See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347999166

Geomorfologie - Sistemul morfogenetic periglaciar

Chapter · December 2020

CITATIONS READS

0 268

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
98 PUBLICATIONS   1,137 CITATIONS    60 PUBLICATIONS   225 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Geomorphic effectiveness of floods View project

Sediment budgets in small catchments. Case study: the Gemenea catchment View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 30 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

359
 360

CAPITOLUL 13

SISTEMUL
MORFOGENETIC
PERIGLACIAR
(SMP)

Conceptul de periglaciar; definirea sistemului periglaciar; permafrostul;

caracteristicile permafrostului; răspândirea permafrostului. Procese
periglaciare; acţiunea îngheţ-dezgheţului; gelifracţia; elevaţia periglaciară;
deplasările în masă periglaciare; procese de fisurare datorită îngheţului;
nivaţia; activitatea fluvială; activitatea eoliană. Forme de relief
periglaciare; terenuri structurate (patterned ground); forme periglaciare
asociate permafrostului (pene de gheaţă, pingo, palsas, termocarstul);
forme periglaciare asociate proceselor de versant (gelifluxiuni, câmpuri de
blocuri, gheţarii de pietre, depozite de versant stratificate, forme rezultate
în urma acţiunii conjugate a mişcărilor în masă şi a nivaţiei); forme
periglaciare poligenetice (văile asimetrice, terasele de crioplanaţie şi
criopedimentaţie). Climatele periglaciare şi limita acestora.

« Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere…»

Esenin

13.1. Conceptul de periglaciar

Termenul de periglaciar a fost propus în 1909 de geologul polonez Walery Łozinsky pentru
a caracteriza mediul în care au loc transformările rocilor în vecinătatea gheţarilor pleistoceni din
Carpaţi. În prezent, noţiunea a căpătat un conţinut mai complex şi se înţelege acel mediu natural în
care acţiunea proceselor de îngheţ-dezgheţ este dominantă; prin urmare, acel mediu caracterizat
prin temperaturi scăzute (negative). Cei mai mulţi autori înclină să considere că acest mediu se
suprapune domeniului îngheţului veşnic (sau permafrostului, termen asupra căruia vom reveni). De
aceea, expresia domeniului îngheţului veşnic este folosită adesea în locul celei de periglaciar.
Trebuie precizat faptul că, limita inferioară, din punct de vedere al regimului termic, pentru
dezvoltarea proceselor periglaciare este considerată izoterma anuală de + 3° C, limită până la care
 361

se pot produce solifluxiunile. În concluzie, noţiunea de periglaciar, introdusă pentru a indica

poziţional arealul cu procese specifice climatului de la periferia calotelor glaciare, a fost lărgit
ulterior şi aplicat şi altor regiuni cu condiţii climatice similare, uneori până la distanţe de 2000 –
3000 km de marginea gheţurilor veşnice (Siberia), pe măsura identificării suprafeţelor cu îngheţ
veşnic (permafrost).
Fără a neglija ultimile păreri – care acordă termenului de periglaciar o mai mică importanţă
poziţiei şi pune accentul pe condiţiile climatice de desfăşurare a proceselor –, se consideră că
aplicarea noţiunii, prin echivalenţă, regiunilor restrânse şi insulare de pe culmile Carpaţilor cu
altitudini de peste 2 000 – 2 200 m, aflate astăzi în plină zonă temperată, este forţată. Pentru aceste
regiuni se foloseşte termenul de zonă sau etaj crionival, desemnând prin aceasta principalele
procese de modelare actuală a reliefului, cu acţiune discontinuă (sezonieră) şi cu amploare
diminuată faţă de regiunile tipic periglaciare, în antiteză cu zona sau etajul proceselor fluviale.
Noţiunea de periglaciar se păstrează numai pentru Pleistocen, când teritoriul României se găsea
într-un climat rece şi când solul se afla pe mari suprafeţe într-un regim de îngheţ permanent, fapt
dovedit în depozite prin gelifracte, solifluxiuni, structuri specifice etc.

13.2. Definirea sistemului periglaciar

Sistemul morfogenetic al regiunilor reci cuprinde sistemul glaciar şi cel periglaciar, separate
de un prag destul de clar, dat de temperaturile din timpul verii şi cantităţile de zăpadă căzute iarna.
În cazul în care zăpada căzută în timpul iernii se poate topi pe parcursul verii imediat următoare,
procesele periglaciare sunt acelea care contribuie la modificarea suprafeţei terenurilor. Atunci când
zăpada căzută iarna este în cantităţi mari şi nu poate fi topită în timpul verii, prin diageneza zăpezii
acumulate an de an se ajunge la formarea gheţarilor. În figura 13.1 este redat aceast prag, în
funcţie de care s-au stabilit zonele în care pot apărea gheţari şi cele unde se manifestă condiţiile
periglaciare. Sistemul glaciar este condiţionat de existenţa combinaţiei cantitate mare de zăpadă
cazută iarna - temperaturi scăzute în timpul verii, pe când mediul periglaciar este favorizat de
temperaturi mai crescute vara şi căderi mici de zăpadă iarna sau de o combinaţie ideală între
acestea.

Fig. 13. 1. Pragul temperaturilor de vară şi al

căderilor de zăpadă care separă zonele
morfogenetice periglaciare şi glaciare (Chorley et
al., 1985)

13.3. Permafrostul

Îngheţul veşnic, fenomen care, cel puţin pentru ţinuturile nordice şi ale extremului sud,
contituie o caracteristică principală a evoluţiei actuale a mediului natural, are profunde implicaţii în
activitatea economică de prospectare şi exploatare a resurselor naturale, a condiţiilor de habitat, în
 362

general. Dar acest fenomen, care în ultima perioadă rece a Cuaternarului (Würm) a cuprins vaste
suprafeţe, până la latitudinea României şi chiar mai la sud, iar în emisfera sudică a ajuns până
aproape de 40° latitudine, interesează, într-o bună măsură, teritorii mult mai întinse decât cele în
care este în prezent. Identificarea efectelor îngheţului veşnic în litogeneză, morfogeneză, în
evoluţia reţelei hidrografice, în evoluţia lumii plantelor şi animalelor este de un mare interes pentru
reconstituirea condiţiilor de evoluţie a planetei în timpul perioadelor de răcire a climei. De aceea,
lămurirea noţiunii de îngheţ veşnic prezintă importanţă, pe de o parte, pentru descifrarea trecutului
reliefului şi condiţiilor bioclimatice, dar
şi pentru cunoaşterea celor actuale din
zonele cuprinse în aria temperaturilor
medii anuale negative.

Fig. 13.2. Regimul termic în cadrul

permafrostului (Chorley et al., 1985).

În limba română, expresia de îngheţ veşnic este o traducere a cuvântului din limba engleză
permafrost pe care Muller l-a introdus în 1943 ca o abreviere pentru expresia permanently frozen;
de asemenea poate fi considerat o preluare a termenului francez pergélisol care, tradus cuvânt cu
cuvânt, înseamnă sol îngheţat permanent. Termenul consacrat de literatura ştiinţifică este însă cel
de permafrost, pe care îl vom utiliza şi noi, referindu-ne la îngheţul veşnic sau solul îngheţat peren.
În definirea noţiunii de permafrost o problemă majoră o constituie prezenţa cuvântului
“îngheţat” (frozen), care, evident, presupune un proces de transformare a apei din stare lichidă în
gheaţă. Din această cauză unii specialişti consideră că definirea noţiunii trebuie raportată strict la
solurile sau depozitele în care prezenţa gheţii este o realitate. Cea de-a doua opinie, care de altfel
s-a impus cu prioritate, ia în considerare, în definirea permafrostului, în primul rând, faptul dacă
sunt realizate condiţiile termice de temperaturi medii anuale sub 0°C mai mulţi ani de-a rândul,
indiferent dacă solul sau depozitele conţin sau nu gheaţă. Prin urmare, permafrostul, aşa cum
rezultă din dicţionarul termenilor consacraţi, este definit pur şi simplu ca o condiţie termică a
 363

solului, a depozitelor în general, după cum urmează: “o apariţie naturală de material care are o
temperatură medie anuală mai mică de 0° C cel puţin doi ani consecutiv" (Brown şi Kupsch,
1974). Parţial sau în întregime, conţinutul de umezeală al solului poate fi îngheţat, ceea ce depinde
însă şi de natura chimică a apei, de presiune, de forţa capilară a rocilor etc.

13.3.1. Caracteristicile permafrostului

Creşterea în grosime a permafrostului reflectă un bilanţ negativ al căldurii la suprafaţa

solului, fapt pentru care stratul îngheţat în timpul iernii nu se dezgheaţă complet în timpul verii;
dacă situaţia se repetă în anul următor, fenomenul de îngheţ migrează în adâncime. Cu alte cuvinte,
ne aflăm în domeniul îngheţului veşnic sau al permafrostului.
Bilanţul termic la suprafaţa solului, pe de o parte, şi valoarea gradientului geotermic, pe de
altă parte, determină grosimea permafrostului, baza acestuia fiind secţiunea unde se realizează o
temperatură medie de 0° C (fig.13.2.). Se cunoaşte, de exemplu, că temperatura creşte pe măsură ce
înaintăm spre interiorul Pământului cu aproximativ 1° C la circa 30 – 60 m adâncime. În acest caz,
se consideră că baza permafrostului este adâncimea la care temperatura creşte (datorită căldurii
interne a Pământului) până la depăşirea punctului de îngheţ de la suprafaţă. Dacă temperatura
medie de la suprafaţă creşte, atunci şi baza permafrostului urcă, această urcare fiind, în primul rând,
efectul fluxului caloric intern care, după unii specialişti poate atinge un ritm maxim de 2 cm/an de
ridicare a bazei permafrostului. Când valoarea temperaturii medii anuale scade, baza
permafrostului coboară.
Partea superioară a permafrostului supusă anual fenomenelor de îngheţ-dezgheţ, cunoscută
sub denumirea de strat activ sau molisol (sol moale), are o grosime de 1 – 3 m sau mai mult (fig.
13.3.). În masa permafrostului pot apărea areale neîngheţate denumite zone talik. Aceste
"buzunare" cu apă neîngheţată apar fie datorită căldurii latente rezultate în urma trecerii apei din
stare lichidă în stare solidă, fie presiunii criostatice provenită ca efect al creşterii volumului apei
îngheţate.

Fig. 13. 3. Nomenclatura formelor

asociate permafrostului (Summerfield, 1997).

Regimul termic, corelat cu alţi factori, introduce o diferenţiere pregnantă în răspândirea

permafrostului. Astfel s-a stabilit că la temperaturi medii anuale sub  7° C, – 8° C este localizată
zona permafrostului continuu, între – 3° C şi – 2°C şi – 7° C, – 8°C este zona permafrostului
discontinuu, iar la temperaturi mai ridicate, până la – 1°C, – 2°C permafrostul are un caracter
sporadic (fig. 13.4.).
 364

Permafrostul continuu se caracterizează prin grosimi foarte mari, depăşind 100 m, iar în
zonele circumpolare chiar până la 1000 m şi mai mult. Formează o zonă continuă şi are un strat
activ cu o grosime mică (între 10 – 100 cm), temperaturile medii anuale de la suprafaţă ajungând
până la valori de sub – 20° C şi mai coborâte, aşa cum este în Iakuţia.
Permafrostul discontinuu are apariţii insulare, grosimea de îngheţ permanent a solului
putând varia de la 10 cm la circa 100 m, la limita cu permafrostul continuu; local poate depăşi
această grosime.

Fig. 13.4. Tipuri de permafrost: A. continuu; B. discontinuu; C. sporadic; PF - permafrost; SA - strat

activ; T - talik. (Ritter, 1986)

Pentru a putea explica întreaga serie de fenomene periglaciare este necesară menţionarea şi a
altor tipuri de permafrost:
(i) permafrostul uscat, caracterizat printru-un conţinut de gheaţă mai mic decât volumul
porilor rocii supuse temperaturilor negative, fapt pentru care în timpul topirii gheţii solul nu are
exces de umiditate;
(ii) permafrostul singenetic, format concomitent cu depunerea sedimentelor cuprinse de
îngheţ, fiind tipic pentru regiunile deltaice din zonele nordice;
(iii) permafrostul epigenetic, cel mai răspândit, se formează după depunerea sedimentelor
supuse îngheţului;
(iv) permafrostul stratificat constituie o formaţiune în care alternează strate îngheţate cu
strate de depozite neîngheţate şi se întâlneşte foarte frecvent în limitele permafrostului discontinuu;
(v) permafrostul marginal se dezvoltă la limita inferioară a regiunilor cu temperaturi
negative, dar apropiate de 0° C şi se menţine câţiva ani;
(vi) permafrostul în dezechilibru se caracterizează prin lipsa unui echilibru între regimul
termic de la suprafaţa solului sau fundul oceanelor şi fluxul caloric dinspre interiorul scoarţei în
sensul favorizării degradării permafrostului.
Formele şi tipurile de gheaţă din sol sunt foarte variate, în funcţie de regimul de umiditate,
de vegetaţie, de granulometria şi stratificaţia depozitelor supuse îngheţului, de modul de repartiţie
în sol. În ansamblu se disting două tipuri principale: gheaţă epigenetică (formată după depunerea
sedimentelor în care este înglobată) şi singenetică (formată concomitent cu depunerea
sedimentelor).
Necesitatea de a lua în consideraţie o gamă largă de caracteristici ale prezenţei gheţii în sol a
impus însă o clasificare care are şi o valoare practică, în cadrul căreia se disting şase tipuri de
gheaţă (Mackay, 1972, Embleton, King, 1975):
(i) gheaţa din sol, formată prin concentrarea umidităţii proprii a solului şi care poate să se
prezinte sub formă de gheaţă de segregaţie, gheaţă din porii rocilor şi ace de gheaţă. Gheaţa de
segregaţie, numită şi gheaţă de tip Taber, reprezintă tipul cu cea mai largă arie de răspândire. Se
formează prin migrarea apei libere în pori şi pe planurile de îngheţ, unde se dispun în "strate
discrete" ce se adaugă de la un an la altul acumulând grosimi care uneori depăşesc 10 m. Nu este o
gheaţă pură, ci se întrepătrunde cu strate minerale. De regulă, alternează strate de gheaţă cu strate
 365

de sol, iar în anumite condiţii se formează lentile de gheaţă cu dimensiuni mai mari (până aproape
la 1 m). Cele mai importante procese de "deformare" a suprafeţei terenului sub influenţa gheţii,
precum şi unele deformări ale depozitelor au drept cauză principală evoluţia acestui tip de gheaţă
(involuţii, frost-heaving etc.). Acele de gheaţă sunt nişte colonete cu lungimi până la 5 - 7 cm ce se
dezvoltă perpendicular pe suprafaţa de îngheţ şi au, în partea terminală superioară, granule de sol
mineral; nu se dezvoltă izolat ci în "pachete", iar la dezgheţ dispar, granulele de sol mineral
deplasându-se spre partea inferioară a poziţiei iniţiale de pe suprafaţa versantului, fenomen denumit
pipekrake. Acele de gheaţă apar ca o consecinţă a îngheţării bruşte a solului umezit, iar aria de
apariţie se extinde mult şi în afara domeniului permafrostului, inclusiv în zonele temperate cu
variaţii bruşte de temperatură toamna sau primăvara, care oscilează în jurul temperaturii de îngheţ;
(ii) penele de gheaţă (includ vine de gheaţă, pene de gheaţă şi gheaţa din fracturile
tensionale) constituie cele mai spectaculoase apariţii de acest gen în sol. Sunt mase de gheaţă
caracterizate printr-o structură foliată paralel sau subparalel, cel mai adesea în planuri verticale sau
înclinate. Văzute în plan au forma unor bare lungi de câteva zeci de metri, uneori doar de câţiva
cm, care pătrund în sol pe adâncimi până la 4 - 6 m şi uneori mai mult, iar în secţiune transversală
au forma unor pene (trunchiuri cu vârful cel mai ascuţit în zona de pătrundere şi adâncire continuă
a creşterii lor);
(iii) gheaţa de intruziune (care include barele de gheaţă şi pingo) se formează prin
pătrunderea sau injectarea apei sub presiune în porii depozitelor sau între stratele geologice. În
acest fel apar corpuri de gheaţă sub formă de bare. Cele mai spectaculoase sunt însă nişte imense
discuri de gheaţă numite pingo;
(iv) gheaţa extrusivă, se formează prin îngheţul apei râurilor şi izvoarelor, în contact cu aerul
rece. În acest mod, uneori se pot forma "movile" de gheaţă cu o înălţime de până la 20 m;
(v) gheaţa de sublimare, se poate forma în cavităţile închise sau deschise ale solului prin
trecerea directă a vaporilor în cristale de gheaţă;
(vi) gheaţa îngropată apare atunci când părţi restrânse dintr-un gheţar sau fragmente izolate
de gheaţă sunt îngropate de avalanşe de roci, de alunecări sau de viituri ale râurilor, situaţii în care
masa de gheaţă este înglobată solului persistând o vreme îndelungată.

Foto 13.1. Permafrost vizibil

în malul fluviului Mackenzie,
Canada (Nat. Res. of Canada, 2000)

Grosimea permafrostului şi a stratului activ nu depinde numai de bilanţul caloric, ci şi de o

serie de factori cum ar fi: alcătuirea litologică, gradul de acoperire cu zăpadă, covorul vegetal,
morfologia terenului etc. De exemplu, în aceeaşi fâşie latitudinală sau mai bine spus, în aceleaşi
condiţii de temperatură, în depozitele argiloase grosimea stratului activ este mai mică decât în
condiţiile prezenţei unor depozite cu granulometrie grosieră; de asemenea, în ariile depresionare,
chiar la mici excavaţii, grosimea este mai mică decât pe ariile mai ridicate. Prin cercetările
efectuate în delta fluviului Mackenzie, Mackay (în perioada 1972 - 1987) a stabilit o serie de
 366

corelaţii între grosimea permafrostului, tipuri de depozite (după granulometrie), microrelief,

vegetaţie şi temperatură.
Pentru calculul grosimii permafrostului se consideră un gradient geotermic mediu de 1° C/50
m. Cunoscându-se valoarea temperaturii medii de la suprafaţa solului se poate aprecia grosimea.
De exemplu, la o temperatură medie anuală de – 10° C, grosimea permafrostului este de circa 500
m. Dar nu întotdeauna această grosime creşte constant, în raport de celelalte două condiţii
principale, respectiv bilanţul termic de la suprafaţa Pământului şi fluxul caloric intern, întrucât
intervin o serie de factori locali, ca: prezenţa unor importante mase de ape, conductivitatea termică
diferită a rocilor, precum şi succesiunea în timp a unor stări climatice, acestea din urmă
determinând faze de agradare (dezvoltare a permafrostului) cu faze de degradare (distrugere).

Fig. 13.5. Efectele unor

factori naturali asupra răspândirii
şi grosimii permafrostului
(Ritter, 1986)

În cazul maselor de apă se apreciază, de exemplu, că dacă un lac nu îngheţă până la fund, sub
ele nu există permafrost sau se consideră că zona de dezgheţ se apropie mult de baza
permafrostului. Dacă cea mai mică lăţime a unui lac sau a unui curs de apă este cel puţin jumătate
din grosimea permafrostului zonelor înconjurătoare, atunci este posibil ca sub această masă de apă,
solul să se menţină peste temperatura de realizare a îngheţului peren până în baza permafrostului
regiunilor vecine (fig. 13.5.).

13.3.2. Răspândirea permafrostului

După cum s-a arătat izoterma medie anuală de 0°C constituie limita domeniului îngheţului
veşnic sau a permafrostului. De la această izotermă spre poli, adevărata vară lipseşte. Cele câteva
luni cu temperaturi peste 0°C (uneori înregistrându-se valori incredibil de mari pentru aceste
regiuni, de exemplu, 38°C în Iakuţia) nu pot compensa rigoarea generală a climatului. Dominant
rămâne climatul în care se înregistrează temperaturi negative foarte coborâte, cu valori medii ale
lunii celei mai reci sub - 40°C.
Teritoriile cuprinse în acest domeniu, spre regiunile polare ca şi din masivele montane înalte,
ocupă peste 20 % din suprafaţa uscatului. După Washburn (1979, citat de Summerfield, 1997),
distribuţia permafrostului în principalele regiuni ale globului este următoarea: Emisfera nordică -
22, 35 mil. km2 (din care, 7,64 mil. km2 permafrost continuu şi 14,71 mil. km2 permafrost
discontinuu); Antartica - 13,21 mil. km2 (numai permafrost continuu); munţi înalţi - 2,59 mil. km2
km2 (numai permafrost discontinuu), ceea ce înseamnă, în total, circa 38,15 mil. km2 (din care,
20,85 mil. km2 permafrost continuu şi 17,30 mil. km2 permafrost discontinuu).
Summerfield (1997) a alcătuit o hartă a răspândirii actuale a permafrostului (fig. 13.6.)
numai pentru emisfera nordică, de unde reiese clar că aria îngheţului veşnic coboară în zona
Siberiei până la sud de paralela de 50° latitudine nordică. Pe această hartă nu sunt trecute însă,
ariile cu permafrost din principalele masive montane: Munţii Stâncoşi, Munţii Mauna Kea (din
Hawaii), Munţii Alpi, Fujiyama etc. De asemenea, se observă că atât pe teritoriul Canadei cât şi pe
cel al Rusiei limita sudică a îngheţului peren coboară până la latitudini mijlocii. Cauza o constituie
prezenţa permafrostului relict, care nu s-a degradat în perioada postglaciară cuaternară şi se află în
continuitate cu aria permafrostului actual.
 367

Referindu-ne la principalele zone actuale incluse ariei permafrostului consemnăm

următoarele observaţii care pot fi utile la explicarea altor fenomene specifice acestor regiuni: pe
teritoriul Rusiei, din care aproape 50 % este ocupat de permafrost, zona de la est de Obi se află
practic, în întregime în acest regim, iar grosimea permafrostului descreşte dinspre coasta Oceanului
Artic spre sud, de la 500 - 600 m în zona Verhoiansk-Kolîma, la 100 m în apropierea graniţei cu
Mongolia. O grosime foarte mare a permafrostului se înregistrează în nordul Iakuţiei unde ajunge
la peste 1500 m (tabel 13.1.).
Acestă situaţie constituie o abatere mare de la raportul dintre temperatura medie anuală şi
grosimea permafrostului. După unii specialişti, cauza o constituie pătrunderea unor ape sărate
suprarăcite la adâncime, iar alţii cred că este vorba de permafrost relict, format în alte condiţii decât
cele actuale. Mai există un fenomen căruia până acum nu i s-a găsit o explicaţie unanim apreciată,
şi anume: permafrostul siberian este mult mai "rece".
Valoarea treptei geotermice este cuprinsă, în Siberia, între 40-170 m adâncime, pentru
creşterea temperaturii cu 1°C, iar în zonele neîngheţate ajunge la 1°C/135 m. În schimb, în
America de Nord, în zona permafrostului, s-a constatat un gradient mai mic, de 1°C/20 m, în
apropierea marilor râuri şi de 1°C/55 m în apropierea oceanului. Prin urmare, grosimea
permafrostului din Siberia, ca abatere de la corelaţiile care există între regimul termic de la
suprafaţă şi mărimea treptei geotermice, este considerată un efect al evoluţiei geologice diferite de
a nordului continentului american, în timpul glaciaţiilor cuaternare.
Canada şi Alaska reprezintă alte două mari regiuni ale domeniului îngheţului veşnic. În
prima, permafrostul ocupă circa 50 % din suprafaţă, iar în a doua circa 80 %. Limita sudică ajunge
până la sud de Lacul Sclavilor şi apoi la sud de Golful Hudson, unde grosimea ajunge la 60 - 90 m,
pentru ca în arhipelagul canadian să depăşească 500 m şi mai mult. Grosimea maximă se
înregistrează în Insula Baffin, unde ajunge la circa 1000 m. Atât pe teritoriul Rusiei, cât şi pe cel al
Alaskăi şi Canadei, în limitele ariei permafrostului, temperaturile medii anuale scad sub –20°C. Cu
toate acestea, ne aflăm în afara calotei glaciare, iar gheţarii sunt sporadici; ba mai mult, în zone cu
temperaturi medii anuale de –10°C există păduri. După opinia celor mai mulţi specialişti, cauza
lipsei gheţarilor o constituie climatul secetos, cu precipitaţii foarte puţine. Cât despre avansarea
mult spre nord a pădurilor, aceasta
se datorează faptului că limita
ecologică a pădurilor, din punct de
vedere al raportului cu regimul
termic, o constituie izoterma de
10°C a lunii celei mai calde. Ori, în
regiunile siberiene, chiar dacă
valorile temperaturilor medii anuale
scad sub 0°C, iar iernile sunt extrem
de geroase, faptul că vara se
înregistrează, timp de mai multe
luni, temperaturi medii de peste 0°C
(cu valoarea medie a lunii celei mai
calde de 10°C), permite avansarea
pădurii mult spre nord.
 368

Fig. 13.6. Distribuţia permafrostului continuu şi discontinuu în emisfera nordică. Cifrele indică punctele
de observaţie din tabelul 13.1. (Summerfield, 1997).

În contrast cu aceste regiuni ale permafrostului se plasează Antarctica şi Groenlanda, care se

caracterizează prin prezenţa calotelor glaciare groase. În aceste două regiuni, mai ales în
Groenlanda, situaţia este destul de interesantă deoarece prin extinderea şi grosimea mare a gheţii ar
fi de aşteptat să ne aflăm în întregime în domeniul permafrostului continuu. Totuşi, lucrurile stau
altfel. De exemplu, în Groenlanda, unde temperatura medie anuală este de – 31°C, în partea
centrală şi de –18°C - –14°C în zonele de ţărm şi chiar extremul nord (în timpul verii,
temperaturrile medii sunt de –11°C în partea centrală şi depăşeşte 0°C până la 5°C în zonele de
ţărm şi chiar extremul nord), permafrostul continuu se extinde până la sud de paralela de 66°, în
partea de vest a insulei şi urcă la circa 70° latitudine pe ţărmul estic, în sudul căruia se află
permafrostul discontinuu. Această limită "traversează" gheţarul groelandez, iar partea cea mai de
sud a insulei, respectiv la sud de 62 – 63° latitudine, se află în zona permafrostului sporadic, deşi
este în vecinătatea calotei. Acest paradox se explică prin instalarea unui bilanţ termic pozitiv în
partea de sud. Cât priveşte grosimea permafrostului, ea variază între 150 – 500 m la Thule, în
Groenlanda (aproape de paralela de 78° latitudine), unde stratul activ are între 0,5 – 2 m, şi scade la
25 – 125 m în sudul insulei.

Tabel 13.1. Adâncimea aproximativă a bazei permafrostului şi condiţiile predominante de temperatură în

diverse puncte din emisfera nordică (Summerfield, 1997).

Temperatura
Adâncimea Temperatua solului (°C) la
Punctul de observaţie medie anuală a
(m) adâncimea indicată (m)
aerului (°C)
Rusia
1. Râul Markha, curs superior 1450–1500 – – –
2. Udokan 900 –12,0 –3,3 500
3. Tiksi 630 –14,0 –3,3 500
4. Mirnâi 550 –9,0 –1,8 300
5. Râul Viliui, vărsare 420 –10,0 –1,0 240
6. Norilsk 325 –8,0 –7,5 50
7. Iakutsk 198–250 –10,1 – –
8. Vorkuta 131 – – –
Canada
9. Winter Harbour 557 –16,0 – –
10. Resolute 396 –16,2 –5,6 135
11. Delta Mackenzie 18–366 –9,1 la –11,3 -0,4 la –6,0 14
12. Port Radium 107 –7,1 – –
13. Inuvik >91 –9,6 –3,3 8–30
14. Schefferville >76 –4,5 –1,1 la –0,3 8–58
15. Churchill 30–61 –7,2 –2,5 la –1,7 8–16
16. Dawson 61 –4,7 – –
Alaska
17. Prudhoe Bay 610 – – –
18. Barrow 204–405 –12,0 –6,3 179
19. Fairbanks 30–122 –3,5 –7,0 25
20. Nome 37 –3,5 – –

Un alt paradox al răspândirii permafrostului îl constituie permafrostul marin. Acesta

reprezintă o formă relictă, fiind format în condiţiile în care o mare parte din coastele şi chiar din
fundul mărilor bordiere arctice erau exondate în urma regresiunii marine, datorată, la rândul ei
acumulării apei în gheţari. În acestă perioadă, nivelul general al Oceanului Planetar a scăzut cu cel
 369

puţin 110–120 m şi întinse suprafeţe au rămas supuse îngheţului veşnic; prin încălzirea generală a
climei în postglaciar, nivelul Oceanului Planetar a crescut, atingând situaţia actuală, iar unele
suprafeţe cu permafrost au rămas în domeniul marin. Explicaţia: apele marine fiind sărate, au un
punct de îngheţ mai scăzut decât al apelor dulci şi stau într-o stare de suprarăcire (între 0°C şi –
1,6°C), conservând permafrostul relict. Grosimea permafrostului submarin ajunge la peste 150 m şi
chiar 500 m (în Marea Beaufort).

13.4. Procesele periglaciare

13.4.1. Acţiunea îngheţ-dezgheţului. Gelifracţia

Unul dintre cele mai frecvente procese din zonele periglaciare este îngheţ - dezgheţul, prin
care se ajunge la distrugerea reţelei de minerale ce formează structura rocilor compacte,
transformându-le în fragmente din ce în ce mai mici. Aceasta depinde şi de intensitatea gerului,
precum şi de structura rocii, natura cimentului etc. De obicei, rocile masive puternic cimentate
reflectă mai bine acest proces.
În timpul îngheţului se degajă presiuni foarte mari asupra rocilor. S-a calculat că prin
îngheţarea apei se ajunge la o presiune de maximum 2100 kg/cm2, la – 22° C şi descreşte la
temperaturi mai joase. Într-un corp solid elastic, cum este considerat solul îngheţat, transferul de
căldură se face prin conducţie (după cum se ştie, transmisia căldurii se face prin conducţie, prin
radiaţie şi prin convecţie). Coborârea temperaturii provoacă o contracţie, iar ridicarea temperaturii
o dilatare. Repetarea acestor procese duce la distrugerea reţelei în care sunt dispuse mineralele care
alcătuiesc roca. Întotdeauna conducţia are tendinţa de a duce la egalizarea temperaturilor dintr-un
corp, fenomen, practic, nerealizabil. De aceea, în diferite părţi ale solului sunt temperaturi diferite.
Prin urmare se menţine o "curgere" continuă de căldură de la zonele calde spre cele reci. Toate
punctele dintr-un corp care, la un moment dat au aceeaşi temperatură, se găsesc într-un plan numit
suprafaţă izotermă. Când această suprafaţă evoluează, este numită suprafaţă tranzitorie, când
staţionează se spune că se află în regim permanent. Astfel de stări se creează îndeosebi atunci când
solul este învelit cu un strat gros de zăpadă sau când starea de regim permanent are loc de la o
anumită adâncime, de unde influenţa variaţiilor de temperatură dinspre suprafaţa solului este foarte
redusă. În cazul regimului permanent, gradientul termic este rectiliniu şi simetric în raport cu un
plan orizontal median (plan neutru) al corpului supus fluxului caloric şi nu au loc flexurări sau
fisuraţii orizontale în masa corpului. Dimpotrivă, când solul se află în regim termic tranzitoriu,
gradientul termic devine disimetric în raport cu planul median şi în sol apare un cuplu de flexiune
care curbează stratele şi produce fisuraţii. Cu cât variaţiile termice de la suprafaţa solului sunt mai
puternice, regimul termic tranzitoriu are o dinamică mai accentuată şi efectul de distrugere asupra
rocilor este mai mare.
Dinamica câmpului termic are consecinţe directe în evoluţia stării de presiune în care se află
solul sau rocile îngheţate, în general. De obicei, schimbările bruşte de temperatură ale regimului
tranzitoriu, în condiţiile câmpului termic negativ, provoacă o îngheţare a apei din pori sau aflată pe
suprafeţe de strat. Aceasta duce la o dilatare a rocii; bulele de aer din gheaţă, ca şi spaţiile porilor
rocii, contribuie, într-un fel, la reducerea presiunii, încât valorile calculate de maximum 2100
kg/cm2 nu se realizează.
În desfăşurarea acestui proces de dezagregare intervin şi alţi factori, cum ar fi: prezenţa
umezelei, natura rocilor (alcătuire mineralogică, tipul cimentului, prezenţa stratificaţiilor etc.),
mărimea şi durata ciclurilor gelive. Referitor la mărimea ciclurilor gelive, respectiv ciclurile de
îngheţ - dezgheţ, s-au diferenţiat două cicluri "etalon", în funcţie de care se apreciază intensitatatea
gelifracţiei (procesul de dezagregare a rocilor sub influenţa regimului îngheţ - dezgheţului) şi
anume: ciclul de tip insular, cu o durată de aproximativ 24 ore şi o diferenţă de temperatură între +
7° şi – 8°C şi ciclul siberian, cu o durată de circa trei zile şi salturi de temperatură între + 15° şi –
 370

30°C. Acestea sunt tipurile principale, dar în raport cu condiţiile climatice, chiar în arealul
permafrostului se diferenţiază o gamă largă de cicluri gelive.
Procesul complex de acţiune a îngheţ - dezgheţului în dezagregarea rocilor se numeşte
gelifracţie, iar materialele de dezagregare rezultate se numesc gelifracte. În masivele muntoase
care au fost sau sunt în zona de îngheţ veşnic, astfel de formaţiuni ocupă întinse suprafaţe de
versanţi şi formează aşa-numitele câmpuri de blocuri, iar pe pantele abrupte, adevărate curgeri de
pietre, de unde denumirea de râuri de pietre.
De regulă, acţiunea dezagregării este mai intensă pe versanţii cu o înclinare mare, deoarece
gelifractele sunt uşor antrenate în mişcare prin procesele de versant (rostogoliri, creep etc.) şi expun
permanent roca la gelifracţie. Dezagregarea, pe de o parte, degajarea versanţilor de gelifracte, pe de
altă parte, evidenţiază anumite ruperi de pante ale versanţilor, ceea ce constituie elemente de
plecare în formarea şi evoluţia unor abrupturi. Fireşte că acest complex de procese acţionează pe
toţi versanţii unui masiv muntos aflat în aria temperaturilor ce favorizează gelifracţia; intensitatea
depinde însă de expoziţia pe care o are fiecare versant, pe cei însoriţi ciclurile gelive (ca
amplitudine) fiind mai mari. Fenomenul geomorfologic cel mai important determinat de aceste
procese îl constituie retragerea versanţilor (în sensul deplasării abrupturilor spre partea superioară
a versanţilor) până la intersecţia versanţilor opuşi ai unei culmi muntoase, situaţie când culmea ia
pentru început aspectul unei creste ascuţite, apoi se transformă într-un aliniament de înălţimi izolate
cu aspect de relief ruiniform (turnuri, stânci bizare etc.).
Cercetările efectuate în diferite părţi ale globului asupra retragerii abrupturilor de gelifracţie
arată un ritm de distrugere de până la 0,7 – 1 mm/an, iar valoarea medie se estimează la 0,3 – 0,6
mm/an.

13.4.1.1. Procese de crioturbaţie

În domeniul periglaciar, procesele de crioturbaţie sunt responsabile de cele mai importante şi

complexe morfologii tipice acestor regiuni. Crioturbaţia (grecescul cryos- rece, latinul turbare -
deranjare) este ansamblul deranjamentelor şi deplasărilor materiei ce au loc în sol, scoarţa de
meteorizare sau în roci neconsolidate sub efectul îngheţ-dezgheţului. Procesele de crioturbaţie
includ elevaţia periglaciară şi împingerea laterală, fisurarea datorită îngheţului, gelicreep-ul,
gelifluxiunile etc., acţiunea acestora ducând la apariţia terenurilor cu desene periglaciare sau
terenuri structurate (patterned ground), a cutărilor regulate (involuţii, plicaţii), a lobilor de
gelifluxiune etc.

13.4.1.1.1 Elevaţia periglaciară (frost-heaving) şi împingere laterală periglaciară (frost

thrusting)

Aceste două tipuri de procese se referă la mişcarea pe verticală (frost-heaving) sau pe

orizontală (frost thrusting) a particulelor minerale ca urmarea a îngheţului din sol (şi în principal a
formării gheţii de segregaţie). Predominant este procesul de elevaţie periglaciară (frost-heaving) în
care domină mişcarea pe verticală a particulelor minerale supuse presiunii criostatice, cum mai este
denumită presiunea generată de îngheţ; deplasarea se face fie pe planuri de îngheţ, determinate de
migrarea apei, fie pe planuri create de diferenţele de densitate a materialelor supuse îngheţului. În
general, se evidenţiază bine când fragmentele de rocă de dimensiuni mai mari sunt prinse într-o
matrice fină. Aceasta permite o mai uşoară deplasare a fragmentelor grosiere, care pot atinge
dimensiunile unor bolovani, şi o redresare a lor cu axa mare pe verticală. Măsurători ale vitezei
mişcării fragmentelor de rocă supuse fenomenului de frost-heaving au arătat o valoare cuprinsă
între 1,5 – 5,8 mm/an la o adâncime de 20 cm faţă de suprafaţa solului, în domeniul umed, şi 0,8 –
1,4 mm/an în domeniul mai mult sau mai puţin uscat, la aceeaşi adâncime. Acest fenomen
constituie explicaţia a numeroase cazuri de "scoatere" din sol a unor piloni de poduri construite în
zonele permafrostului. Numeroasele studii de teren din zonele cu permafrost au confirmat
 371

deplasările pe verticală şi orizontală a particulelor minerale din sol, propunându-se diferite

mecanisme pentru explicarea acestui fenomen. Două dintre aceste mecanisme, explicate cu ajutorul
ipotezei extragerii prin îngheţ (frost pull) şi a ipotezei împingerii prin îngheţ (frost-push), încearcă
să dea o explicaţie plauzibilă desfăşurării proceselor de frost-heaving şi frost-thrusting. Ele sunt
larg acceptate în literatura de specialitate şi de aceea insistăm asupra lor.

Foto 13.2. Conducta de petrol transalaskiană

afectată de frost-heaving (stânga). Ace de gheaţă la
suprafaţa solului, lungi de 3 – 4 cm. Formarea acelor
de gheaţă însoţeşte procesul de frost-heaving
(dreapta) (M. Clarke)

Ipoteza extragerii prin îngheţ (frost pull) arată că fragmentele de rocă împreună cu
materialele mai fine sunt ridicate vertical spre suprafaţă ca urmare a contractării solului prin îngheţ.
În timpul dezgheţului, materialele mai fine coboară concentrându-se în jurul fragmentelor de rocă
mai mari, a căror bază rămâne încă îngheţată (fig. 13.7.). Ulterior, se topeşte şi gheaţa de sub aceste
fragmente de rocă, iar cavităţile formate sunt umplute treptat cu materialele fine prin împingere
laterală (frost-thrusting) a materialelor, spre această zonă cu rezistenţă mică.

Fig.13.7. Modul de deplasare al pietrelor ca urmare a

proceselor de îngheţ-dezgheţ (Ritter, 1986).
 372

Ipoteza împingerii datorate îngheţului (frost-push) se bazează pe faptul că fragmentele de

rocă individuale se constituie în conductori mult mai eficace ai căldurii decât solul poros. În
consecinţă, blocurile de rocă se vor răci mult mai repede, astfel încât prima gheaţă care se va forma
de-a lungul planurilor de îngheţ va fi tocmai cea din jurul şi mai ales de la baza pietrelor, ceea ce va
contribui la împingerea spre suprafaţă a acestora. Fenomenul formării gheţii cu precădere în
apropierea fragmentelor de rocă din sol nu este o simplă supoziţie ci a fost pe deplin observat; la fel
şi faptul că dezgheţul apare prima dată în jurul pietrelor. Probabil, uneori, materialul dezgheţat de
la partea superioară a blocurilor va înregistra o migrare slabă, iar cel de la baza rocilor rămâne în
continuare îngheţat ceea ce împiedică revenirea la poziţia iniţială a clastelor. În acest context se
înţelege că forma pietrelor din sol are o mare importanţă; spre exemplu, particulele sub formă de
pană aşezate cu partea mai îngustă în jos, întâmpină o rezistenţă mult mai mare pentru a reveni la
poziţia iniţială.

13.4.1.1.2. Deplasările în masă datorită acţiunii îngheţului. Involuţiile.

Deplasarea în masă constituie un proces de transfer local a materialelor componente ale

solului ca un rezultat al acţiunii îngheţului. Deplasările verticale sunt mult mai evidente însă, pot să
apară şi deplasări pe orizontală. Cauza majoră a deplasărilor în masă o constituie, probabil,
presiunea criostatică care ia naştere în zonele cu sol neîngheţat (talik) sau în alte sedimente prinse
între partea superioară a permafrostului şi frontul de îngheţ.

Foto 13.3. Deplasări gravitaţionale în domeniul

permafrostului (malul fluviului Mackenzie).

Fig. 13.8. A. Involuţii periglaciare pleistocene din

Dobigniewo, Polonia: 1, nisip grosier; 2, nisip mediu. B.
Turbidite marine terţiare cu structuri de tip involuţii. C.
Involuţii produse în condiţii de laborator: 1, argilă; 2,
nisip (Enciclopedia geomorfologică, 1968).

Adesea, în numeroasele deschideri din terenurile care au fost supuse îngheţului din zona
permafrostului, dar care astăzi nu se mai află în astfel de condiţii, pot fi identificate deformări tipice
ale depozitelor, ce descriu linii curbe ale traseului liniilor de stratificaţii. Acestea sunt denumite
involuţii şi se formează în procesul genezei gheţii de segregaţie, ca efect al presiunii stratului de
gheaţă de la partea superioară a molisolului (stratul activ) şi a permafrostului. Procesul are loc
astfel: în condiţiile unui strat activ cu exces de umiditate, îngheţul lent imprimă o presiune spre
masa depozitelor încă neîngheţate, dar aflate într-o stare de vâscozitate, ce permite deplasarea
particulelor şi orientarea lor spre zonele cu presiune mai mică; pe de altă parte, migrarea
 373

particulelor spre baza stratului activ este limitată de presiunea pe care o exercită partea superioară a
permafrostului; se formează un fel de "curent" de mişcare a particulelor, care, din cauza inegalităţii
presiunilor la care este supus, urmează o deplasare mai mult sau mai puţin sinusoidală. Apar astfel
involuţii, care în raport cu stadiul de evoluţie ne pot da imaginea condiţiilor geotermice ale solului.
Spre exemplu, involuţiile sub formă de coloane sau falduri indică cel mai riguros climat periglaciar.

13.4.1.1.3. Procese de fisurare datorate îngheţului (frost cracking)

Prin acest proces la suprafaţa terenurilor apar o serie de deschideri (crăpături) datorate
contracţiei termice la temperaturi mai mici decât cele de îngheţ. Se consideră că apariţia reţelelor
de fracturi poligonale se datorează, în principal, acestui proces, cu toate că forme similare se pot
forma şi ca urmare a proceselor de fracturare datorită deshidratării (desiccation cracking) şi de
fracturare prin dilatare (dilatation cracking). Poligoanele de fisuri datorate îngheţului au, în mod
obişnuit, lăţimi de 5 - 30 m observându-se că distanţa caracteristică dintre acestea este de 2 - 3 ori
adâncimea fisurii. Cu toate că prezenţa acestora este semnalată şi în afara zonei permafrostului,
zona propice de acţiune a proceselor de fisurare o constituie regiunile cu îngheţ peren şi cu o
cantitate însemnată de gheaţă în sol. De
asemenea, s-a observat o diminuarea a
frecvenţei acestor fisuri odată cu creşterea
grosimii stratului de zăpadă. În acest sens, se
pare că rata de descreştere a temperaturii este
mult mai importantă decât temperatura minimă
înregistrată. Odată fisura apărută va începe să fie
"umplută" cu gheaţă deci, iniţierea formării
penelor de gheaţă.

Foto 13.4. Fisurarea unui bloc de rocă prin

frost-cracking (imegine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

13.4.1.1.4. Gelicreep-ul (frost-creep)

La fel ca şi celelalte tipuri de creep, reprezintă procesul de deplasare lentă şi individuală a

particulelor ca rezultat al schimbărilor de volum de la nivelul solului şi sub influenţa gravitaţiei. Se
deosebeşte de celelalte tipuri de creep prin faptul că îngheţ-dezgheţul este responsabil de apariţia
ciclurilor contracţie-dilatare. Iniţial, particulele individuale de sol sunt "ridicate" perpendicular pe
suprafaţa terenului. În timpul dezgheţului acestea sunt afectate numai de gravitaţie şi au o mişcare
pe un traseu aproximativ paralel cu panta versantului. Odată cu apariţia îngheţului, datorită
fenomenului de contracţie, particulele pot să se deplaseze
pe o direcţie verticală, de sens contrar primei, de unde şi
denumirea de mişcare retrogradă (fig. 13.9.).
 374

Fig. 13.9. Calea mişcării în lungul versantului a unei particule sub acţiunea combinată a creepului de
îngheţ şi solifluxiunea (adaptare după Washburn, 1979).

Studiile efectuate în nord-estul Groenlandei (Washburn, 1967) arată că acest proces este
dominant acolo unde solul conţine o proporţie însemnată de silt, iar panta terenului este cuprinsă
între 10° şi 14°.

13.4.1.1.5. Solifluxiunea

Termenul de solifluxiune a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie deplasarea lentă a
părţii superficiale a unui sol supraumezit. Deoarece în definirea acestui proces nu există şi
elemente de restricţie climatică s-a propus termenul de gelifluxiune (Bauling, 1957) care se referă
la deplasarea solului pe un substrat îngheţat. Procesul de solifluxiune este mult mai activ în zona
îngheţului peren, deoarece apa rezultată prin dezgheţarea stratului activ nu poate pătrunde dincolo
de limita superioară a permafrostului. În timpul verii solul este supraumezit ceea ce face să se
comporte ca un fluid vâscos. În asemenea condiţii materialele pot să se deplaseze chiar pe pante
mai mici de 1°, dar mişcarea maximă se înregistrează pe pante cuprinse între 5° - 20° (peste această
valoare a pantei solul se drenează mult mai repede).

Foto 13.5. Lobi de solifluxiune şi

terasete, Lewis Hills, Newfoundland (Ritter,
2001).

Se poate trage concluzia că

umezeala mare a solului constituie cauza
principală a declanşării proceselor de
solifluxiune, însă au fost consemnate
numeroase cazuri şi în condiţiile unei mai
slabe saturări. Alţi factori, precum
granulometria depozitelor, panta şi
vegetaţia au un rol local destul de important. De exemplu, pietrişurile şi nisipul grosier se drenează
foarte repede în comparaţie cu argilele şi solurile siltice, care, din această cauză sunt foarte
susceptibile la solifluxiune. Ratele de deplasare prin procese de creep şi solifluxiune din nord-estul
Groenlandei şi alte regiuni sunt redate în tabelul 13.2. Aceste rate sunt prezentate cumulat pentru că
nu se poate stabili cu exactitate cât din totalul deplasărilor aparţine proceselor de gelicreep şi cât
celor de gelifluxiune.

Tabel 13.2. Valori ale ratelor de deplasare prin creep periglaciar şi gelifluxiune (Ritter, 1986)

Rata (cm/an) Panta ( ° ) Sursa

2,0 15 Rapp, 1960
0,9 – 3,7 10 – 14 Washburn, 1967
1,0 – 3,0 3–4 Jahn,1960
5,0 – 12,0 7 – 15 Jahn,1960
10,0 20 Williams, 1966
2,5 6 – 13 Benedict,1970
2,6 2,5 – 4 French, 1974
 375

13.4.2. Nivaţia (acţiunea zăpezii)

Nivaţia constituie un proces complex caracteristic zonelor cu îngheţ veşnic şi, îndeosebi,
ariilor montane şi are loc ca o "acţiune totală" exercitată de zăpadă şi firn, de la eroziunea
mecanică, la cea chimică, apoi la transport şi acumulare, toate cu efecte foarte importante în
morfologia terenurilor. Printre cele mai importante procese geomorfologice pe care le realizează
zăpada se numără acţiunea de "conducere" a formării abrupturilor de gelivaţie şi procesul de
transport prin intermediul avalanşelor. Acţiunea de transport a zăpezii este cel mai bine reliefată de
avalanşe. Acestea sunt procese mecanice care apar pe versanţii înzăpeziţi, de regulă la obârşia unor
torenţi unde s-au acumulat importante cantităţi de zăpadă. De altfel, ca şi torenţii, au o zonă de
alimentare sau de plecare (un bazin de recepţie), apoi un culoar central de deplasare şi o zonă de
debuşare sau de împrăştiere. Condiţiile favorabile de formare sunt: un strat gros de zăpadă pe
marginea superioară a unui abrupt, un plan de alunecare pe o crustă îngheţată de zăpadă din
perioadele anterioare sau, în unele situaţii, îmbibarea cu apă şi creşterea greutăţii zăpezii în urma
topirilor ori a ploilor care produc un dezechilibru.
Volumul de zăpadă pus în mişcare poate fi enorm, din care cauză are efecte dezastruoase
pentru păduri, căi de comunicaţii sau alte construcţii.

13.4.3. Activitatea fluvială

Efectul activităţii fluviale în modelarea reliefului din regiunile periglaciare este mult
diminuat, deoarece perioada de manifestare a acestora este mult mai scurtă în comparaţie cu a
celorlalte procese. Vara se produc inundaţii care câteodată capătă amploare deosebit de mare.
Cauzele producerii sunt, în primul rând, de ordin termic: pe de o parte salturile bruşte de
temperatură, de la cele negative la cele pozitive, în cele câteva luni în care mercurul urcă peste 0°C,
pe de altă parte, menţinerea solului îngheţat, ceea ce reduce considerabil, ba chiar anulează, în
unele cazuri, infiltraţia; în al doilea rând, sunt cauze de ordin geomorfologic specifice mediului
periglaciar, şi anume: prezenţa albiilor minore puţin adânci, anastomozate şi împletite (aceste râuri
neavând un regim hidrodinamic de intensă activitate geomorfologică, albiile lor sunt, la un moment
dat, pur şi simplu barate de aluviunile
propriului râu); o altă cauză este lipsa
vegetaţiei, al cărei rol în regularizarea
scurgerii pe versanţi şi a curgerii în
general este cunoscut. În condiţiile
periglaciare, topirea zăpezii are un
răspuns hidrologic rapid deoarece
permafrostul controlează scurgerea
prin impermeabilitatea sa. Aceasta
este şi cauza pentru care râurile mici
înregistrează cu mare fidelitate mersul
regimului termic prin variaţia
volumului scurgerii, iar aceste
influenţe sunt identificate până la
nivelul variaţiilor zilnice (fig. 13.10.).

Fig. 13.10. Regimul debitelor unor

râuri din zona periglaciară a Americii de
Nord (Summerfield, 1997)
 376

Studiind îndeaproape organizarea şi modalităţile de scurgere a apei într-un ţinut arctic

(caracterizat prin temperaturi medii anuale de – 18°C, în iulie o temperatură medie de + 3,3°C şi
precipitaţii de circa 86,7 mm/an), Pissart (1976) a arătat o serie de elemente specifice producerii
scurgerii în asemenea condiţii, şi anume: (i) topirea zăpezii se face progresiv, dar în mai multe faze
succesive. Local, zăpada se topeşte sub acţiunea radiaţiei solare chiar când temperatura aerului este
sub 0°C, iar acolo unde pe zăpadă există praf eolian, topirea se face mai repede; (ii) apa topită în
prima fază se infiltrează în zăpadă şi se scurge la limita dintre stratul de zăpadă şi solul îngheţat,
apoi apare o scurgere în suprafaţă, pe zăpadă, care poate forma fronturi cu lărgimi până la 10 – 15
m. Cu timpul se formează o albie pe zăpadă, dar din cauza variaţiei temperaturii, care în timpul
nopţii coboară sub 0°C, cel puţin în prima fază a începerii dezgheţului, frontul acestor albii
îngheaţă şi apa nu ajunge întotdeauna la albia râului colector. După ce acţiunea de scurgere
"învinge" zăpada şi gheaţa de pe versant şi apa ajunge în albia râului colector principal, se produc
fenomene specifice albiei; (iii) apa curge la început în albii, pe zăpadă şi gheaţă şi numai după un
timp se ajunge la scurgerea pe aluviunile albiilor. Fenomenul se desfăşoară lent pentru că apa sosită
în albii este încărcată cu zăpadă şi gheaţă, dar trecerea la scurgerea pe aluviuni se face brusc, când
este şi momentul declanşării unor inundaţii de amploare.
În general, din cauza scurgerii subnivale pe versanţi, încărcătura în suspensii a râurilor din
domeniul îngheţului veşnic este foarte mare, iar valoarea debitului solid, în total, este cu mult peste
cea pe care o au râurile de la latitudini medii. Se apreciază de altfel un ritm de eroziune până la 441
mm/ 1000 ani. Datorită aportului lateral de aluviuni în unele sectoare ale râurilor se formează
acumulări în trepte, denumite terase fluvio-periglaciare.
La nivelul versanţilor scurgerea în suprafaţă şi în adâncime acţionează puţin în timpul verii
contribuind la formarea depozitelor de grézes-littées, a glacisurilor, a ravenelor (în depozite slab
consolidate) sau la degajarea reţelelor de poligoane.

13.4.4. Activitatea eoliană

În zonele periglaciare eolizaţia (procesul de modelare a reliefului prin acţiunea vântului,

termen folosit de multe ori numai pentru regiunile periglaciare, unde vântul este încărcat cu cristale
de gheaţă) se impune prin polizarea rocilor, formarea reliefului ruiniform, depuneri de loess,
formarea de dune care însă, nu ating extinderea celor din deşerturile fierbinţi. De asemenea,
acţiunea vântului se conjugă cu acţiunea zăpezii, a dezagregărilor şi a altor procese. Ceea ce
favorizează o intensă activitate a vântului este lipsa unui covor vegetal consistent, o cantitate
redusă de precipitaţii şi, evident, o viteză mare a vânturilor. În primul rând, eolizaţia se impune în
modelarea reliefului de creste şi stânci izolate. În acest sens, vântul acţionează ca un proces
complementar al dezagregărilor şi nivaţiei, contribuind la degajarea versanţilor de depozite ce
rezultă din procesele de gelifracţie. Din cauza vitezei mari pe care o au şi a transportului aerian de
depozite în imediata apropiere a suprafeţei solului, vânturile au o puternică acţiune de distrugere
asupra rocilor consolidate, dând naştere la forme bizare: reliefuri de turnuri, stânci suspendate,
stânci de diferite forme, stânci cu excavaţii de tipul marmitelor (stânci tafonate) şi o întreagă gamă
de pietre polizate (dreikantere = pietre făţuite, cu două sau mai multe feţe şi muchii; gliptoliţi =
roci rotunjite).
Procesul de acumulare eoliană este foarte important, însă dunele formate în condiţiile
îngheţului veşnic au o evoluţie diferită faţă de a celor din deşerturile toride. De obicei, vântul a
construit cele mai importante forme de acumulare în lungul ţărmurilor marine şi lacustre sau pe
malurile râurilor. Prezenţa zăpezii şi a gerului în anumite intervale duce la formarea pe suprafaţa
dunelor a unor creste dure, rezistente la eroziune; aceasta schimbă ritmul acumulărilor făcând
posibilă chiar instalarea unui regim de "fixare" a dunelor prin îngheţ şi formare a penelor de
gheaţă, care contribuie la mărirea gradului de stabilitate. Se formează aşa-numitele pavaje
nivoeoliene, caracterizate printr-o succesiune ritmică de nisipuri, de la cele grosiere la cele fine.
Astfel de formaţiuni sunt frecvente în vecinătatea marilor râuri. Selby et al., (1974) au studiat
 377

dunele din partea de sud a teritoriului Victoria (Antarctica) şi au constatat că aici se întâlnesc
aproape toate tipurile de dune ce pot fi identificate şi în deşerturile toride, cu menţiunea că sunt
mult mai mici; au înălţimi până la 10 – 13 m, lungimi până la 330 – 350 m, iar lăţimi până la 180m.
Foarte discutată este originea eoliană, în condiţii periglaciare, a loessului (rocă necoezivă, de
culoare galbenă, alcătuită în principal din particule de cuarţ şi particule calcaroase) din Europa,
Asia şi America. Opiniile asupra acestor depozite sunt foarte diferite, dar o mare parte dintre
specialişti consideră că originea lor este eoliană. Când se are în vedere originea eoliană a loessului
se vorbeşte în mod curent de un loess rece (depus în condiţii periglaciare), aşa cum sunt depozitele
din America de Nord, din Europa şi Pampasul argentinian, şi de un loess cald cum este cel din Asia
Centrală.

13.5. Forme de relief periglaciare

13.5.1. Desene periglaciare (patterned ground)

Regiunile periglaciare sunt adesea caracterizate de prezenţa aranjamentelor specifice a

materialelor la suprafaţa terenurilor sub forme geometrice distincte. Acestea sunt cunoscute, în
general, sub denumirea de desene sau figuri periglaciare (patterned ground) şi includ forme de
tipul poligoanelor, cercurilor, benzilor etc. În literatura geomorfologică românească toate aceste
forme sunt reunite sub denumirea de soluri poligonale. În literatura de specialitate se menţionează
numărul foarte mare de termeni (nu mai puţin de 63, cf. Sharp, 1942) utilizaţi în diferite limbi
pentru a defini asemenea microforme. Genetic, ele sunt rezultatul anumitor procese de crioturbaţie,
iar în relief se imprimă printr-un aspect geometric dominant. Este şi motivul pentru care se preferă
termenul de patterned ground, iar în limba română am considerat sugestiv termenul de desene
periglaciare şi nu soluri poligonale care este restrictiv.

Foto 13.6. Desene periglaciare în domeniul permafrostului, supranumite şi soluri poligonale (imagini
preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology).

Desenele periglaciare apar cu o mai mare frecvenţă în zonele cu permafrost, însă prezenţa lor
nu este strâns legată de existenţa îngheţului veşnic. Pot fi observate în cele mai diverse domenii ale
zonei periglaciare, cât şi în regiunile temperate şi intertropicale, însă aici apar numai la mari
înălţimi, în depresiuni închise şi fără vegetaţie.
Descrierea şi clasificarea modelelor decorative ale epidermei de sol a constituit obiectul
preocupărilor multor specialişti, însă cu toate acestea nu există, până în prezent, un punct de vedere
unanim recunoscut privind geneza acestora. Din această cauză, se afirmă că desenele periglaciare
 378

sunt cele mai cunoscute forme periglaciare şi în acelaşi timp, cele mai confuze în privinţa
mecanismelor de formare.
Cea mai uzitată clasificare este cea realizată de Washburn (1956) care ia în consideraţie două
criterii de bază: (i) forma geometrică (cerc, poligon etc.) şi (ii) gradul de sortare a materialelor
constituiente. Conform acestei clasificării se pot recunoaşte cinci tipuri principale de desene
periglaciare: cercuri, poligoane, reţele, terasete şi benzi (sau soluri striate) (tabel 13.3., fig.
13.11.), fiecare cuprinzând subtipurile sortat şi nesortat. Unghiul pantei constituie un factor
adiţional. Cercurile, reţelele şi poligoanele sunt comune suprafeţelor netede, în timp ce terasetele şi
benzile (solurile striate) tind să se formeze pe terenuri cu pante cuprinse între 5 şi 30°, cu forme de
tranziţie ce apar în cazul pantelor de 2 - 5°. Pe suprafeţele cu pante mai mari de 30° mişcările în
masă sunt, în general, mult mai active, ceea ce constituie un impediment în apariţia desenelor
periglaciare.

Fig. 13.11. Desene periglaciare în relaţie cu panta terenului (Whittow, 1984).

Poligoanele. Se dezvoltă, în general, pe suprafeţe netede, aproape orizontale. Poligoanele

sortate sunt conturate de segmente drepte, alcătuite din pietre, care înconjoară partea centrală
formată din materiale mai fine. Diametrul poligoanelor variază de la câţiva centimetri până la peste
10 m şi apar mai mult grupate decât individuale. Dimensiunile pietrelor care marchează limitele
cresc direct cu mărimea poligoanelor şi descresc cu adâncimea.
Poligoanele nesortate se diferenţiază de cele sortate prin următoarele elemente: (i) acestea
nu mai sunt delimitate de fragmente de rocă, ci de o reţea de fisuri care împrejmuiesc o zonă
centrală bombată. Uneori, datorită presiunii exercitate de gheaţa din aceste fisuri, marginile
poligoanelor sunt mai ridicate decât partea centrală; (ii) dimensiunile sunt considerabil mai mari
decât a tipurilor sortate, adesea depăşind 100 m în diametru; (iii) pot să apară şi pe versanţi cu o
înclinare de până la 31°. Poligoanele nesortate sunt adesea asociate cu reţelele de pene de gheaţă.
Poligoanele de pietre apar mai ales în arealul permafrostului sau cu un sezon rece extrem de aspru,
unde alternanţa îngheţ-dezgheţ a provocat deplasări diferenţiale ale particulelor, scoţând la
suprafaţă pe cele mai grosiere şi deplasându-le prin triere spre periferia poligoanelor de sol.
Cercurile. Cercurile sortate au o bordură din pietre de formă circulară, iar diametrul acestora
poate fi de la câţiva centimetri până la mai mulţi metri. Ca şi în cazul poligoanelor, mărimea
fragmentelor de rocă este în strânsă corelaţie cu dimensiunea cercului şi descreşte cu adâncimea.
Spre deosebire de poligoane, cercurile pot apărea grupate sau singulare. Cercurile nesortate se
caracterizează prin absenţa de la periferie a materialelor grosiere, acestea fiind delimitate, adesea,
de vegetaţie care înconjoară partea centrală, alcătuită din materiale mai fine. Apar izolate sau
grupate şi au dimensiuni tipice între 0,5 - 3 m. Se întâlnesc atât în zonele polare cât şi în cele
alpine, prezenţa acestora nefiind limitată doar la arealul permafrostului. Urdea (2000) prezintă un
caz excepţional de cerc de pietre pe platoul situat la sud de Vf. Valereasa, Retezat. Cu un diametru
de 18 - 20 m, inelul este format din gelifracte dispuse oarecum haotic, dar majoritatea pe cant, care
închid în interior o suprafaţă înierbată de 4,3 m diametru.
 379

Foto 13.7. Cerc de pietre (imagine

preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Reţele periglaciare (nets). Termenul de "reţea" (nets) a fost introdus de Washburn (1956)
pentru a denumi acele grupuri de desene priglaciare ale căror "ochiuri" nu sunt nici circulare,

a.

b.

c.

Fig. 13.12. Terasete: a, b. Terasete sortate; c. nesortate (Washburn, 1956).

nici poligonale. Apar, în general, pe suprafeţe aproape orizontale. Reţelele sortate constituie tipuri
intermediare ale cercurilor şi poligoanelor sortate şi au o bordură formată din elemente mai grosiere
care înconjoară materiale mai fine. De asemenea, reţelele nesortate apar ca forme intermediare între
cercurile şi poligoanele nesortate (nu au periferia alcătuită din pietre).
Un tip particular de reţea nesortată cu "ochiuri" sub forma unor movile acoperite de vegetaţie
îl constituie muşuroaiele înierbate (earth hummocks – engleză; thufur – islandeză, marghile –
română). În studiul realizat de Urdea (2000) pentru Munţii Retezat se arată că aceste microforme
apar pe suprafeţe plane sau uşor înclinate (maximum 10 - 12°), în general la peste 1800 m.
Dimensiunile lor ating 40 - 50 cm înălţime şi 60 - 90 cm în diametru, având forma unor calote
circulare sau uşor eliptice, acoperite cu Sphagnum, Polytrichum, Carex curvula, Nardus stricta,
Festuca supina şi mai rar Vaccinium.
 380

Terasetele, treptele (steps). Terasetele sortate (terasete împrejmuite de pietre - stone-banked

terraces; ghirlande de pietre – stone garlands) au forma unor trepte, cu o sortare crescândă a
pietrelor care înconjoară materialele mai fine, înspre marginea din avale. Acestea apar, de regulă,
grupate. De obicei, au lăţimi de 1 – 3 m, cu contururi paralele între ele, iar lungimea înspre avale în
jur de 10 m. În partea dinspre avale a acestor terasete grosimea materialelor grosiere de la periferie
este mult mai mare formând adevărate taluzuri de formă convexă (fig. 13.12.a.). Terasetele
nesortate (turf-banked terraces) sunt, de asemenea, de forma unor trepte, însă nu mai au marginile
înconjurate de pietre ci de vegetaţie (fig. 13.12.c.).
Benzile (stripes). Sunt aliniamente de pietre, vegetaţie sau soluri pe versanţi cu o înclinare
mai mare decât în cazul celorlalte forme. Tipurile sortate (solurile striate) sunt de forma unor benzi
de pietre separate de fâşii cu materiale mai fine sau de vegetaţie (fig. 13.13.).

Fig. 13.13. Benzi (soluri striate) (Whittow, 1986)

Tabel 13.3. Principalele caracteristici ale formelor care intră în componenţa structurilor periglaciare
(Washburn, 1979, din Summerfield, 1997)

Apar izolate sau grupate. Dimensiuni tipice între 0,5 - 3 m. Tipurile nesortate sunt
înconjurate de vegetaţie, iar cele sortate sunt delimitate de pietre a căror dimensiuni
cresc proporţional cu mărimea cercurilor. Se întâlnesc atât în zonele polare cât şi în
Cercurile cele alpine, prezenţa acestora nefiind limitată doar la arealul permafrostului.
Cercurile nesortate apar şi în mediile din afara zonei periglaciare.
Apar grupate. Dimensiunile poligoanelor nesortate variază de la forme mici (< 1 m
lăţime) la forme cu diametrul mai mare de 100 m. Pentru poligoanele sortate
Poligoanele dimensiunile maxime sunt în jur de 10 m. Marginile poligoanelor sunt delimitate de
pietre şi materiale mai fine.Formele nesortate sunt conturate de şanţuri sau fisuri.
Anumite tipuri de poligoane apar şi în deşerturile fierbinţi, însă formele tipice se
dezvoltă în arealele cu îngheţ. Poligoanele de pene de gheaţă se formează numai în
condiţiile prezenţei permafrostului.
Sunt forme de tranziţie între cercuri şi poligoane. De obicei, au dimensiuni mici (< 2
Reţele m lăţime). Muşuroaiele înierbate (earth hummocks) reprezintă movile alcătuite din
materiale argilo-nisipoase, în amestec cu pietricele colţuroase, acoperite cu vegetaţie
(muşchi, ierburi higrofile, ericacee etc.).
Forme de versant, Apar pe versanţi uşor înclinaţi. Acestea au un contur paralel sau o formă alungită,
trepte, terasete lobată înspre avale datorită antrenării în mişcare de către solifluxiune. Formele
(steps) lobate sunt cunoscute sub denumirea de ghirlande de pietre (stone garlands). Pot fi
sau nu acoperite de vegetaţie.
Se formează pe versanţi cu înclinare mai mare decât în cazul terasetelor. Benzile
Benzi (stripes) sortate apar sub forma unor fâşii paralele succesive de materiale mai grosiere şi mai
fine orientate perpendicular pe curbele de nivel. Tipurile nesortate sunt delimitate de
vegetaţie. Apariţia acestora nu este restrânsă numai la mediile periglaciare.
 381

În general, aceste forme trec de la una la alta odată cu creşterea pantei, de la poligoane la
reţele sortate sau de la terasete la benzi. Benzile au, de obicei, lăţimi de la câţiva centimetri la mai
mulţi metri. Lungimea acestora poate să depăşească uneori 100 m. Ca şi la celelalte tipuri sortate,
pietrele de dimensiuni mari sunt asociate benzilor cu lungimi şi lăţimi apreciabile. Benzile
nesortate constau dintr-o alternanţă de linii paralele acoperite cu vegetaţie, separate de unele nude.

13.5.2. Forme periglaciare asociate permafrostului

13.5.2.1. Penele de gheaţă

Originea penelor de gheaţă este foarte controversată, dar se pare că cei mai mulţi adepţi îi are
teoria contracţiei termice. Pe scurt, potrivit acestei teorii procesul se desfăşoară astfel: în zona
permafrostului, în iernile reci când şi stratul activ îngheaţă, datorită contracţiei provocate de ger se
formează fisuri (crăpături) (fig. 13.14.) cu lărgimi până la 2 – 3 cm şi pe o adâncime, de asemenea,
nu prea mare, de câţiva cm; acestea sunt fisuri de tensiune. În timpul dezgheţului stratului activ,
aceste fisuri din permafrost sunt umplute cu apă, care la ivirea gerului îngheaţă, iar solul îngheţat,
contractat, nu mai revine la loc,
spaţiul respectiv fiind ocupat de
gheaţă. Mai mult, iarna următoare se
reînnoieşte tensiunea provocată de
îngheţ, fisurile din iarna precedentă se
"redeschid" şi se creează astfel
condiţiile pentru mărirea volumului
"vânei" de gheaţă ce a umplut fisura
primară, căci la noul dezgheţ al
stratului activ (molisolului) se adaugă
apă în crăpătura deja mărită datorită
forţelor tensionale ale contracţiei;
procesul continuă atâta timp cât
permafrostul este în echilibru.

Fig. 13.14. Reprezentarea

schematică a formării penelor de gheaţă
(Hamelin, Cook, 1967).

Când permafrostul intră în dezechilibru, respectiv când începe degradarea lui, gheaţa se topeşte şi
crăpătura este umplută cu material mineral (ice-wedge casts). Dar nu întotdeauna forma de "pană"
imprimată de dezvoltarea gheţii se conservă căci, din cauza topirii gheţii din permafrost, depozitele
în care s-a format crăpătura se deformează, astfel încât aspectul general al umplerii penelor este cel
al unor pungi, numite şi pungi periglaciare; cele mai tipice pungi periglaciare care au la origine
penele de gheaţă au formă de molar.
 382

Formarea penelor de gheaţă presupune existenţa unui climat extrem de rece, întrucât s-a
dovedit, de exemplu, că o contracţie a permafrostului se face la temperaturi de – 15°C, – 20°C.
Prezenţa penelor de gheaţă indică un climat cu temperaturi medii anuale de cel puţin – 5°C, iar
după unii, de – 8°C. În asemenea condiţii s-a constatat că ritmul anual de creştere (în diametru) a
penelor de gheaţă variază între 0,5 – 1 mm pe an.

Foto 13.8. Pană de gheaţă, Alaska (T. Pewe).

Penele de gheaţă nu apar izolat. De regulă

se formează reţele de poligoane de pene de gheaţă
(ice-wedge polygons) cu diametrul de la câţiva cm
(când dimensiunile penelor sunt mici) la câţiva
zeci de metri; în Canada, Alaska şi Iakuţia s-au
întâlnit poligoane cu diametrul de peste 40 m. De
fapt, aceste poligoane sunt nişte suprafeţe de teren
separate de filoane de gheaţă ce mulează
crăpăturile de ger în sol (respectiv penele de
gheaţă). Terenurile pe care se formează sunt
alcătuite, în general, din depozite slab consolidate
şi au o înclinare generală sub 7°. Pentru că pe
direcţia filoanelor (penelor) de gheaţă există exces
de umiditate, în anumite condiţii microclimatice
apar arbori care se înrădăcinează numai pe aceste direcţii. Situaţia este favorabilă depistării unor
structuri cu ajutorul fotogramelor.
În condiţiile permafrostului uscat, unde apa de topire este în cantităţi reduse, fisurile pot fi
umplute cu loess sau alte materiale minerale, formându-se astfel penele de nisip.
La noi în ţară, în condiţiile ultimei glaciaţii din Cuaternar, s-au format pene periglaciare care
au avut la origine aşa-numitele pene de gheaţă. Ele nu au avut amploarea din regiunile nordice
actuale, dar au ajuns la grosimi de 50 – 60 cm şi adâncimi de peste 1 m. O reţea foarte deasă de
pene de gheaţă a fost în partea de sud şi sud-est a ţării, reţea dedusă din depozitele de umplutură ale
unor asemenea pene ce s-au format în baza ultimului strat de loess. La Costineşti, se poate observa
în faleză o reţea de micropoligoane formată din depozite ce au mulat vechile pene de gheaţă. Din
cauză că dimensiunile penelor de gheaţă sunt mici, ele au fost denumite şi franjuri periglaciare.
Regiunile cele mai propice formării penelor de gheaţă la noi în ţară au fost depresiunile
intracarpatice (îndeosebi cele datorate lanţului vulcanic Căliman–Harghita, Depresiunea
Maramureş, Depresiunea Braşov etc.), unde inversiunile de temperatură au determinat ierni foarte
geroase şi în condiţiile climatului periglaciar, când întreg teritoriul României era inclus în arealul
izotermelor anuale negative.

13.5.2.2. Pingo

Pingo sunt movile de formă conică, mai mult sau mai puţin asimetrice, cu o baza circulară
sau ovală, având diametrul de mai multe sute de metri şi o înălţime ce ajunge la 50 - 60 m, uneori
chiar mai mult. Termenul de pingo (ceea ce în limba eschimoşilor înseamnă formă conică) a fost
introdus pentru prima dată de Porsild în 1938, după care a fost larg utilizat în literatura occidentală.
În literatura rusă se utilizează mai des termeni precum naledii, bugors, bolguniak sau hidrolacoliţi
(cu dimensiuni mult mai reduse). Din punct de vedere genetic se deosebesc două tipuri de pingo: în
sistem închis sau tip Mackenzie, corespund zonelor de agradare a permafrostului continuu, slab
 383

drenate şi deci cu un exces de umiditate; în sistem deschis sau est-groelandez asociat cu degradarea
permafrostului discontinuu.

Foto 13.9. Pingo, nordul Canadei

(imagine de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Pingo în sistem închis sau tip Mackenzie sunt, în general, localizate pe amplasamentul unor
foste lacuri. Din cele 1380 de pingo cartografiate de Stager (1956) în delta râului Mackenzie, 98 %
sunt legate de existenţa lacurilor. În zonele în care permafrostul continuu are o grosime destul de
mare (mai multe sute de metri în Iakuţia centrală; 400 - 600 m în delta râului Mackenzie) sub
majoritatea lacurilor mai adânci se dezvoltă aşa-numitele talik-uri (zonă cu depozite neîngheţate).
Existenţa talik-urilor este pusă, pe de o parte, pe seama faptului că în timpul iernii îngheţul nu
ajunge până la fundul lacului, iar pe de altă parte, vara, razele solare produc o încălzire mai
puternică a apei, astfel încât temperatura înregistrată la fundul lacului va fi mai ridicată decât a
solului din zonele înconjurătoare. În cazul în care grosimea stratului de apă se reduce ca urmare a
colmatării cuvetei lacustre, depozitele de pe fundul lacului încep să îngheţe ajungându-se atfel la un
talik închis (înconjurat din toate părţile de depozite îngheţate). Presiunea criostatică rezultată în
urma agradării continue a permafrostului conduce la expulzarea apei spre suprafaţă, unde va
îngheţa formându-se un sâmbure de gheaţă. Acest sâmbure de gheaţă va deforma sedimentele
lacustre favorizând apariţia unei movile (pingo) (fig. 13.15.).
Pingo în sistem deschis sau est-groelandez îşi are originea în îngheţarea apelor freatice
aflate sub presiune sau a apelor libere care pătrund în sol şi circulă pe sub un permafrost
discontinuu subţire, spre baza versanţilor. Din această cauză, în mod obişnuit, pingo în sistem
deschis apare la baza versanţilor, la contactul cu fundul văilor. Iniţial, la baza versanţilor prin
îngheţarea apelor freatice se
va forma un sâmbure de
gheaţă care va fi ridicat spre
suprafaţă datorită presiunii
hidrostatice. Cu timpul va lua
naştere o movilă de
dimensiuni diferite în funcţie
de condiţiile locale (fig.
13.15.).

Fig. 13.15. Formarea celor

două tipuri de pingo (în sistem
închis şi deschis) (Chorley et al.,
1985) (explicaţii în text).
 384

Topirea corpurilor de gheaţă aflate în sol duce la schimbarea formei pozitive de teren într-o
depresiune mărginită de un "val" de pământ care a rezultat, la rândul lui, din deplasarea continuă,
spre periferie, a solului, pe măsura creşterii sâmburelui de gheaţă (acesta ridicându-se deasupra
suprafeţei terenului, determină o alunecare a depozitelor spre periferie).

13.5.2.3. Palsas-urile

Termenul de palsas a fost introdus în literatura ştiinţifică după 1910 pentru a indica formele
pozitive (sub formă de movile circulare sau alungite) apărute în turbării, ca urmare a dezvoltării în
sol a gheţii de segregaţie. Însă, asemenea forme au fost observate şi în regiunile lipsite de un strat
de turbă sau cu unul foarte subţire, de aceea se pot deosebi palsas minerale şi organice. În
concluzie, palsas-urile, care apar îndeosebi în regiunile cu permafrost discontinuu, se diferenţiază
de pingo prin prezenţa cuverturii organice şi a gheţii de segregaţie în sol.

13.5.2.4. Termocarstul

Prin noţiunea de termocarst, introdusă în 1932 de Ermolaev, se înţeleg acele procese de

formare, prin surpare sau coborârea suprafeţei terenului, în general, a unor excavaţii, ca efect al
schimbărilor termice din sol sau al topirii gheţii de la partea superioară a permafrostului. În linii
mari, este vorba de depresiunile ce se formează prin topirea gheţii din sol. Baza explicării apariţiei
fenomenelor de termocarst o constituie faptul că într-un mediu periglaciar activ există o relaţie între
factorii climatici, hidrologici şi morfologici. Echilibrul celor trei factori este marcat prin prezenţa
permafrostului şi a stratului activ, cu grosimi mai mult sau mai puţin constante. Schimbarea
climatului sau accelerarea unor procese care acţionează asupra stratului activ pot provoca
dezechilibrul. Jahn (1972), după ce face precizări asupra semnificaţiei de bilanţ termic anual (suma
totală a temperaturilor dintr-un an), bilanţ denudaţional (raportul dintre eroziune şi acumulare, unde
predominarea eroziunii înseamnă bilanţ pozitiv), explică astfel raporturile dintre principalii factori
de evoluţie ai termocarstului: (i) dacă bilanţul termic este negativ în întregul an (permafrostul
rămâne intact, nu se topeşte) şi de asemenea, dacă bilanţul denudaţional este tot negativ (suprafaţa
terenului nu coboară), nu se formează termocarst; (ii) dacă unul dintre cele două bilanţuri este de
semn contrar, în raport cu celălalt, sunt condiţii de formare a termocarstului: astfel, menţinându-se
bilanţul termic negativ dar trecându-se la o intensă eroziune, stratul va compensa partea erodată de
la suprafaţă, iar lentilele de gheaţă (care erau în permafrost), vor ajunge în domeniul stratului activ,
se vor topi şi, în consecinţă, vor apărea denivelări, deasupra lor înscriindu-se concavităţi; (iii) dacă
bilanţul termic este pozitiv, dar bilanţul denudaţional se menţine negativ, va avea loc o creştere în
grosime a stratului activ (pe baza consumării permafrostului), lentilele de gheaţă masivă (ce erau în
permafrost) rămân în domeniul stratului activ din cauza coborârii bazei acestuia, iar topirea lor va
determina apariţia formelor de termocarst.
Cele mai frecvente forme de termocarst au ca punct de plecare topirea reţelei de pene de
gheaţă. Fenomenul se produce atât pe suprafeţe plane relativ orizontale, dar şi pe versanţii care au o
înclinare mai redusă; pe versanţi însă, rolul principal în declanşarea producerii carstului termic îl
are denudaţia, care duce la o permanentă deplasare în adâncime a stratului activ, în sensul că
eroziunea părţii superioare este compensată prin coborârea bazei sau a suprafeţei de contact cu
permafrostul. Unii specialişti vorbesc chiar de "văi termocarstice" pe versanţi, procese produse în
principal prin alunecarea gheţii din sol.
Pe suprafeţele relativ plane se formează uneori depresiuni denumite termodepresiuni,
umplute, în marea lor majoritate, cu apă în acest caz purtând numele de termolacuri sau lacurile de
topire (thaw lakes). Acestea sunt cele mai răspândite "rezultate" ale termocarstului şi unele dintre
cele mai caracteristice forme din mediul periglaciar. Cele mai multe au mai puţin de 5 m adîncime
şi o lăţime care depăşeşte rar 2 km. Originea acestor lacuri este pusă în legătură cu topirea
permafrostului care conţine un volum de gheaţă mult mai mare decât volumul porilor din sol. Prin
 385

topire se produce subsidenţa depozitelor cu apariţia unor depresiuni mici care sunt umplute de apă.
Aceste forme apar mai ales în regiunile cu un drenaj foarte slab şi au o existenţă de numai câteva
sute de ani, pentru că se colmatează repede, după care sunt acoperite cu turbă. În anumite zone,
cum ar fi câmpia litorală din nordul Alaskăi, lacurile de topire au o formă alungită (raportul
lungime/lăţime fiind de 2:1 sau 3:1) tinzând să fie orientate pe o anumită direcţie, de unde şi
denumirea de lacuri orientate. Cauzele acestor orientări sunt complexe, însă majoritatea
specialiştilor sunt de acord că un rol primordial îl au vânturile dominante pe o anumită direcţie în
conformitate cu care sunt depuse materialele pe malurile lacurilor.
Termonişele (thaw slumps) reprezintă cavităţi de formă semicirculară (pe versanţi sunt
orientate spre avale), apărute ca urmare a dezvelirii maselor de gheaţă care sunt supuse apoi
dezgheţului. Expunerea maselor de gheaţă se realizează prin eroziunea laterală a râurilor sau în
urma mişcărilor în masă declanşate pe versanţi. În timpul verii datorită dezgheţului se produce o
supraumezire a materialele care acoperă masa de gheaţă propice apariţiei deplasări de tipul
curgerilor de noroi sau solifluxiuni. Prin topirea acestor sâmburi de gheaţă se formează termonişele
ale căror abrupturi de obârşie pot depăşi uneori 8 m înălţime, şi având o rată de retragere, în unele
cazuri, de peste 7 m/an.
Termocircurile (thermocirques) sunt forme la scară mare ale termonişelor care apar atunci
când în procesul de retragere a versanţilor sunt intersectate pene de gheaţă. Prin topirea
poligoanelor de pene de gheaţă poate apărea o reţea de canale liniare sau poligonale (văi) care
înconjoară o înălţime centrală.
Termodepresiunile de dimensiuni mai mari (3 - 40 m adâncime şi 100 m - 150 km lăţime)
sunt denumite alas-uri. Acestea sunt forme complexe care apar ca urmare a schimbărilor climatice
sau a producerii unor importante modificări la suprafaţa
terenurilor cum ar fi, de exemplu, incendiile de mari
proporţii. Perturbarea condiţiilor de mediu are drept
rezultat degradarea permafrostului, proces care contribuie
la coborârea suprafeţei terenului, apariţia lacurilor şi
pingo (fig. 13.16.). Într-o fază incipientă a degradării
permafrostului (fig. 13.6. B) apar o serie de movile
acoperite cu vegetaţie denumite baidjarakh-uri,
înconjurate de porţiuni mai joase care corespund penelor
de gheaţă din sol. O eventuală fuzionare a alas-urilor
individuale duce la formarea văilor tip alas care pot să
atingă mai mulţi kilometri lungime. Formele de acest tip
sunt caracteristice, mai ales, pentru Iakuţia centrală unde
condiţiile particulare sunt foarte favorabile dezvoltării
alas-urilor. Se estimează că în Pleistocen pe circa 40 - 50
% din suprafaţa acestei regiuni peisajul cu alas-urile era
predominant.

Fig. 13.16. Reprezentarea schematică a secvenţelor de

dezvoltarea şi distrugere a alas-urilor (Summerfield, 1997). A.
suprafaţa iniţială, slab înclinată, cu pene de gheaţă; B. efectul
creşterii în adâncime a stratului activ, ca urmare a încălzirii
climei sau a unor perturbări la nivelul suprafeţei (formarea
baydjarakh-urilor); C. faza termocarstului iniţial; D. faza de
tinereţe a alas-urilor; E. faza de maturitate a alas-urilor; F.
faza de bătrâneţe a alas-urilor; G. faza de formare a pingo-
urilor; H. dezvoltarea şi distrugerea pingo-urilor.
 386

13.5.3. Forme periglaciare asociate proceselor de versant

Spre deosebire de desenele periglaciare (poligoane, cercuri etc.) care constituie, în primul
rând, rezultatul procesului de îngheţ, formele care urmează să fie tratate în acest capitol, apar acolo
unde predomină procesele de transport. Asta nu înseamnă că acţiunea îngheţului este absentă.
Dimpotrivă, procesele de îngheţ-dezgheţ constituie "preludiul" necesar declanşării mişcărilor în
masă şi, probabil, aceste două categorii de procese acţionează simultan la realizarea formelor
finale.

13.5.3.1. Formele datorate gelifluxiunilor

Includ terasetele, lobii, "râurile" şi pânzele de solifluxiune. Această mare varietate de forme,
rezultate în urma proceselor de gelifluxiune, se datorează diferenţelor texturale, umezeală şi de
pantă ale versaţilor pe care apar. Pânzele de gelifluxiune (gelifluction sheets) apar sub forma unor
suprafeţe aproape netede, cu o pantă redusă (sub 10°), având fruntea sub forma unei trepte mai
puţin evidente decât în cazul teraselor de solifluxiune (gelifluction benches) la care atinge 20 – 100
cm înălţime. Terasetele se prezintă ca trepte cu lungimi de câţiva zeci de metri şi lăţimi de 1 – 1,5
m, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune pe versanţi cu o înclinare sub 15°. Pe versanţii cu o
pantă mai mare (10° – 20°) caracteristici sunt lobii de gelifluxiune (gelifluction lobes), sub aspectul
unor limbi alungite de materiale, cu o lăţime cuprinsă între 30 – 50 m. Pentru formele mult mai
alungite se utilizează denumirea de "râuri" de gelifluxiune (gelifluction streams) a căror frunte, ca
şi în cazul lobilor, au o înălţime cuprinsă între 1 – 6 m, fiind supusă adesea proceselor de eroziune.
Depozitele de gelifluxiune sunt, în general, slab sortate, însă în anumite situaţii se poate observa şi
o stratificaţie incipientă. Clastele angulare sunt, în mod obişnuit, orientate cu axa mare paralel cu
direcţia mişcării.

13.5.3.2. Câmpurile de blocuri

În majoritatea tratatelor de specialitate, formele de acumulare ale gelifractelor sunt reunite

sub denumirea de câmpuri de blocuri (blockfields, în engleză; felsenmeer, în germană), cu toate că
termenul original se referă strict la suprafeţele slab înclinate pentru care mişcările în masă sunt
nesemnificative. Autorii respectivi (Washburn, 1973; Ritter, 1982, Summerfield, 1997) consideră
că indiferent de poziţia acestor depozite (pe versanţi, la baza acestora sau pe suprafeţele relativ
plane) sau de faptul că sunt ori nu afectate de procesele de mişcare în masă se poate utiliza
denumirea generică de câmpuri de blocuri.
Gelifractele rezultate prin dezagregarea rocilor în urma acţiunii îngheţ-dezgheţului sunt
antrenate în mişcări cu viteze diferite, în funcţie de panta terenurilor. Astfel, deplasările pot fi lente,
"piatră cu piatră", fenomen cunoscut sub denumirea de rock-creep sau pot fi violente, prin
rostogolire, însă tot "piatră cu piatră". Rezultatul final al acestor procese de deplasare se
concretizează printr-o mare
varietate de forme de acumulare
pe versanţi sau la baza acestora,
cunoscute sub denumirea de
versanţi de blocuri, râuri de
pietre, câmpuri de blocuri, conuri
sau trene de grohotiş, pânze de
grohotiş etc.

Fig. 13.17. Blocuri glisante

(Niculescu, 1965).
 387

Atunci când versanţii sunt acoperiţi în proporţie de cel puţin 50 % cu blocuri colţuroase cu
dimensiuni cuprinse între 1 şi 3 m (sau chiar mai mari), se vorbeşte de aşa-numiţii versanţi de
blocuri (block slopes). În cazul râurilor sau torenţilor de pietre, materialele dezagregate se
concentrează de-a lungul unor aliniamente longitudinale sau jgheaburi umplute în totalitate, fiind
caracteristice, la fel ca şi prima categorie, versanţilor mai puţin înclinaţi (5° – 6°). În unele situaţii,
ca urmarea a densităţii crescute a râurilor de pietre, versantul capătă aspectul unor panglici de
gelifracte, dispuse aproape paralel. Deplasarea gelifractelor este datorată în cea mai mare parte
proceselor de gelifluxiune şi creep, dovada acestor mişcări fiind dată de orientarea blocurilor cu
axa mare spre avale. Fragmentele de rocă, de mari dimensiuni, care se deplasează lent şi intermitent
pe versanţii cu o înclinare redusă, poartă denumirea de blocuri glisante (fig.13.17.). Mişcarea este
mai activă în timpul dezgheţului sau a supraumezirii solului, dând naştere unui val şi unei
microdepresiuni. Pe suprafeţe relativ plane, de la latitudini mari sau din munţii înalţi, apar adesea
acumulări imense blocuri, cunoscute sub denumirea de câmpuri de blocuri (s.s). Formarea acestora
este pusă pe seama dezagregării rocilor in situ ca urmare a îngheţ-dezgheţului şi a proceselor de
elevaţie periglaciară (frost heaving) asupra rocilor fisurate ale substratului. Deoarece panta este
foarte mică (până la 10°), deplasarea acestor blocuri este redusă, putând apare numai atunci când se
depăşeşte unghiul critic de stabilitate; în acest caz blocurile tind să se deplaseze, formându-se
benzile de blocuri (block stripes).
Acumulările de fragmente colţuroase de roci de la baza versanţilor poartă denumirea de
grohotişuri. Mărimea acestor depozite, ca şi a elementelor constituiente, depinde de caracteristicile
petrografică şi structurale ale ariei sursă, de condiţiile climatice care condiţionează intensitatea
ciclurilor gelive etc. Fragmentele de rocă sunt dispuse în funcţie de forma şi volumul lor, de
condiţiile iniţiale (în primul rând topografia) şi ulterioare acumulării acestora ( de exemplu, pot fi
afectate de o gelifracţie secundară, de procesele de nivaţie, de scurgere etc.). De regulă, blocurile
cele mai mari sunt dispuse la partea inferioară a acumulărilor, iar cele mai fine spre partea
superioară şi mai ales către partea centrală ca urmare a proceselor de fragmentare şi resortare
ulterioare. Blocurile cele mai mari se află situate la o anumită distanţă faţă de masa principală. În
adâncime, granulometria depozitelor devine din ce în ce mai fină datorită proceselor de
dezagregarea in situ a fragmentelor mari şi a antrenării particulelor mici de către apa de infiltraţie.
Se pot distinge trei tipuri principale de acumulări de grohotiş; o masă neuniformă de gelifracte,
acolo unde procesul este la început sau are o mai mică intensitate; conuri de grohotiş situate la
capătul unor jgheaburi de canalizare a fragmentelor de rocă; trene continui de astfel de conuri
denumite taluzuri de grohotiş. Cele mai însemnate acumulări de grohotişuri se întâlnesc în vechile
zone periglaciare unde, alături de cele pleistocene fixate de sol şi vegetaţie, apar şi grohotişuri
actuale, mobile.

13.5.3.3. Gheţarii de pietre (rock glaciers)

Reprezintă acumulări de fragmente de rocă colţuroasă (care pot depăşi diametre de 3 m), în
amestec cu gheaţă şi zăpadă şi se aseamănă ca formă cu gheţarii de mici dimensiuni. În mod
obişnuit, gheţarii de pietre se pot clasifica în funcţie de două criterii: după aspectul în plan se
disting gheţari de pietre sub formă de limbă şi de tip lobat; prezenţa sau absenţa gheţii în interiorul
masei de gelifracte permite separarea în două grupe: gheţari de pietre activi şi inactivi (fosili).
Gheţarii de pietre sub formă de limbă sunt dispuşi pe văi, ale căror obârşii sunt reprezentate
de fostele circuri glaciare, de unde şi forma externă asemănătoare cu a gheţarilor de vale propriu-
zişi. În schimb, cei de formă lobată sunt mult mai scurţi, dar cu o extindere mai mare în suprafaţă şi
se dezvoltă pe versanţii care prezintă abrupturi furnizoare de materiale în partea superioară.
Gheţarii de pietre din prima categorie au lungimi de la câteva sute de metri până la peste 1 km, iar
lăţimile variază în funcţie de cele ale văii pe care se canalizează (mai ales în partea superioară,
pentru că în partea inferioară se răsfiră pe mai multe zeci de metri). Gelifractele sunt în aşa fel
dispuse încât pot să apară pe suprafaţa gheţarilor de pietre diferite valuri transversale sau de formă
 388

lobată, şanţuri, microdepresiuni, crevase etc., similare celor care apar în cazul gheţarilor adevăraţi
(fig. 13.18.). Partea frontală poate să depăşească uneori 100 m înălţime, panta fiind de 30 - 45°.

Fig. 13.18. Profil longitudinal printr-un gheţar de pietre ( Campy, Macaire, 1989)

Gheţarii de pietre activi se întâlnesc în regiunile polare şi subpolare precum şi în munţii înalţi
de la latitudini medii. Grosimea acestora poate fi cuprinsă între 15 şi 50 m, rata de mişcare fiind de
ordinul centimetrilor până la câţiva metri pe an, în funcţie de condiţiile locale. Un rol principal în
deplasarea acestora îl deţin gheaţa interstiţială care ocupă golurile dintre gelifracte (denumită şi
gheaţă de tip matrice - ice cemented type), gheaţa reziduală (sâmburi de gheaţă din interiorul masei
de roci - ice-cored type) şi firn -ul. Sâmburii de gheaţă pot proveni fie din acoperirea cu gelifracte
a unor gheţari aflaţi în retragere sau constituie gheaţa moartă din interiorul depozitelor morenaice.
În zonele în care sunt prezenţi şi gheţari de pietre şi cei propriu-zişi, distincţia dintre aceştia se face
după cantitatea de materiale transportate. Gheţarii de pietre inactivi sau fosili au o răspândire mare
în actualele regiuni temperate care au funcţionat în trecut ca zone periglaciare (de exemplu, în
Carpaţi au funcţionat în Pleistocen între 1500 - 1800 m altitudine). În ţara noastră, cercetări
detaliate asupra acestui fenomen au fost realizate de Urdea (2000) în Munţii Retezat, unde au fost
identificaţi 93 de gheţari de pietre.

13.5.3.4. Depozitele de versant stratificate

Sunt rezultatul conjugării acţiunii proceselor de gelifracţie, gelifluxiune, fluvio-

denudaţionale (curgere în suprafaţă, şiroire) şi uneori a celor eoliene. În această categorie se includ
grézes-litées-urile şi depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique).
Grézes-litées-urile sau rostogolirile ordonate apar la baza versanţilor cu înclinare mică
(fig. 13.19), fiind formate dintr-o succesiune de strate mai fine cu unele mai grosiere, cel mai
adesea cimentate (pentru stratele mai grosiere fracţiunile mai mici de 0,5 mm deţin o pondere
foarte mică). Grosimea unui astfel de strat variază de la câţiva centimetri la 20 - 25 cm, variaţiile
apărând dinspre partea din amonte înspre cea din aval. Aria sursă a materialelor componente ale
grézes-litées-urilor o constituie, în majoritatea cazurilor, substraturile calcaroase (de aceea, cele
mai tipice forme sunt alcătuite din nisipuri calcaroase), însă şi o întreagă altă gamă de roci pot sta
la originea particulelor care alcătuiesc aceste depozite, cum ar fi: roci vulcanice (Groenlanda şi
Anzii Chilieni), gnaise şi micaşisturi (Anzii Venezuelei, Germania), şisturi cristaline (Masivul
Central Francez, Ţara Galilor) etc. În ceea ce priveşte geneza acestor depozite, cel mai adesea, sunt
invocate două ipoteze: (i) ipoteza crionivală - conform căreia punerea în loc a stratelor succesive
(cicloteme) se datorează şiroirilor pe un substrat îngheţat care apar după topirea zăpezii. Alternanţa
de strate cu granulometrie mai fină sau mai grosieră constituie rezultatul aportului diferenţiat;
 389

(ii) ipoteza acţiunii conjugate a proceselor de gelifluxiune şi a celor de scurgere - benzile cu

materiale mai fine sunt opera gelifluxiunilor care apar după dezgheţul părţii superficiale ale solului.
Partea superioară a stratelor cu o granulometrie mai fină poate fi îmbogăţită cu materiale argiloase
prin şiroire. Stratele mai grosiere se formează prin spălarea şi evacuarea de către apele de şiroire a
particulelor cele mai mici de la partea superioară a benzilor mai fine.

Fig. 13.19. Poziţia grézes-litées-urilor în context geomorfologic (Campy, Macaire,1989)

Depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique) se deosebesc de grézes-litées-

uri prin faptul că sunt mult mai grosiere şi necimentate. Iau naştere la baza versanţilor văilor în
condiţiile unui permafrost foarte aproape de suprafaţă, situaţie în care materialele recent acumulate
sunt protejate împotriva îndepărtării totale prin ablaţie. Formarea acestor depozite este pusă pe
seama gelifluxiunilor, a scurgerilor în suprafaţă şi a vântului. În multe cazuri apar ca adevărate
glacisuri de acumulare, alcătuite din strate etajate cu o regularitate mai mare sau mai mică.

13.5.3.5. Forme crionivale.

La baza abrupturilor se acumulează întotdeauna mai multă zăpadă care se menţine un timp
mai îndelungat; aceasta, prin îngheţare, se comportă ca o suprafaţă de gheaţă veritabilă care
înlesneşte alunecarea gelifractelor care se desprind din abrupt ca urmare a variaţiilor de
temperatură. Gelifractele se acumulează la prima schimbare de pantă unde covorul de zăpadă este
discontinuu şi se formează un "val" de depozite, asemenea unor morene glaciare. Suprafaţa aflată
sub zăpadă rămâne practic
neutră din punct de vedere al
dinamicii şi între abruptul de
gelifracţie şi acumularea de
grohotişuri se formează o
excavaţie asimetrică (versantul
dinspre abrupt este mai lung),
constituind o formă denumită
nişă de nivaţie (scochină) (fig.
13.20.).

Fig. 13.20. Nişă nivală

(Hamelin, Cook, 1967)
 390

Grohotişurile acumulate la partea inferioară a nişei nivale au forma unor adevărate arcuri de
cerc, care, văzute în plan, se aseamănă cu nişte potcoave, de unde şi denumirea de potcoave nivale
(morene nivale). Într-o fază avansată de evoluţie a acumulărilor de grohotiş şi de stagnare
multianuală a zăpezii, are loc şi o deplasare a masei depozitelor sub efectul mişcării zăpezii prin
aşa-numitul fenomen de deplasare lentă sau snow-creep.

13.5.4. Forme periglaciare poligenetice

13.5.4.1. Văile asimetrice

Această denumire este dată acelor văi care au un versant mult mai înclinat decât celălalt.
Văile asimetrice pot apare în cele mai diverse condiţii de mediu, însă s-a observat o mai mare
densitate a acestora în zonele periglaciare (sau care au fost cuprinse în această zonă). Studiile
confirmă faptul că nu există o orientare preferenţială a versanţilor mai înclinaţi (tabel 13.4.), cu
toate că în emisfera nordică (la latitudini mai mici de 70°) s-a observat că cei cu pantă mai mare
sunt, de obicei, orientaţi spre nord.

Tabel 13.4. Tipul de asimetrie al versanţilor în zonele periglaciare din emisfera nordică (Summerfield, 1997)

Orientarea versantului
Localizarea exemplelor Orientarea văii
mai înclinat
Alaska centrală N E-V
Nord-vestul Alaskăi N E-V
Insula Southmpton, Canada N E-V
Insula Banks, Canada SV NV-SE
Dealurile Caribou, Canada N,S E-V
Iakuţia, Siberia (3 cazuri) N E-V
Andreeland, vestul Ins. Spitzbergen S E-V
Conwayland, vestul Ins. Spitzbergen V N-S
Kaffioya-Ebene, vestul Ins. Spitzbergen S E-V
Wollaston - Vorland, estul Groenlandei N E-V

Această situaţie se explică prin faptul că versanţii orientaţi spre sud sunt expuşi razelor
solare un timp mai îndelungat, ceea ce cauzează topirea rapidă a zăpezii, supraumezirea solului şi
apariţia gelifluxiunilor sau a altor procese de mişcare în masă. În consecinţă, prin aceste procese
are loc o reducere a unghiului de pantă, ajungându-se la versanţi prelungi de tipul glacisurilor.

Fig. 13.21.
Formarea văilor
asimetrice (Hamelin,
Cook, 1967)

Versanţii orientaţi spre nord vor fi în umbră o perioadă mai mare din timpul verii,
permafrostul rămâne aproape intact, contribuind la o mai mare stabilitate a depozitelor
 391

neconsolidate. Procesele predominante pe aceşti versanţi vor fi reprezentate de eroziunea laterală,

surpări, prăbuşiri care determină accentuarea unghiului de pantă. De asemenea, vânturile regulate
au un rol deosebit de important la geneza văilor asimetrice pentru că, în general, zăpada tinde să se
acumuleze în cantităţi mai mari pe versanţii de sub vânt (adăpostiţi), topirile din scurta perioadă de
vară favorizând procesele de mişcare în masă (fig. 13.21.).

13.5.4.2. Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele

Terasele de crioplanaţie (cunoscute sub denumirea de terase de altiplanaţie sau terase goletz)
sunt suprafeţe cu înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la partea
superioară a versanţilor ca urmare a retragerii abrupturilor, în principal, datorită proceselor de
îngheţ-dezgheţ. Criopedimentele sunt forme similare dar, care se dezvoltă la baza versanţilor. În
apariţia acestor forme un rol de bază îl joacă petrografia şi structura depozitelor constituiente ale
versanţilor, prin faptul că cele mai tipice terase se dezvoltă acolo unde apar alternanţe de roci cu
grad de gelivitate diferit sau în zonele în care stratele
sunt aproape orizontale. Podurile acestor terase pot
avea lăţimi de la 10 m la 2 km, în unele cazuri chiar
peste 10 km.

Fig. 13.22. Stadiile de dezvoltare a teraselor de

crioplanaţie în roci rezistente la eroziune: (A) - suprafaţa
iniţială; (B) - formarea nişelor de nivaţie; (C) - iniţierea
formării teraselor de crioplanaţie; (D) - stadiul de maturitate
în dezvolarea teraselor de crioplanaţie; (E) - stadiul iniţial de
formare a suprafeţelor de crioplanaţie; (F) - martori de
eroziune pe suprafeţele de crioplanaţie. Săgeţile indică
sensul de modificare al suprafeţelor (Summerfield, 1997).

Frontul sau taluzul are înălţimi de până la peste 70 m şi o înclinare de 30° sau mai mult acolo
unde sunt acoperite cu gelifracte şi aproape de 90° unde este expusă roca in situ. Terasele pot fi
acoperite de o cuvertură groasă de gelifracte sau pe suprafaţa lor pot să apară cercuri, poligoane de
pietre etc. În evoluţia acestor forme se pot distinge mai multe stadii (fig. 13.22.).
Conform modelului prezentat în această figură, dezvoltarea teraselor de crioplanaţie începe
prin apariţia unor nişe de nivaţie sau a unor mici trepte asociate zonelor de acumulare a zăpezii.
Procesele de nivaţie în combinaţie cu cele de îngheţ-dezgheţ contribuie la retragerea abrupturilor
nişelor, materialele rezultate fiind transportate de la baza acestora prin intermediul gelifluxiunilor şi
a scurgerilor în suprafaţă. Retragerea continuă a abrupturilor pe toate laturile va duce la detaşarea
unor martori de eroziune, pe fondul unor suprafeţe slab înclinate. Criopedimentele se dezvoltă,
probabil, prin aceleaşi mecanisme, cu excepţia că în acest caz scurgerea în suprafaţă deţine un rol
mult mai mare în transportul gelifractelor decât gelifluxiunile. Un model asemănător prezintă şi
Ichim (1973) în Munţii Călimani, în zona platourilor Rătitiş şi Drăguş.

13.6. Climatele periglaciare şi limitele acestora

Din cele prezentate în capitolele anterioare se poate concluziona că prin periglaciar se

înţelege sistemul morfoclimatic din regiunile reci, descoperite permanent de gheaţă, situate, în mod
 392

obişnuit, dincolo de limita pădurii şi în care se dezvoltă un ansamblu de forme şi structuri create în
special prin acţiunea complexă a îngheţului.
Karte (1979) a propus o separare a regiunilor morfogenetice periglaciare din emisfera
nordică în mai multe zone distincte (fig. 13.23.): (i) în regiunile cu climat maritim (de exemplu,

Fig. 13.23. Zonele morfogenetice periglaciare din emisfera nordică (Chorley et al., 1985)

sud-vestul Peninsulei Alaska), în domeniul permafrostului discontinuu se desfăşoară zona

periglaciară subpolar maritimă caracterizată de prezenţa muşuroaielor înierbate, a solifluxiunilor,
a structurile sortate etc. Limita acestei zone corespunde cu izoterma medie anuală de -1°C - -2°C;

Tabel 13.5. Clasificarea climatelor periglaciare (Summerfield, 1997)

Temperatura medie a lunii celei mai reci ‹ -3°C

Zone joase din ţinuturile polare
Zone joase din ţinuturile subpolare
Zonele sunt caracterizate prin prezenţa cupolelor glaciare, a
suprafeţelor de rocă nudă (praguri glaciare) şi o vegetaţie de
tundră
Temperatura medie a lunii celei mai reci ‹ -3°C iar a lunii celei
mai calde de › 10°C. Taigaua constituie tipul de vegetaţie
principal. Izoterma de 10°C a lunii cele mai calde coincide cu
limita nordică a pădurii.

Zone joase din ţinuturile situate la Temperatura medie a lunii celei mai reci ‹ -3°C dar cu
latitudini medii temperaturi medii › 10°C cel puţin patru luni pe an.

Climatul este influenţat în primul rând de altitudine şi apoi de

Zone înalte
latitudine. Oscilaţiile temperaturilor diurne sunt între limite
foarte largi.
 393

(ii) între limita nordică a pădurii boreale şi cea sudică a permafrostului continuu (acolo unde
temperatura medie a lunii cele mai calde poate să depăşească 25°C) se desfăşoară zona
periglaciară boreală unde formele periglaciare dominante sunt cele asociate gheţii de segregaţie
(pingo, termocarst, pene de gheaţă, poligoane de pene de gheaţă, turbării reticulate = strig bogs
etc.); (iii) pe măsura accentuării continentalismului (de la ţărmuri spre interiorul continentelor şi la
sud de zona periglaciară boreală) regimul termic şi al precipitaţiilor se modifică semnificativ astfel
încât se poate separa o zonă periglaciară subpolară; (iv) spre poli, tipurile regionale sunt
reprezentate, mai întâi, de zona periglaciară de tundră, şi apoi de cele periglaciare a grohotişurilor
îngheţate polare (polar frost rubble zone şi high polar frost rubble zone). Ariditatea accentuată a
ultimei zone contribuie la formarea unor cantităţi reduse de gheaţă în sol. Ca urmare, formele
periglaciare reprezentative sunt câmpurile de pietre sau alte tipuri asociate proceselor de gelifracţie.
O variantă extremă a acestui tip apare şi în văile foarte uscate din Antarctica (McMurdo, Victoria
Land).
Etajarea zonelor periglaciare din munţii înalţi este redată în figura 13.24., sub forma unei
secţiuni idealizate de la poli spre ecuator. În zona subpolară şi la latitudini medii etajul periglaciar
este format din trei subetaje: (i) Subetajul inferior în care apar forme de solifluxiune acoperite de
vegetaţie; (ii) Subetajul mediu, caracterizat de diferite forme de sortare şi solifluxiuni incomplet
acoperite de vegetaţie; (iii) Subetajul superior, în care apar, de asemenea, forme de sortare şi
solifluxiuni, însă neacoperite de vegetaţie.

Fig. 13.24. Profil idealizat al zonei periglaciare montane din emisfera nordică (Chorley et al., 1985)
Treptat, spre munţii înalţi din regiunile subtropicale cu vară secetoasă, subetajul periglaciar
inferior se reduce continuu până la dispariţie. În munţii înalţi situaţi la latitudinile climatului arid,
umezeala este insuficientă pentru o activitate periglaciară semnificativă, cu toate că temperaturile
sunt destul de coborâte. Creşterea umidităţii spre zona ecuatorială are drept urmare conturarea unui
etaj periglaciar distinct, în care ciclurile diurne îngheţ-dezgheţ conduc la apariţia unor forme reduse
de solifluxiune şi de sortare.
Pragul climatic caracteristic limitei inferioare a zonei periglaciare din munţii înalţi variază
considerabil. La latitudini subpolare temperatura medie a aerului este de - 2°C, la latitudini medii
de - 1°C până la + 5°C, în zona tropicală semiaridă de + 3°C - +6°C, iar în cea tropical umedă de
0°C.

Rezumat

Prin periglaciar se înţelege acel mediu natural în care acţiunea proceselor de îngheţ-dezgheţ
este dominantă; limita inferioară, din punct de vedere al regimului termic, pentru dezvoltarea
proceselor periglaciare este considerată izoterma anuală de + 3° C, limită până la care se pot
 394

produce solifluxiunile. Teritoriile cuprinse în acest domeniu, spre regiunile polare ca şi din
masivele montane înalte, ocupă peste 20 % din suprafaţa uscatului. Trăsătura caracteristică
regiunilor periglaciare este prezenţa permafrostului, o apariţie naturală de material care are o
temperatură medie anuală mai mică de 0° C cel puţin doi ani consecutiv. Permafrostul continuu se
caracterizează prin grosimi foarte mari, depăşind 100 m, iar în zonele circumpolare chiar până la
1000 m şi mai mult. Partea superioară a permafrostului supusă anual fenomenelor de îngheţ-
dezgheţ, cunoscută sub denumirea de strat activ sau molisol (sol moale), are o grosime de 1 – 3 m
sau mai mult. În masa permafrostului pot apărea areale neîngheţate denumite zone talik.
Procesele periglaciare sunt : îngheţ-dezgheţul (cu cele mai importante efecte în dezagregarea
rocilor, numită gelifracţie, iar materialele rezultate de numesc gelifracte) ; crioturbaţia (ansamblul
deranjamentelor şi deplasărilor materiei ce au loc în sol, scoarţa de meteorizare sau în roci
neconsolidate sub efectul îngheţ-dezgheţului. Procesele de crioturbaţie includ elevaţia periglaciară
şi împingerea laterală, fisurarea datorită îngheţului, gelicreep-ul, gelifluxiunile etc., acţiunea
acestora ducând la apariţia terenurilor cu desene periglaciare sau terenuri structurate (patterned
ground), a cutărilor regulate (involuţii, plicaţii), a lobilor de gelifluxiune etc. ; activitatea fluvială ;
activitatea eoliană.
Formele de relief periglaciare sunt : desenele periglaciare (soluri poligonale, cercuri, reţele,
benzi, terasete), formele asociate permafrostului (penele de gheaţă, pingo, palsas, forme de
termocarst), forme asociate proceselor de versant (terasete, lobi şi pânze de solifluxiune, câmpurile
de blocuri, gheţarii de pietre, depozitele de versant stratificate, forme crionivale) şi forme
poligenetice (văi asimetrice, terasele de crioplanaţie şi criopedimentaţie).

Bibliografie selectivă

CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
FRENCH, H.M. (1976), The periglacial environments, Longman, London.
HAMELIN, E.I., COOK, F. (1967), Periglaciaire par l’image, Univ. Laval, Quebeque.
ICHIM, I. (1972, 1973) – Problema teraselor de crioplanaţie din Masivul Călimani, Lucr.
Staţ. „Stejarul”, Geol. – Geogr., Pângăraţi.
ICHIM, I. (1973) – Cu privire la unele fenomene periglaciare din Carpaţii Orientali, vol.
„Realizări în geografia României”, Edit. Şt., Bucureşti.
ICHIM, I., (1979), Munţii Stânişoara. Studiu geomorfologic, Ed.Academiei, Bucureşti.
ICHIM, I. (1980), Hipercontinentul îngheţului veşnic, Ed. şt. şi enciclopedică, Bucureşti
NICULESCU, GH., NEDELCU, E. (1961) – Contribuţii la studiul microreliefului crio-nival din
zona înaltă a Munţilor Retezat – Godeanu – Ţarcu şi Făgăraş – Iezer, Probl. de geogr. vol.
VIII.
NICULESCU, GH. (1965), Masivul Godeanu. Sudiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M., Geomorfologie, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
RAPP, A. (1986), Slope processes in high latitude mountains. Progress in Physical Geography 10.
TUFESCU, V., (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Editura
Academiei, Bucureşti.
URDEA, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei.
WASHBURN, A. L. (1979), Geocryology: A survey of periglacial processes and environments.
Edward Arnold, London.

View publication stats