UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIA FIZICĂ A ROMÂNIEI

LP3. Zonele și etajele de vegetație din

România

Lect. univ. dr. Laura Tîrlă

Departamentul de Geografie Regională și Mediu
 Zone și etaje biopedoclimatice
◼ Altitudinea reliefului impune etajarea elementelor
biopedoclimatice
◼ Astfel, intervalul altitudinal cu rol de prag între
zonare și etajare este cuprins între 300-350 m.
◼ Este marcat prin schimbări ale regimului termic
general (izoterma de 10ºC) și ale structurii învelișului
vegetal (formații forestiere);
◼ Coincide în general cu arealele de podiș și dealuri
joase (Podișul Getic, Podișul Moldovei, Dealurile de
Vest).
 Zonele și etajele de vegetație
◼ Zona de stepă (7%)
◼ Zona de silvostepă (15,8%)
◼ Zona nemorală (15,2%)
◼ Etajul nemoral (41,5%)
◼ Etajul boreal (6,5%)
◼ Etajul subalpin
◼ Etajul alpin
◼ Vegetația azonală și intrazonală
 Zona de stepă
◼ SV Câmpiei Covurluiului
◼ Câmpia Siretului Inferior (cea mai mare parte)
◼ Estul Câmpiei Bărăganului
◼ Podișul Dobrogei
◼ (până la 150-200 m altitudine)

◼ Colilie (Stipa capillata), păiuș (Festuca valesiaca),

pir crestat (Agropyron cristatum), pelin (Artemisia
absinthium), firuță cu bulb (Poa bulbosa), arbust –
porumbarul (Prunus spinosa), etc.
Stepa dobrogeană
 Zona de silvostepă
◼ Podișul Moldovei și Podișul Dobrogei (până la
200-250 m)
◼ Câmpia Siretului și V Câmpiei Bărăganului
◼ Câmpia Burnazului și C. Olteniei (până la 100-
150 m)
◼ Silvostepa nordică
◼ Silvostepa sudică
Pădurile de stejar pufos și brumăriu
◼ Constituie formația zonală a silvostepei sudice;
◼ Stejarul brumăriu – dominant în silvostepă;
insular apare și azonal, pe nisipuri (C. Siretului
Inferior, grindurile Letea și Caraorman);
◼ Stejarul pufos – condiții de xericitate mai
pronunțată, poate forma singur masive
forestiere insulare.
 Zona nemorală
◼ N Podișului Moldovei (200-350 m);
◼ Centrul Pod. Transilvaniei (250-400 m);
◼ Câmpiile înalte din S și V (100-300 m);

◼ Zona pădurilor de stejar

◼ Păduri de stejari mezofili în nord (Quercus robur) și
submezofili-termofili în sud (Q. cerris, Q. frainetto);
◼ Prezența zonei nemorale este condiționată de
vecinătatea Carpaților (creșterea pp cu 20-25%).
 Pădurile de cer și gârniță
(cereto-gârnițete)
◼ Constituie formația zonală propriu-zisă a zonei
nemorale (subzona stejarilor submezofili-termofili);
◼ Câmpii și piemonturi marginale joase (100-300 m);
◼ Cerete pure - C. Ialomița-Teleorman, Dealurile
Crișanei și Podișul Someșan;
◼ Gârnițete compacte între Teleorman și Jiu;

◼ Spre regiunile deluroase sunt frecvente pădurile de

amestec cu gorun, cer și gârniță.
 Cerul (Quercus cerris)

◼ Adaptat mai bine la condiții de secetă (xerotermie)

 Zonele de vegetație (sinteză)
◼ Zona de stepă:
◼ Subzona stepei cu graminee
◼ Subzona stepei cu graminee și dicotiledonate
◼ Zona de silvostepă:
◼ Subzona silvostepei nordice cu stejar pedunculat (Quercus
robur)
◼ Subzona silvostepei sudice cu stejari submezofili-termofili
(Q. pedunculiflora, Q. pubescens)
◼ Zona nemorală:
◼ Subzona pădurilor de stejari mezofili
◼ Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Q.
cerris, Q. frainetto)
 Etajarea vegetației
◼ Etajul nemoral (păduri de foioase):
◼ Subetajul gorunului (200/300-600/700 m);
◼ Subetajul fagului (600-1400 m);
◼ Subetajul de amestec fag cu rășinoase (800-1200 m);
◼ Etajul boreal (păduri de molid): 1200-1800 m;
◼ Etajul subalpin (tufărișuri, ierburi): 1800-2200 m;
◼ Etajul alpin (ierburi mărunte, specii
hechistoterme): 2200-2500 m.
 Etajul nemoral
◼ Etajul pădurilor de foioase și de amestec (fag
cu rășinoase);
◼ Subetajul gorunului:
◼ Gorun mezofil (Quercus petraea);
◼ Gorun balcanic (Quercus dalechampii, Q.
polycarpa – azonal);
◼ Pe versantul sudic al Coziei urcă la cea mai mare
altitudine din țară (1350 m);
 Subetajul fagului (3 benzi)
◼ Făgete de mare altitudine (până la 1200-1400 m);
◼ Făgete de munți mijlocii (600-1000 m);
◼ Făgete colinare (400-800 m).

◼ Pe teritoriul României trece limita estică a fagului

(specie central-europeană);
◼ Fagus sylvatica var. moesica în sud;
◼ La munte se asociază cu frasin, mesteacăn, ulm, paltin de
munte, plop de munte; la câmpie – tei, frasin, paltin de
câmp;
◼ Făgetele = 31% din fondul forestier (2 mil. ha).
 Subetajul de amestec fag cu
rășinoase
◼ Zonele munților mijlocii și joși;
◼ Între 600/800-1250/1400 m altitudine;
◼ Pădurile de brad (brădetele) – în acest subetaj;
◼ Fagul în asociere cu molidul sau bradul;
◼ Fâșie neîntreruptă de 450 km lungime și 10-30
km lățime în E Carpaților Orientali și S
Carpaților Meridionali.
◼ Molidul european (Picea abies) este dominant;
◼ Între 1200-1800 m, cu diferențieri;
◼ 1200-1400 m – subetaj de amestec cu fagul;

◼ Spre partea superioară: scoruș de munte

(Sorbus aucuparia), larice (Larix decidua),
zâmbru (Pinus cembra).
Tăietură de molid recentă (2-3 ani) cu răscoace
(Epilobium angustifolium) – Obârșia Lotrului, 2011
Tăietură de molid veche

Salcia căprească, zălogul

 Limita superioară a pădurii
◼ Scoruș (Sorbus aucuparia)
◼ Larice (Larix decidua)
◼ Zâmbru (Pinus cembra) – relict glaciar
◼ http://www.montaniarzi.ro/zambrul-coniferul-de-1000-de-ani/
 Vegetația alpină și subalpină
(1800-2500 m)
◼ Asociații arbustive și ierboase adaptate la temperaturi
scăzute și cu un sezon scurt de vegetație (2-4 luni/an)
◼ = specii de plante microterme și hechistoterme
◼ Arin verde (Alnus viridis)
◼ Salcie pitică (Salix reticulata)
◼ Afin și merișor (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea)
◼ Păiuș roșu (Festuca rubra), țepoșică (Nardus stricta)

◼ Specii ocrotite: ghințura galbenă (Gentiana lutea), bulbucul de

munte (Trollius europaeus), bujorul de munte (Rhododendron
kotschii), floarea regină (Leontopodium alpinum)
Salix reticulata
Gentiana verna
(M. Bucegi)
 Vegetația azonală
◼ Condiții staționale care impun diferențieri ale asociațiilor
forestiere;
◼ Vegetația halofilă (Nitraria schoberi, Salicornia, Hippophae
rhamnoides);
◼ Vegetația psamofilă (pe nisipuri);
◼ Vegetația halo-psamofilă, cu asociații rare (de nisipuri litorale);
◼ Vegetația stâncăriilor și grohotișurilor;
◼ Vegetația de luncă (zăvoaie de munte, deal și câmpie): anin
negru, anin alb.
◼ – Se menține în asociațiile ripariene, la altitudini joase spre medii,
pe văile montane
◼ - Preferă substratul umed și nebulozitate atmosferică mare

Arin negru (Alnus glutinosa)

◼ - Crește favorabil pe
depozite de aluviuni
torențiale, pe care le
fixează;
◼ - Urcă mult în altitudine
pe văile montane.

Arin alb (Alnus incana)

- Aspect de arbust;
- Optimul stațional: deasupra
etajului molidului, se menține
frecvent pe culoarele de
avalanșe;
- Specie de lumină, crește pe
stâncării, se fixează pe
grohotișuri și versanți abrupți;
- Tolerează solurile sărace în
nutrienți;
- La altitudini mai joase crește pe
văile înguste cu profil accentuat
și material detritic consistent.

Arin verde /
arin de munte
(Alnus viridis) Foto: Aldo de Bastiani
• Specie pionier, adesea crește pe versanți
abrupți, în bazine torențiale puternic
erodate;
• Asemănări morfologice cu mesteacănul;
• Foarte rezistent la frig prelungit;
• Prin hibridizare cu P. alba a rezultat
plopul cenușiu (Populus × canescens),
specie rezistentă la dăunători.

Plopul de munte
(Populus tremula)
• Specie cu largă întrebuințare și multiple
beneficii pentru stabilizarea terenurilor
degradate;
• Origine nord-americană, din familia
acaciilor;
• Rezistent la seceta climatică și edafică;
• Introdus în cultură în România în 1768,
utilizat la reabilitare din 1852 pe terenurile
nisipoase, mai ales pe nisipurile mobile
din sudul Olteniei;
• Pentru stabilizarea taluzelor de ravenă
sau de alunecare, pe substrat profund
dislocat;
• Cel mai pretabil la formarea perdelelor
forestiere pentru protecția câmpurilor
(”spărgătoare de vânturi”), împotriva
eroziunii eoliene;
• Arbore melifer Salcâmul
(Robinia pseudoacacia)
◼ Lemn câinesc (Ligustrum vulgare)
◼ Cătină albă (Hippophae rhamnoides)
◼ Cătină roșie (Tamarix ramosissima)

◼ Cresc pe substrat foarte sărac în nutrienți, unde nu

concurează cu alte specii;
◼ Se dezvoltă în mod natural pe substrat nisipos, litic sau
sărăturat (ex. Slănic - Lopătari);
◼ Se utilizează la fixarea terenurilor nisipoase (deltaice, litorale)
și sărăturate.

Specii arbustive
 ◼ Una dintre cele mai tolerante specii la soluri degradate sau
incipiente (sărături, nisipuri, soluri contaminate, litosoluri), acolo
unde nu întâlnește specii concurente;
◼ Poate crește și pe rampele de deșeuri menajere.

Lopătari, valea Slănicului Dl. Mățău, pe conglomerate

Cătina albă
(Hippophae rhamnoides)
 Vegetația dezvoltată pe calcare
Dianthus nardiformis
◼ Rezervația naturală
Enisala, județul
Tulcea

Xanthoria elegans
 Bibliografie
◼ Călinescu, R. (1969) Biogeografia României. Editura
Științifică, București, 412 p.
◼ Doniță, N., Popescu, A., Paucă-Comănescu, M., Mihăilescu,
S., Biriș, I.-A. (2005) Habitatele din România. Editura Tehnică
Silvică, București, 496 p.