VULCANISMUL

Vulcanismul reprezintă ansamblul fenomenelor determinate de erupţia lavelor sau a

gazelor asociate, determinate în esenţă de transferul de energie calorică şi substanţa din adânc
spre suprafaţă.
Lava este o topitură naturală de silicaţi în amestec cu gaze dizolvate şi vapori, ajunsă
la suprafaţa crustei unde generează roci efuzive consolidate rapid, amorfe sau hemicristaline.
Magma este o topitură naturală de silicaţi, fierbinte, mobilă, fluidă (din lichide, soluţii
cu materie cristalizată) situată la nivele profunde în scoarţă, unde prin răcire lentă generează
roci holocristaline.
Magmatismul constituie ansamblul proceselor legate de evoluţia magmelor studiate
indirect prin efectele produse de ele.

Cauzele apariţiei magmelor

- prin surplus de căldură determinată de dezintegrarea naturală a concentrărilor
materiilor radioactive;
- prin lichefiere a materiei plastice prin depresionare pe mari fracturi sau ridicări;
- prin căldură din reacţii exotermice între gaze de origine profundă;
- prin efectul termic al frecării pe planele de subducţie;
- prin ridicare diapiră din astenosferă a materiei plastice în stare de solidus = magma
primordială.
Materialul din astenosferă reciclează roci prin consumare, asimilare şi ridicare diapiră
cu T = 200 mil. ani.

Modul de avansare al topiturilor intracrustale

1) Prin injecţie forţată a magmei – în zonele de minimă rezistenţă a scoarţei (până
când forţa de expansiune scade suficient).
2) Prin digerare (asimilare) magmatică – de către magma fierbinte.
3) Prin granitizare (înlocuire metasomatică)
4) Prin amplasarea permisivă – în zone de minimă rezistenţă a scoarţei supusă la
tensiuni divergente perpendiculare pe direcţia stressului.

Tipuri de erupţii (după căile de ieşire)

1) Erupţii centrale – la intersecţii de falii; şi prin perforarea formaţiunilor geologice;
- amândouă determină aparate vulcanice tipice cu coş de alimentare
şi con vulcanic.
2) Erupţii liniare – pe falii, fracturi: determină structuri vulcanice alungite cu mari
curgeri de lavă (ex. linia Lacki – Islanda cu prelungire în Arhipelagul Vestmannoer prin
erupţii submarine).
3) Erupţii areale – pe falii; pe zone de revărsare largi în locul unor blocuri scufundate
între fracturi; ambele determinând platourile de bazalte.

ELEMENTELE UNUI APARAT VULCANIC

1. Con vulcanic
- este format din:
- curgeri succesive de lavă;
- strate de piroclastite – fine sau grosiere (aglomerate de bombe, lapili).
- au înclinări divergente (5-10º pentru lave bazice; 25-45º pentru piroclastite sau lave
acide).
 2. Crater
- depresiune de forma unei pâlnii cu vârful în jos în centrul conului de unde începe
coşul vulcanic;
- lărgimea depinde de diametrul coşului şi caracterul lavelor (lave bazice = crater în
trepte, larg; lave acide = crater îngust).
3. Con secundar (adventiv, parazit)
- ex. Etna are câteva sute.
4. Coş vulcanic
- calea de acces a lavelor;
- poate fi umplut cu:
- brecii vulcanice;
- lavă – topită sau consolidată = „neck”.
- uneori prezintă ramificaţii către conurile adventive de pe partea superioară a conului
principal;
- prin eroziunea conului umplutura coşului poate rămâne în relief = „turnuri ale
diavolului”.
5. Barrancos
- şanţuri divergente săpate pe pantele externe ale conului principal de torenţi sau de
către avalanşe de cenuşă.

Elementele unui aparat vulcanic central, în secţiune (a, b) şi în plan (c).

 6. Dyke-uri vulcanice
- fracturi (frecvent radiare) umplute cu lava consolidată rămasă în relief ca urmare a
eroziunii rocilor înconjurătoare mai puţin rezistente.
7. Cuptor (vatra vulcanică)
- zona de topituri aflată la adâncimea de 50 km (Kliucevskaia – Kamciatka), 5 km
(Vezuviu);
- uneori nu există;
- lavele se formează prin lichefierea treptată a unor materii plastice foarte vâscoase şi
fierbinţi ce se ridică încet pe fracturi spre zonele de presiune redusă (cu punct de topire din ce
în ce mai redus – corpuri eruptive subvulcanice).
8. Caldere
- resturi marginale ale unor aparate vulcanice centrale, de forma unor căldări,
delimitate de o ramă de relief mai ridicat cu traseu circular;
- pot fi:
- caldere de explozie – prin aruncarea în aer a unei părţi a conului; cu ele se pot
forma ulterior noi conuri (la erupţii de tip Bandai San);
- caldere de prăbuşire – prin căderea unor blocuri din aparatul vulcanic pe falii
în trepte, circulare determinate de golirea spaţiului de sub vulcan prin emisiune de gaze
(erupţii hawaiene);
- caldere de eroziune (ex. Călimani, Harghita, Gurghiu).

EVOLUŢIA ÎN TIMP A VULCANILOR

Evoluţii scurte (ex. Paricutin – Mexic): 1943-1958 (H = 500 m).

Evoluţii îndelungate
- se pot întâlni:
- vulcani stinşi – nu s-au manifestat niciodată în timpul istoric;
- vulcani activi – s-au manifestat cel puţin odată în timpul istoric.
- activitatea:
- perioade de paroxism (erupţie);
- perioade lungi de linişte (numai manifestări gazoase).
La unii vulcani, alternanţa perioadelor este ordonată (ex. Stromboli), în timp ce, la alţii
erupţiile sunt neaşteptate fiind precedate de: cutremure scurte; zgomote subterane; schimbarea
compoziţiei gazelor; revărsarea apelor din lacurile ce ocupă calderele.
Repetiţia poate avea loc la intervale scurte – nepericuloase; nu se înmagazinează
energie mare; sau la intervale mari – foarte rar; sunt catastrofale.
Reactivarea se datorează persistenţei cuptoarelor de unde lava poate debita când se
creează căi libere, fie rapid prin cutremure, fie lent cu mişcări tectonice.

TIPURI DE MANIFESTĂRI VULCANICE

Lavele bazice (cu nezosilicaţi) sunt fluide, dau curgeri intense, se degazeifică uşor, dau
erupţii liniştite.
Lavele acide sunt vâscoase, greu degazeificabile, au erupţii explozive cu mult material
solid şi cenuşă.

a. Tip hawaian
- de tip oceanic cu lave bazice şi ultrabazice:
- revărsări liniştite de mari cantităţi de lavă pe suprafeţe de zeci de km 2; în
ocean formează chiar cascade;
 - con cu pante line: 5-10º;
- con de înălţime foarte mare cu H = 5000 m de la baza submarină.
- vulcan-scut (shield volcano):
- în centru se află o calderă de prăbuşire cu diametrul de 20-30 km;
- lave fluide, uşor degazeificabile, fără proiecţii de bombe sau lapili în aer;
- prin degazeificare, lavele au la suprafaţă protuberanţe = coşuri de fum =
hornitos;
- gazele antrenează uneori picături de lavă în aer, cu aspect de fire = părul
zeiţei Pel;
- ex. Mauna Loa (vulcan activ), Mauna Kea (vulcan stins), Kilauea.
Similar se prezintă şi vulcanismul islandic.

b. Tip strombolian
- Insula Stromboli din Arhipelagul Lipari de la nord de Sicilia;
- lave bazice obişnuite;
- erupţii regulate;
- curgeri de lave şi proiecţii (bombe, lapili);
- con cu pante mari (30-40º) stratificat de curgeri şi aglomerate (bombe, lapili);
- curgerile de lavă formează la suprafaţă, cruste subţiri, solidificate ce se rup cu
zgomot lugubru;
- crater de dimensiuni reduse care aruncă o coloană de gaze incolore şi bucăţi
incandescente de lavă formându-se bombe fusiforme, răsucite.

Tipuri de vulcani după modul de manifestare a erupţiei.

c. Tip Volcanian
- Insula Lipari;
- lavă acidă sau intermediară care provine dintr-o zonă adâncă de crustă continentală;
- erupţii explozive, violente precedate de cutremure;
- pe coş se formează dopuri aruncate în aer de erupţia următoare;
- prin sfărâmarea fină a dopului se formează cenuşă vulcanică;
- curgerile de lavă sunt reduse sau lipsesc;
- coloană de gaze cenuşie (cenuşă multă) cu înălţimea de 3000-4000 m, unde se
răspândesc lateral ca o ciupercă, care determină ploi de cenuşă, descărcări electrice;
 - con stratificat cu pante abrupte, pe care se produc avalanşe uscate săpând şanţuri de
tip barrancos; avalanşe se produc şi în crater la partea superioară.

d. Tip peleean
- vulcanul Montagne Pelee din insula Martinica – Antilele Mici;
- revărsarea apei, din lacul vechiului crater, ca un curent de noroi;
- ridicarea din crater a unui „ac vulcanic” = extruziune de lavă aproape consolidată (H
= 476 m deasupra conului) pe margini cu şanţuri şi striuri de frecare;
- ulterior acul crapă şi pe crăpături verticale ies gaze şi vapori supraîncălziţi, sub
presiune ridicată, încărcaţi cu cenuşă = „nori arzători” = curgeri cineritice;
- acul vulcanic are structura de dom vulcanic (după erupţie a rămas ca o cupolă);
- alte exemple: Katwai (Alaska), Bezmianii (Kamciatka).

e. Tip Bandai San

- vulcan japonez ce a erupt în 1888 după o pauză de 1000 de ani, proiectând în
atmosferă 1 km3 de roci;
- lavă acidă;
- manifestare explozivă, foarte violentă;
- aruncă în aer nu numai „dopul” de pe coş ci şi partea superioară a conului vulcanic;
- creează caldere de explozie.
Exemple:
- erupţia antică a Vezuviului (descrisă de Plinius).
- erupţia din 1883 din Arhipelagul Krakatoa – cea mai puternică din istorie.
S-a produs în centrul unei caldere vechi delimitată la suprafaţa mării de trei insule
Rakata, Lang, Verlateu (diametru de aproximativ 10 km). Explozia a aruncat în aer jumătatea
de nord a insulei principale, Rakata. Cenuşa a ajuns în stratosferă, a fost deplasată lateral până
la orizontul Parisului, Stockholm, iar temperatura medie a planetei a scăzut în 1883. S-a auzit
la 800 km distanţă, a produs cutremure şi un val submarin foarte înalt ce a străbătut Oceanul
Pacific şi Oceanul Indian pe mare distanţă.
După 44 ani în mijlocul arhipelagului apare o insulă mică, Anak Rakata (fiul lui
Rakata) cu un lac incandescent de lavă marcând locul de canalizare a erupţiei.
- în mijlocul calderei de explozie, erupţia se poate repeta;
- în perioadele intermediare apar conuri secundare, „înmugurite” pe trupul vechii
caldere indicând ramificarea coşului vulcanic.

f. Tip maar
- erupţii puţin cunoscute în istorie;
- conul vulcanic lipseşte;
- aparatul vulcanic se reduce la coş umplut cu brecie vulcanică (neck);
- la suprafaţă prezintă o depresiune circulară frecvent ocupată de un lac (maar în
regiunea Eifel, Germania);
- unele erupţii tip maar sunt provocate de gaze acumulate din topituri, pe fracturi
adânci ale crustei;
- uneori au perforat restul grosimii scoarţei dând erupţii violente dar scurte;
- detenta foarte rapidă şi intensă a dus la sublimarea vaporilor de C în diamant înainte
ca oxigenul să formeze CO sau CO2;
- alte erupţii de tip maar (din gaze şi vapori, fără lave) rezultă din vaporizarea bruscă a
apelor subterane prin ridicarea unei magme.
 Alterată
Brecie vulcanică
Nealterată
Aparat vulcanic de tip maar.

Deşi există manifestări vulcanice subaeriene distincte, rareori un vulcan erupe în

acelaşi mod. Din motive de variaţie a compoziţiei chimice şi a temperaturii se produc
manifestări mixte.

g. Manifestări vulcanice submarine

Au loc:
1) în apropierea continentului, în mări închise => lave intermediare.
2) în domeniul oceanic larg deschis => lave bazice şi ultrabazice.
Produc cantităţi foarte mari de cenuşă. Până la adâncimea de 500 m are loc evaporarea
bruscă a apei marine; vaporii dau un amestec cu lava, ce se fragmentează fin formând cenuşa
(ex. vulcanul submarin Capelhincos – Azore, 1957).
La adâncimi mai mari de 500 m presiunea apei este mai mare decât cea a vaporilor de
apă => nu au loc manifestări explozive.
Erupţiile dau curgeri de lavă ce se degazeifică repede pe suprafeţe echipotenţiale de
forma unor calote de sferă. Ca urmare curgerile au aspect de pillow-lava = proeminenţe
rotunjite cu şanţuri între ele ca o pătură „matlasată” şi chiar lentile ca nişte perne (ex.
curgerile de bazalte triasice de la Isaccea).

Aspectul de pillow-lava examinat în secţiune transversală.

Curgerile submarine sunt alterate repede (datorită apei saline, la presiune ridicată şi
datorită chimismului lavelor pe cale de consolidare).
Exemple:
- lave răcite pe funduri adânci: sunt acoperite de argila roşie abisală;
- formarea de diatomite, radiolarite: prin dezvoltarea explozivă a faunei şi florei
microscopice silicioase;
- noduli de oxizi de Mn cu sâmburi de sticlă bazaltică.
La erupţii intense se formează conuri submarine retezate (uneori) de curenţi la partea
superioară (tip guyot); se pot forma insule.
 La curgeri submarine bazice liniştite se pot forma prin consolidare separaţii columnare
hexagonale.
La curgeri vâscoase se pot forma separaţii sferoidale mărunte = perlite.

FENOMENE POSTVULCANICE

După încetarea erupţiei, în crater sau pe fracturi apropiate şi uneori la distanţe mari şi
la intervale mari de timp au loc astfel de manifestări.

a. Mofete
- manifestări gazoase de CO2 continuate mult timp după încetarea activităţii propriu-
zise;
- în România se găsesc vulcani stinşi din Cuaternar (de aproximativ 1 mil. ani) iar CO2
apare uneori la distanţe mari de lanţul vulcanic;
- emanaţii cu caracter ritmic; ritmicitate:
- zilnică: maree terestre (închid / deschid fisuri);
- la 222 de zile;
- la 20 ani;
- la 1,5 ani se manifestă simultan la distanţe de peste 300 km;
- prevederi seismice.

b. Soffioni
- ţâşniri de vapori supraîncălziţi (ex. Larderello – Toscana, t = 205ºC; folosiţi la
termocentrale);
- cad ca ploi locale fine, apa adunându-se în depresiuni numite lagoni în care precipită
H3BO3 – sassolin sau Na2B4O7·10H2O – borax.

c. Geyseri
- izvoare termale cu ape la aprox. 100ºC, aruncate la intervale egale de timp la înălţimi
uneori mari (zeci de metri);
- se formează pe fracturi ce colectează apa meteorică de suprafaţă sau subterană;
- cum temperatura creşte foarte repede cu adâncimea (treaptă geotermică mică) la
1000 m se atinge temperatura de vaporizare;
- la început, amestecul de apă şi vapori cu T = 110-120ºC se află la o presiune mai
mare decât presiunea obişnuită (nu se atinge punctul de fierbere); având densitate mai mică
decât apa, se ridică încet fără să piardă temperatura iniţială;
- în zonele de presiune mică, punctul de fierbere scade şi se pierde evaporarea bruscă,
din ce în ce mai intensă;
- energia de expansiune a vaporilor creşte şi la un moment dat aruncă întreaga coloană
de apă de deasupra;
- erupţia se repetă aproape regulat;
- apa geyserilor depune geyserit care este un tuf silicios, formând terase cu bazine între
ele;
- ex. Islanda, Yellowstone Park (SUA), Kamciatka, Noua Zeelandă.

d. Izvoare termale cu apă juvenilă

- din condensarea vaporilor de origine vulcanică;
- este apa ce apare pentru prima dată la suprafaţă;
 - ex: Islanda: izvoare cu apă clocotită – în jurul geyserilor, sau bazine circulare cu apă
fierbinte, izvorând liniştit = lang = băi;
- apele termale conţin CaCO3 dizolvat sub formă de Ca(HCO3)2 datorită acidităţii lor
conferită de conţinutul în CO2;
- la suprafaţă pierd CO2 şi depun CaCO3 = tuf calcaros => travertin.

DISTRIBUŢIA GEOLOGICĂ A VULCANISMULUI

a. Din punct de vedere geografic

Pe continente:
Pe marginea continentului apar ca două mari centuri:
1) Cercul de foc al Pacificului: Klincevskaia (Kamciatka), Fujiama, Bandai San
(Japonia), Tarravera (Noua Zeelanda), Terror, Erebus (Antarctica – Ţara lui Graham),
Cotopaxii, Aconcagua, Chimborazzo (Anzi – America de Sud), Popocatepetl, Isaleo (Anzii
Americii Centrale), Lassau (S.U.A.), Paricutin (Mexic), St. Helens (statul Washington –
S.U.A.), Katmai (Alaska).
2) Zona alpino-himalayană: Etna, Vezuviu, Vulcano (Italia de sud), Oaş, Gutâi,
Tibleş, Călimani, Harghita (România), Vihorlat (Rusia), Bukk, Matra (Ungaria), Elbrus
(Caucaz), Ormuz (Iran), Krakatoa, Bromo (Indonezia).
În interiorul uscatului (rar): Kilimandjaro, Kenya (Masivul Victoria) (Africa); zone de
maar: Eifel (Germania), Firth of Forth (Anglia).
În domeniul oceanic:
Pe coame medio-oceanice şi pe praguri: Oceanul Atlantic (Azore, Sf. Paul, Sf. Elena,
Ascension, Tristan da Cunha, Bouvet).
Nelegate de coame cu caracter rectiliniu: Hawaii (centrul Pacificului).

b. Din punct de vedere geologic al tectonicii plăcilor

1) De-a lungul aliniamentelor de subducţie (contacte convergente), (eventual
paleosubducţie pentru vulcani alpini stinşi) legate de centuri orogenice mai vechi, de arcuri
insulare vulcanizate.
2) De-a lungul zonelor de expansiune (contacte divergente), pe coame medio-oceanice
şi de-a lungul grabenelor pe continente.
3) În zonele fierbinţi (curenţi ascendenţi) (hot-spoturi) peste care trec plăci oceanice
sau continentale.
Pe continente:
La scară regională – vulcanii sunt asociaţi cu regiunile muntoase cutate tinere (alpine)
şi cu cercuri de insule vulcanizate = zone tectonice în evoluţie. Răspândirea vulcanilor este
asemănătoare cu răspândirea cutremurelor.
La scară detaliată – în cadrul catenelor cutate, apar pe aliniamente ce corespund la
fracturi adânci separând unităţi tectonice importante.
Pot fi:
- fracturi longitudinale:
- Harghita, Călimani, Tibleş, Vihorlet, Bukk, Matra – lanţul cel mai lung din
Europa (1200 km);
- după falii paralele cu marginea de vest a Platformei Est-Europene şi numai
parţial cu Carpaţii Orientali.
- fracturi diagonale:
 - apar corpuri vulcanice şi subvulcanice mineralizate; ex. regiunea Baia Mare
cu zăcăminte complexe (Cu, Pb, Zn, Au, Ag) asociate cu andezite, dispuse oblic pe
direcţia Carpaţilor Orientali;
- fracturi transversale:
- vulcanitele din Colii Beriei şi Alpii Euganei (dispuşi N – S) = perpendicular
pe Alpii din Italia de Nord;
- vulcani pe vârful unghiurilor de rebrusment;
- vulcani pe bisectoarea unghiurilor de rebrusment.
Liniamentele vulcanice apar la marginea internă a orogenelor (spre rădăcinile pânzelor
de şariaj) iar intensitatea este maximă nu la şariaje maxime ci la curbura accentuată a
munţilor.
Deci vulcanismul rezultă din topirea prin subducţie a litosferei oceanice sau prin
coliziunea a două plăci continentale. Topiturile au migrat pe fracturi adânci.
În interiorul continentelor:
- vulcanismul este legat de grabene din regiunile de platformă;
- ex. de-a lungul grabenelor africane, de-a lungul grabenului Rinului.
Pe oceane:
- vulcanii jalonează: rifturile medio-oceanice şi pragurile sau lanţurile de munţi
submarini.

VULCANISMUL POST-PALEOZOIC ÎN ROMÂNIA

Triasic mediu
- Dobrogea de Nord (Isaccea, Niculiţel) – platou de erupţii bazice submarine
intercalate cu calcare.

Jurasic Mediu – Cretacic Inferior

- Munţii Mureşului, Carpaţii Orientali;
- apar în general ofiolite (mase mari) indicând zone de subducţie;
- mai apar roci vulcanice bazice (spilite), metamorfozate dinamic (ex. Stratele de
Azuga).

Cretacic Superior
- granodiorite = banatite = intruziuni orientate N – S în Banat;
- spre nord capătă caracter vulcanic = riolite în Vlădeasa;
- sunt legate de structuri de graben (Remeţi, Someşul Cald) după principalele nişe de
cutare din Munţii Apuseni sau Carpaţii Meridionali.

Neogen
- din Badenian şi până în Cuaternar: lanţul Harghita, Călimani, Oaş–Gutâi–Tibleş,
paralel cu Carpaţii Orientali;
- erupţii în trei faze:
- Badenian – Sarmaţian;
- Pliocen Mediu – Pliocen Terminal;
- Cuaternar vechi.
- banatitele şi vulcanitele neogene au fost interpretate ca manifestări subsecvente ale
mişcărilor tectonice principale din Carpaţii Meridionali (banatite) şi Carpaţii Orientali
(vulcanite neogene).
 Există probabil şi un vulcanism extracarpatic de vârstă paleogenă, neogenă, dovedit de
existenţa tufurilor vulcanice, uneori foarte groase şi a depozitelor detritice vulcanogene
grosiere.
Au existat aparate vulcanice submarine la exteriorul Carpaţilor Orientali şi al
Carpaţilor Meridionali, erodate de curenţii marini sau s-ar fi format un arc insular pe crusta
oceanică ca urmare a coliziunilor şi subducţiei unor microplăci pe fondul diastrofismului de la
finele Cretacicului. Aparatele formate au fost ulterior distruse în cadrul fosei nou formate prin
subducţia microplăcilor la marginea blocului continental.

PREVEDEREA ERUPŢIILOR VULCANICE

a. Zonarea vulcanică
- stabilirea zonelor periculoase la fiecare vulcan funcţie de:
- topografia lui: pentru curgeri de lavă;
- direcţia predominantă a vântului: pentru erupţii de gaze.
b. Fenomene geochimice
- analiza variaţiei în timp a compoziţiei gazelor şi apei din interiorul şi exteriorul
craterului;
- astfel se determină raportul S/Cl (1  78 paroxism);
- activitatea mofetică trece în fumaroliană.
c. Fenomene geofizice
- creşterea temperaturii în sol şi a fluxului termic;
- scăderea rezistivităţii electrice a substratului;
- variaţia câmpului geomagnetic şi a celui gravitaţional local prin ridicarea sau
coborârea magmei;
- activitatea seismică locală grefată pe fondul vibraţiilor continue sau spasmotice.
d. Schimbări topografice
- ridicări lente (după erupţie avem coborâri rapide);
- urmărirea nivelului relativ al mării;
- urmărirea mişcărilor orizontale prin măsurarea electronică a distanţelor.

FENOMENE SEISMICE
Fenomenele seismice reprezintă ansamblul fenomenelor legate de geneza, transmiterea
şi efectele cutremurelor.
Se separă seismometria care se ocupă cu studiul structurilor locale, regionale ale
crustei plecând de la explozii artificiale.
Cutremurele sunt mişcări seismice elastice cu durată foarte scurtă, cu declanşare şi
încetare bruscă, cu viteze de propagare de peste 1 km/s.
Cu ocazia cutremurelor se eliberează energii mari (10 27 ergi), punctele critice ale
litosferei căpătă acceleraţii mari cu rezultatul unor efecte instabile, uneori catastrofale.
Nu sunt incluse în categoria cutremurelor, deformaţiile elastice de lungă durată
(trepidaţii de cascade, valuri, curenţi de aer etc.); precum şi deformaţiile elastice rezultate din
activitatea de transport, industrială, minieră, militară.
 ELEMENTELE UNUI CUTREMUR

a. Hipocentrul (H)
- este punctul central al focarului = zona din interiorul globului unde se iniţiază un
cutremur (mişcare seismică);
- poate fi:
- punctiform;
- un plan de fractură;
- un câmp tridimensional de fracturi.
- după adâncimea hipocentrului pot fi:
- cutremure superficiale: 0-50 km;
- cutremure intermediare: 50-250 km;
- cutremure de mare adâncime: 250-700 km.
- din hipocentru mişcarea este transmisă radial ca unde de volum = unde oscilatorii
seismice.
b. Epicentrul (E)
- este punctul de la suprafaţa Pământului aflat pe prelungirea razei ce trece prin
hipocentru;
- antipodul epicentrului = antiepicentru (AE);
- epicentrul şi antiepicentrul sunt fixate prin coordonate geografice.

Elementele spaţiale ale unui seism.

c. Durata măsurată a unui cutremur

- timpul de ordinul secunde – zeci de secunde de înregistrare al cutremurului;
- este mult mai lung decât timpul de producere al seismului în hipocentru datorită
timpului necesar de transmitere a diferitelor tipuri de unde şi de amortizare a lor.
d. Timpul la origine
- momentul (Greenwich) când cutremurul a fost iniţiat în hipocentru.
e. Energia
- exprimă lucrul mecanic produs în focar prin procesul de fracturare sau schimbare
bruscă de volum ce a generat seismul.

TRANSMITEREA MIŞCĂRILOR SEISMICE

a. Unde prime (P)

- unde longitudinale ce se propagă prin dilatări şi comprimări succesive ale punctelor
materiale pe direcţia de deplasare;
- ajung primele la observator;
 - au viteze mari: 4–7 km/s în crustă, 8–8,2 km/s sub discordanţa Moho (litosfera
inferioară) şi în creştere în geosferele mai dense din interior.

b. Unde secunde (S)

- unde transversale ce se propagă prin deformări perpendiculare pe direcţia de
avansare;
- ajung la observator după undele prime;
- au viteze mai mici (2–4 km/s).
Undele P şi S din hipocentru spre suprafaţă trec din medii mai dense spre mai puţin
dense, suferă refracţii cu apropiere de normală, deci capătă un drum cu concavitatea în sus
având traseu arcuit, din ce în ce mai apropiat de direcţia razei terestre.
Viteza undelor P şi S creşte spre adâncime cu creşterea rigidităţii faţă de densitatea
rocilor.
Undele P, S care ating prima dată suprafaţa Pământului sunt unde directe.
La suprafaţă, diferenţa de densitate roci/atmosferă determină reflexia lor spre interior
(medii mai dense) apoi se refractă cu depărtare de normală şi când unghiul de incidenţă scade
sub cel limită se produce reflexia totală şi se întorc înapoi spre suprafaţă. Se pot reflecta astfel
de mai multe ori.

Deformări produse de undele Deformări produse de undele

longitudinale. transversale.

c. Unde superficiale (unde de suprafaţă – unde lungi = L)

- vibraţia punctelor materiale se face pe direcţie tangentă la suprafaţa globului;
- iau naştere din reflectarea des repetată a undelor P şi S la distanţă mare de epicentru
(10-13º din coordonatele geografice) în cadrul depozitelor recente şi afânate de la suprafaţa
(depozite de terasă, loess, pătura de alterare a rocilor de bază terminată cu soluri);
- au lungime mare de undă (de aceea se numesc şi unde lungi = L);
- au viteze reduse: 1-2 km/s (mediul având rigiditate redusă şi porozitate mare);
- în timp ce la undele P şi S energia scade cu pătratul distanţei, energia undelor L
scade numai cu distanţa; ca urmare, la depărtare mare de epicentru, amplitudinea lor rămâne
considerabilă determinând efectele principale ale cutremurului;
După sensul de oscilare a punctelor materiale de la suprafaţă, undele superficiale pot
fi:
- unde longitudinale (Rayleigh) – cu oscilaţie în sensul de deplasare; la suprafaţă
descriu mici elipse ce progresează în sensul deplasării; au acceleraţii mari şi sunt cele mai
periculoase;
- unde transversale (Love) – cu oscilaţii perpendiculare pe sensul deplasării
determinând ridicări şi coborâri succesive ale scoarţei (ca valurile marii).
Distanţa parcursă de diferite tipuri de unde este funcţie de: energia iniţială; tipul undei;
şi natura mediului atenuant de transmitere.
 Uneori, se înregistrează un cutremur până la antiepicentru (AE). Aici ajung numai:
- undele superficiale;
- undele multiplu reflectate;
- undele directe P.
Undele P directe se înregistrează pe o arie circulară cu raza cu atât mai mare cu cât
hipocentrul este mai puţin adânc.
De-o parte şi de alta a ariei circulare de sosire a undelor directe de la AE, există o zonă
(coroană) de umbră seismică a nucleului, datorată reflexiei totale a undelor P pe
discontinuitatea Gutenberg-Wiechert (2900 km). Lărgimea zonei de umbră este cu atât mai
mare cu cât hipocentrul este mai adânc. Fenomenul este folosit la determinarea dimensiunilor
nucleului.

ÎNREGISTRAREA MIŞCĂRILOR SEISMICE

Întregul echipament se instalează în staţii seismice amplasate în zone fără zgomot

seismic (circulaţie grea, zone industriale, cascade, ţărm stâncos cu valuri), pe teren cu rocă de
bază rezistentă fără formaţiuni superficiale groase (ex. Staţia de la Muntele Roşu,
Cheia–Prahova). Staţiile trebuiesc amplasate optim pentru a recepţiona din direcţii favorabile
fronturile de unde venite din cele mai active epicentre (ex. Vrancea).

a. Seismografe
- aparate de tip pendular ce înregistrează componentele orizontale (N-S şi E-V) şi
verticale ale oscilaţiilor;
- se compun din:
- pendul de mare greutate (sute de kg);
- sistem de înregistrare: tambur.

- când începe cutremurul, tamburul şi punctul de sprijin al pendulului se deplasează

solidar cu terenul;
- inerţia greutăţii pendulului face ca acul înregistrator să rămână pe loc înregistrând
mişcarea reală a Pământului;
- ulterior pendulul intră în oscilaţie iar pe seismogramă se înregistrează rezultanta
oscilaţiilor pendulului cu mişcările seismice;
- aparatul este echipat cu sisteme de minimalizare şi regularizare a oscilaţiilor proprii
ale pendulului pentru a putea fi extrase din seismograma brută;
- pentru determinarea elementelor unui cutremur sunt necesare minim trei
seismografe:
 - unul pe direcţia N-S;
- unul pe direcţia E-V;
- unul vertical.
- cum sensibilitatea seismografică este diferită funcţie de lungimea pendulului şi de
greutate, se utilizează serii de câte trei seismografe cu lungime şi greutate diferite;
- pentru cutremure slabe se folosesc sisteme electromagnetice cu amplificarea
mişcărilor (până la sute de mii de ori);
- la amplificări mari nu se pot separa cutremurele de zgomotul de fond, de vibraţii
neseismice.

b. Accelerografe. Acestea sunt aparate asemănătoare seismografelor, însă ele nu

înregistrează mişcările Pământului ci variaţiile de viteză în unitatea de timp, adică acceleraţia
mişcărilor solului datorate seismului.

c. Seismoscoape. Seismoscoapele sunt aparate ce înregistrează proiecţia în plan

orizontal a mişcărilor reale în spaţiu a unui punct material în timpul unui cutremur.
Înregistrarea sugerează că, de fapt, mişcările terenului se fac după linii strâmbe în spaţiu şi că
pe lângă translaţie se produce şi mişcare de rotaţie pe diferite direcţii.

d. Seismograma
Înregistrarea seismografului având timpul în abscisă (marcat în ore, minute) funcţie de
viteza de rotaţie a tamburului; pe ordonată este amplitudinea oscilaţiilor.

Fig. 185. Aspectul schematic al unei seismograme înregistrate de la un cutremur apropiat (A)
şi de la un cutremur depărtat (B).

1. Faza premonitoare
Începe cu unde P (la care primul front indică mişcarea reală a terenului) urmate de
unde S, directe şi apoi unde reflectate (P', S', P'', S'').
La cutremurele multi-şoc, faza precursoare poate fi complicată prin înregistrarea mai
multor fronturi prime de unde P, venite de la şocuri independente dar care s-au succedat la
câteva secunde. Se recunosc prin schimbarea sensului de mişcare şi prin apariţia unui pic
discrepant faţă de oscilaţiile anterioare.
Sensul primei oscilaţii P (în sus sau în jos) indică natura seismului, de tensiune (în sus)
şi de compresiune (în jos).
Lungimea fazei premonitoare (durata) indică distanţa faţă de epicentru.

2. Faza principală
Cuprinde oscilaţiile cele mai intense.
În regiuni apropiate de epicentru sunt formate din unde transversale (S).
 În regiuni depărtate de epicentru sunt formate din unde de suprafaţă (L). Distanţa faţă
de epicentru la care apar undele lungi este cu atât mai mare cu cât cutremurul este mai adânc.
Amplitudinea lor creşte cu energia cutremurului.
Impetus constituie oscilaţiile de scurtă durată, ale fazei principale, având ca axă de
simetrie nu linia de zero ci o linie orizontală deasupra sau dedesubt. El apare uneori şi este
indicator al seismelor adânci.

3. Faza finală
Este faza de stingere a cutremurului.
Se înregistrează unde de tipul celor din faza premonitoare (S, L), amortizate într-un
interval variat de timp.
La câmpurile monokinetice (cu un singur maxim de mişcare): faza finală este simplă,
scurtă.
La câmpurile polikinetice (cu mai multe maxime de mişcare): faza finală (complexă)
cuprinde replici = perioade de reactivare secundară a mişcării. Durata se poate prelungi mult
timp.

Fig. 186. Tipuri schematice de seismograme pentru cutremure

monokinetice (A) şi polikinetice (B).

e. Determinarea epicentrului (E)

În fiecare staţie se măsoară diferenţa de timp între sosirea undelor P şi undelor S. Din
tabele se obţin distanţele la epicentru corespunzătoare acestor diferenţe, calculate funcţie de
Vl şi VS. Datele se comunică reciproc între mai multe staţii. Pe hartă, din fiecare staţie se
trasează un cerc cu rază egală cu distanţa la epicentru. La intersecţia cercurilor se află
epicentrul.

Fig. 187. Determinarea epicentrului şi a hipocentrului

cutremurelor care vin din regiunea Vrancea.
 f. Determinarea hipocentrului
Se determină distanţa (d) de la o staţie la epicentru. Se determină unghiul de înclinare
() al vectorului total al mişcării seismice la un moment dat (rezultat din compunerea
indicaţiilor date de seismografele orizontal şi cel vertical).
Se calculează adâncimea cu relaţia: h = d·tg.
Precizia este redusă; erori de 20-40 km.

g. Determinarea energiei cutremurului (En)

Energia unui cutremur are o formulă de tipul:
log En = C1logA/T + C2,
unde A = elongaţia (amplitudinea) maximă a oscilaţiilor seismice.
T = perioada mişcărilor oscilatorii.
C1, C2 = coeficienţi minimi variabili de la regiune la regiune funcţie de condiţiile de
atenuare a energiei seismice în raport cu litologia rocilor şi structura geologică.

Fig. 189. Compunerea celor trei vectori care reprezintă mişcarea seismică la un moment dat, aşa
cum este ea înregistrată la o staţie şi din care se determină adâncimea de unde vine cutremurul.

TIPURI GENETICE DE CUTREMURE

a. Artificiale. Cutremurele artificiale pot fi generate prin: producerea de explozii;

prăbuşirea de galerii de mină; injectarea de fluide în scoarţă.

b. Naturale
b.1. Cutremure cosmice
- determinate de căderea unui meteorit uriaş sau a unui corp sideral pe suprafaţa
Pământului;
- sunt rare;
- pot da efecte catastrofale;
- epicentrul coincide cu hipocentrul;
- undele superficiale se nasc chiar din epicentru;
- aria pe care se resimte este continentală;
- şocul are caracterul unei explozii care se transmite egal în toate direcţiile;
- dau oscilaţii similare pe seismografele orizontale şi verticale;
- poate fi confundat cu o explozie nucleară după omogenitatea solicitărilor elastice;
- în celelalte cazuri există o anizotropie a proceselor mecanice din hipocentru
reflectată pe seismograme pe direcţii diferite;
- ex. meteoritul Tungus – 1908 în Siberia.
b.2. Cutremure de prăbuşire
- determinate de prăbuşiri de stânci în zone cu escarpamente înalte, în zone de faleze
ca urmare a alterării, erodării: energie mică; efecte locale; importanţă mică.
 - determinate de prăbuşirea tavanelor golurilor subterane: adâncime mică a
hipocentrului; dau schimbări de relief; dau efecte distrugătoare locale asupra construcţiilor.
b.3. Cutremure vulcanice
- determinate de manifestările acide ale vulcanilor explozivi;
- frecvent au dezvoltare locală;
- sunt urmărite şi clasificate în scopul prezicerii erupţiilor;
- sunt de mică energie;
- adâncimea hipocentrului este de maxim 10 km;
- epicentrul este situat în apropierea craterelor active;
- frecvenţa, magnitudinea, adâncimea sunt particulare fiecărui vulcan;
- de obicei preced erupţia şi încetează după paroxismul vulcanic.
b.4. Cutremure tectonice crustale (normale, superficiale)
Se explică prin „teoria zvâcnirii elastice”:
- mişcările tectonice determină flexurări vâsco-elastice = deformări parţial plastice,
parţial elastice;
- prin deformări elastice se acumulează energie potenţială cu atât mai mare cu cât
flexura este mai accentuată;
- când rezistenţa la încovoiere sau forfecare este învinsă de presiunile interne datorate
deformării apare falia (ruptura) care eliberează brusc energia acumulată (energia potenţială se
transformă în energie cinetică);
- undele determinate de şoc se propagă în spaţiu diferenţiat funcţie de:
- mecanismul rupturii (tensiune sau compresiune);
- orientarea planului de falie;
- deplasarea relativă a compartimentelor (falie de decroşare, falie mixtă).
- cum mişcările tectonice au viteze diferite, litosfera suferă deformări cu caracter curb
în spaţiu, deci rupturile se propagă pe anumite direcţii provocând migrarea lentă a activităţii
seismice;
- unele cutremure pot fi declanşate de altele;
- un centru local poate fi activat de migrarea lentă a energiei altui cutremur; de la
centrul local energia poate migra şi radiar;
- de asemenea faliile anterioare pot fi reactivate consumând o parte din energie şi
canalizând pe direcţia lor restul de energie.
b.5. Cutremure tectonice subcrustale
- materia este mai plastică, deci nu se pot concepe acumulări de energie elastică.
1. Determinate de transformări polimorfe (de fază)
Se datorează temperaturii şi presiunii mineralelor din mantaua superioară. Ca urmare,
schimbările de reţea vor determina modificări bruşte de volum ce pot produce şocuri.
2. Seismele subcrustale de forfecare prin încălecare (de compresiune)
Au adâncimi de 150–200 km. Se nasc pe planele de forfecare ale subducţiei plăcilor.
3. Seismele subcrustale profunde
Au caracter de tensiune şi se datorează ruperii în lespezi a plăcilor oceanice (mai reci
şi mai grele) intrate în astenosferă.
Dovada:
- hipocentrele sunt în interiorul plăcilor subduse, nu la suprafaţa lor;
- există corespondenţă între adâncimea maximă a focarelor şi viteza de subducţie;
- energia şi frecvenţa cutremurelor scade cu creşterea adâncimilor;
- tendinţa de migrare laterală a seismelor este accentuată de-a lungul limitelor dintre
plăci.
 CRITERII DE APRECIERE ŞI CLASIFICARE A CUTREMURELOR

a. Intensitatea
Este criteriul de apreciere a unui cutremur pe baza efectelor produse asupra părţii
superficiale a crustei, clădirilor, stării psihice.
S-au elaborat mai multe scări de intensitate.
Importanţă:
- permite trasarea hărţilor cu izoseiste care stau la baza zonării seismice;
- permite pe plan local microzonarea unor suprafeţe de interes deosebit (centre
populate, zone industriale).

b. Magnitudinea
Este un criteriu de clasificare şi apreciere a unor cutremure pe baza energiei
declanşate.
Magnitudinea este proporţională cu logaritmul amplitudinii maxime (A) a mişcărilor
seismice măsurate la 100 km de epicentru plus o constantă.
M = C1logA + C2
C1 = constanta de amortizare a undelor cu distanţa.
C2 = constanta ce exprimă caracterele geologice (structurale, litologice) pentru limita
inferioară de energie de la care ele permit naşterea unui seism.
Magnitudinea are valori cuprinse între 0,3 şi 8,6.
En = 1010–1027 ergi.

c. Acceleraţia maximă a solului

Este importantă pentru proiectarea paraseismică a construcţiilor.
Clădirile trebuie să reziste nu numai la sarcini statice sau dinamice obişnuite ci şi la
solicitări dinamice intense: Fint = masa clădirii x acceleraţia seismică. Fi este orizontală şi este
amplasată în centrul de greutate al clădirii. Dă tendinţe de răsturnare. Acceleraţiile seismice
sunt periculoase când depăşesc 1/10g (100 m/s2).

d. Adâncimea hipocentrului
- superficială: 0–50 km;
- intermediară: 50–250 km;
- adâncă: 250–700 km.

DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A CUTREMURELOR ŞI RELAŢIILE LOR CU

MARILE UNITĂŢI STRUCTURALE

a. După frecvenţa cutremurelor

a.1. Regiuni aseismice
- cutremurele lipsesc sau sunt foarte rare;
- sunt regiuni din mase cristaline vechi: Scutul Baltic; Scutul Australian; Scutul Sino-
siberian; Scutul African; Scutul Brazilian; Scutul Canadian.
a.2. Regiuni peneseismice
- cutremure slabe, relativ rare;
- Munţii Ural; Rhenania; Munţii Hartz; Munţii Vosgi; Malopolska; Dobrogea de Nord.
a.3. Regiuni pleistoseismice
- sunt zone seismice cu cutremure frecvente, puternice;
a) Marele cerc circumpacific (70% din cutremure)
 - coastele de vest ale Americilor; coasta de est a Australiei; Noua Zeelandă;
Malayezia; coastele de est ale Asiei (Kamciatka, Kuroli; Japonia, Filipine).
b) Marele cerc mediteranean
- regiunea africană a Mediteranei: Munţii Atlas; regiunea europeană a Mediteranei:
Alpi, Carpaţi, Balcani; continuare în sistemul himalayan.
c) Grabenele africane şi partea de vest a Oceanului Indian
d) Dorsala Atlanticului

b. Regiunile seismice din România şi relaţiile lor cu tectonica

b.1. Cutremure monokinetice
b.1.a. Cutremure Moldavice
- au epicentrul în Vrancea pe Valea Marujei şi zona localităţilor: Mărăşeşti, Focşani,
Nămoloasa – Galaţi, Râmnicul Sărat;
- sunt cele mai importante ca frecvenţă, intensitate, magnitudine;
- hipocentrul este la baza sialului Carpaţilor Orientali, reprezentând o dovada a
tectonicii active.

Cutremurele din România:

Vrâncene (haşuri perpendiculare); făgărăşene (haşuri verticale); pontice (haşuri
orizontale); danubiene şi banatice (haşuri NE); din regiunea Târnavelor (haşuri
NW). Alte zone epicentrale (încercuire continuă). Culminaţii seismice şi seisme
locale (linii întrerupte). Dispoziţie izoseiste (linii punctate) şi zone de intensitate
maximă (după I. Atanasiu, 1961; L. Constantinescu et al.,1975).

b.1.b. Cutremure Transilvanice

- au epicentrul între Mureş şi Târnave şi în regiunea Dej – Jibou;
- sunt situate pe linii de fracturi adânci ale fundamentului.
b.1.c. Cutremure Banatice
- sunt situate pe linia Periam–Vinga;
- hipocentrul se află în fundamentul cristalin paleozoic.
b.2. Cutremure polikinetice
b.2.a. Cutremure Făgăraşene
 - sudul Făgăraşului, pe linia Câmpulung–Brezoi;
- grabenul Brezoi–Loviştea–Câmpulung – cu tectonică activă.
b.2.b. Cutremure Pontice
- hipocentrul este pe linia Constanţa–Mangalia, paralelă cu ţărmul Mării Negre;
- se dezvoltă pe falii (ce sunt şi căi de circulaţie a apelor sulfuroase).
b.2.c. Cutremure Danubiene
- sunt paralele cu Dunărea, în SE Banatului între localităţile Moldova Nouă şi Vârşit.

PROBLEME DE RISC SEISMIC – PROGNOZA SEISMICĂ

Pericolul de cutremur se determină după intervalele de timp la care se repetă

evenimente majore şi intensitatea acestora (acceleraţie, viteză, perioadă, durată).
Riscul de timp îndelungat se determină prin:
- calculul perioadei de revenire cu probabilitate de 90-95% a unui cutremur cu o
anumită intensitate şi magnitudine pe baza datelor istorice;
- calculul energiilor seismice medii anuale şi compararea cu energia seismică din
fiecare an (dacă energia unui an este mai mare decât energia medie creşte riscul seismic).
Pericolul în viitorul apropiat este indicat de:
- schimbări rapide ca nivel şi poziţie a terenului în stânga şi dreapta unei falii;
- schimbări în starea de presiune a unor zăcăminte de hidrocarburi în găuri de sonda
închise;
- tendinţa prelungită de scădere anuală a energiei seismice eliberată într-o zona
epicentrală;
- creşterea frecvenţei cutremurelor între care apare un eveniment cu magnitudine 5 – 6
după un număr mare de ani de la un seism important.
Pericol de seism iminent (minute, ore, zi):
- retragerea anormală a oceanului însoţită de schimbări ale magnetismului terestru şi
ale câmpului electric din roci şi atmosfera;
- schimbarea raportului dintre VP şi VS de la microseisme, asociată cu creşteri ale
emanaţiilor de CO2 în regiunile cu activitate mofetică datorită microfisurărilor din plăci;
- stare generală de agitaţie a animalelor captive, fuga celor libere, ele fiind sensibile la
ultrasunetele din fisurarea rocilor ce precede ruptura.
Datele se vor corela cu date de ;
- furtuni;
- scăderi ale presiunii atmosferice în zonele epicentrale cunoscute;
- perioade de maree terestre datorate opoziţiei Lunii şi Soarelui;
- orele de noapte – frecvent statistica creşte cu 60%.