1

Biogeografie

Formarea speciilor
Specia este unitatea fundamentala a clasificarii plantelor sau animalelor in sistematica vegetala sau cea
animala. Formarea speciilor are la origine variabilitatea individuala, mutatiile, hibridizarile, selectia naturala.
Trebuie sa se faca o distinctie neta intre modul de formare a speciilor ca un proces evolutiv, ce consta in
modificarea de-a lungul timpului a unei specii, care se transforma in alta, prin mijlocirea selectiei naturale si
modul de formare a speciilor prin procesul mutatiilor, adica fenomenul variabilitatii ereditare, numit si
morfogeneza, formare ce se realizeaza nu la nivelul speciei, ci la niveluri inferioare ei (subspecii, varietati).
Pe langa importanta sa pentru studiul variabilitatii biogeografice, populatia constituie unitatea
elementara a proceselor evolutive prin care se explica astazi speciaia. Mutatiile sunt perturbari ale informatiei
ereditare, intervenite in urma unor restructurari ale genelor si cromozomilor; cu alte cuvinte, modificari discrete
ale unitatilor purtatoare de informatie ereditara.
In natura, se pot distinge doua moduri principale de formare a speciilor:
aparitia unei specii noi pe calea formarii si diferentierii unei rase geografice;
formarea unei specii noi dintr-o rasa ecologica, constituita si diferentiata ca atare, adaptata unui mediu
local.
1. Speciatia pe calea formarii si diferentierii raselor geografice (alopatrica) se realizeaza prin segregatie
(izolare). Speciatia geografica poate avea aspecte diferite. O izolare geografica se datoreaza obstacolelor ce
impiedica incrucisarea intraspecifica (amixia).
Procesul acesta de formare si diferentiere a raselor geografice este legat de raspandirea si adaptarea
populatiilor la conditiile particulare pedoclimatice si biotice ale mediului respectiv; este legat de formarea
populatiilor care se inmultesc in cadrul lor, ca urmare a departarii altor populatii ale acelorasi specii, ori datorita
influentei izolarii, exercitate de suprafetele relativ intinse ale unor suprafete neprielnice.
Adaptarea acestor populatii la conditiile specifice ale mediului si izolarea lor fata de celelalte grupuri de
populatii, duc la formarea treptata a unor specii incipiente, care formeaza un complex specific.
Fenomenul se poate observa foarte bine indeosebi pe insule, pe masive muntoase izolate, in pesteri etc
Sub numele de speciatie se intelege scindarea unei specii in doua sau mai multe specii fiice, respectiv
aparitia unei izolari reproductive.
Aparitia unei singure mutatii nu duce la formarea unei specii noi; daca mutatia este atat de puternica
incat determina o izolare reproductiva, individul la care a aparut mutatia nu are cu cine se incrucisa si piere fara
descendenta. Atata timp cat intre populatii are loc un schimb de gene, nu se poate ajunge la izolare reproductiva
(speciaie). O asemenea izolare este posibila doar cand apare o anumita bariera care impiedica schimbul de
indivizi si gene, cu alte cuvinte, izolarea geografica precede izolarea reproductiva.
O izolare geografica perfecta are loc cand arealul s-a intrerupt prin aparitia unei bariere absolute:
separarea unui continent in doua (cum este cazul zimbrului european si a bizonului nord-american) sau
separarea unei insule, fragmentarea arealului datorita unor schimbari climatice.
Speciatia tot prin izolare geografica este posibila si in cazul unei raspandiri continue a speciei, cu
conditia insa ca arealul sa fie larg, indivizii putin mobili si schimbul de gene limitat. Este vorba de asa-zisa
speciatie prin distanta.

2

2. Speciatia ecologica (simpatrica) are loc pe calea formarii ecotipurilor (raselor ecologice) si prin
diferentierea lor de mai tarziu, fiind un proces care se desfasoara pe aceleasi cai ca si speciatia geografica.
Situatia diferita in spatiu este legata de unele deosebiri in conditiile de existenta, deci o rasa geografica este intr-
o oarecare masura si ecologica. Ex: unele plante din lunca, care desi seamana sub aspect morfologic cu celelalte
din afara luncii, au un ciclu vital intarziat din cauza viiturilor; ele formeaza rase ecologice distincte.
Studiindu-se comparativ florele si faunele unor regiuni mai apropiate sau mai departate, se constata ca
speciile sunt mult mai variabile pe un areal larg decat intr-o regiune limitata. In linii mari, specia se prezinta
unitara intr-o localitate data sau in localitati apropiate si cu cat localitatile sunt mai departate, cu atat deosebirile
dintre exemplarele respective ale aceleiasi specii sunt mai mari.
Studiul variabilitatii geografice a speciilor a aratat existenta unor deosebiri, uneori destul de accentuaate,
intre componentele spatiale ale unei si aceleiasi specii. In cazurile extreme se ajunge chiar ca exemplarele de la
extremitatile opuse ale arealului unei specii, daca ajung in contact, sa nu se mai incruciseze intre ele, sa fie deci
izolate reproductiv.
a) Vicarierea
Ca o consecinta a speciatiei geografice in care barierele fizice cat si cele biotice de lunga durata conduc
la formarea de rase geografice, apar specii ale caror arii de raspandire nu se suprapun. Speciile vicariante
(reprezentative) sunt inrudite intre ele din punct de vedere sistematic, dar sunt relativ recent formate si sunt
raspandite in diferite regiuni ale globului. Putem vorbi de vicariere chorologica si de o vicariere ecologica.
Ex de specii vicariante chorologice: maslinul din bazinul mediteraneean inlocuit in tinuturile muntoase
sahariene de o forma salbatica.
Ex de specii vicariante ecologic: coada soricelului; un rac de apa rece si curata intalnit si in balti statatoare.
b) Hibridizarea
Fenomenul se produce in zonele de suprapunere prin extensiunea ariilor entitatilor taxonomice
vicariante, mai mult sau mai putin transgresive. Ex: arealele plopului din Europa si Siberia occidentala cu cele
ale plopului din Siberia orientala se suprapun uneori, dand nastere la hibrizi.

Diseminarea (mprtierea) organismelor
Organismele vegetale si animale prezinta diverse moduri de imprastiere. O specie se intinde atat cat ii
permit conditiile de existenta si obstacolele naturale.
Inmultirea continua a indivizilor unei specii, urmata de ramanerea in acelasi spatiu a urmasilor ar duce la
pieirea lor (indeosebi la plante). Dar fenomenul nu are loc tocmai datorita posibilitatilor de diseminare de care
dispune fiecare organism. Mijloacele de diseminare sunt active si pasive, dupa modul in care organismele
participa la raspandirea lor din locul in care au luat nastere.
Actiunea de dispersare a semintelor si fructelor unei plante se numeste diseminare. Plantele poseda organe
specializate, reprezentand adaptari particulare produse in cursul evolutiei lor la diseminarea prin mijloace
proprii sau prin factorii mediului inconjurator. Dupa caracterele diseminarii, plantele se pot imparti in:
anemohore, zoohore, hidrohore si autohore.

a) Plantele anemohore plante adaptate la diseminarea prin intermediul vantului. Adaptarile la
raspandirea prin vant sunt multiple. Orhideele au semintele foarte mici si usoare, usor transportabile de
vant. Numeroase composee au pe fructe o egreta de papus, iar salciile si plopii au pe seminte perisori
care usureaza transportul de catre vant. Altele au semintele si fructele dotate cu un fel de umbrelue,
paraute sau aripioare, care le ajuta sa pluteasca mult in aer si sa strabata distante foarte mari. Din
aceasta categorie de plante amintim papadia, salcia, platanul, carpenul, ulmul, mesteacanul.

3

b) Plante zoohore reprezinta forma de imprastiere a semintelor si a fructelor de catre animale. In aceasta
situatie, unele seminte si fructe, prezinta diferite sistem de fixare, cum ar fi carlige sau peri incovoiati cu
ajutorul carora se agata de prul sau blana animalelor si transportate la mari distante. Alteori, fructele
unor plante, fiind carnoase si suculente, sunt mancate de animale si mai ales de pasari, trec prin tubul
digestiv fara sa fie digerate si in modul acesta ajung departe de planta de origine, iar alte specii de
animale, cum sunt rozatoarele, aduc in ascunzatorile lor si in galerii plasate la diferite distante, nuci,
alune, ghinda, jir etc. Acestea, daca nu sunt consumate, cu timpul, sub influenta unor conditii favorabile,
pot sa germineze. De asemenea, unele plante se polenizeaza prin insecte, pasari, acarieni, paienjeni etc.
Animalele fac serviciul de intermediari ca agenti de transport ai polenului, in cautarea nectarului pentru
hrana. La plantele respective s-au produs insa modificari in floare de asa natura, incat pentru a ajunge la
nectar, animalul trebuie sa atinga neaaparat staminele si stigmatul.

c) Plante hidrohore plantele acvatice, ca si cele de pe marginea baltilor si a raurilor, pot fi diseminate
prin curentii de apa. Se numesc hidrohore toate plantele la care semintele sau fructele se raspandesc duse
de apa. Adaptarea esentiala a acestora la hidrohorie consta in formarea tesuturilor lacunare aerifere
indispensabile plutirii. Ele insotesc samanta sau fructul si-l mentin la suprafata. Pe calea aceasta se
raspandesc fructele de cucut de balta, de cornaci, rogoaze, nuca de cocos, care plutind pe apa ajung la
distante mari fata de locul de provenienta.
Fructele aripate de anin, semintele cu puf de salcie si de plop, desi adaptate la plutirea prin vant, cand
ajung in apa sunt transportate si depuse in nisipul fin si umed in care gemineaza cu usurinta.

d) Omul este si el un factor din ce in ce mai activ in diseminarea organismelor vii. Influenta sa in acest
domeniu se realizeaza fie prin actiuni voluntare, fie prin actiuni involuntare. Plantele de cultura, omul
le-a transportat dintr-un tinut intr-altul inca din timpuri stravechi, astfel incat astazi, unora abia li se mai
poate cunoaste originea geografica (graul, fasolea, meiul). Altele au fost aduse in timpurile mai recente
din Lumea Noua (porumbul, cartoful, tutunul, salcamul). Alaturi de acestea s-au raspandit numeroase
buruieni aduse involuntar impreuna cu semintele sau cu diferite obiecte.
Tot dintre actiunile involuntare pe care omul le-a facut in sensul diseminarii unor plante si animale, face
parte si aducerea semintelor de in in Dakota, odata cu aceste seminte fiind introdus si ciulinele de stepa
si pelinul. De asemenea, sobolanul negru din Europa a fost dus cu corabiile in America unde, incetul cu
incetul, a inlocuit sobolanul sud-american.

e) Plante autohore unele plante au in structura fructului tesuturi mecanice susceptibile sa provoace
tensiuni prin care se pot desface singure cu atata putere incat arunca semintele ca printr-o mica explozie.
Toate plantele care au posibilitatea de a imprastia singure semintele, se numesc autohore. Distanta la
care plantele autohore isi imprastie semintele nu este prea mare, variind intre 1 si 5 metri.
Pstile leguminoaselor din fnee arunca semintele prin rasucirea brusca a valvelor, insotita de o
pocnitura declansata de simpla atingere in trecere prin iarba a omului, a unui animal sau la atingerea cu
ierburile in bataia vantului.
Diseminarea plesnitoarei (prezenta si in Dobrogea) se produce prin turgescena fructelor mature. Fructul
ia forma unui castravecior paros, in care substantele suculente din interior ajung sa aiba o presiune atat
de mare, incat la simpla atingere se desprinde de penducul la locul de insertie, cu aruncarea exploziva a
semintelor la 2-3 (chiar 10) m distanta.


4

In comparatie cu plantele, animalele au o mare capacitate de dismeniare prin mijloace proprii. De exemplu,
dintre animalele terestre, vulpea, lupul, lacusta calatoare, liliecii, strabat intinse suprafete geografice, iar
dintre speciile acvatice balenele si delfinii parcurg distante marine imense.

Migratia pasarilor se stie ca in zonele temperate si reci, inainte de a incepe sezonul rece, o parte din
pasari migreaza catre regiunile mai calde, reintorcandu-se primavara.
Perioada de migratie a pasarilor depinde de distanta ce trebuie strabatuta. De exemplu, randunica de
mare strabate peste 34 mii km de la locul de cuibarit (pen Labrador) si pana in insulele din apropierea
Antarcticii unde ierneaza.
In general, migratiile au un caracter periodic, insa sunt si animale care migreaza neperiodic. Asa este
cazul la lemingi, rozatoare mici ce traiesc in tundra Norvegiei, Suedia si Siberia, cand in unii ani se
inmultesc foarte mult si migreaza din lipsa de hrana, pierind in mas in calatoria lor.
Migratii efectueaza si unele specii de pesti, care traiesc in apele dulcicole si marine. Din apele dulci
amintim mreana si pastravul, care migreaza toamna pe rauri de la varsare catre izvoare pentru a depune
icrele. De asemenea, migratii se mai produc la pestii anadromi, adica pestii care traiesc in apele marine
si se reproduc in apele dulci de pe continent (ex: scrumbia) si la pestii catadromi care traiesc in apele
dulci iar reproducerea se face in mediul marin.
Obstacole naturale in diseminare
In procesul de extindere, specia intalneste in calea ei diferite obstacole, unele fizice (legate de natura
terenului), altele biotice (organisme cu care specia intra in competitie).
Prin obstacole fizice intelegem: relieful inalt pentru plante si animale de campie, climatul uscat pentru plante si
animale iubitoare de umezeala, raurile pentru speciile terestre, apele sarate pentru organismele de apa dulce. Cel
mai considerabil obstacol fizic pentru organismele terestre este marea, iar pentru cele marine, uscatul.
Prin obstacole biotice intelegem obstacolele conditionate de plante sau animale care lipsesc sau care,
dimpotriva, stau in calea raspandirii unor organisme. Lipsa unor insecte care mijlocesc polenizarea, poate sa
constituie un obstacole biotic pentru plantele care se polenizeaza prin intermediul acestora. Pentru un parazit, un
obstacol biotic il constituie lipsa gazdei respective.
De asemenea, unele animale conditioneaza existenta altor animale in anumite locuri, constituind un alt exemplu
de obstacol biotic.

Formarea arealelor
Un organism oarecare (planta sau animal) ia nastere ca specie intr-un punct de la suprafata pamantului.
Acest punct se numeste centru biogenetic al speciei respective. Din acest centru, specia considerata se
raspandeste radiar spre periferie, prin diferite mijloace de imprastiere, tinzand sa-si largeasca suprafata ocupata,
spatiul de existenta. De aceea, centrul biogenetic se mai numeste si centrul de dispersie al speciei.
Suprafata geografica ocupata astfel de o specie oarecare se numeste areal sau arie de repartitie (de
distributie, de raspandire geografica).
Fiecare specie se caracterizeaza printr-un anumit areal. Aproape ca nu exista doua specii de plante sau
animale care sa aiba limite identice in ceea ce priveste arealele lor. Indivizii unei specii oarecare nu acopera
niciodata in intregime arealul si in limitele acestui areal ei se gasesc numai in anumite locuri, si anume numai in
locurile prielnice, corespunzatoare nevoilor lor vitale.
Notiunea de areal se refera nu numai la specii, ci si la unitati sistematice superioare: gen, familie, ordin.
Ea se intrebuinteaza de asemenea nu numai la specii sau alte categorii taxonomice izolate, ci si la studiul
asociatiilor de organisme. Tot prin areale se circumscriu regiunile biogeografice (holarctica, neotropicala,
australiana), provinciile etc.
5

Generalizand, se poate spune ca arealul este suprafata geografica pe care este raspandit un anumit
organism sau asociatie ori pe care o ocupa anumite fenomene periodice, fenologice ale organismelor (migratii,
stadii de dezvoltare, zborul puilor de pasari).
Distributia populatiilor din cuprinsul unui areal depinde in cea mai mare parte de capacitatea speciei de a
se adapta la varietatea mediului natural, adica de a se adapta la valenta ecologica a speciei.
Dupa valenta ecologica, speciile se impart in doua grupe: euribionte (cu valente ecologice mari) si
stenobionte (cu valente ecologice restranse). Din grupa euribiontelor fac parte: iarba albastra, care se dezvolta
foarte bine de la campie pana in zona alpina. Iar dintre animale mentionam lupul, vulpea, vrabia etc, care traiesc
in conditii variate, adica le intalnim in padure, stepa, semidesert etc. Din grupa stenobiontelor amintim speciile
cu areal restrans: floarea de col, roua cerului, capra neagra.
Dupa marimea, forma si caracterul limitelor lor, se deosebesc urmatoarele tipuri de areale: cosmopolite,
endemice, continui, discotinui, in fii, circumterestre si vicariante.
o Areale cosmopolite plantele au un areal foarte intins, raspandite pe toate continentele asa cum sunt
trestia, papadia sau urzica
o Areale endemice plantele care au un areal restrans. Acest areal poate sa se reduca la cativa km
2
sau
chiar la cativa m
2
; de exemplu, gura leului creste numai pe cativa metri patrati in insula Menorica din
Arhip Balearelor.
o Areale continui areale a caror suprafata ocupata de specia respectiva prezinta un tot unitar.
Majoritatea speciilor de plante au areale continui. Ex: arealul eucaliptului in regiunea australiana.
o Areale discontinui sunt fragmentate si pot fi raspandite unele fata de altele la distante mai mari sau
mai mici. Ex: nucul, magnolia, capra neagra, gainua polara. Arealele discontinui au rezultat fie prin
divizarea unui areal mai mare continuu in areale mai mici, discontinui, fie prin strapungerea unui
obstacol fizico-geografic, unde a luat nastere la inceput un areal mai mic, iar cu timpul s-a marit
(depasindu-l pe cel din care a provenit).
o Areale in fii se intind sub forma unor fasii (zone) inguste de lungimi diferite. Putem da exemplu
plantele ce se intalnesc in luncile apelor curgatoare.
o Areale circumterestre sunt suprafetele terestre sau oceanice cuprinse intre anumite limite de
latitudine. Se disting: arealul circumpolar boreal, arealul pantropical
o Areale vicariante Prin vicariere se intelege substituirea unor plante sau animale de pe o anumita
suprafata cu altele, dar apropiate dpdv sistematic. De exemplu, cioara cenusie din Europa Centrala si
Estica este inlocuita in Siberia Centrala si Vestica si in Europa de Vest de cioara neagra.
Speciile localizate intr-un teritoriu restrans, bine delimitat, sunt numite specii endemice (endemite)
pentru acel teritoriu. Au extinderi diferite, de la cele endemice pentru o tara sau regiune geografica, la cele care
se intalnesc strict local (de exemplu, intr-un singur masiv muntos sau doar intr-o portiune a acestuia).
Sub aspectul originii, organismele se diferentiaza in:
organisme paleoendemice (numite si endemite relicte sau conservative) sunt specii care au avut in trecut
o intindere mult mai mare, dar odata cu modificarea conditiilor de trai au disparut din cea mai mare parte a
fostului areal, mentinandu-se numai local, acolo unde fie unele particularitati topoclimatice sau edifice fie
lipsa pradatorilor sau a concurentilor le-au permis sa supravietuiasca. De exemplu, stramosii arborelui
pagodelor ocupau in trecutul geologic mari suprafete din Europa, Asia si America, dar acum acesta creste
spontan doar intr-o regiune muntoasa din nord-estul Chinei.
Unele specii paleoendemice au caractere arhaice pronuntate, adesea fiind considerate adevarate fosile vii,
cum sunt unele plante si animale din Madagascar, Noua Zeelanda, Australia. Insa nu intotdeauna relictele au
caracter endemic exista si relicte care s-au mentinut in mai multe puncte izolate ale vechiului areal.

6

organisme neoendemice sunt de origine recenta si nu difera de speciile din care provin decat prin
caractere minore; de obicei au numai rang de subspecie sau de varietate. Apartin unor genuri in plina
evolutie, cu mare vitalitate, dar nu au reusit sa se raspandeasca prea mult datorita timpului scurt de la
aparitie sau unor bariere recente. Asa sunt numeroase specii, subspecii si varietati endemice de vulturic din
Carpati, foca din Marea Caspica (endemism al Mrii Caspice), tritonul siberian s.a.

Extinderi de areale
Unele extinderi s-au produs spontan, datorita aparitiei de noi habitate sau surse de hrana in urma
actiunilor de modificare antropica a mediului. Multe plante si animale de stepa au patruns in zone altadata
acoperite de paduri de foioase odata cu fragmentarea arealului padurilor. Unele animale si-au extins arealele si
si-au sporit efectivele deoarece reusesc sa supravietuiasca intr-un peiasj mediu pana la puternic antropizat, pe
ogoare, vii, livezi, gradini si chiar in interiorul localitatilor in parcuri, spatii verzi, sub streini, pe acoperisuri,
in poduri, beciuri etc
Printre speciile de pasari care s-au extins se numara gugutiucul, provenit din Asia, care a ptruns
ulterior n Peninsula Balcanic. Pescaruul, o pasre caracteristic pn de curnd numai litoralului marin,
ptrunde tot mai frecvent n marile orae din interior, hrnindu-se cu diverse resturi alimentare.
Alte plante si animale au fost colonizate n mod intenionat n diverse scopuri n unele puncte, de unde
i-au extins apoi spontan arealul, uneori neateptat de mult, ocupnd diverse nie ecologice. Altele au ajuns
accidental, odata cu diverse mrfuri. O serie de specii marine au ajuns departe de locul de origine n apa de
balast a vapoarelor sau prinse de ancora sau de carena acestora.

Factorii de mediu si raporturile lor cu organismele
Cunoasterea relatiilor intre organisme si mediul inconjurator prezinta doua etape: studiul mediului in
care traiesc organismele si studiul comportartamentului si a reactiilor organismelor la acest mediu.
Raspunzand la actiunea factorilor mediului, organismele pot evita actiunea nefavorabila a acestora, prin:
particularitatile comportarii lor mijloacele respective de reactie a organismelor se observa mai
mult printre animale, care sunt mobile, decat printre plante, care sunt fixate de sol. Multe din
particularitatile comportarii animalelor, cum sunt zborurile pasarilor, folosirea vizuinelor si a
cuiburilor ca adapost impotriva conditiilor meteorologice nefavorabile, migratiile in cursul a 12 ore
si cele sezoniere, constituie tot atatea exemple ale unor asemenea reactii. La plante, reactii analoage
se intalnesc mult mai rar (inchiderea florilor in timpul ploii, strangerea foliolelor la mimoza cand e
atinsa etc.);

largirea amplitudinii ecologice si marirea valentei ecologice a organismelor sunt caracteristice
pentru plante, care sunt fixate in sol si care adesea nu pot evita, prin alt mijloc, actiunile nefavorabile
ale mediului. Marirea gradului de rezistenta la ger se efectueaza prin modificarea chimismului,
caderea frunzelor etc.

restaurarea ciclului de dezvoltare include o perioada de repaus a organismelor care coincide cu
perioada conditiilor cele mai nefavorabile

formarea unui mediu intern care opune rezistenta mediului exterior. Un exemplu mai expresiv
este homeotermia (temperatura constanta a organismului) la mamifere si pasari. Plantele pot de
asemenea regla, pana la un anumit grad, conditiile mediului, prin transpiratie.

7

Factorii biotici si abiotici si relatiile acestora cu organismele vii
1. FACTORII ABIOTICI tin de natura fizica. Ei sunt factori climatici (t aerului si solului, lumina, pp,
atmosfera), edafici (sol compozitie chimica, aciditate etc), orografici (aspecte ale reliefului altitudinea,
expunerea, adapostul).
Temperatura si rolul ei in viata plantelor si animalelor
Principalele procese de crestere si dezvoltare a plantelor si animalelor au loc in anumite conditii de
temperatura a aerului si solului. De exemplu, germinarea semintelor nu este posibila la temperaturi mai mici de
0C, deoarece este nevoie de apa lichida pentru activitatea fermenilor. Pentru animale, temperatura atmosferica
conditioneaza in mare masura existenta lor si actioneaza asupra repartitiei acestora pe suprafata pamatnului.
Intreaga desfasurare a vietii plantelor este sub influenta temperaturii incepand cu germinaia, cresterea,
toate procesele de nutritie si pana la maturitatea seminelor. Toata activitatea fiziologica a plantelor este
conditionata de factorul termic.
Unele specii de plante care cresc la latitudini mari si cu temperaturi scazute au cptat unele adaptari
cum ar fi rezistenta la frig care este determinata de cresterea procesului de deshidratare a plantelor. Dintre
speciile de plante rezistente la frig, putem aminti rchitele si meriorul. Tuberculii de cartofi nu sunt plantati
decat in lunile martie aprilie, iar porumbul este semnat in aprilie pentru ca aceste plante nu suporta inghetul.
De asemenea, unele functii ca transpiratia, respiratia, absorbtia apei si asimilatia clorofiliana, nu au loc
decat daca temperatura este suficient de ridicata.
S-a constatat ca in timpul iernii, nu temperatura scazuta este atat de vtmtoare pentru plante, ci
evaporatia excesiva, sub influenta vnturilor uscate de iarna. Pentru fiecare planta si pentru fiecare faza de
dezvoltare a acesteia exista temperaturi minime, maxime si optime.
Dupa cerintele lor de caldura, plantele au fost impartite in 4 categorii: megaterme (adaptate la o
temperatura constanta mai mare de 20C palmierii, bananierii), mesoterme (15 20C maslinul),
microterme (0 - 15C coniferele) si hekistoterme (< 0C plantele polare si alpine).
Temperatura atmosferica conditioneaza in mare masura existenta animalelor terestre. Exista specii de
animale care suporta cu usurinta unele variatii de temperatura, fapt pentru care au fost denumite euriterme
(ex: vrabia suporta t cuprinse intre -30 si 37C, ursul, caprioara, lupul), iar altele care suporta variatii mici si
foarte precise de temperatura, numite stenoterme (ex: viermele de mtase, maimua, foca, pastravul)
In functie de reactiile la modificarea temperaturii, animalele se pot grupa in:
poickiloterme la care temperatura corpului se schimba odata cu variatiile temperaturii externe,
ridicandu-se exagerat sau scazand foarte mult, asa cum este cazul pestilor, insectelor, amfibienilor,
reptilelor si a unor mamifere
hemeoterme au temperatura interna a corpului aproape constanta, indiferent de variatiile mediului
ambiant, cum este cazul majoritatii pasarilor si mamiferelor.
Temperatura joaca un rol esential atat asupra repartitiei cat si a supravietuirii animalelor. La mamifere,
adaptarea la frig este realizata intr-un mare numar de cazuri prin cresterea numarului de peri, odata cu
nprlirea. Unele animale in timpul verilor calduroase cad intr-o amorteala (fenomen numit estivare), iar
altele in sezonul rece duc o viata latenta (hibernare).




8

Lumina si importanta sa in viata plantelor si animalelor
Pentru plantele verzi, lumina are o importanta primordiala. Crescute in absenta ei, plantele nu formeaza
clorofila, nu inverzesc, cresc lungi, plpnde si palide, iar pana la urma pier. In lumina de intensitate scazuta,
fotosinteza este redusa si nu poate produce substantele necesare cresterii plantei, infloririi si fructificarii.
Plantele se impart in specii de zi lunga si specii de zi scurta. Speciile de zi lunga s-au dezvoltat la latitudini
nordice, iar cele de zi scurta sunt originare din regiunile sudice.
Cantitatea si intensitatea cu care cade lumina asupra plantelor mai este influentata si de alte cauze, cum
ar fi inaltimea Soarelui deasupra orizontului sau inclinarea pantelor.
Cu privire la necesitatile de lumina, plantele se impart in mod arbitrar in doua categorii: heliofile
(iubitoare de lumina) si ombrofile (iubitoare de umbra). Cele cu cerinte de luminozitate ridicata se afla
intotdeauna in stratele de vegetatie superioare, iar cele ombrofile cresc in stratele inferioare.
Plante ca ghioceii, vioreaua cu doua frunze, brebeneii, toporasii infloresc timpuriu primavara, inainte de
infrunzirea completa a padurii.
Lumina actioneaza asupra organismelor prin intensitate, lungime de unda si durata. In functie de aceasta,
animalele primesc o anumita coloratie, se orienteaza in spatiul aerian si terestru, are loc migratia pasarilor,
reproducerea etc.
S-a constatat ca in cele mai multe cazuri, animalele au tendinta de a copia culoarea mediului in care
traiesc, fenomen ce este cunoscut sub denumirea de homocromie. Ziua, culorile mediului inconjurator sunt
reflectate asurpa celulelor pigmentative de pe pielea animalelor denumite cromatofire, imprimandu-le culoarea
mediului respectiv. Acestui lucru se datoreaza culoarea alba a animalelor din zona polara sau din muntii inalti
acoperiti cu zapezi permanente (ursul polar, cucuveaua incalat).
Tot datorita luminii, unele animale se orienteaza in spatiu animalele care-si desfasoara activitatea in
timpul zilei se orienteaza dupa directia luminii. In acest caz, se pare ca pasarile isi descopera cuibul datorita
directiei soarelui pe bolta cereasca. Exista animale care activeaza numai in tmipul zilei, ele constituind grupa
animalelor diurne, altele in schimb actioneaza numai noaptea, formand grupa animalelor nocturne (liliecii).
Lumina exercita o actiune importanta asupra zooplanctonului marin, care efectueaza migratii verticale
de la zi la noapte; seara se apropie de suprafata apei, apoi ziua coboara pana la o anumita profunzime. In
regiunile arctice, cand lumina este constanta 24 ore, zooplanctonul nu migreaza.
Ritmul nictemeral (noapte zi) reprezinta alternanta regulata a perioadelor de activitate si de repaus la
animale care depind, de asemenea, de lumina. La rozatoarele mici s-a constatat lipsa unui ritm nictemeral,
activitatea lor desfasurandu-se fara o anumita regularitate in cursul a 24 ore.
Precipitatiile si influenta lor asupra plantelor si animalelor
Pentru plante, apa este un factor indispensabil atat pentru absorbtia din sol si transportul substantelor
nutritive, cat si pentru indeplinirea unei intregi serii de reactii chimice complexe, legate de procesele de
metabolism. Cantitatile de apa necesare plantei sunt mult mai mari decat ceea ce consuma sau foloseste in
sintezele organice. Apa neconsumata este eliminata prin transpiratie prin care se regleaza temperatura acestora.
Cea mai mare parte a apei mobilizata de plante provine din precipitatii, se infiltreaza in sol, de unde este
absorbita prin radacini. Pe suprafata globului, cantitatea de apa ce cade anual sub forma de pp este foarte
variabila. Astfel, sunt tinuturi unde PMA se ridica la 10.000 mm (tropice) iar altele nu depasesc 100 mm/an
(S Africii, desertul Namib).
Ceea ce conteza cel mai mult pentru plante nu este neaaparat cantitatea totala de precipitatii anuale, ci
repartitia lor. Astfel, vegetatia plantelor se dezvolta cel mai bine in perioada umeda, cu conditia ca temperatura
sa nu scada sub 0C.
Oricum ar fi, repartitia anuala a ploilor influenteaza direct sau indirect climatul, solurile si vegetatia regiunii.
Sub influenta climatului medio-european, unele specii ca gorunul, fagul, bradul, laricele si altele nu inainteaza
in Europa mai spre rasarit de Carpati.
9

Crestele muntoase joaca uneori un rol foarte important in repartitia umiditatii, provocand contraste
accentuate intre vegetatia versantului expus vanturilor umede, cu umezeala abundenta, si cel opus, cu putine
precipitatii.
Caracterul deserturilor extreme, cu ariditate excesiva, este dat de cantitatea redusa si neregulata de
precipitatii atmosferice, conditii in care numai putine specii sunt adaptate la uscaciune, prin seminte rezistente,
bulbi, radacini foarte adanci si mai ales printr-o desfasurare grabita si foarte scurta dupa ploaie a vegetatiei lor.
Zapada este un factor ecologic ce poate exercita o actiune favorabila asupra plantelor, prin rezerva de
apa inmagazinata in sol la topire, prin ecranul protector ce-l formeaza iarna contra vanturilor uscate si a
gerurilor vatamatoare (are un rol favorabil dar si defavorabil prin degradarea solului si strivirea vegetatiei de
catre avalanse). O actiune distrugatoare asupra plantelor lemnoase mai exercita apa sub forma de chiciura sau
promoroaca depusa pe ramuri in cantitati mari. Ea provoaca ruperea ramurilor sau asfixierea mugurilor, caderea
lor, sterilitatea etc.
Adaptarile morfologice si anatomice in raport cu umiditatea se rasfrange mai ales asupra organelor de
transpiratie si asupra economiei de apa. Adica, plantele sunt specializate pentru a realiza intretinerea unui
echilibru intre aprovizionarea si eliminarea apei, pastrand regimul hidric cel mai favorabil in conditiile de mediu
in care se afla.
Dupa gradul de umiditate al mediului si adaptarilor la un anumit regim hidric, plantele se impart in:
hidrofile plante acvatice (ex: sageata apei, ciuma blii). Unele plante acvatice sunt foarte sensibile la
uscaciune, cand sunt scoase din apa se deshidrateaza repede, se ofilesc ireversibil si daca sunt
reintroduse in apa, nu-si mai revin.
higrofile (sau iubitoare de umezeala) plantele de primavara din padurile umede temperate sau din
tinuturile ecuatoriale. Fiind asigurate cu umezeala, ele nu prezinta caractere de adaptare in privinta
impiedicarii evaporatiei.
mezofile plante care traiesc in conditii de umiditate mijlocie (ex: graminee de fnee de lunca, iarba
campului; plante de paduri umede temperate: fagul, stejarul, teiul, frasinul, carpenul, mcriul s.a.)
xerofile plante de locuri uscate (secetoase) si aride (ex: plante de stepa si de pustiu stipa, saxaulul).
Deficitul de umiditate a mediului xerofilic este permanent, in tot cursul anului, sau sezonier, numai in
anumite anotimpuri. In urma unei transpiratii puternice in timpul secetei, plantele xerofile pot pierde apa
temporar pana la 50%. Datorita unor adaptari fiziologice (ex: alungirea radacinilor, cuticula epidermei
acoperite cu cear, aparitia periorilor, reducerea aparatului foliar, transformarea frunzelor sau a
ramurilor in spini), in astfel de conditii, coloidele din celulele lor, prin deshidratare, se transforma in gel,
a carui forta de retinere a apei este mai mare; in acest mod trec perioada de timp uscata si nefavorabila.
La animale, ciclul apei cuprinde doua faze:
o faza de absorbtie, in care la molustele terestre, apa este luata din atmosfera; in corpul animalelor
marine, apa patrunde din mediul ambiant; la mamifere si pasari terestre, absorbtia apei se face odata cu
adpatul sau cu ingeratul alimentelor apoase;
o faza de expulzare a apei prin transpiratie, respiratie, secretia glandelor sudoripare, urina etc.
In regiuni foarte secetoase, sunt unele animale care consuma o cantitate foarte mica de apa, preluata de cele
mai multe ori din plantele cu care se hranesc (ex: dromaderul).
Conform nevoilor de apa se disting in mediul terestru, animale higrofite (care au nevoie de o cantitate
mare de apa), xerofite (cu cerinte reduse de apa) si mesohigrofile (care necesita cantitati moderate de apa).
Umiditatea aerului si precipitatiile, ca principale conditii ale schimbului hidric, influenteaza repartitia
geografica a animalelor.
Grindina are o actiune directa asupra vertebratelor pe care le poate omor. S-au vazut berze care au pierit
in urma averselor de grindina. In Canada, au pierit datorita grindinii in anul 1953, aprox. 150.000 rae
salbatice.
10

Rolul vantului in viata plantelor si animalelor
Actiunea atmosferei se exercita asupra plantelor si animalelor prin compozitia aerului si prin curentii de
aer, cunoscut sub forma de vnt.
Vantul are un rol insemnat in diseminarea pasiva a unor plante si intamplator la unele specii de animale
inferioare. Vanturile dominante si puternice, au actiune evidenta asupra plantelor de talie mare; la marginea
padurilor din aceste zone, curentul de aer deformeaza arborii, inclindandu-i pe directia generala a vantului.
Sunt numeroase specii ale caror spori, seminte sau fructe se raspandesc prin intermediul vantului,
prezentand adaptari caracteristice la acest mod de dispersie. Pentru altele, polenizarea este imposibila in absenta
curentilor de aer.
Sub raport fiziologic, vanturile exercita o influenta imporanta asupra transpiratiei plantei prin
indepartarea din jurul ei a aerului saturat de vapori. Prin intensificarea transpiratiei, vanturile contribuie la
cresterea uscaciunii atmosferice si la accentuarea adaptarilor xerofilice ale plantelor.
Efectele fiziologice directe sau indirecte sunt mai complexe si multiple, depinzand de natura termica a
vanturilor calde sau reci, de starea lor de umiditate (uscate sau umede).
Efectul mecanic nefavorabil al vantului se remarca asupra copacilor izolati sau a coroanei arborilor, care
datorita presiunii este inclinata in directia vantului.
Dintre copaci, cel mai sensibil la actiunea vantului este molidul care datorita radacinii superficiale poate fi
smuls usor din pamant. Cei mai rezistenti in schimb, sunt stejarii.
Pe terenurile nisipoase si pe litoralul maritim, vantul transporta nisipurile formand dune, care pot fi
fixate cu vegetatie, stopand astfel in buna parte eroziunea eoliana.
La animalele terestre, vantul influenteaza schimburile termice si hidrice, prin intensificarea evaporatiei
si accentuarea pierderii caldurii. Pentru animalele zburatoare, vantul reprezinta o piedica sau un sprijin de zbor.
Numeroase specii de insecte de altitudine inalta au aripile de talie redusa, aceasta fiind probabil o adaptare la
actiunea vanturilor ce sunt foarte puternice la inaltimi.
Animalele cu sim olfactiv dezvoltat sunt ajutate de miscarea aerului atat in cautarea hranei cat si pentru
evitarea pradatorilor.
De caracterul activitatii eoliene depinde repartitia geografica si stationala a unei serii de specii. In
regiunile cu vanturi constante si puternice, componena specifica a zburatoarelor este saraca, acolo
mentinandu-se de obicei organismele bune zburatoare.
Vantul joaca un rol important in migratia lcustei. Deplasarile acesteia se efectueaza in zona de presiune
ridicata, in zona minimului barometric, unde cad maximum de precipitatii.
In locurile batute de vant, pasarile isi fac cuiburile adapostite (folosind terenul accidentat, desiurile
ierboase etc.), uneori amenajeaza dispozitive protectoare avand forma unor pereti alcatuiti din pietricele etc.
In acest mod, vantul se dovedeste a fi in numeroase cazuri o importanta conditie de existenta a
animalelor terestre.
Solul si rolul sau in lumea vietuitoarelor
Solul este un corp natural cu insusiri de fertilitate, format prin actiunea indelungata a vietuitoarelor
(plante cu clorofila, animale, microorganisme) si a factorilor climatici asupra materialului mineral al rocilor, de
la suprafata uscatului.
Un rol important in procesele de nutritie minerala a plantei il are humusul. El ia nastere din toate
resturile vegetale cazute la pamant, provenite din tulpini, ramuri si frunze, fructe si radacini superficiale
acumulate an de an.

11

Reactia solului are mare influenta asupra dezvoltarii plantelor, unele fiind adaptate la viata pe soluri
acide, iar altele pe soluri bazice; odata cu schimbarea pH-ului ele dispar, fiind inlocuite de altele.
plantele oxifile prefera solurile acide: afinul, roua cerului, merisorul etc
plante neutrofile prefera solurile cu reactie neutra: via de vie, nucul etc
plante bazifile cresc pe soluri alcaline (bazice): stejarul, papadia etc
plante halofile cresc pe soluri srate: salicornia herbacea
plante nitrofile cresc pe soluri bogate in nitrii si nitrai: urzica, tevia, bozul etc
Insusirea unor plante de a creste pe anumite soluri cu continut de diferite substante are importanta
stiintifica si practica, caci in baza ei sunt considerate plante indicatoare.
Solul are o mare importanta in dezvoltarea animalelor, atat prin vegetatia ierboasa si lemnoasa care
creste pe el, cat si prin structura lui fizica. De exemplu, animalele ierbivore strabat distante foarte lungi pentru a
consuma plante halofile, suculente, in vederea completarii de clorura de natriu. De asemenea, din cauza lipsei
de iod din apa si in plantele pe care animalele le consuma, se pot produce tulburari fiziologice cunoscute sub
numele de gut.
Dupa structura fizica a solului unde isi desfasoara activitatea, animalele se impart in:
animale geobionte traiesc in subteran pe solurile cu structura cea mai tare: viermi, protozoare, crtia.
animale geofile traiesc nuami o parte din timp in subteran. Isi fac galerii sub pamant, iar hrana si-o procura de
la suprafata. Asa este soarecele de camp, nevastuica etc
animale petrobionte isi duc viata pe soluri foarte dure, stancoase: oprlele...


Importanta altitudinii, expunerii etc., in distributia plantelor si animalelor
Altitudinea joaca un rol evident in distributia plantelor, fiind corelata in numeroase cazuri si cu
temperatura, structura solului etc. Relieful prezinta variatii de amplitudine mare, in cadrul carora vegetatia se
grupeaza pe etaje sau regiuni diferite.
Expunerea este orientarea pantei fata de punctele cardinale. Prin diferentele pe care le provoaca
expunerea in intesitatea factorilor climatici, determina o ridicare a limitelor etajelor de vegetatie pe versantii
sudici si o coborare a lor pe cei nordici. Limita superioara a padurilor este adeseori pe versantul nordic cu 200-
300 m mai coborata decat cel vestic.
Relieful influenteaza umiditatea atmosferica. Astfel, vaile in timpul verii sunt totdeauna mai umede,
ferite de curenti de aer, iar apa evaporata in atmosfera stagneaza timp mai indelungat. Culmile si crestele
muntilor, in locurile deschise, campiile intinse, ca si podisurile, sunt terenuri in care curentii de aer nu intalnesc
obstacole, ceea ce face ca umiditatea atmosferica sa fie redusa, iar transpiratia plantelor puternica.
Altitudinea joaca un rol esential in repartitia speciilor. Daca modificarile nu sunt decat putin aparente in
etajul montan, ele devin foarte vizibile in etajul alpin, unde se constata o reducere considerabila a faunei de
vertebrate, care nu cuprinde decat specii adaptate la conditiile fizice ale mediului: capra neagra, muflonul, caii
de munte in Europa, iakul in Asia etc.
Insectele de altitudine inalta sunt dpdv biologic profund modificate; durata stadiului larvar este mult
prelungita in raport cu nivelul putin ridicat al temperaturii.


12

2. FACTORII BIOTICI
Prin factori biotici se intelege totalitatea relatiilor ce se creaza intre organismele vii. Aceste relatii
exprima raporturi de interdependenta si de influenta reciproca intre plante si asociatiile acestora, intre animale si
plante si intre societatea omeneasca si mediul ambiant. Raporturile dintre organisme pot fi favorabile
(cooperare) sau nefavorabile (competiie).
Relatiile dintre organisme sunt multiple si diverse. Se intalnesc actiuni de interdependenta dintre plante
si animale si dintre animale si plante. De exemplu, florile unor plante sunt polenizate prin intermediul unor
pasari; asa este cazul la cactuii columbieni unde polenizarea se face cu ajutorul unor specii de colibri.
In gama relatiilor dintre plante si animale se pot mentiona situatii cand unele specii de animale devin
primejdioase pentru existenta plantelor. De exemplu, furnicile taietoare de frunze, pot distruge suprafete intinse
de portocali, cafea, trandafiri etc. Se mai intalnesc cazuri cand indivizii unor specii devin hrana pentru indivizii
altor specii care sunt pradatori sau consumatori. Acesti consumatori pot fi: fitofagi, zoofagi, sau omnivori.
In sfera organismelor, pe langa raporturile ce se creaza intre plante si animale, se mai manifesta si alte
forme de relatii cum ar fi: competitia, comensalismul, simbioza si parazitismul.
o Competitia lupta ce se da intre plante pentru hrana si pentru ocuparea spatiului. Competitia se transforma de cele
mai multe ori in concuren. Astfel, exista o concurenta pentru lumina, unde speciile cu crestere mai rapida elimina
din jurul lor pe cele ce cresc mai incet.
La animale, un caz de concurenta pentru hrana este cel dintre stridia europeana si melcul din Marea
Nordului, ambele hranindu-se cu plancton.

o Comensalismul presupune raporturi de ajutor reciproc intre diferite organisme pentru a consuma o anumita sursa
de hrana in comun. De cel emai multe ori insa numai unul beneficiaza de ea, fara a duna celuilalt. De la forma de
comensalism se trece usor la parazitism. Un caz de cooperare din domeniul plantelor este cel al lianelor, care se
servesc de plantele superioare numai ca suport.
Din lumea animalelor putem sa ne referim la unele specii care sunt tolerate in spatiul altora, unde gasesc
mediu favorabil de clima, hrana si apa. Asa este cazul animalelor care traiesc in jurul caselor: greierele,
soarecele, paianjenul, musca.

o Simbioza reprezinta tipul de relatii dintre doua specii care convietuiesc impreuna si au avantaje reciproce.
Simbioza poate fi realizata intre o specie de plante si una de animale, intre doua specii de plante sau intre doua specii
diferite de animale.

o Parazitismul presupune un tip de relatii intre doua organisme vii, in care una din parti este avantajata prin
consumul de hrana de pe urma celeilalte, fara insa sa o distruga. Repartitia unui parazit este deci legata de cea a
plantei care-i serveste drept gazda (ex: vscul de stejar, rugina grului).

3. FACTORUL ANTROPIC
Omul a modificat pozitiv sau negativ componenta florei si a faunei din diferite comunitati de organisme
sau a actionat direct asupra ariei de repartitie a diversilor taxoni.
Cand oamenii primitivi adunau plantele folositoare din paduri sau din stepa ori animalele din aceleasi
locuri ca si din domeniul acvatic (indeosebi anumite specii de pesti), modificau inconstient corelatia intre
diferitele specii de organisme. Mai tarziu, cand erau incendiate stepele si savanele in scopuri vntoreti ori
agricole pentru obinerea unor mari suprafee de cultur ori pastorale, pentru a obine o iarb mai bun, necesar
pscutului vitelor, covorul vegetal suferea schimbri mari, unele specii disprnd i in locul lor aprnd altele
noi, de obicei specii ruderale.

13

Factorul antropic si-a manifestat activitatea si in vasta repartitie a unor specii. Marimea unor areale sau
reducerea altora a depins uneori numai de transportul constient sau inconstient efectuat de om.
In diseminarea speciilor animale si vegetale pe vaste suprafete, omul a avut si are un rol deosebit.
bizonul, care altadata popula America de Nord pe o suprafa vast, exist astzi numai in cteva
rezervaii tiinifice i n numr mic de exemplare
zimbrul
pasrea moa, la fel a fost cu desvrire strpit de btinaii din Noua Zeeland
Omul a contribuit direct la reducerea arealului unor specii prin introducerea animalelor domestice. Astfel:
cinele dingo, adus de om n Australia, a fcut s dispar lupul marsupial
caprele introduse n 1913 de portughezi pe insula Sf. Elena, nmulindu-se repede, au distrus aproape n
ntregime vegetaia spontana a acestei insule, ceea ce a avut ca urmare dispariia insectelor si a
molutelor endemice.
Dar influena omului n reducerea arealului organismelor se manifest i prin schimbarea condiiilor de
existen. Din cauza deselenirii stepelor, multe plante spontane din Europa au devenit foarte rare, ceea ce a
condiionat restrngerea arealelor multor insecte care se hrneau cu nectarul acestor plante.
Poluarea apei, aerului i solului este tot rezultatul activitii antropice.
Omul, prin activitatile sale complexe, a contribuit deci la modificarea echilibrului natural al mediului in
care traieste sau la crearea acestui echilibru.

Dispersia (= micare, imprtiere)
proces biogeografic important in formarea arealelor si poate conduce la speciatie in final.
miscarea indivizilor unei populatii in afara arealului in care se gaesesc in mod curent
Dispersie in salturi tranzitia organismelor pe distante mari, adesea strabatand habitate neospitaliere (unde nu
pot supravietui) intr-o perioada de timp mai mica decat durata vietii. Acest tip de dispersie se intalneste mai mult la
speciile invazive, care migreaza in noi habitate (neospitaliere).
Difuziune raspandirea graduala a unei populatii intr-un habitat ospitalier. Se produce in mai multe generatii.
Ex: armadillo, zibelina
Migratia seculara tot un tip de difuzie, dar intr-un timp foarte lung, de milioane de ani. In timpul
acestei difuzii se schimba genul, taxonul... ex: camilele in pleistocen
o Dispersie activa organismele pot calatori, dispersa prin mijloace proprii (ex: pasarile)
o Dispersie pasiva miscare mediata de agenti de dispersie: apa, vantul, animalele

Bariere
O caracteristica generala a fiintelor vii este inmultirea. Inmultindu-se, speciile isi extind arealul in toate
directiile. Ele isi extind arealul pana ce intalnesc anumite obstacole, dincolo de care nu mai pot trece, sau trec
numai cu mare greutate. Aceste obstacole se numesc bariere. Dupa natura lor, barierele pot fi de doua tipuri:
bariere abrupte (obstacole mecanice: brate marine, munti inalti etc) si bariere discrete (bariere climatice sau de
alta natura, care ingreuneaza treptat si pana la urma fac imposibla viata speciei).
Barierele abrupte reprezinta, in general, o limita evidenta a arealului speciilor, in interiorul caruia
veituitoarele isi continua existenta. Barierele discrete in schimb, marcheaza o inrautatire a conditiilor de
existenta ale speciei, determinand dimpotriva o rarire gradata a frecventei, pana la disparitia totala.
14

Bariere Simpson (1940)
- nivel I (coridoare) rute de dispersie care strabat habitaltele ostile, asigurand totusi deplasarea
organismelor in ambele sensuri de dispersie
- nivel II (rute filtru) miscarea organismelor intre doua habitate ospitaliere printr-un coridor
de teren marcat, care exista fizic (ex: istmul Panama)
- nivel III (rute de ocolire) se realizeaza prin ans, cazurile fiind destul de numeroase (ex: o
furtuna puternica, un tsunami).

Bariere Williams (1989)
- pod terestru stabil similar cu nivelul II al lui Simpson
- pod terestru intrerupt periodic un ru temporar
- arca lui Noe a fost initial argumentata pentru bucatile de continent rupte (Noua Zeelanda s-a
rupt in 3 parti)
- insule stepping-stone conceptul ariilor protejate, mici
- insule oceanice deplasare prin salturi, numar mai mic de indivizi si timp mai mare de
transport dintre insule (in cateva generatii)
Nu toate dispersiile au succes. Unele nu au loc datorita conditiilor de mediu. Daca o anumita specie este
colonizata cu succes, va purta numele de alien species (specie straina) in teritoriul colonizat (ex: cainele enot,
nurca, testoasa cu tample rosii).

Biomul de tundra
Tundra ocupa suprafete intinse in Europa in lungul litoralului nordic, in Peninsula Kola, Kanin, nordul
Campiei Est-Europene; in Asia se intalneste in regiunea Siberiei nord-estice si in Extremul Orient siberian;
in America de Nord ocupa mare parte a Peninsulei Labrador, nordul Golfului Hudson, nordul Peninsula Alaska;
in America de Sud se intalneste in sudul podisul Patagoniei, Insulele ara Focului, Insulele Malvine, Georgia de
Sud, Sandwich de Sud etc
Tundra este o formatiune vegetala alcatuita din asociatii ierboase si din tufisuri scunde raspandite in
nordul zonei boreale a padurilor de conifere. Tot in cadrul formatiunilor de tundra intra si vegetatia regiunilor
muntoase din etajul alpin care se deosebeste dpdv floristic, dupa latitudinea locului.
Tundra arctica apare in sudul desertului arctic. Limita sudica coincide cu izoterma de 10 a lunii celei
mai calde a anului. Vegetatia este saracacioasa, fiind reprezentata printr-un covor ierbos intrerupt.
Plantele ierboase ale tundrei arctice sunt scunde si in majoritatea ierbacee, desi pe alocuri apar si salcii pitice,
anini pitici, mesteceni pitici.Tundra este dominata de un strat subtire de rogozuri, graminee, muschi si licheni.
Marimea plantelor este partial limitata de ruperea mecanica a radacinilor in timpul perioadelor de inghet a
stratului superficial de sol, ceea ce face ca plantele sa nu aiba radacini adanci.
Fauna tundrei arctice: ursul polar, boul mascat, renul, iepurele polar, vulpea polara, dihorul polar,
lemingi (cu care se hranesc vulpile), marmota, zibelina; gsca polara, gasca cu obraz alb, orecarul, oimul,
ciuful de zapada, gainusa polara, randunica de mare, pescarusul de mare, potrnichea de tundra.
In legatura cu frigul, animalele prezinta unele adaptari cum ar fi: blana deasa si fina care protejeaza animalele
impotriva zapezii dar si un strat gros de grasime folosit si ca hrana in perioadele foarte reci.
Tundra alpina se aseamn cu tundra arctic prin nlimea mic a plantelor, perioada scurt de
vegetaie, lipsa speciilor lemnoase de talie mare. Printre speciile de plante rspndite n etajul alpin, pot fi
amintite Pulsatila alba, firua, iarba cmpului. Vegetaia de arbuti din zona alipin este format din merior,
afin, ienupr, salcie pitic.
Fauna alpin: capra neagr, apul alb, marmota
15

Vegetatia si fauna din zonele aride
Zonele aride cuprind formatiuni de plante xerofile rar raspandite, ce formeaz un nveli vegetal aproape
neglijabil. n perioadele uscate (care predomin), vegetaia se compune din mici tufiuri spinoase sau cu frunze
dure, plante suculente.
Deerturile tropicale continentale propriu-zise sunt extrem de aride i au temperaturi ale aerului i
solului foarte ridicate; deerturile de la latitudini medii (ntre 30 si 35) prezint att ariditate, ct i un mare
interval termic anual cu valori extreme de iarn; deerturile tropicale de pe coastele vestice vdesc o
uniformitate remarcabil i o temperatur relativ sczut, dar i ceuri de coast persistente.
n Sahara: ratemul, crcelul, saxaulul pitic, tufiuri, n albiile uscate ale cursurilor de ap crete ctina. n
oaze, unde umiditatea este mai ridicat, vegetaia este destul de bogat, formata din curmali, accacia de
gum, leandrul.
Deerturile Namib si Kalahari: vegetaie de tufiuri xerofile, plante crnoase cu flori frumos colorate;
Printre animale se numr o serie de antilope, vulpea fenec, dromaderul sau cmila cu o singur
cocoa, mgarul slbatic, pisica cu picioare negre, ginua de pustiu, broasca estoas de deert, cobra
egiptean, oprla de deert, leul, ghepardul.
Deerturile din Asia (Marele Nefud, Micul Nefud, Rub al Khali) tufiuri de acacii, gazele
Deerturile din America de Nord (Arizona, Mohave-Sonora, Tamaulipan si Chihuahua in Mexic):
cactusul uria, agave, creozotul;
Fauna: coiotul, oarecele, iepurele cu coad neagr, ciocnitoarea californian.
Deerturile din America de Sud (Atacama): plante de srtur, specii de roztoare si carnivore (vulpea
zorro)
Deerturile din Australia: speciile dominante sunt cele ierboase adaptate la xerofilism excesiv, cunoscute
sub numele de ierburi arici. Animalele caracteristice acestor deerturi sunt cteva marsupiale:
obolanul cangur, crtia de deert
Deerturile reci alpine (Gobi, Takla-Makan) sunt situate in partea superioar a pajitilor alpine. Ele
ocupa de obicei suprafee stncoase, grohotiuri cu zpezi permanente. Vegetatia dominant este
format din muchi i licheni.
Fauna: antilopa cu gu, cmila cu dou cocoae, calul slbatic mongol, popndul, ciocrlia, cucuveaua
de nisip, ginua de pustiu.


Savanele
Savana este un tip de vegetaie constnd din arbori rar rspndii, ce se nal deasupra unui strat
inferior, mai mult sau mai puin continuu, dominat de graminee. Arborii i scutur frunzele n anotimpul
secetos. Termenul de savan se aplic cel mai adesea vegetaiei ntlnite la latitudini tropicale si subtropicale.
Savana tropical este o reacie la regimul tropical cu dou anotimpuri: unul umed i altul uscat, n care perioada
de secet pronunat are temperaturi ceva mai rcoroase, urmata apoi de o perioad cu cldura intens, chiar
inaintea venirii ploilor.
Savana african este probabil cea mai renumita dintre savanele tropicale. Speciile caracteristice sunt
salcmii cu coroana aplatizat i ierburile de nlimi mai reduse (pn la 1.5 m). Savana african pe alocuri
curpinde i palmieri, rezultatul fiind o savan cu palmieri.
Cea mai caracteristica savan african este savana cu baobabi, unde crete baobabul i specii de
graminee ce pot atinge 5 m nlime. Dintre aceste ierburi amintim: iarba elefanilor, iarba imperata. n
anotimpul uscat, aceste ierburi formeaz o ptur glbuie de paie foarte inflamabile, supus periodic incendiilor.
16

Se consider c arderea periodica a ierburilor din savane asigur meninerea fneelor, mpiedicnd invazia
pdurii. Focul nu distruge prile subterane ale plantelor, dar limiteaz dezvoltarea plantelor lemnoase la civa
indivizi din specii rezistente.
Fauna savanei africane este dominat de ierbivore (girafa, antilopele, zebrele, bivolul negru, rinocerul)
dar si carnivore (leul, leopardul, ghepardul, hiena).
Savanele din America de Sud au o mare diversitate floristica si faunistica, cu numeroase endemite
locale. In cele mai multe cazuri se observa mozaicuri complexe de savane inundabile si neinundabile, cu sau
fr arbori i arbuti dispersai pe ntinsul lor, alternnd cu pduri-parc, pduri-galerii n lungul rurilor, petice
de pduri compacte i tufriuri xerofile. Cea mai ntins arie de acest fel, nglobnd circa trei sferturi din
savanele sud-americane, este cunoscut sub numele de cerrado; ocup mari suprafee n Brazilia central, N-E
Praguayului si estul Boliviei i este considerat cea mai bogat savan din lume sub aspectul biodiversitii, n
care circa 50% dintre plantele superioare i numeroase specii de vertebrate sunt endemice. Cuprinde sectoare
mai aride, cu un strat ierbos compact dar de mic nlime, lipsite de arbori, i sectoare cu mai mult umiditate,
cu ierburi de 1-2 m nlime, printre care sunt rspndii neuniform diferii arbori si arbuti, dar si agave si
cactui pitici. n savanele aride din nord-estul Brazieliei crete palmierul de cear; din frunzele lui, acoperite cu
un strat gros de cear, se obine o ceara de foarte bun calitate, folosit pentru lustruitul automobilelor.
Llanosul este un tip de savan cu graminee nalte ntlnit n Venezuela i Columbia. Arborii lipsesc sau sunt
rspndii la distane mari unul de altul.
Fauna: cerbul de pampas, furnicarul uria, oposumii, jaguarul, puma, lupul cu coam, struul, papagali,
oimul de savan
Savanele din Asia de Sud vegetatia savanelor din Asia de Sud sintetizeaza in structura si aspectul ei
existenta celor doua sezoane, unul ploios si altul secetos. Are o larga raspandire in peninsulele India si
Indochina, ocupand o buna parte din suprafetele acestora. Din randul speciilor componente nu lipsesc
Terminalia tomentosa si Acacia.
Animalele care traiesc in savanele asiatice sunt reduse ca numar. Mai importante sunt: antilopa cu patru
coarne, bivolul indian, rinocerul cu un corn, ghepardul, tigrul bengalez etc
Savanele din Australia vegetatia ierboasa ocupa mari suprafete in partea de nord si de est. Totusi
savane propriu-zise, cu ierburi inalte sunt considerate doar cele din ariile mai umede din apropierea de coasta
nordica. Foarte asemanatoare dpdv floristic si ca aspect general sunt si savanele din sudul insulei Noua Guinee.
Printre arborii caracteristici acestor savane se numara unele specii de eucalipt si de acacia. In fauna se remarca
cangurul rosu, numeroase oprle, serpi veninosi. Acum, aceste savane sunt puternic transformate datorita
pasunatului si introducerii speciilor originare din alte continente.

Stepele
formatiuni alcatuite din ierburi scunde, distribuite rar si care tind sa creasca in smocuri. In stepe pot aparea
mici arbori si arbusti rari, dar si forme de tranzitie catre vegetatia lemnoasa sau de semidesert. Suprafetele
acoperite cu vegetatie sunt reduse si exista mari portiuni de teren lipsite de plante.
Stepele se dezvolta in regiuni cu climat temperat, cu slabe precipitatii in timpul verii. Vegetatia este
xerofila, formata in principal din graminee. Raspandirea pe Glob a vegetatiei de stepa este foarte larga in raport
cu latitudinea, variind intre ecuator si paralelele de 55 lat nordica si 45 lat sudica. Acestea ocupa suprafete
intinse in zonele temperat continentale ale Europei, Asiei, Americii de Nord si Americii de Sud.


17

Stepele din Eurasia se intind intre Dunarea de Jos si Siberia occidentala si de aici pana in Mongolia
orientala sub forma unei benzi. Vegetatia ierboasa care predomina stepele Europei este alcatuita din
noumeroase specii de graminee si alte ierburi: piuul, lalele, zambile, papadia, pelinul, ghimpele, pirul.
Dintre animalele caracteristice amintim: antilopa, popandul, harciogul, dropia, spurcaciul, soarecele de camp,
soprle si serpi (vipera comun), potrnichea, gainusa de stepa, gugutiucul, turturica, vulturul de stepa, soimul
randunerelor etc
Preeriile din America de Nord sunt situate in zona dintre fluviul Mississippi si Muntii Stancosi sau
intre Stancosi si Pacific.
Preeria este alcatuita din ierburi inalte si subarbusti, care au radacini adanci, formand o pajiste continua si
densa. Principalele regiuni cu preerii din America de Nord sunt Kansas si Texas, cu vegetatie alcatuita in
general din graminee. Fauna este reprezentata de numeroase specii de rozatoare, bizonul.
In prezent, preeriile cu ierburi inalte se transforma treptat in preerii cu ierburi scunde si apoi in fnee de
stepa, odata cu sporirea ariditatii.
Pampasurile din America de Sud ocupa tot spatiul dintre cursul inferior al fluviului Parana si raul
Colorado si lanturile muntoase din vest ce se desfasoara in directia meridianelor.
Asociatiile vegetale ale pampasurilor au in componenta lor, in exclusivitate, graminee si sunt apropiate
de stepele temperate euroasiatice, cu deosebire ca aici, perioada de vegetatie dureaza tot cursul anului. Peisajul
se schimba dupa sezon: in anotimpul secetos, stepa devine arida, ierburile se usuca; odata cu sporirea umiditatii,
la inceputul sezonului ploios, stepa inverzeste. In est, vegetatia naturala a fost in mare parte inlocuita cu cereale
si se dezvolta pe soluri negre, foarte roditoare.
Vegetatia naturala are un aspect xerofilic si reproduce caracterele climatului semiarid. In zonele mai
aride, vegetatia este saracacioasa, fiind compusa din boscheti de arbusti xerofilici si arbori adaptati la uscaciune,
in amestec cu cactusi si mimoze.
Fauna stepelor ierboase se compune mai des din rozatoare, mamifere (cerbul pampasurilor, guanacul,
pisica pampasurilor, nevastuica marsupiala) etc
Stepele din Africa sunt situate la limita dintre savana si semideserturi si cuprind plante ierboase cu
tufisuri tepoase, dar si acacii, copaci si tufisuri care isi modifica dimensiunile frunzelor sau se acopera cu
perisori pentru a rezista la evapotranspiratia puternica. Se intalneste stepa cu acacii, cu ierburi, cu tufisuri.
Specia dominanta este gramineea alfa. Mai creste pelinul alb, rozmarinul.

Padurile tropicale sempervirescente (venic verzi)
Padurea ecuatoriala umeda se compune din arbori inalti si dei, ale caror coroane formeaza un frunzis
continuu ce umbreste puternic pamantul si straturile inferioare. Frunzele sunt mari si vesnic verzi; datorita
acestui fapt, padurea ecuatoriala umeda este adesea numita padure sempervirescenta, padure ce ocupa
suprafete mari in bazinul Amazonului, Podisul Guyanelor, nordul Podisului Brazilian, vestul Africii, arhipelagul
indonezian si in Peninsula Malacca si suprafete mai mici in America centrala (mai ales in Peninsula Yucatan),
estul Madagascarului, India si Indochina, in Filipine, in Noua Guinee si alte insule. Coroanele arborilor tind sa
formeaze 2 3 straturi, cel superior constand din coroane izolate ce se inalta pana la peste 40 60 m (chiar
peste 80 m) si ies in relief deasupra stratului urmator (15 30 m) care este continuu. Al treilea strat, cel inferior,
se compune din arbori mici si delicati, cu coroane inguste, inalti de 5 15 m. Desimea padurii este marita prin
liane si epifite, plante lemnoase agtoare, avand grosimi diferite, ce fac adesea dificila strabaterea acestor
paduri.
O trasatura importanta a padurii ecuatoriale umede este convietuirea unui mare numar de specii
vegetale. Se afirma ca pe aria unei mile patrate pot fi inlnite pana la 3000 de specii. Indivizii dintr-o anumita
specie sunt deci foarte indeprtai intre ei.
18

Padurea ecuatoriala umeda din America de Sud
Padurea ecuatoriala de aici (selvas) cuprinde nu numai intregul bazin al fluviului Amazon si versantii
podisurilor din jur, dar si versantii de est ai Anzilor, pana la 1300 m altitudine, iar padurile galerii patrund de-a
lungul afluentilor, in podisul Braziliei si Guianelor.
Padurile ecuatoriale umede constituie un patrimoniu forestier imens, mai mare decat oricare altul pe Glob, fiind
cea mai veche si cea mai intinsa formatiune vegetala in America de Sud.
Vegetatia este reprezentata de arbori ca nucul brazilian, numeroase specii de palmier, cedrul, mahonul,
arborele de cacao, de cauciuc; de asemenea, padurea ecuatoriala este patria de origine a arahidelor.
In zona inundata mai frecvent de Amazon, numita igapo, se dezvolta o vegetatie acvatica caracteristica, care
are frunzele late, dispuse pe suprafata apei, cu un diametru de 3 m.
Fauna cuprinde numeroase specii: maimutele, tatu-ul, furnicari, leneii, oposumi, jaguar, puma,
papagali, colibri, uliul, serpi (anaconda, boa), caimanii, iguana s.a.
Padurea ecuatoriala din Africa
Se gaseste in bazinul fluviului Zair, Congo, sudul Nigeriei, Coasta de Fildes si o parte a Guineei
Superioare. Padurea se etajeaza avand o mare varietate de genuri si specii. Numeroase sunt lianele, palmierii (de
vin, de cocos), arborele de cafea, arboraul cola, mahonul, arborele uria, arborele copac s.a.
Fauna: miamute, mandrilul, papagali, pasarea rinocer, hipopotamul pitic, elefantul african, gorila.
Padurea ecuatoriala din Asia
Se dezvolta in conditiile unei umiditati foarte ridicate, ocupand spatii mari in insulele Indoneziei, vestul
peninsulei Indochina, nord-estul si vestul Indiei, sud-estul Chinei. Clima ecuatoriala umeda din aceste regiuni se
caracterizeaza prin valori termice ce se inscriu intre 24 - 27C si precipitatii anuale de peste 2000 mm
repartizate uniform tot timpul anului.
In India si Indochina in cea mai mare parte, ploile cad in sezonul de vara existand prin urmare si un spatiu uscat,
o iarna uscata. In extremitatile vestice ale celor doua peninsule, acolo unde inaltimile muntoase reprezinta
bariere orografice in calea maselor de aer musonice, precipitatiile sunt foarte putine.
Dintre speciile de plante amintim palmierii, bambusul, ficusul de cauciuc, arborele de pine, arbori cu
lemnul foarte pretios, arborele de scortisoara dar si liane.
Fauna este dominata de maimute (macacul negru), urangutanul, ursul buzat, vulpea zburatoare, cainele
zburator, paunul asiatic, bivolul ap, elefantul indian, tapirul indian, rinocerul indian, pantera neagra, mangusta,
pitonul uria, cobra, sarpele cu ochelari s.a.
Plantele ecuatoriale de pe Glob constituiesc replica unui regim climatic uniform, cu caldura permanenta
si fara ingheturi si cu precipitatii abundente in toate lunile anului. Bilantul hidric anual se caracterizeaza
printr-un mare surplus de apa, astfel incat umezeala din sol este suficienta. In absenta unui sezon rece sau uscat,
plantele cresc pe toata durata anului. Unele specii au sezoane cand isi pierd frunzele datorita probabil unor mici
modificari survenite in perioada de iluminare.
Variatii de structura ale padurii ecuatoriale umede putem intalni in habitate specializate sau acolo unde
omul insusi a tulburat evolutia vegetatiei. In zonele de unde padurea s-a retras fiind taiata sau arsa (pentru
agricultura sau constructii de drumuri), vegetatia ce revine este scunda si dens, putand fi descrisa prin termenul
de jungl. Jungla consta dintr-o vegetatie incalcita de liane, tufisuri de bambus, palmieri spinosi si tufisuri bogat
ramificate, constituind o piedica de nestrabatut in contrast cu terenurile deschise din padurile umede a stadiului
de climax. Solul padurilor ecuatoriale umede este atat de puternic umbrit, incat frunzisul se rareste la nivelul
inferior, dand padurii un aspect deschis si inlesnind strabaterea ei.



19

Padurea musonica
Se gaseste in Birmania, Thailanda si Cambodgia, vestul Africii si America Centrala si de Sud,
Indonezia, nordul Australiei si in partea de vest a insulei Madagascar. Prezinta o vegetatie de arbori mai deshisa
decat padurea umeda ecuatoriala, ceea ce reduce concurenta copacilor pentru lumina si asigura o dezvoltare mai
mare a vegetatiei in straturile inferioare. Valorile maxime ale inaltimii arborilor variaza intre 12 si 35 m, fiind
mai mici decat in padurea ecuatoriala umeda. Trasatura cea mai importanta a padurii musonice este probabil
faptul ca majoritatea speciilor de arbori isi pierd frunzele. In anotimpul uscat, padurea musonica capata
intrucatva aspectul pe care-l au iarna padurile cu frunze cazatoare din zonele temperate.
Un arbore reprezentativ pentru padurea musonica este teckul, dar si alte specii cum ar fi: liane si
epifitele, bambus, palmieri pitici.

Padurile tropicale cu frunze cazatoare
Elementul care determina fizionomia peisajului il constituie existenta a doua anotimpuri distincte, unul
cald si ploios (in general vara) si un altul cald si uscat. Totusi, cantitatea anuala de precipitatii se mentine
ridicata (in general peste 1000 1500 mm/an) iar durata sezonului secetos nu este prea mare. Se intalnesc in
general la sud si la nord de padurile tropicale sempervirescente, cam intre 10 si 20 lat nordica si sudica.
In functie de durata perioadei lipsite de ploi, ca si de intensitatea fenomenelor de ariditate, se disting mai multe
tipuri:
Paduri tropicale semisempervirescente sunt cele in care stratul superior de arbori este format din
specii cu frunze cazatoare, iar cel inferior cuprinde specii sempervirescente. In general, diferenta dintre
anotimpuri este data de musoni. Acest subtip este raspandit mai ales in Africa (o parte din Guineea) si in
porituni din Asia tropicala.
Specii caracteristice sunt palmierii (talipot, in Sri Lanka).
Fauna: cerbul ptat, muntiacul indian, gibonul hoolock
Paduri tropicale care isi pierd in totalitate frunzele in sezonul secetos se intalnesc in sectoare din
India si Indochina, cu 6 8 luni de seceta intensa, dar cu precipitatii foarte abundente in anotimpul ploios.
Unele paduri contin si arbori de pre cum este abanosul, santalul, teckul
Paduri tropicale xerofile se dezvolta in locuri unde anotimpul secetos dureaza 4 7 luni pe an iar in
anotimpul ploios cantitatea de precipitatii este de doua-trei ori mai mica decat in padurile musonice. Se
intalnesc in pod Braziliei, Bolivia, sudul Mexicului, Africa de sud-est, India centrala si portinuni din Indochina.
Deoarece aceste paduri pot fi mai usor defrisate decat cele tropicale sempervirescente, multe au cedat
locul fie unor savane cu caracter secundar, fie unor terenuri cultivate (plantatii de cafea, cacao, arahide). Numai
in Africa, la sud de ecuator s-au mai pastrat unele paduri de tip uscat pe suprafete foarte mari (cca 3 mil km
2
),
fiind cea mai intinsa regiune ocupata de paduri tropicale cu frunze cazatoare din lume.
Padurile parc numite si paduri-savane sau savane-parcuri constituie un tip de tranzitie spre savane
si se intlanesc in Africa la sud de ecuator, America de Sud si Australia nordica; au consistenta scazuta (aspect
de padure rara, luminoasa). Arborii ating 10 20 m inaltime si sunt distantati la 5-30 m unul de altul, intre ei
dezvoltandu-se un strat compact de ierburi care in anotimpul ploios ating inaltimi mari iar in anotimpul secetos
se usuca. Trunchiurile arborilor au coaja groasa si crapata; coroana este de obicei aplatizata, in forma de
umbrela si frunzele sunt destul de mici. In Australia nordica, se intalnesc paduri rare de eucalipt cu vegetatie
ierboasa abundenta, alternand cu paduri compacte de eucalipt, terenuri umede si savane propriu-zise.
Fauna este abundenta, asemanatoare celei de savana.

20

Padurile boreale
Padurea de conifere este alcatuita mai ales din arbori conici cu trunchiuri drepte si ramuri relativ scurte
si cu frunze mici, subtiri, in forma de ace. Fiind vesnic verde, aceasta padure asigura umbrirea intensa si
continua a terenului, astfel incat straturile inferioare de vegetatie sunt rare sau absente, cu exceptia unui covor
gros de muschi care apare sporadic. Speciile sunt putine, regiuni intregi fiind acoperite cu una sau doua specii.
Padurea de conifere predomina in doua mari zone, una situata in Eurasia ,iar cealalta in America de
Nord, care strabat continentele pe directia est vest la latitudinile de 45 - 75.
In Europa creste mai frecvent molidul european, finlandez, siberian, pinul. In partea asiatica a Siberiei,
locul molidului este luat de brad, zmbru si larice, care este cel mai rezistent la frig; acestea mai sunt intlnite si
in etajele montane.
Padurile cu frunze aciculare din California si provincia Britich Columbia sunt deosebit de interesante.
Aici, intr-un regim de precipitatii abundente formate pe pantele muntilor si cu o umezeala a aerului destul de
mare, se intalnesc probabil cele mai dense paduri de conifere, cu arborii cei mai mari din lume. In aceste paduri,
unii arbori pot atinge inaltimi de peste 100 m si grosimi de peste 20 m.
In Canada, padurile de conifere sunt alcatuite in cea mai mare parte din specii de molid alb, molid negru,
bradul de balsam, dar si tuia, plopul tremurator, mesteacanul s.a.
Fauna padurilor boreale din Europa si Siberia: ursul brun, zibelina, hermelina, elanul, renul, lupul,
vulpea, rsul, caprioara, iepurele fluierator nordic, nevastuica, veverita, moscul, pasari (ierunca, cocosul de
munte, ciocanitoarea, mtsarul, cinteza siberiana, gaia, huhurezii, raa sunatoare), reptile (vipera comuna,
soparla vivipara); in America de Nord traieste elanul american, ursul negru, cerbul canadian, renul, castorul
canadian, veverite, iepurele american s.a.
Coniferele se dezvolta pe soluri slab acide sau acide, rezultate in urma levigarii (spalarii) partiale sau
totale a bazelor.
Padurile de conifere de pe litoralul pacific nord-american sunt numite si paduri de conifere pluviale
datorita precipitatiilor abundente de care beneficiaza. Ocupa o fasie de coasta care se intinde din sudul
peninsulei Alaska pana in centrul Californiei, marginind lantul de munti din vestul continentului. Au un caracter
cu totul aparte si nu se incadreaza in categoria padurilor boreale ci a celor temperat-oceanice. Clima este foarte
umeda iarna, iar perioada de vegetatie este destul de lunga. Reprezinta cele mai dese si mai luxuriante paduri de
conifere de pe glob. In aceste paduri domina o specie de hemlock, specie locala de molid, duglasul, diferite
specii de brad. In Canada si nordul SUA un arbore remarcabil este tuia uria.
De mare interes sunt cele doua specii de sequoia: arborele mamut si arborele rosu, unii avand varste
impresionante (peste 2000 ani).
Paduri de conifere in amestec cu foioase
Limita dintre zona padurilor de foioase si cea a coniferelor nu este transanta, intre ele intercalandu-se o
zona de tranzitie boreo-nemorala in care apar fie arborete amestecate fie un macromozaic de paduri pure de
foioase, in conditii de mediu mai favorabile, si de paduri de rasinoase in conditii nefavorabile, pe soluri sarace.
Limita dintre zona boreo-nemorala si cea boreala propriu-zisa corespunde in Europa cu limita nordica a
stejarului. In partea nordica a zonei predomina coniferele, foioasele avand in general rol subordonat, padurile
respective fiind numite hemiboreale.
In Europa, principalele specii care formeaza padurile de amestec sunt, dintre conifere, pinul si molidul,
iar dintre foioase, stejarul, fagul, mesteacanul, artarul, ulmul, carpenul. In Siberia de vest, alaturi de bradul
siberian, molidul si pinul siberian, apar plopul negru si teiul. Fauna cuprinde atat specii de taiga cat si specii de
padure de foioase.


21

Padurile nemorale
Sunt bine cunoscute ca fiind reprezentative in Europa de vest si America de Nord. In aceste paduri
predomina arborii inalti, cu frunze late care vara asigura un coronament dens si continuu, iar iarna isi pierd toate
frunzele. Straturile inferioare de arbori mici si arbusti sunt slab dezvoltate. Primavara se formeaza rapid un strat
scund si luxuriant de ierburi care se reduce dupa ce arborii isi dezvolta frunzisul si ajung sa umbreasca solul.
Acest tip de padure este aproape in intregime limitat la zonele de latitudini medii din emisfera nordica.
Arborii cei mai des intalniti in padurile de foioase din sud-estul Europei, din estul Asiei si din estul Americii de
sud sunt: stejar (Quercus robur), gorun, fag, carpen, frasin, ulm, teiul, mesteacanul.
Speciile de arbusti si subarbusti ce cresc in padurile cu frunze cazatoare din Europa sunt destul de variate si
neuniform repartizate. Dintre acestea amintim: porumbarul, pducelul, sngerul, alunul, socul, mceul, mrul
padure, ctina alb etc
Stratul ierbos este format din iarba moale, firua de padure, vinaria, piul de padure, ghiocelul, brebeneii,
viorelele, pecetea lui Solomon, leurda etc.
In habitatele slab drenate, padurea de foioase este alcatuita din arini, slcii, frasin, ulm.
Fauna padurilor de foioase europene este bogata si variata, cu mamifere cum ar fi caprioara, cerbul,
lupul, ursul, bursucul, mistretul, jderul, nurca; ariciul, cartia, prii, dar si pasari: sticlete, piigoii,
ciocanitoarea, mierla, grangur, pupaza
In Europa de sud-est, trecerea de la padurea de foioase nemorala tipica, cu caracter mezofil, la vegetatia
submediteraneana se face printr-o fasie intinsa de stejari, si anume padurile de cer si grni. Aceste paduri sunt
reprezentate in sudul si vestul Romaniei, Macedonia, Serbia, Bulgaria, nordul Greciei, Turcia.
In sudul si sud-estul zonei nemorale se observa si puternice influente submediteraneene. Specia cea mai
caracteristica este stejarul pufos, cu frunze cazatoare dar cu unele adaptari xerofile. Local, in parterul padurilor
apar unii arbusti sempervirescenti (ca Ruscus aculeatus). Tufarisurile cu caracter submediteranean rezultate din
degradarea padurilor formate din stejar pufos si alte specii xeroterme cu frunze cazatoare, dar si tufarisurile care
se dezvolta natural pe terenuri stancoase, bine reprezentate in Peninsula Balcanica, apar local si in Romania. In
Serbia si Macedonia sunt numite ibleacuri nume care a fost aplicat de biogeografi si tufarisurilor
xerotermofile din sud-vestul Romaniei, pe cand cele din Dobrogea sunt cunoscute si sub numele de meelicuri.
In estul Asiei, padurile nemorale ocupa suprafete mari in nord-estul Chinei, in Coreea si Japonia. Aici
cresc arborii cum ar fi: magnolia, arborele de catifea, stejari, tei, frasini, nucul de Manciuria, arari.
Fauna este reprezentata de cerbul ptat, cainele enot, tigrul de manciuria, ursul negru himalaian, aligatorii,
salamandra uriasa, broasca testoasa chineza; veverita zburatoare, jderul harza, iepurele de Manciuria. Intre
pasari se remarca raa mandarin, fazanul.
In America de Nord (padurea appalaian) se extinde in principal in partea de est a continentului, pe
directia nord-sud, la est de fluviul Mississippi, dar si la vest. Aceste formatiuni acopera intinsele suprafete ale
Podisului Appalasian, versantul occidental al Muntilor Appalachi, precum si podisuri si campii din partea
centrala a SUA. Ca elemente caracteristice apar stejarul, arborele lalea, castanul nord-american, artarul,
magnoliile, fagul etc. Fauna padurilor nemorale din America de Nord este dominata de cerbul de
Virginia, castorul, rsul rou, ursul baribal, oposumul, marmota de padure, ratonul etc.
Padurile de foioase temperate din emisfera sudica se intalnesc dispersat in extremitatea sudica a
Americii de Sud, in Noua Zeelanda, in Tasmania si in cateva alte insule sudice. Sunt alcatuite din foioase cu
frunze cazatoare si cu frunze persistente. Foarte abundente sunt diverse specii de fag austral si unele conifere.
Remarcabila prin originalitate si biodiversitate este padurea temperat pluvial valdivian de pe coasta
vestica a statului Chile si din cateva insule vecine. Este cuprinsa intre formatiunile de tufarisuri numite matorral
in nord si padurea subpolara magelanica in sud. Se intalnesc aici diverse specii de fag austral cu frunze
cazatoare sau persistente dar si unele conifere tipice pentru emisfera australa. In parterul acestor paduri sunt
abundente ferigile.
In fauna se remarca cerbul pititc si o mica felina numita local kodkod dar si unele specii de marsupiale.
22

Padurea nemorala este puternic influentata de un regim climatic continental, care, in acelasi timp
primeste precipitatii adecvate in toate lunile anului. Exista un ciclu distinct al temperaturilor, cu un anotimp rece
de iarna si altul cald vara. Precipitatiile sunt pronuntat mai intes in lunile de vara, mai ales in estul Asiei,
sporind deci tocmai perioada cand evapotranspiratia si necesitatile de apa sunt mari.
Procesul pedogenetic asociat cu acest tip de padure este podzolirea; aici, solul este acoperit cu un strat de frunze
(litiera) ce contine humus din abundenta.
Vegetatia de tip land
Reprezinta un tip de vegetatie caracteristic pentru partea de vest a Europei, cu clima oceanica, cu ierni
blande si veri racoroase. Se intinde pe ternuri sarace si acide (adesea pe nisipuri silicioase), din Scandinavia si
Scotia pana in nord-vestul Peninsulei Iberice, venind in nord in contact cu vegetatia de tundra, iar in sud cu
vegetatia mediteraneana.
Cuprinde formatiuni de arbusti scunzi si subarbusti, in special din familia Ericaceae; printre cele mai
caracteristice specii fiind iarba neagra. Sunt specifice si unele leguminoase ca grozama, maturicea. Uneori se
intalnesc si arbori izolati, mai ales mesteceni si pini.
Se considera ca landele au rezultat in urma unor vechi actiuni de despadurire pe soluri sarace, in climat
umed, dupa care au fost utilizate mai ales pentru pasunat, ceea ce a impiedicat reinstalarea padurii; adesea li se
dadea foc pentru a mentine terenul de pasune. In prezent sunt in mare parte afectate de extinderea spatiului
construit si de tendintele de refacere a padurii dupa declinul activitatilor pastorale, astfel ca lande autentice mai
pot fi vazute indeosebi in ariile protejate din regiune.

Biomul mediteranean
Vegetatia sclerofila (sempervirescenta, cu frunze mici, tari, groase, pieloase) este tipica pentru
subregiunea mediteraneana; totusi unele formatiuni similare ca aspect se intalnesc dispersat pe glob, pe
suprafete destul de mici, in alte cateva locuri cu clima asemanatoare (in California, in Chile, in sudul Africii si
in sudul Australiei). Principalele tipuri de vegetatie sunt padurile scunde si tufarisurile xerofile.
Vegetatia si fauna mediteraneana
Paduri si tufisuri tipic mediteraneene se gasesc in Peninsula Iberica, in sudul Frantei, in Sicilia, Corsica
si Sardinia, in regiunile de coasta ale Peninsulei Italice, pe coasta vestica a Peninsulei Balcanice, in sudul
Greciei, in extremitatea nord-vestica a Peninsulei Arabice, in Asia Mica si in nord-vestul Africii. Mai la nord se
constata abundenta vegetatiei care nu este sempervirescenta si care pune in evidenta o zona de tranzitie,
submediteraneana, foarte difuza, deoarece in amestec patrund si specii central-europene, ponderea celor
submediteraneene scazand foarte repede spre nord sau odata cu cresterea altitudinii. In Africa si vestul Asiei se
trece la o vegetatie de desert, deoarece clima devine prea arida pentru dezvoltarea padurilor.
Din partea de vest a bazinului mediteranean si pana in Grecia, esenta dominanta este stejarul verde
(inaltimi de pana la 20 m), stejarul de pluta, stejarul de crmz, rocovul, terebintul, sicomorul.
Speciile mediteraneene de arar cu frunze cazatoare depasesc limitele zonei: artarul de Montpellier se extinde
pana in muntii Jura, sudul Germaniei si Defileul Dunarii, ararul italian, castanul bun.
Exista si diverse conifere mediteraneene: mai multe specii de pin, specii sudice de brad. Chiparosul, originar din
jumatatea estica a bazinului mediteranean, este acum mult raspandit ca arbore ornamental, indeosebi sub forma
horticola, columnara. La altitudini mai mari era raspandit cedrul (de Liban, turcesc, de Cipru, de Atlas) care se
mai pastreaza doar pe suprafete restranse datorita exploatarii din trecut. Cedrii Libanului erau renumiti inca din
antichitate, fiind mentionati si in Biblie.
Se mai intalneste platanul oriental (pe vaile raurilor din pen Balcanica), palmierul pitic, arbusti
decorativi (cimiirul), iasomia, mirtul, leandrul, dafinul (laur), arborele lui Iuda. In parterul padurilor si in
poieni apar si diverse plante cu flori, unele foarte decorative (ex: ciclama, anemonele).
23

Ca urmare a presiunii antropice indelungate, majoritatea padurilor au suferit modificari importante
datorita incendiilor, taierii, pasunatului in padure, fiind adesea inlocuite cu tufarisuri degradate formate fie din
speciile care alcatuiau subarboretul fostelor paduri, fie din specii de arbusti, subarbusti si ierburi de locuri
deschise. Foarte caracteristice sunt plantele care contin uleiuri volatile, fiind intens aromate, ca cimbrul,
rozmarinul si levantica.
Padurile scunde si tufarisurile mai mult sau mai putin compacte dezvoltate pe roci silicioase sunt numite
maquis (in Franta) sau macchia (in Italia si in Corsica, unde ocupa circa 20% din suprafata insulei). Tufarisurile
scunde alternand cu ochiuri de pajisti mai mult sau mai putin degradate pe roci calcaroase sunt numite garrigue
in Franta. Principalele specii componente ale tufarisurilor sunt stejarul de crmz, specii de ienupar, ghimpele,
iasomia, mirtul, arborasul de mastic. In formatiunile deschise predomina cimbrisorul, isopul, levantica,
rozmarinul, salvia si tufe scunde de grozam.
Deoarece teritoriile din zona au fost dens populate inca din antichitate, multe animale din fauna spontana
au disparut de-a lungul timpului sau si-au restrans foarte mult arealul. Se presupune ca muflonul, intalnit in
stare salbatica in insulele Cipru, Rhodos, Sardinia si Corsica si cerbul lopatar, component al faunei padurilor
mediteraneene, ar fi fost de fapt introdusi inca din vechi timpuri din Caucaz si vestul Asiei. In prezent, datorita
actiunilor de colonizare desfasurate pe parcursul timpului, aceste specii au ajuns mult dincolo de limitele zonei
mediteraneene. Multe animale sunt comune cu cele din padurile nemorale sau sunt specii sau subspecii
vicariante ale acestora, ca de exemplu iepurele italian, raspandit in Peninsula Italica si in Sicilia; in Corsica este
pe cale de disparitie.
Se mai intalnesc: maimute (in muntii din Algeria si Maroc), porcul spinos (N Africii, pen Balcanica si Italica),
mangusta egipteana (pen Iberica), geneta (mic carnivor cu blana cenusie), broasca testoasa de uscat (hermanni),
vipera cu corn, tarantula, scorpioni, cicadele etc.
Alte arii cu vegetatie de tip mediteranean
In vestul Californiei, tufarisurile dese cu frunze dure, persistente, sunt numite chaparral. Prezinta o mare
diversitate floristica; printre cele mai frecvente sunt: diverse specii de stejari xerofili, salvie, pelin. Aici
isi gasesc adapost numeroase pasari, inclusiv unele specii de colibri, si un mic iepure. Spre nord si pe
versantii muntilor tufarisurile ajung in contact cu padurile de conifere; in unele locuri se gasesc paduri
rare de brad rosu si pin galben cu subarboret de chaparral.

Pe coasta chiliana a Americii de Sud, formatiunile de tufarisuri sclerofile poarte denumirea de matorral.
Majoritatea speciilor sunt endemice; pe langa arbusti si arbori scunzi se intalnesc si diverse plante
ierbacee, unele specii de cactus, palmierul de vin chilian.

Vegetatia sclerofila din extremitatea sudica a Africii este cunoscuta sub neumele de fynbos si se
remarca printr-o bogatie floristica, mare parte din specii fiind endemice, printre care amintim:
proteaceele, ericacee (600 specii), plante cu bulbi s.a.

Paduri si tufarisuri sclerofile de tip mediteranean, foarte bogate floristic, cu numeroase specii endemice,
apar si in extremitatea sud-vestica a Australiei. Predomina diferite specii de eucalipt cu port arbustiv,
formand tufarisuri numite mallescrub. Exista si diverse specii de proteacee, familie de plante specifice
emisferei sudice.




24

Seminar
Biogeografia stiinta care studiaza raspandirea geografica a vietuitoarelor si a complexelor lor
(biocenozele) la suprafata globului terestru ca parte integranta a invelisului geografic, analizand totodata
cauzele istorice (genetice) si ecologice ale acestei raspandiri.
Articolul stiintific
Titlul trebuie sa fie o formulare scurta si concisa, ce prezinta principalul obiectiv al lucrarii
Autorii, Institutia
Abstractul urmareste pe scurt structura si ideile principale ale articolului
Cuvintele cheie se refera la spatializarea fenomenului si la tematica abordata in cadrul articolului
Introducerea se face relationarea cu tematica existanta in literatura de specialitate si se dezvolta
tematica ce va fi abordata, obiectivele urmarite si justificarea alegerii temei.
Materiale si metode se face o scurta descriere a modalitatii de obtinere a datelor si a mijloacelor
folosite in interpretarea lor; tot aici se introduc si metodele statistice de prelucrare a datelor.
Rezultatele se face descrierea rezultatelor obtinute, folosind mijloace statistice si exprimate sub
forma unor grafice, diagrame sau tabele; nu se folosesc decat foarte rar citri bibliografice.
Discutii rezultatele sunt interpretate, evaluate si comparate cu rezultatele altor studii. De asemenea se
examineaza variabilitatea si utilitatea datelor folosite si se propun directii noi de cercetare.
Concluzia paragraf scurt si exact ce explica natura problemei abordate, rezultatele obtinute si
concluzia generala.
Bibliografie se noteaza toate informatiile preluate din alte surse si care au fost citate in text
Principii in scrierea unui articol
o Datele sunt incontinuu evaluate si interpretate si nici un rezultat nu este ignorat
o Se folosesc doar referinte ce au legatura cu tematica abordata
o Diferentele nu sunt semnificative, decat daca sunt analizate statistic
o Figurile si tabelele trebuie sa aiba titluri sugestive, sa fie numerotate in ordine crescatoare si intotdeauna
sa fie citate si explicate in text
o Intotdeauna, ipotezele si teoriile testate trebuiesc relationate cu conceptele stiintifice existente
Pai urmati in scrierea unui articol
1. Stabilirea obiectivelor obiectivele trebuie sa fie niste fraze scurte, ce concluzioneaza principalele
aspecte urmarite
2. Obtinerea datelor (deteren, literatura, laborator, date statistice) si prelucrarea lor, exprimata prin
figuri si tabele
3. Identificarea audientei stiintifice si a jurnalelor la care va fi trimis articolul
4. Scrierea sectiunii Materiale si metode unde se vor folosi atat de multe detalii cat ar fi necesare
altor cercetatori sa reia experimentul.
5. Rezultatele initial, aceasta sectiune va fi alcatuita din propozitii scurte si concise, fara interpretari
6. Discutiile relatiile matematice stabilite intre variabilele din sectiunea rezultate, sunt
transformate in relatii logice de tip cauza efect.
7. Introducerea se scrie acum pentru ca este mai usor de explicat tematica articolului in contextul
literaturii stiintifice si pentru ca obieectivele lucrarii sunt deja clar conturate
8. Concluziile aici se explica de ce acestea sunt importante, oferind directii viitoare de cercetare
9. Bibliografia se noteaza toate informatiile preluate din alte studii, folosind programe de
referentiere (ex: End Note).
10. Titlul rezulta din obiectivele studiului
25


Arealul suprafata/teritoriu in care isi desfasoara existenta reprezentantii unui anumit taxon
se poate referi si la distributia unor formatii vegetale.
Caracteristici:
centrul biogenetic punctul de pe suprafata terestra in care apare pentru prima data o specie si din care
isi formeaza arealul prin diseminare
marimea poate fi determinata de valenta ecologica a speciilor ce reprezinta capacitatea lor de a se
adapta la variabilitatea factorilor de mediu.
Conform valentei ecologice, speciile pot fi:
- erubionte au capacitate mare de adaptare
- stenobionte au cerinte specifice de mediu
Dupa marime, arealele sunt:
- cosmopolite suprafete mari, dimensiuni pana la ordinul continentelor
- endemice suprafete de la cativa km
2
pana la zeci de m
2
. Acestea se mai pot imparti in areale
neoendemice (specii nou aparute) sau areale paleoendemice (specii foarte vechi).

Forma discontinue/disjuncte atunci cand exista minim doua subareale fara legaturi
continue
circumterestre

Densitatea indivizilor
Arealele se numesc vicariante atunci cand apartin unor specii inrudite, dar au putine legaturi comune
vicarianta totala arealele nu au nici un punct comun si nu exista legaturi interspecifice
vicarianta partiala arealele se suprapun pe o suprafata mica.

Reprezentarea cartografica a unui areal
1) Determinarea valentelor ecologice ale speciei
2) Identificarea punctelor de prezenta certa a speciei pe baza observatiilor de teren si a materialelor
bibliografice sub forma unei liste de localitati
3) Reprezentarea pe harta a arealului speciei, folosind metoda cea mai propice (a punctelor hasurilor,
limitelor, metoda GIS) si sistemul geografic dorit (decupaje geografice, decupaje kilometrice si decupaje
practice)
Indicii ecometrici climatici reprezinta metode numerice de evaluare a raportului dintre favorabilitatea
sau restrictivitatea conditiilor climatice si invelisul biotic al teritoriului analizat.
Sunt doua categorii:
Indicii bioclimatici
1) Tetraterma MAYR indica optimul de caldura de care dispun plantele in sezonul cu activitate biologica
maxima. Se calculeaza ca medie aritmetica a temperaturilor din lunile mai, iunie, iulie si august.
T
M
= (T
V

VIII
) / 4
26

2) Indicele de ariditate DE MARTON ne indica favorabilitatea parametrilor climatici pentru dezvoltarea
anumitor formatii vegetale. El se poate calcula anual:

sau lunar:

Valorile obtinute pentru indicele de ariditate DE MARTON, pot fi incadrate pe baza unui sistem de
praguri ce indica tipul vegetatiei. Astfel,
intre 0 5 vegetatie de deserturi
5 10 semideserturi
10 15 stepa
15 20 silvostepa
20 30 paduri nemorale de gorun si stejar
30 40 pad nemorale si de fag
40 50 paduri boreale
peste 50 etajul subalpin si alpin
3) Indicele GAMS indica distributia cantitatii de precipitatii in raport cu etajarea altitudinala:

Este un indice de favorabilitate pentru fag, valori apropiate de 1 indicand conditii optime pentru dezvoltarea
acestuia.
4) Indicele THORNTWHITE indice ce exprima raportul dintre ceea ce primesc plantele din precipitatii si ce
se pierde prin evapotranspiratie:

Indicii ce evalueaza cantitatea de precipitatii
1) Deficitul / excedentul de umiditate de calculeaza diferenta dintre aportul de umezeala din precipitatii si
pierderile prin evapotranspiratie: P ETP
2) Suma precipitatiilor din lunile de acumulare a umezelii in orizontul biologic activ al solului
P
IX III

3) Suma precipitatiilor din lunile cu evapotranspiratie maxima
P
VII VIII

4) Indicele erozivitatii climatice

5) Indicele pluviotermic ce calculeaza raportul dintre precipitatiile anuale si suma temperaturilor din cele 12
luni, evidentiind caracterul discontinuu al parametrilor climatici.
I
Pt
= P / T
I-XII

6) Bilantul conventional al umiditatii ce relationeaza precipitatiile si temperaturile din lunile cu activitate
biologica maxim.

27

individ - un membru al unei specii ce poate fi deosebit pe baza trasaturilor anatomice si comportamentale
populatia - totalitatea indivizilor aceleiasi specii de pe un teritoriu
biocenoza - totalitatea speciilor vegetale si animale ce traiesc pe un teritoriu si relatiile ce se stabilesc intre ele
biotopul - reprezinta un mediu cu caractere relativ omogene pe care le ocupa o biocenoza
biotop + biocenoza = ecosistem
ecosistem - totalitatea speciilor vegetale si animale, relatiile dintre ele si mediul cu caractere omogene in care
traiesc
biom - reprezinta un complex de ecosisteme asemanatoare de dimensiuni continentala, caracterizata prin
trasaturile covorului vegetal si determinat de zonalitatea climatica
biosfera - totalitatea organismelor vii de pe Terra

Specie gen familie ordin clase phylum regn

Gena unitate de informatie genetica trecuta din generatie in generatie de gameti (oua si spermatozoizi), alcatuita dintr-
o secventa ADN ce ocupa un anumit loc in cromozom.
Genele cu forme alternative se numesc alele.
Genomul toata informatia genetica a unui organism ce se gaseste in cromozomi (in interiorul celulelor)
Genotipul suma tuturor genelor exprimate sau nu.
Cariotipul numarul, marimea si forma cromozomilor unei celule, aranjati intr-un mod standard. Cariotipul omului
cuprinde 46 cromozomi.
Fondul de gene totalitatea genelor si genotipurilor indivizilor dintr-o comunitate reproductiva intr-o perioada de timp.
Schimbarile genetice se produc prin: mutatie, drift genetic, flux de gene, selectie naturala, variatie geografica.
Flux de gene miscarea informatiei genetice intre diferite parti ale populatiei interbreeding
Regula lui Gloger rasele de pasari si mamifere din regiunile umede sunt mai inchise la culoare decat cele din regiunile
secetoase (melanism)
Regula lui Bergmann speciile de pasari si mamifere din regiuniel reci sunt mai mari decat cele din regiunile calde.






Biogeografie, Costache Nicolae, cota III 462693
Biogeografie, Muica Cristina, Buza Mircea, cota III 489837
Biogeografie, A.Bunescu, R.Calinescu, cota 57/C14.S7
Biogeografie, P.Bnrescu si N. Bocaiu
Vegetatia pamantului, Heinrich Walter