
ecoturismului: persoane deschise noului, dirijate spre un turism viabil şi ecologic
protectiv;
- promovarea acţiunilor responsabile în raport cu elementele peisajului, din partea
turiştilor şi a industriei turistice;
- adresabilitate către grupurile mici de turişti şi afacerile de mică amploare;
- consumuri minime şi producerea unor cantităţi minime de produse neregenerabile;
- implică participarea comunităţilor locale, îndeosebi în mediul rural;
- respectarea nevoilor turismului regional;
- încurajarea şi utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, sociale, a programelor de
monitorizare pe termen lung, destinate evaluării şi minimizării impactului negativ al
activităţilor turistice;
- adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a elementelor naturale;
- realizarea unor legături armonioase între elementele mediului natural şi cultural
În esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând cont de implicaţia socială şi de
obiectivele de protecţie pe care le implică. El necesită:
1. O piaţă specializată pentru atragerea turiştilor care sunt interesaţi să viziteze
arii naturale;
2. Realizarea unui management axat pe atragerea vizitatorilor în ariile naturale;
3. Prezenţa serviciilor de ghidare şi interpretare, preferabil puse la dispoziţie de
locuitorii din ariile vizitate, care să fie focalizate pe istoria naturală a regiunii şi pe
principii de dezvoltare;
4. Elaborarea unor politici guvernamentale şi scutiri fiscale pentru turismul ce
generează profituri din conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă a
comunităţii locale;
 5. Focalizarea atenţiei pe locuitorii zonei care trebuie să fie bine informaţi şi să
consimtă la acest tip de dezvoltare. Crearea unui cadru pentru reconversie care sa-i
avantajeze în luarea deciziilor asupra dezvoltării durabile a regiunii lor. (Megan
Epler Wood, 2002).

Dezvoltarea unei afaceri bazată pe ecoturism presupune:

- identificarea elementelor care trebuie conservate
- respectarea principiilor ecoturismului
- realizarea unui ghid pentru tur-operatori, care să includă aspecte referitoare la:
pregătirea turiştilor, instrucţiunile de utilizare a spaţiului vizitat, minimizarea
impactului vizitei în scopuri ecoturistice, contribuţia la conservare, folosirea forţei
de muncă selectată din cadrul comunităţilor locale, ofertele de cazare non –
distructive, dar comode etc.
- minimizarea impactului companiei
- crearea de noi locuri de muncă, cu precădere pentru comunităţile locale
- propunerea unui ghid pentru certificare turistică, în conformitate cu experienţa
internaţională în domeniu

2. Principiile ecoturismului
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activităţi
ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de
certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.
În anul 1991, Societatea Internaţională de Ecoturism a trasat principiile ecoturismului care
trebuie respectate de organizaţiile nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de
guverne, de mediile ştiinţifice şi de comunităţile locale:
1. minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, ce se poate produce pe plan
local
2. educarea turiştilor în spiritul conservării
3. creşterea importanţei afacerilor responsabile, care presupun colaborarea cu autorităţile
şi comunităţile locale, în scopul satisfacerii nevoilor acestora şi atingerii obiectivelor
conservării
4. realizarea de venituri directe pentru conservare şi pentru managementul ariilor
naturale protejate
5. necesitatea existenţei unor planuri de management turistic bine fundamentate
6. intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale şi a programelor de monitorizare
destinate evaluării şi minimizării impactului activităţilor ecoturistice
7. maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă, pentru afacerile locale şi
comunităţile locale, în mod particular pentru populaţia care trăieşte în ariile naturale
protejate sau în proximitatea acestora.
8. demersuri guvernamentale şi locale de dezvoltare controlată a turismului, fără a fi
depăşită capacitatea de suport a peisajului (armonie cu mediul natural, prin
minimizarea consumului de resurse naturale şi prin conservare)
9. conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie cu distribuţia
habitatelor naturale
10. realizarea unei legături durabile între mediul natural şi cel cultural

3. Impactele ecoturismului
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu exclude
existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi diferite.
Spre deosebire de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ asupra
ecosistemelor naturale şi să exercite un impact pozitiv în plan social şi asupra economiei
locale.

3.1. Impactul asupra ecosistemelor

Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia că nici o
formă de impact major asupra biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi atribuită activităţii
ecoturistice desfăşurată în cadrul ariilor protejate . Pe de altă parte însă, la ora actuală nu
există nici o metodologie ştiinţifică - cu adevărat eficace - pentru evaluarea schimbărilor
generate de activitatea turistică în cadrul ariilor protejate. (International Resources Group,
1992; Jenner şi Smith, 1992, citaţi de Mioara Ghincea, 2003).

3.2. Impactul asupra economiei locale

Ecoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor pe plan local şi regional. El
este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor
protejate.
O problemă importantă a economiei ecoturistice este generată de clientelă care este destul de
instabilă şi care prezintă schimbări rapide de atitudine, este foarte sensibilă la climatul politic,
la fluctuaţia taxelor, dar şi la catastrofele naturale. Un aspect deloc de neglijat îl constituie
faptul că această clientelă turistică este uşor influenţabilă de reflectările în mass-media, de
publicitate. În plus ecoturismul este o formă oarecum elitistă de turism, ce se adresează doar
cunoscătorilor şi iubitorilor de natură.
Instabilitatea cererii turistice poate avea consecinţe economice nefaste în regiunile gazdă,
acolo unde activităţile economice sunt puţin diversificate şi locurile de muncă sunt limitate
sau instabile ca număr. În multe localităţi mici, populaţia se poate dubla prin sosirea turiştilor,
ceea ce antrenează, în timpul sejurului, o creştere a cererii pentru produse locale şi poate
genera chiar inflaţie pe plan local. Pe de altă parte, caracterul sezonier al activităţii turistice
poate pune în pericol o economie ecoturistică, dacă nu există şi alte activităţi conexe sau
complementare. Astfel, obiectivele economice ale ecoturismului trebuie să fie reprezentate de
creşterea productivităţii şi diversificarea activităţilor pentru atenuarea instabilităţii cererii
turistice şi a fluctuaţiei producţiei din regiunea gazdă.

3.3. Impactul asupra comunităţii locale

Creşterea rapidă a numărului de vizitatori într-o regiune are repercusiuni sociale şi culturale
asupra comunităţii locale.
Atunci când două culturi se întâlnesc, ele au anumite divergenţe, nu neapărat negative, la care
- de cele mai multe ori - comunitatea locală nu se poate adapta. Această confruntare poate
avea un efect de deculturalizare a comunităţii locale, mai ales când turismul devine unul de
masă. Prin urmare crearea unui parc bulversează practica activităţilor tradiţionale, cum ar fi
vânătoarea, pescuitul, care sunt adesea interzise de ariile protejate.
Publicitatea ariei protejate în mass-media poate determina creşterea numărului de turişti şi
prin urmare, poate influenţa comportamentul social al localnicilor.
Prezenţa turiştilor interesaţi de tradiţii poate reprezenta un factor revitalizant al practicilor
culturale, adesea uitate de localnici, şi poate contribui la reconstrucţia unei identităţi
colective.
Este foarte adevărat că impactele sociale sunt dificil de măsurat cantitativ. Cu timpul însă se
pot face însă aprecieri calitative. Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt:
revigorarea calităţii vieţii membrilor comunităţii, satisfacerea nevoilor de informare asupra
resurselor ecoturistice şi participarea comunităţii la propria sa dezvoltare. Aceste obiective
vor fi atinse în măsura în care comunităţile locale vor avea putere decizională şi vor participa
la realizarea proiectelor ecoturistice din regiunile lor, deci vor contribui la propria lor
dezvoltare. Este ceea ce Marie Lequin (2001), citată de Mioara Ghincea () consideră că se
numeşte guvernare participativă.

4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

Dezvoltarea activităţilor ecoturistice în ariile protejate implică o serie de beneficii
socio-economice şi anume:

generează apariţia locurilor de muncă pe plan local (direct în sectorul turistic sau în
sectoarele conexe).

stimulează economia locală prin dezvoltarea serviciilor (hoteluri, restaurante, sistem
de transport, industria suvenirurilor, produse meşteşugăreşti şi servicii de ghidaj).

generează schimburi economice cu exteriorul ariilor protejate.

determină diversificarea economiei locale, în mod particular în mediul rural acolo
unde oamenii au activitate (în domeniul agricol) doar un sezon pe an .

stimulează mai ales economia rurală prin prin crearea sau creşterea cererii de
produse agricole necesară asigurării serviciilor turistice şi prin inserţia de capital.

impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce beneficii în egală măsură şi
populaţiei locale.

odată dezvoltat turismul într-o arie protejată, autorităţile locale/regionale/naţionale pot
fi stimulate să contribuie şi la dezvoltarea regiunilor periferice prin inserţii de
capital.

încurajează creşterea productivităţii agricole pe suprafeţe restrânse (agricultură
intensivă) pentru a păstra o suprafaţă cât mai mare cu vegetaţie naturală.

poate contribui la îmbunătăţirea relaţiilor interculturale dintr-o regiune. Adesea
turiştii caută să cunoască tradiţiile şi obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar
comunitatea gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradiţiile populare.

în condiţiile unei dezvoltări normale turismul poate duce la autofinanţarea
mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia şi autorităţile parcului ca instrument
pentru conservarea ariilor naturale.

creează facilităţi recreative care pot fi folosite şi de comunităţile locale peste an.

sprijină atingerea scopului conservării, prin convingerea guvernelor şi a publicului
asupra importanţei arealelor naturale.

Beneficiile socio-economice implică adesea şi anumite concesii. Adesea, activitatea

autorităţilor manageriale ale ariilor protejate suferă din cauza lipsei resurselor economice,
tehnice şi organizaţionale necesare dezvoltării activităţilor turistice. Acestea ar trebui
puse la dispoziţie de autorităţile centrale şi locale. În aceste cazuri, este mai potrivită
concesionarea (custodia) ariilor protejate, şi oferirea spre administrare a infrastructurii şi
dotărilor turistice. Acest aspect a fost reglementat în anul 2003 de Guvernul României, dar
sistemul poate fi aplicat mai ales rezervaţiilor ştiinţifice şi monumentelor naturii. Pentru
parcuri naţionale şi naturale, care au suprafeţe foarte mari este indicat parteneriatul
reprezentanţi ai guvernului în teritoriu-organizaţii nonguvernamentale-autorităţi locale.
Activităţile turistice desfăşurate într-o arie protejată trebuie să se bazeze pe un plan de
management întocmit de custozii parcului prin consultarea tuturor actorilor implicaţi.
Deci este necesară o bună colaborare şi comunicare între toţi factorii de decizie implicaţi
(comunitate locală, centrală, comunitatea ştiinţifică)
Prin activitatea de concesionare populaţia locală poate avea beneficii de pe urma naturii şi
astfel, poate deveni, prin implicare directă, cel mai bun apărător al protecţiei naturii.
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Evidenţiaţi beneficiile socio-economice ale practicării ecoturismului în arii protejate
2. Argumentaţi necesitatea dezvoltării activităţilor ecoturistice pe plan internaţional
3. Relevaţi valenţele şi principiile ecoturismului

REZUMAT

Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfăşoară în concordanţă cu capacitatea de

absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând
îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele educative, de percepţie a mediului şi
protecţie a resurselor naturale şi cultural-istorice.
În esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând cont de implicaţia socială şi de
obiectivele de protecţie pe care le implică.
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activităţi
ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de
certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu
exclude existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi
diferite.
Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia că nici
o formă de impact major asupra biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi atribuită activităţii
ecoturistice desfăşurată în cadrul ariilor protejate .
Ecoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor pe plan local şi regional. El
este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor
protejate.
Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea calităţii vieţii membrilor
comunităţii, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor ecoturistice şi participarea
comunităţii la propria sa dezvoltare

TEME DE CONTROL
1. Modelaţi impactul ecoturismului asupra ecosistemelor naturale, economiei şi comunităţilor
locale

Consideraţii asupra amenajării turistice a ariilor protejate. Studiu de caz: parcurile

naţionale din Europa

CONŢINUTUL TEMEI
1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului
2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene

OBIECTIVE
1. Evaluarea capacităţii de suport a ariilor protejate pentru desfăşurarea activităţilor şi
amenajărilor turistice
2. Evidenţierea favorabilităţilor şi a restrictivităţilor pentru utilizarea turistică a zonelor
funcţionale sau de amenajare delimitate în cadrul parcurilor naţionale
3. Analiza mijloacelor de acţiune prin care managerii parcurilor naţionale facilitează
agrementul în aer liber în perimetrul şi proximităţile acestora
Amenajările destinate practicării turismului în ariile protejate şi ,în mod deosebit, în parcurile
naţionale trebuie precedate de studii riguroase referitoare la capacitatea turistică portantă sau
de încărcare turistică a peisajului.

1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului

În general, prin capacitate turistică portantă se înţelege numărul maxim de vizitatori pe care
un anumit ecosistem poate să îi primească, fără ca acesta să suporte degradări de anvergură.
Această noţiune a apărut în Europa la începutul anilor 60, odată cu dezvoltarea turismului şi a
agrementului de masă, care au generat necesitatea planificării acestor activităţi.
Pentru a evalua capacitatea turistică portantă a teritoriilor protejate, trebuie să avem în
vedere patru dimensiuni care o definesc:
a) capacitatea de suport ecologic
b) capacitatea de încărcare socială şi psihologică
c) resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică considerabil pragurile limită
d) noţiunea de compatibilitate între utilizările multiple ale peisajului natural

a)Capacitatea de suport ecologic se referă la pragul limită de toleranţă biologică şi fizică a

ecosistemelor supuse activităţilor recreative; acest prag limită vizează unul, două sau toate
componentele care alcătuiesc ecosistemul; din perspectiva amenajării turistice, într-un parc
naţional pragul de toleranţă este net inferior, comparativ cu cel al spaţiilor neprotejate
destinate agrementului; toate elementele care constituie un ecosistem trebuie luate în
considerare, atât în ceea ce priveşte specificitatea fiecăruia, cât şi interrelaţiile dintre acestea;
nivelul pragului de toleranţă va fi stabilit astfel încât, inserţiile antropice să nu afecteze
componentele inedite sau deosebit de fragile ale ecosistemelor. Este indicat ca studiile
destinate analizei potenţialului ecologic al ariilor protejate să aibă în vedere atât diagnoza cât
şi prognoza evoluţiei ecosistemelor, cu atât mai mult cu cât dinamica acestora este dependentă
de intensitatea intervenţiei umane; de asemenea, se recomandă ca aceste studii să se extindă şi
asupra proximităţilor ariilor protejate, întrucât o serie de activităţi desfăşurate în aceste spaţii
îşi pot proiecta impactul asupra componentelor ecosistemice din perimetrele protejate.

b) capacitatea de suport psihologic şi social a unui sit recreativ trebuie să ţină cont imperativ
de utilizatorii săi. În acest context, Richard R. Forster (1973) defineşte capacitatea de suport
social ca nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea calităţii
experienţei de destindere în aer liber.
Practicile, atenţiile şi percepţiile asupra aceluiaşi ecosistem sunt diferite, funcţie de nivelul
cultural şi social, de motivaţiile conştiente sau subconştiente ale vizitatorilor, de numărul de
persoane şi de densitatea acestora. Pe de altă parte, dimensiunea socială a capacităţii de suport
este strâns legată de caracteristicile geografice şi peisagistice ale teritoriului utilizat; astfel,
spre exemplu, un spaţiu împădurit, va limita considerabil pragul de suprapopulare;
dimpotrivă, o suprafaţă deschisă, prin facilităţile pe care le oferă, (de exemplu, îndepărtarea
mai lejeră de maşină, datorită posibilităţii sporite de supraveghere a acesteia, utilizarea ca
teren de joacă, spaţiu de picnic etc.), va atrage fluxuri turistice importante. În abordarea unui
spaţiu recreativ, factorii distanţă şi durată sunt strâns corelaţi. Pornind de la acest considerent,
administratorii Parcului Naţional Dunes de Kennemer (Ţările de Jos) au ţinut cont în
amenajarea teritoriului de corelaţia distanţă – durată: în locurile permise băilor marine, au fost
amenajate parcări şi căi de acces în interiorul plajelor, care să atragă masele importante de
turişti indiferenţi faţă de spectacolul naturii, atraşi în mod special de agrement. În acest mod,
s-a urmărit diminuarea presiunii antropice asupra siturilor care adăpostesc obiective aflate în
regim de protecţie şi conservare. Studiile efectuate asupra capacităţii de suport social a
parcurilor naţionale au confirmat necesitatea unei gestionări diferenţiate a zonelor funcţionale
ale acestora şi a utilizării unor tehnici care să permită orientarea fluxurilor turistice către
itinerarii menite să diminueze interesul faţă de perimetrele strict protejate.
c) capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări
În numeroase cazuri, există probleme de incompatibilitate între utilizările multiple pe care le
poate suporta teritoriul unei arii protejate, astfel încât pragurile critice ale echilibrului ecologic
sunt net depăşite (de exemplu, în cazul Parcurilor Naţionale Circeo – Italia şi TANAP –
Slovacia, unde amenajările realizate au favorizat practicarea pe scară largă a activităţilor
turistice, neţinând cont de impactul acestora în peisaj). În aceste condiţii, punerea în practică a
planurilor de amenajare a ariilor protejate trebuie precedată de studii de impact, care vor
clasifica amenajările propuse pentru teritoriul analizat, în: indezirabile, permise, cu condiţia
asigurării unei permanente monitorizări şi întreţineri şi dezirabile, prin vocaţia de punere în
valoare a resurselor perimetrului protejat.

2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene

Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de
amenajare:
a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care favorizează
accesul în interiorul ariei protejate; această zonă include puncte de staţionare a
autovehiculelor, arii de campare şi pentru picnic, centre de informare; accesul în siturile cele
mai spectaculoase va fi favorizat de trasee bine marcate, menite să protejeze punctele cele mai
fragile din perimetrele protejate; în acest scop, se pot utiliza garduri vii, preferabil din specii
de conifere, de o parte şi de alta a căilor de acces şi chiar bariere, acolo unde este cazul. O
parte din amenajările destinate informării turiştilor, infrastructurilor uşoare de cazare etc.
poate fi realizată la exteriorul ariei protejate, contribuind la inserţia parcului în cadrul
sistemului economic şi social local.
b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă: căile
de comunicaţie, hotelurile, restaurantele şi aşezările permanente sunt interzise; singurele
amenajări dezirabile sunt reprezentate de refugii şi spaţii de amplasare a corturilor, de
drumuri şi poteci trasate în mod ştiinţific şi în concordanţă cu principiile conservării;
densitatea frecventării turistice este mult mai redusă (se poate face chiar o selecţie, funcţie de
nivelul cultural şi social al turiştilor).
c)zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de cercetare ştiinţifică;
activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativ
Acest model de amenajare este dependent de dimensiunea parcului, putând fi aplicat cu
deosebire pe teritorii întinse, cu peisaje relativ omogene. În Parcul Naţional Plitvice de
exemplu, a putut fi uşor realizată protecţia unei suprafeţe întinse, acoperită cu vegetaţie
forestieră densă, greu accesibilă; activităţile turistice au fost orientate către lacurile
spectaculoase care de altfel, reprezintă principalul pol de atracţie al parcului; de asemenea,
instalarea de panouri cu „sens interzis” pe toate drumurile de acces în păduri sau către unele
exploataţii agricole izolate au rolul de a descuraja conducătorii auto, în special pe cei străini.

În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor
dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza separat sau
combinat:
a) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
b) controlul şi limitarea numărului de turişti
c) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
d) sporirea durabilităţii resurselor
a)Sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor se poate realiza prin:
- crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări turistice
- organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative deja existente
- o mai bună utilizare temporală a spaţiului ariei protejate, având în vedere faptul că în
majoritatea parcurilor naţionale se manifestă un dezechilibru al frecventării turistice:
îndeosebi la sfârşit de săptămână şi în sezonul estival; în aceste condiţii, este necesară
sporirea spaţiului teoretic disponibil pentru agrementul în aer liber, prin prelungirea
duratei de utilizare, bineînţeles cu anumite precauţii (evitarea perioadelor de
reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)
- căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în proximitatea parcurilor
(de fapt, adesea singura soluţie admisă de conservaţionişti)
În realitate, sporirea capacităţii globale de primire a turiştilor poate conduce la o intensificare
deseori riscantă a problemelor de natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe
perioada vacanţelor sau a sărbătorilor de peste an.
b) Controlul şi limitarea numărului de vizitatori se impun în cazul unor parcuri naţionale
integral sau parţial suprasolicitate din punct de vedere turistic. Posibilităţile de diminuare a
fluxului turistic pe care administratorii parcului le au la dispoziţie rezidă în:
- interzicerea uneia sau a mai multor activităţi recreative, cu deosebire a acelora care
alterează cel mai mult calitatea mediului natural;
- limitarea accesului către spaţiile fragile;
- stoparea amenajării şi întreţinerii căilor de acces, potecilor, drumurilor;
- introducerea de taxe pentru parcare;
- limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Naţional Plitvice se eliberează
bilete de intrare, cu o valabilitate de trei zile);
Spre deosebire de parcurile naţionale americane, practica limitării stricte a numărului de
vizitatori în parcurile Europei este încă destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent
declarate ca atare. Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde de
mai mulţi factori, dintre care amintim: importanţa proprietăţii private, mijloacele
financiare, echipamentele şi personalul necesar (adesea insuficiente), dimensiunea
parcurilor, caracteristicile ecologice ale acestora. Este evident că un parc naţional de talie
mare, situat la o distanţă considerabilă de concentrările umane şi cu accesibilitate redusă
va facilita controlul şi limitarea numărului de vizitatori. O măsură eficientă pentru
limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea activităţilor sportive numai de către
persoanele atestate prin diplome (în echitaţie, scufundări submarine) şi licenţe sportive sau
de apartenenţă la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licenţa de caiac-canoe
etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor care sunt titulari ai licenţei unei
Federaţii naţionale de camping, iar refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un
anumit club montan.

c) Diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor

Căile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar putea fi:
- concentrarea anumitor activităţi, pe măsura compatibilităţii acestora, într-un spaţiu
redus, bine delimitat, care va putea fi monitorizat şi întreţinut pentru limitarea
degradărilor ireversibile;
- dispersarea activităţilor în cadrul perimetrului parcului trebuie realizată cu precauţie şi
adaptată particularităţilor suportului ecologic;
- limitarea anumitor activităţi recreative în perioadele în care impactul acestora este
major (spre exemplu, aprinderea focului pentru grătar numai în timpul iernii);
- ameliorarea întreţinerii şi a performanţei materialelor şi echipamentelor puse la
dispoziţie, ceea ce presupune suplimentarea resurselor financiare şi de personal;
 - substituirea anumitor activităţi recreative cu altele, mai puţin agresive: descurajarea
practicării schiului de pistă în favoarea celui de fond, diminuarea şi chiar suprimarea
accesului autoturismelor individuale şi încurajarea utilizării transportului în comun;
încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace motorizate de către mersul călare,
mijloacele cu tracţiune animală sau cu trenul, după caz; pot fi utilizate de asemenea cu
succes echipamente care, iniţial, au avut altă destinaţie (telefericele şi telescaunele pot
fi utilizate vara, pentru a evita tasarea sau degradarea anumitor suprafeţe sensibile);
- dezvoltarea educaţiei şi sensibilizarea faţă de problemele naturii şi în acest mod,
ameliorarea comportamentului vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine
muzeelor, centrelor de informare, conferinţelor de specialitate, şcolii, care are sarcina
de a dezvolta simţul civic şi respectul pentru natură în rândul tinerilor.
e) sporirea durabilităţii resurselor naturale se poate asigura prin:
- protejare şi gestionare superioară;
- plantarea de specii vegetale cu rezistenţă superioară;
- amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale exterioare (beton, nisip,
zgură etc.) pentru protejarea spaţiilor intens frecventate;
- activităţi de renaturare, restructurare sau reconstrucţie ecologică
Aceste măsuri trebuie realizate cât mai discret, utilizând la maximum resursele locale şi
speciile vegetale indigene şi permiţând amenajări cu un caracter cât mai rustic.
Problemele cu care se confruntă parcurile naţionale, în special în ceea ce priveşte valorificarea
turistică, pot fi mai uşor surmontate în condiţiile unei bune cunoaşteri ştiinţifice a spaţiilor-
parcuri, atât în domeniul geoecologiei, cât şi în cel al ştiinţelor sociale, în recrealogie, etologie
(ştiinţa comportamentului), comunicare, domenii uneori neglijate în cazul ariilor protejate. În
acest sens, este foarte indicată prezenţa unui Consiliu ştiinţific consultativ cu reprezentare
pluridisciplinară în cadrul structurilor de administrare ale parcurilor naţionale. Acest consiliu
poate oferi sprijinul metodologic necesar în elaborarea unui model teoretic şi general,
materializat printr-o organigramă (fig.3) care să indice algoritmul operaţiilor şi evaluările
necesare amenajării şi gestionării unui parc naţional (evaluarea impactului amenajărilor,
evidenţierea disfuncţionalităţilor, asigurarea monitorizării ştiinţifice a gestionării parcului).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Dimensiunile care definesc capacitatea turistică portantă a parcurilor naţionale
2. Menţionaţi zonele funcţionale sau de amenajare ale parcurilor naţionale
3. Precizaţi care sunt principalele mijloace de acţiune destinate facilitării
petrecerii timpului liber (agrementului) în parcurile naţionale

REZUMAT

Capacitatea turistică portantă a peisajului teritoriilor protejate este definită de: capacitatea de
suport ecologic; capacitatea de încărcare socială şi psihologică; resursele proprii de tehnici
de amenajare, care modifică considerabil pragurile limită; compatibilitatea între utilizările
multiple ale peisajului natural
Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de
amenajare:
a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care favorizează
accesul în interiorul ariei protejate
b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă:
c)zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de cercetare
ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativ
În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii
 parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza
separat sau combinat:
f) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
g) controlul şi limitarea numărului de turişti
h) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
i) sporirea durabilităţii resurselor

TEME DE CONTROL
1. Analizaţi zonele de amenajare sau funcţionale într-un parc naţional sau rezervaţie a
biosferei dintr-o ţară cu flux turistic ridicat, indicând mijloacele de acţiune destinate facilitării
agrementului în aer liber.

CAPITOLUL V

Consideraţii metodologice asupra elaborării planului de amenajare şi evaluării

activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi proximitatea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate
2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea
parcurilor naţionale

OBIECTIVE
1. Însuşirea unei metodologii de evaluare a peisajului unui teritoriu protejat, în vederea
organizării, gestionării, utilizării publice şi dezvoltării durabile a acestuia
2. Modelarea posibilităţilor de acces şi echipare turistică a parcurilor naţionale şi naturale.

Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie precedată de studii detaliate (de
prefezabilitate) cu caracter interdisciplinar asupra potenţialului natural, cultural şi social-
economic, de care trebuie să se ţină seama în organizarea, utilizarea publică şi gestionarea
durabilă a acesteia.

1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate

Studiile de prefezabilitate se vor axa pe analiza următoarelor categorii de componente:

a. topografice
- valoarea pantelor, importantă sub aspectul gradului de accesibilitate;
- prezenţa unor elemente de discontinuitate a suprafeţei topografice (rupturi de pantă, faleze
etc.)şi a spaţiilor de punere în valoare a peisajului (puncte de belvedere, circuri glaciare);

b. geologice şi geomorfologice, ca suport al exploatării biotice şi antropice

- vor fi evaluate caracteristicile litologice şi morfologice (complexele morfolitologice,
morfometria, procesele morfodinamice etc.)
- vor fi inventariate siturile geologice şi geomorfologice importante sub aspectul cercetării
ştiinţifice, care vor necesita o protecţie riguroasă
- vor fi identificate siturile de interes turistic deosebit (aflorimente, cariere, forme carstice
etc.)
- vor fi realizate materiale cartografice sugestive, menite să pună în evidenţă morfostructura şi
morfolitologia ariei protejate, procesele de modelare actuală, arealele cu risc geomorfologic
ridicat etc.

c. edafice, cu rol determinant sau restrictiv pentru exploatarea biotică şi antropică

- studiile asupra învelişului edafic vor urmări aspecte legate de structura şi textura solurilor,
reacţia ionică, granulometria, conţinutul în substanţe nutritive, umiditatea acestora etc.

d. hidrologice şi hidrogeologice
- vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare şi curgătoare de suprafaţă, apelor de
adâncime, precum şi asupra pânzei freatice
- vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele cu risc hidrologic
ridicat

e. climatologice
- vor fi prelucrate şi interpretate datele climatice uzuale referitoare la: temperatură,
pluviozitate, nivometrie, vânturi, insolaţie, evapotranspiraţie etc.
- vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale sau specifice unei
anumite activităţi (avalanşe, furtuni, secete etc.)
- vor fi delimitate arealele de disconfort climatic

f.botanice şi fitogeografice
- se vor face aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor vegetale, dinamicii
în timp geologic şi în timp istoric a lumii vegetale
- se va evidenţia importanţa practică şi estetică a grupărilor vegetale
- va fi realizat spectrul fitogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea floristică şi vulnerabilitatea elementelor floristice indicatoare
de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
- va fi întocmită o hartă generală a vegetaţiei
- vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic, precum şi cele care
adăpostesc specii periclitate datorită intervenţiei antropice
- vor fi delimitate arealele de interes turistic

g.zoologice şi zoogeografice
- vor fi efectuate aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor animale,
dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii animale
- va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea faunistică şi vulnerabilitatea elementelor faunistice indicatoare
de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
- vor fi specificate arealele de interes turistic şi recreativ

h. ecologice
- se vor pune în evidenţă ecosistemele şi arealele fragile sub aspectul raportului potenţial
ecologic – exploatare biotică – activitate antropică

i. sociale şi economice
- va fi analizată dinamica activităţilor umane desfăşurate în teritoriul aferent ariei protejate
(exploatări forestiere, păşunat, culturi agricole, activităţi industriale şi de transport,
amenajarea căilor de comunicaţie şi a perimetrului construit)
- va fi evaluată dimensiunea impactului activităţilor umane asupra componentelor naturale ale
peisajului

j. valorificarea turistică actuală şi în contextul amenajării ariei protejate

- va fi analizată dinamica utilizării turistice a teritoriului actual al ariei protejate şi impactul
acesteia în peisaj
- vor fi delimitate spaţiile conflictuale din punct de vedere al utilizării turistice
- vor fi estimate utilizările posibile în perspectiva amenajării ariei protejate

k. valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru protecţie şi conservare

- va fi abordată din punct de vedere senzorial: peisaj real versus peisaj subiectiv, imagistica
peisajului analizat, descrierea peisajului privit sub aspectul formelor şi liniilor, al mişcării,
cromaticii, parfumurilor, zgomotelor etc., accesibilităţii siturilor şi a punctelor de belvedere
- va fi subliniată valoarea patrimonială a peisajului, fie numai din punct de vedere natural,
istoric, turistic, economic, fie privit ca o combinaţie variabilă între aceste componente

l. constrângerile şi favorabilităţile cu care se confruntă arealul considerat

- vor fi evidenţiate arealele de conflict trecute, prezente şi prognozate pentru viitor
- vor fi cartate arealele echipotenţiale din punct de vedere al favorabilităţilor şi
restrictivităţilor pentru desfăşurarea activităţilor recreative

2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea

parcurilor naţionale

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei

ansambluri de date:

1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date
sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale, care prezintă o
diversitate considerabilă atât de la o ţară la alta, cât şi de la un parc la altul. Ele
constituie cadrul general în care se înscrie politica de gestionare globală a fiecărui parc
şi raporturile acestuia cu activităţile turistice şi de agrement în aer liber. Din acest
punct de vedere, ponderea suprafeţei protejate din suprafaţa totală a unei ţări şi
raportul suprafaţa parcurilor naţionale/locuitor constituie indicatori foarte relevanţi
pentru o evaluare primară a politicilor naţionale orientate în direcţia acestui tip de
gestionare a spaţiilor naturale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează; crearea acestei baze de
date presupune participarea deopotrivă a specialiştilor din domeniul ştiinţelor naturii,
turismului şi activităţilor recreative.
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor
de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări; parcurilor intens
frecventate, relativ puţine la număr, li se opun cele aproape lipsite de vizitatori, de
asemenea puţin numeroase; marea majoritate se caracterizează printr-un flux turistic
de valoare medie; în cadrul parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două
categorii: cele în care activităţile turistice şi recreative se desfăşoară în conformitate cu
principiile gestionării perimetrelor protejate şi cele care se află în dezacord parţial sau
total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe
perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a
cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
a) o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative; această alegere corespunde în mod
deosebit cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturii sau cercetărilor ca caracter
pluridisciplinar;
b) o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor
turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a
acestuia, importantă în special pentru structurile administrative responsabile de
utilizarea publică şi dezvoltarea durabilă a ariei protejate; această metodologie,
aplicată pentru un număr de 157 de arii protejate în 21 de state europene, a permis
individualizarea a 7 modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi naturale
(fig. 6) şi anume:
- modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări desfăşurate în afara
limitelor acestuia (P.N. Vanoise, Ecrins din Franţa); acesta caracterizează 6 (4%) din
cele 157 de parcuri luate în calcul; amenajările turistice care înconjoară perimetrul
protejat sunt în general numeroase şi de dimensiuni importante; teritoriul protejat
include doar echipamente de cazare uşoare (refugii), utilizarea agricolă a terenurilor
fiind de asemenea limitată
- modelul II - parcurile naturale cu aşezări permanente şi cu infrastructură turistică
prezentă atât în interior, cât şi în afara limitelor ariei protejate(Abruzzo din Italia);
include 19 parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către personalul
parcului şi cei însărcinaţi cu gestionarea echipamentelor turistice, ci şi de către
populaţia locală care continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate;
Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente complementare,
destinate atât turiştilor cât şi populaţiei permanente.
- modelul III - amenajări turistice importante, desfăşurate în lungul căii principale
de acces în parcul naţional (P.N. Tatra înaltă slovacă – TANAP);cuprinde numai 7
parcuri naţionale (4,5%) şi ilustrează situaţia particulară a spaţiilor parcuri dotate cu
amenajări turistice variate: staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă, staţiuni
termale şi de odihnă echipate corespunzător.
- modelul IV - amenajări turistice localizate într-un singur punct din cadrul
perimetrului protejat (P.N. Stelvio din Italia şi Plitvice din Iugoslavia); aşa cum se
observă în figura , modelul include 6 parcuri naţionale (4%), caracterizate de prezenţa
unui centru turistic unic
- modelul V - amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în interior şi al
amenajărilor de anvergură în afara perimetrului protejat (P.N. Engadine din
Franţa );
- modelul VI - parcuri naţionale cu amenajări turistice sumare (refugii )în interior,
situate în vecinătatea unui oraş sau a unei aglomeraţii umane de peste 1 milion de
locuitori (P.N. Dunes de Kennemer din Ţările de Jos); modelele V şi VI includ 95 de
parcuri (65%); cazarea se realizează în regiunile periferice care dispun de mici centre
turistice sau de aşezări de mici dimensiuni, în 88 de cazuri; în celelalte 7 cazuri,
parcurile naţionale sunt localizate în proximitatea unor oraşe mari sau a unor
aglomeraţii de talie mare, care fac aproape inutilă amenajarea structurilor de cazare;
toate aceste arii protejate sunt penetrate într-o măsură mai mare sau mai mică de
circulaţia autovehiculelor.
 - modelul VII - parcuri naţionale fără amenajări turistice (Spitzberg), în număr de 13
(8%), care funcţionează ca adevărate rezervaţii naturale, nefiind deschise activităţilor
turistice;
- modelul VIII - parcuri naţionale pentru care nu există informaţii în acest sens
(parcurile albaneze, de exemplu); în număr de 12 (7,5%)
c) o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi
recreative, abordare aferentă cu precădere ştiinţelor sociale, dar şi geografiei
economice şi a mediului; ea permite studierea spaţiilor parcuri din perspectiva
practicilor aferente fiecărui tip de activităţi turistice şi de agrement, precum şi
identificarea categoriilor de situaţii similare din punct de vedere al riscurilor turistice
(de exemplu, efectele presiunii turistice a sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin
montan, respectiv efectele turismului balnear de masă, asupra peisajului litoral );
În practică, pentru o analiză complexă a problematicii parcurilor ca arii protejate este necesară
urmărirea tuturor celor trei direcţii metodologice menţionate, astfel încât să poată fi surprinsă
interdependenţa factorilor care intră în joc (naturali, politici, social – economici şi culturali).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Ce tipuri de metodologii pot fi utilizate pentru analiza raportului activităţi turistice –
arie protejată?
2. Comentaţi cele mai frecvente modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi
naturale

REZUMAT
Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei
ansambluri de date:
1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date
sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor de
abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe
perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a
cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
a. o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative;
b. o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor turistice
existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuia
c. o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi recreative
TEME DE CONTROL
1. Pe baza modelelor metodologice prezentate, evaluaţi activităţile şi amenajările turistice
desfăşurate în perimetrul şi proximitatea unui parc naţional sau natural din România sau dintr-
o ţară cu flux turistic ridicat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Borza Al. (1929) – Problema protecţiunii naturii în România, Întâiul Congres al
Naturaliştilor din România, Cluj
Bran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti
Ghincea Mioara (2003) - Valorificarea turistică a ariilor protejate. Studiu de caz: Parcul
Naţional Domogled-Valea Cernei, în Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universităţii din
Bucureşti
Glăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil, ecoturism, Ed. Economică,
Bucureşti
Grolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT (Tourisme), TER
Manea Gabriela (2003) – Naturalitate şi antropizare în Parcul Natural Porţile de Fier, Ed.
Universităţii din Bucureşti
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Ed. Scaiul, Bucureşti
Pătroescu Maria.şi alţii (2000) – Zone şi arii protejate în municipiul Bucureşti,
A.U.Timişoara, Geografie, vol. 9 – 10.
Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România, Ed. Meridiane, Bucureşti
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) – Conservarea diversităţii
biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti
Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´ Harmattan, Paris
Toniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List of Protected Areas în
Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii şi mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei,
Bucureşti
Toniuc N., Boşcaiu N. (1991) – Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural
şi natural, Ocrotirea naturii nr.1-2
*** Legea 137/1995 – Legea protecţiei mediului
*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secţiunea a III-a, Zone protejate
*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 236/2000,
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice.
*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP