PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

CĂLDURA PĂMÂNTULUI

Căldura Pământului poate fi de origine externă sau de origine internă. Ea este

importantă pentru dezvoltarea şi întreţinerea vieţii şi pentru producerea fenomenelor
geologice.

Căldura de origine externă

Aceasta provine de la Soare (0,5% din căldura de la suprafaţa Pământului
provine din interiorul Pământului).
Soarele iradiază aproximativ 1026 cal/oră din care pe Pământ ajunge doar
0,5·10 . Din 0,5·10-9 aproximativ 40% este iradiată în spaţiu şi 60% ajunge pe Pământ.
-9

Ca urmare, fluxul caloric mediu recepţionat de globul terestru este de 1,9 cal/cm2·minut.
Repartizarea căldurii la suprafaţa Pământului este neuniformă, fiind determinată
de intensitatea insolaţiei, durata insolaţiei şi unghiul de incidenţă.
La Ecuator, razele cad aproape perpendicular, drumul prin atmosferă este scurt.
La Poli, razele cad aproape tangent iar fluxul se repartizează pe o arie din ce în
ce mai mare. Drumul razelor prin atmosferă este mai lung şi ca urmare se produc
reflexii, difracţii, pe alte direcţii.
Dacă Pământul ar fi o sferă netedă cu repartiţie uniformă a uscatului şi a mării, şi
dacă axa Pământului ar fi normală la ecliptică atunci la suprafaţa Pământului s-ar forma
zone climatice egal depărtate de la Ecuator la poli, invariabile în timp. Dar cum
distribuţia uscatului şi a apei este neuniformă, axa Pământului este înclinată şi există
curenţi marini şi aerieni, rezultă că repartiţia căldurii este neuniformă.
În funcţie de marile unităţi structurale ale scoarţei, clima poate fi: continentală,
marină, arctică, temperată, tropicală.

Raportul uscat/mare
Apa mării se încălzeşte mai greu deoarece:
- are căldură specifică mare;
- o parte se pierde prin evaporare.
Apa mării se răceşte mai greu deoarece:
- are căldură specifică mare;
- păturile răcite cad la fund şi sunt înlocuite de altele mai calde;
- atmosfera marină încărcată de vapori împiedică radiaţia căldurii ca un ecran protector.
Pe uscat, rocile se încălzesc repede, atmosfera fiind lipsită de vapori, rocile se
răcesc uşor. Astfel, emisfera nordică (cu mult uscat) are o repartiţie neregulată şi variaţii
mari ale climei, în timp ce emisfera sudică (cu multe suprafeţe de apă) are o climă mai
uniformă cu variaţii mai mici.
Repartiţia climei se reflectă în hărţile cu izoterme (linii ce unesc puncte de egală
temperatură) care sunt diferite în cele două emisfere.
Importanţa repartiţiei uscat/mare este relevată de faptul că polii frigului şi
căldurii nu coincid cu polii geografici.
Polul N geografic: Tmin = -44°C (datorită Golfstream-ului)
Polul N al frigului: Siberia – zona depresionară Iacuţia-Verhoiansk-Oimeakon =
-71°C

1
 Polul S al frigului: Antarctica – Vostok = -87,5°C (fiind substrat continental în
care curenţii marini nu pot pătrunde, gheaţa s-a acumulat la 4000 m grosime)
Polii căldurii: - Death Valley (Valea Morţii) – California = + 56°C;
- Podişul Gobi – Afganistan = + 70°C.
Importanţa căldurii
- pentru Geologie sunt importante nu variaţiile de latitudine ci cele diurne şi sezoniere
din aceeaşi regiune care conduc la alterarea rocilor (ex. Sahara – ziua: 50–53°C;
noaptea: -8°C);
- căldura este importantă pentru întreţinerea vieţii; se admit variaţii între -20°C şi +60°C
- pătura (suprafaţa) de temperatură constantă = adâncimea la care nu se mai resimt
variaţiile sezoniere sau diurne
Ex: la Ecuator: H = 4-5 m
în Europa centrală: H = 20-30 m
în România: H = 25 m
în Siberia: H = 100-200 m
- valoarea temperaturii la pătura de temperatură constantă este media anuală a locului +
1–2º
Ex.: T medie anuală = 10,5°C
T păturii de temperatură constantă = 12°C

Căldura de origine internă

Este căldura provenită din:
- dezintegrarea substanţelor radioactive
- energia de impact a meteoriţilor
- căldura de compactare gravitaţională (presiunea litostatică)
- căldura dată de presiunea de stress
- căldura reacţiilor geochimice
- căldura din energia de cristalizare a mineralelor
Căldura de origine internă contribuie cu 1/3 din valoarea totală a fluxului
terestru. Ea se manifestă prin fenomene vulcanice.

a. Treapta geotermică/gradientul geotermic

Creşterea temperaturii de la pătura de temperatură constantă în jos cu adâncimea
se poate exprima prin treapta geotermică care constituie adâncimea cu care trebuie să
coborâm ca temperatura să crească cu 1°C; în medie la nivelul scoarţei este de
aproximativ 33 m.
Gradientul geotermic reprezintă numărul de grade cu care creşte temperatura
pentru o coborâre de 100 m; în medie este de 3°C.
Treapta geotermică variază în funcţie de factorii locali:
- structura geologică a regiunii
Ex: în regiunile cu vulcani activi, treapta = 10-15 m
Yellowstone Park = 6-7 m
strate verticale = 50-60 m (căldura se propagă mai bine)
circulaţia de ape subterane reci (treapta creşte)
zăcăminte de strate de cărbune (treapta mică = 18-25 m)
în mine metalifere = 45 m
în şisturi cristaline = 40-120 m
în regiuni petrolifere= 28,4 m

2
 Până la o anumită adâncime, treapta variază cu relieful: este mică pe văi şi mare
pe interfluvii (temperatura aerului scade cu 0,5°C la 100 m şi determină creşterea treptei
geotermice). Treapta geotermică trebuie să crească mult cu adâncimea deoarece
temperatura în nucleu este de aproximativ 6000°C, ori dacă s-ar păstra de 33 m/1°C ar
ajunge la 190.000°C ceea ce este imposibil (reacţii termonucleare).

b. Importanţa căldurii interne

- în lucrări miniere: la Kimberley (Africa de sud) nu se poate coborî mai jos de 4000 m
(T = 80°C); la Anina la 1300 m (T = 45°C); în bazinul Petroşani (900–1000 m) etc.
- în foraj, necesită anumite scule din aliaje speciale, dă torsiuni mari ale coloanei de
prăjini, alterează proprietăţile noroiului de foraj;
- generează comportări cu totul particulare ale fluidelor din zăcământ;
- în geofizica de sondă la termometrie = carotaj geotermic.

GRAVITAŢIA PĂMÂNTULUI

Câmp gravitaţional/câmp gravific

Gravitatio = atracţie; Gravitas = greutate
Gravitaţia Pământului este forţa de atracţie exercitată în direcţia centrului
Pământului asupra tuturor corpurilor de masă finită aflate la suprafaţa Pământului sau în
atmosferă.
Mm
G  K 2 g
d
unde
G = forţa de gravitaţie;
K = constanta de atracţie universală;
M = masa Pământului;
m = masa corpului aflat la suprafaţă;
d = distanţa dintre centrul Pământului şi corpul de masă m;
g = acceleraţia gravitaţiei; [cm/s2] = gall.
Frecvent, se lucrează cu miligalli: 1mgall= 10-3gall.
Zona de acţiune a gravitaţiei creează câmpul gravitaţional. Dar, asupra unui corp
de la suprafaţa Pământului acţionează în afară de gravitaţia Pământului (cu sens
centripet) şi gravitaţia Lunii (care determină maree terestre), a Soarelui şi chiar a altor
corpuri (cu sens centrifug) plus forţa centrifugă rezultată din mişcarea de rotaţie.
Deci, corpul va fi atras de o rezultantă a forţelor gravitaţionale (centripete) şi a
forţelor centrifuge numită gravitate = câmp gravific (câmpul în care corpurile au
greutate; G' = m·g)
Importanţa câmpului gravitaţional. Acesta determină:
- forma de geoid a Pământului;
- mişcările de coborâre ale scoarţei terestre;
- formarea pânzelor de decolare;
- cutarea prin subsidenţă;
- diferenţierea magmatică;
- curgerea apelor, gheţarilor;
- alunecări de teren.

3
 Datorită turtirii Pământului şi compoziţiei sale neomogene, pe suprafaţa globului
acceleraţia gravitaţii variază cu latitudinea locului şi cu masa substanţelor din subsolul
regiunii (de fapt cu densitatea). Astfel:
- la Ecuator: raza globului este maximă, forţa centrifugă este maximă => g = 978 cm/s2
= minim;
- la poli: raza globului este minimă, forţa centrifugă = 0 => g = 983,2 cm/s2 = maxim;
- la 50° latitudine: g = 980 cm/s2
- la corpuri de densitate mare => g creşte
- la corpuri de densitate mică => g scade
De-a lungul razei Pământului, g variază astfel:
- de la suprafaţa spre interior creşte: la 2400 km = 988 cm/s2, la 2900 km = 1020 cm/s2
şi apoi scade treptat până la centrul Pământului unde g = 0;
- de la suprafaţă spre exterior, g scade liniar până la 500-1000 m (cu 0,3 mgalli/m) şi
apoi scade asimptotic spre zero cu distanţa.
Cu studiul gravităţii şi a variaţiilor ei se ocupă ramura geofizicii numită
gravimetrie.
Măsurătorile de g absolut se fac cu aparate de tip pendular iar pentru g relativ se
folosesc gravimetre. Rezultatele se concretizează cu hărţi gravimetrice. De asemenea,
se mai determină gradientul orizontal (dg/dl) şi gradientul vertical (dg/dh).
Rezultatele măsurătorii lui g au arătat că în unele regiuni, chiar la aceeaşi
latitudine, există deosebiri între g calculat matematic şi g măsurat, abateri ce se numesc
anomalii gravimetrice (pozitive – plus faţă de calcul şi negative – minus faţă de
calcul, care se datorează neomogenităţii scoarţei constituită din mase mai dense şi mai
puţin dense).
Pentru observarea lor sunt necesare contraste de densitate între două sau mai
multe obiecte alăturate (ex. masive de sare, intruziuni de roci magmatice, zăcăminte
metalifere etc.)

Tipuri de anomalii gravimetrice

a. anomalii marine şi continentale – afectează domenii enorme
Pe continente: există un plus de masă mai ales în zonele muntoase, dar
anomaliile nu sunt pozitive, ci negative. Explicaţia: pătura granitică cu Si şi Al, mai
uşoară, este groasă pe continent şi mai ales în zonele muntoase tinere; g este mare în
platforme şi mic spre avanfose.
Pe oceane: care sunt depresiuni acoperite cu apă, există deficit de masă, deci ar
trebui să existe anomalii negative dar în realitate sunt pozitive. Explicaţia: în domeniul
oceanic lipseşte pătura granitică uşoară iar pătura bazaltică este mai densă şi dă
anomalii pozitive.
În fosele oceanice ar trebui să fie anomaliile pozitive cele mai mari din domeniul
oceanic. În realitate, aici sunt anomalii negative. Explicaţia: sunt zone cu acumulări de
material sedimentar = geosinclinale actuale.
b. anomalii regionale (pe sute de km2)
c. anomalii locale (pe zeci de km2)
d. anomalii foarte mici (pe zeci, sute de m)
Anomaliile gravimetrice se determină prin prospecţiunea gravimetrică şi au rol
în determinarea structurilor geologice regionale şi a celor locale: anticlinale, sinclinale,
a golurilor carstice, construcţii vechi (arheologice) pentru anomaliile foarte mici.

4
 Pe o reţea rectangulară de staţii se determină g brut = efectul cumulat a mai
multor factori ce nu depind neapărat de structura geologică.
Ex. diferenţa de altitudine a staţiilor necesită corecţii de altitudine (topografice);
- diferenţa de relief (relief pozitiv = creşte g, relief negativ = scade g) necesită corecţii
de mase învecinate (de relief) = corecţie Bouguer.
Ca urmare se reduce g brut la planul de referinţă al nivelului mării.
Se trec pe hartă, unde prin unirea punctelor de egal g se obţin linii numite
izogale. Izogalele cumulează atât efectul structurilor adânci (regionale) de la zeci de km
cât şi al structurii superficiale (locale), astfel se pot interpreta limitele dintre unităţile
structurale majore când sunt acoperite de sedimente tinere.
Prin calcule (derivate de ordin II, III, IV ale valorilor lui g cu distanţa) se obţin
hărţile cu anomalii locale:
- anticlinale: au strate mai vechi, mai dense în mijloc (dau anomalii pozitive);
- sinclinale: au strate mai noi, mai puţin compacte (dau anomalii negative).
Importanţa prospecţiunilor gravimetrice. Acestea rezolvă:
- probleme de tectonică prin punerea în evidenţă de anticlinale, sinclinale, falii,
grabene etc.;
- probleme de geologie economică prin descoperirea de structuri petrolifere,
zăcăminte de sare, zăcăminte de cărbuni, zăcăminte metalifere etc.;
- probleme de geologie tehnică prin caracterizarea regiunilor pentru construcţii
de hidrocentrale, poduri, viaducte, tunele, căi ferate etc.;
- probleme de arheologie.

PRESIUNEA ÎN INTERIORUL PĂMÂNTULUI

Asupra punctelor materiale din interiorul scoarţei se exercită o presiune care este
rezultanta mai multor componente:
- presiunea litostatică;
- presiunea orientată (stressul);
- presiunea de şoc;
- presiunea de vapori a gazelor de origine magmatică;
- presiunea apei interstiţiale dintre granulele rocilor detritice;
- presiunea de cristalizare;
- presiunea atmosferică datorată greutăţii coloanei de aer (760 mm col. Hg/cm 2).
Presiunea litostatică este presiunea datorată greutăţii proprii a rocilor de
deasupra punctului considerat. Ea este egală cu produsul dintre greutatea specifică
medie a rocilor acoperitoare (γ) şi adâncimea (h):
Plit = γ·h = ρ·g·h.
Variază hiperbolic cu adâncimea (h). Presiunea se exprimă în atmosfere, bar,
Mbar, kgf/cm2.

Tabel nr. 1. Variaţia cu adâncimea (h) a presiunii litostatice.

h (km) 800 1600 3200 4800 5600 6370
Plit (Mbar) 0,3 0,6 1,7 2,8 3,0 3,1

Presiunea litostatică este o presiune uniformă (distribuită scalar în toate direcţiile

spaţiului). Cum rocile, faţă de lichide, au rezistivitate proprie (mai ales aproape de
suprafaţă), presiunea este mai mică decât γ·h calculat pe orizontală, rezultă că prezintă o

5
variaţie elipsoidală în jurul unui punct, gol. Cum presiunea litostatică creşte cu
adâncimea (h), la adâncimi mari presiunea este egală cu γ·h în toate direcţiile (roci
plastice). Se trece de la o variaţie elipsoidală la o variaţie circulară cu adâncimea (h) (la
5–6 km).
Variaţia presiunii litostatice depinde mult de forma golurilor şi are importanţă în
minerit la calculul de armare al golurilor. Astfel, eforturile se concentrează la colţurile
tavanului care trebuie evitate sau făcute deschise.

Presiunea orientată (de stress)

- la scară regională este determinată de împingerea plăcilor litosferei
- la scară locală este determinată de deplasarea unor corpuri cu forme litodinamice de
dimensiuni mici (km – sute de km) (ex. ridicările diapire ale sării).
Deci, stressul are origine tectonică şi se manifestă pe anumite direcţii, frecvent
tangenţiale, orizontale, verticale (presiuni ascensionale), oblice.
Consecinţe:
- stressul produce deformări plastice = cute
- stressul produce deformări rupturale = diaclaze, fisuri, falii
Determinarea presiunii în teren este dificil de făcut; cu acest lucru se ocupă
geologia tehnică.
Presiunea de stress se estimează din consecinţele produse:
- grad de cutare
- grad de fisurare
ţinând cont şi de timpul geologic.

Variaţia presiunii litostatice cu adâncimea (h). La
cele trei adâncimi succesiv mai mari (1, 2, 3) se
observă creşterea presiunii verticale (Pv) şi
orizontale (Po), odată cu tendinţa de apropiere ca
valoare între ele.
Modul de distribuţie a presiunilor în golurile miniere,
funcţie de secţiunea lor transversală: 1. profil
dreptunghiular; 2. profil trapezoidal; 3. profil
semicircular; 4. profil în boltă de rezistenţă naturală.
Valoarea presiunilor este indicată prin lungimea
vectorilor numai pentru tavanul şi pereţii laterali ai
excavaţiilor (simplificare după M. Stamatin, 1962).

6
 Efectele geologice ale presiunii
- tasarea sedimentelor cu consecinţa creşterii greutăţii volumice pe seama scăderii
porozităţii şi a permeabilităţii
Ex. din 3 m de turbă => 1 m cărbune bituminos
- grosimea rocilor sedimentare < grosimea sedimentelor, şi ea depinde de natura lor
(nisipurile mai puţin, argilele mai mult)
- pot fi şi tasări diferenţiale cu formare de texturi convolute (curbicorticale), structuri de
suprasarcină (load casts) etc.
- formarea de dike-uri sedimentare
- foliaţia rocilor – dispunerea mineralelor argiloase, a particulelor de filosilicaţi
perpendicular pe direcţia presiunii litostatice. Foliaţia este paralel stratificată.
- presiunea litostatică determină închiderea treptată a fisurilor
- scăderea mare şi rapidă de presiune litostatică – prin excavaţii şi găuri de foraj
- migrarea laterală a materialului spre zonele excavate
- generează anticlinale de vale, umflături de roci argiloase etc.
- cutarea şi falierea rocilor

RADIOACTIVITATEA PĂMÂNTULUI

În natură există aproximativ 40 elemente radioactive grupate în trei serii

radioactive. Prin dezintegrare aceste elemente emit particule α, β şi γ.
Cele trei serii radioactive naturale sunt:
1. Seria Uraniului: U238 – Pb206 – 17 elemente
2. Seria Actiniului: U235 – Pb207 – 14 elemente
3. Seria Thoriului: Th232 – Pb208 – 12 elemente
În plus, faţă de cele trei serii naturale, în litosferă mai există şi alte elemente cu o
radioactivitate mai slabă, unele dintre ele permiţând obţinerea unor informaţii geologice
(ex. H3, C14, K40, Rb87, Sr87 etc.).

Tabelul nr. X (din Robinson E.S., 1982 !?).

Izotopul Produsul stabil Constanta de Perioada de Minerale sursă
radioactiv de dezintegrare dezintegrare, ani-1 înjumătăţire, ani
U238 Pb206 1,5410-10 4,5109 Uraninit, pechblendă,
zircon
U235 Pb207 0,9710-9 0,7109 Uraninit, pechblendă,
zircon
Th232 Pb208 4,9610-11 14109 Titanit, apatit, zircon
Rb87 Sr87 1,4710-11 47109 Biotit, muscovit,
microclin
K40 11% Ar40 0,5510-9 1,3109 Biotit
89% Ca40 0,4610-9 1,5109 Muscovit, hornblendă
C14 N14 1,210-4 5720 Lemn, turbă, oase, apa
marină

Substanţele radioactive sunt în cantităţi mai mari în scoarţă decât în cuprinsul

întregului glob. Rocile acide sunt mai radioactive decât cele bazice, care, la rândul lor,
sunt mai radioactive decât cele sedimentare.
Radioactivitatea rocilor sedimentare variază în limite foarte largi. Astfel,
radioactivitate mare prezintă argilele, rocile bituminoase etc.; radioactivitate slabă
prezintă calcarele şi dolomitele; lipsă radioactivitate se constată la sare, gips etc.

7
 Importanţa
1. Dezintegrarea elementelor radioactive se face cu viteză constantă, lucru foarte
important pentru geologie deoarece, cunoscând perioada de înjumătăţire a unui element,
cantitatea lui şi cantitatea de produs final de dezintegrare se poate afla timpul total de
dezintegrare = vârsta radiogenică (ex. U238 are timpul de înjumătăţire de 4,5·10 9 ani).
Ca metode de determinare a vârstei absolute a rocilor se pot aminti: U238/Pb206,
Rb87/Sr87, Th232/Pb208, K40/Ar40 etc.). Ex. Groenlanda 3,9·109 ani; Africa de Sud 3,6·109
ani.
Vârsta unor fragmente de meteoriţi (Meteorit Mexic 1969 are 4,4·109 ani) care
se presupune a fi vârsta celor mai vechi roci ale scoarţei.
2. Existenţa elementelor radioactive explică căldura de origine internă a
Pământului.
3. Determinarea elementelor radioactive este importantă în prospecţiunea directă
a concentraţiilor de metale radioactive.
4. Determinarea elementelor radioactive este importantă în prospecţiunea
indirectă.
5. Investigarea radioactivă a găurilor de sondă, care permite determinarea
diferitelor tipuri de roci.
6. Radioactivitatea unor elemente produce deranjamente de structură.
7. În hidrogeologie, pentru urmărirea traseului apelor subterane se utilizează
trasori reprezentaţi de izotopi radioactivi cu viaţă scurtă cum ar fi I 131 (timp 8 zile), Sr89
(timp 55 zile) sau radioizotopi artificiali (P33, Ca45, Ba82).

ELECTRICITATEA PĂMÂNTULUI

La suprafaţa şi în interiorul scoarţei terestre se manifestă un câmp electric

natural, parte a câmpului electromagnetic natural denumit câmpul curenţilor telurici.
Curenţii telurici – surse
Există trei serii de surse principale pentru astfel de curenţi:
a. Surse de mare adâncime: dau câmp de potenţial constant. Sunt comune cu
cele ale magnetismului şi se datorează:
- proceselor magneto-dinamice generate de curenţi de convecţie
- cuplurilor de forţe generate de tendinţa de rotaţie cu viteze diferite a
geosferelor profunde.
b. Surse din interiorul scoarţei: generează câmp de potenţial variabil legat de:
- fenomene de electrofiltraţie datorate circulaţiei apei prin roci
- fenomene de oxido-reducere ce dau curenţi între „pălăria de fier”= zona de
oxidare a zăcămintelor de fier, mangan etc. şi mineralele primare de dedesubt.

ΔVspontan Filon de minereu

Siderit
Pirită
 NH  NH

Pile electrice naturale

8
 - stressul tectonic provoacă naşterea unor polarizări electrice în mineralele
piezoelectrice.
- în zona de subducţie a plăcilor tectonice se pun în contact materii cu proprietăţi
dielectrice diferite formând un fel de condensator ce acumulează energie electrostatică.
c. Surse la interacţiunea litosferei – atmosferei: generează un câmp electric
variabil de inducţie.
Fenomenele electrice de la suprafaţa mării sunt datorate:
- difuziunii prin diferenţa de concentraţie şi compoziţiei chimice a sărurilor
dizolvate;
- fenomenelor de adsorbţie sau absorbţie;
- mareelor şi hulei marine;
- ionizării aerului prin detenta barometrică.
Sursa clasică a curenţilor telurici în sens strict este inducerea lor de către
fenomene din atmosfera înaltă (ionosferă). Acest fapt este dovedit de variaţii diurne,
variaţii anuale, etc.
Curenţii telurici au un caracter regional şi traseul liniilor lor de forţă este
influenţat de neomogenităţile structurale şi petrografice ale scoarţei. Ei pot pătrunde la
mare adâncime în scoarţă.
Curenţii telurici şi câmpul electric care îi provoacă pot fi studiaţi prin metoda
liniilor echipotenţiale sau metoda rezistivităţii rocilor. De asemenea se folosesc şi
curenţi artificiali a căror circulaţie depinde de natura rocilor străbătute.
În mediile omogene şi izotrope, distribuţia câmpului electric este normală şi
regulată pentru o anumită regiune. Abaterile de la distribuţia normală constituie
anomalii şi se datorează neomogenităţii rocilor.
Puţine minerale (pirita, metalele native, minereurile de fier) au conductibilitate
electrică reală în stare uscată, majoritatea comportându-se ca dielectrici sau izolatori.
Proprietăţile electrice sunt însă drastic modificate de prezenţa fluidelor electrolitice în
pori sau fisuri. Pe acest criteriu s-a dezvoltat electrometria, ramură a geofizicii care,
prin măsurarea variaţiei polarizaţiei spontane a rocilor străbătute în foraje, concretizată
prin diagrafii electrice, permite stabilirea porozităţii şi a conţinutului în fluide existent.
În afara analizei polarizaţiei spontane, electrometria face studii de rezistivitate şi pe
baza aplicării unor curenţi electrici artificiali, de tip continuu sau alternativ, cu frecvenţe
diferite. Pe baza răspunsului obţinut, se apreciază caracteristicile litologice, structurale
şi conţinutul în fluide interstiţiale.
Parametrul fizic pe care se bazează prospecţiunea electrometrică îl reprezintă
rezistivitatea specifică a rocilor. Aceasta se măsoară în Ω∙m (ohm·m).
Rezistivitatea rocilor depinde de mai mulţi factori:
- natura chimică a componenţilor mineralogici şi tipul de legături
- structura rocii (cristale de contact = rezistivitate scăzută; cristale separate prin
pori = rezistivitate mare);
- volumul şi forma porilor;
- direcţia curenţilor (perpendiculari pe stratificaţie = rezistivitate mare; paraleli =
rezistivitate mică);
- gradul de umplere a porilor (parţial cu electrolit = rezistivitate mare; total cu
electrolit = rezistivitate mică);
- concentraţia electrolitului (concentraţie mare = rezistivitate mică; concentraţie
mică = rezistivitate mare);
- temperatura (ridicată = rezistivitate mică; scăzută = rezistivitate mare);

9
 - presiune (ridicată = rezistivitate mică; scăzută = rezistivitate mare).

Prospecţiunea electrometrică
Serveşte la rezolvarea unor probleme geologice, hidrogeologice, geofizice de
sondă etc. Se bazează pe fenomenele ce se produc la trecerea unui curent prin rocă.
a. Metode în curent continuu – Metoda rezistivităţii
Se introduc în pământ doi electrozi liniari paraleli prin care se trimite un curent
furnizat de la sursa E. Intensitatea curentului introdus se măsoară cu miliampermetrul.
Între electrozii de emisie se introduc doi electrozi de recepţie legaţi printr-un
potenţiometru. Se stabilesc puncte de egală rezistivitate numite izoohme.

Amplasarea electrozilor în metoda rezistivităţii

Metoda SEV (Sonde electrice verticale)

Se prelungeşte distanţa AB mijlocul ei rămânând fix, dar distanţa MN să fie 1/3
din AB. Curentul intră în pământ cu atât mai mult cu cât distanţa AB este mai mare.
b. Metode în curent alternativ
Trecând un curent alternativ prin sol se formează un câmp magnetic primar. Prin
inducţie acest câmp dă naştere în roci a unui câmp magnetic secundar. Acest câmp
poate fi măsurat şi astfel se obţin informaţii despre natura corpului de minereu.

MAGNETISMUL TERESTRU

Definiţie. Surse. Distribuţie

Magnetismul terestru este proprietatea fizică a Pământului de a orienta un ac de
oţel suspendat, cu centrul de greutate într-o poziţie determinată, în orice loc şi orice
timp. Globul terestru se comportă ca un uriaş magnet natural, comparabil cu un dipol
magnetic, care induce un câmp de forţe bine orientat în jurul Pământului între polii nord
şi sud magnetic.
Magnetismul terestru poate provoca:
- magnetizarea permanentă sau temporară a unor corpuri
- producerea de curenţi electrici în circuite închise

Surse
Cea mai mare parte a magnetismului este de origine internă, fiind legată probabil
de fenomenele de convecţie termică din nucleul extern (lichid) al Pământului. O altă
sursă poate fi reprezentată de mişcarea de rotaţie uşor diferenţiată între păturile interne
concentrice, care produc efecte comparabile cu cele ale unui electromagnet. Existenţa

10
unor concentraţii de minerale cu susceptibilitate magnetică ridicată constituie o altă
sursă de magnetism intern.
Zona din jurul Pământului până unde se întinde câmpul magnetic =
magnetosfera (75.000–110.000 km). Câmpul magnetic terestru nu este constant, el
variază în special din cauze externe legate de ciclicitatea activităţii solare şi de acţiunea
vântului solar, mai ales în zonele exterioare ale atmosferei. Vântul solar comprimă
spaţiul de manifestare al magnetosferei asupra zonei luminate a Pământului, în timp ce
în spatele zonei întunecate, magnetosfera se alungeşte foarte mult.
Învelişul de linii de forţă magnetică determină captarea de radiaţii solare şi
cosmice corpusculare, mai intens în zonele polilor magnetici, ducând la individualizarea
centurilor de radiaţii Van Allen (aflate la 1,5 şi 3,5 raze terestre de suprafaţa scoarţei).

Câmpul magnetic terestru Centurile de radiaţii Van Allen

Influenţa vântului solar asupra câmpului magnetic terestru

11
 Urmărind desfăşurarea liniilor de forţă magnetice în jurul Pământului, se
constată că polaritatea magnetică nu coincide cu polaritatea de rotaţie (cu polii
geografici) şi că, în timp, polii magnetici suferă un proces continuu de migraţie.

ELEMENTE MAGNETICE
a. Înclinaţia magnetică
Este unghiul făcut de planul acului magnetic cu planul orizontal al locului, şi
este de 0° la Ecuator şi de 90° la poli (în România, 1º la Timişoara, 2º la Iaşi). Polii
magnetici nu coincid cu cei geografici iar poziţia lor variază în timp după o curbă
spirală neregulată.
b. Declinaţia magnetică
Acul magnetic în repaus determină meridianul magnetic care nu coincide cu
meridianul geografic. Traiectoriile meridianelor magnetice nu sunt regulate.
Meridianele magnetice se întretaie cu cele geografice sub un unghi denumit declinaţie
magnetică (în România 60º).
c. Intensitatea magnetică
Intensitatea magnetică este forţa de atracţie magnetică ce se manifestă asupra
unităţii de masă. Ea se măsoară în Oerstedt (Oe), 1 Oe fiind egal cu câmpul magnetic
care imprimă într-o secundă o acceleraţie de 1 mm, unei mase de 1 mg. Fiind un câmp
slab, valoarea intensităţii câmpului geomagnetic se apreciază în gamma (1 gamma =
10-5 Oe). Valoarea intensităţii câmpului magnetic terestru variază de la cca. 25.000
gamma în zona Ecuatorului, până la 70.000 gamma în zona polilor magnetici. Valoarea
medie a intensităţii câmpului geomagnetic este apreciată la 34.600 gamma. Anomaliile
magnetice sunt abaterile câmpului geomagnetic măsurate de la câmpul geomagnetic
normal calculat. Determinarea anomaliilor se face cu aparate numite variometre prin
disciplina numită magnetometrie. Anomaliile magnetice pot fi locale sau regionale şi
indică de cele mai multe ori prezenţa unor zăcăminte de minereu de fier sau roci bazice.

Elementele câmpul magnetic terestru:

OF – vectorul intensităţii; ONm – componenta orizontală; OZ – componenta verticală;
N –nordul geografic; Nm – nordul magnetic; D –declinaţia magnetică; Î – înclinaţia magnetică.

12