Hazarde endogene

Vulcanul
Vulcanul este formațiunea geologică de formă conică formată din acumularea materialelor
rezultate din erupția magmei dintr-un focar situat la adâncime în manta sau scoarța unui corp
ceresc (precum planeta Terra), printr-o deschizătura a scoarței denumită ventră vulcanică.
Magma este un amestec lichid compus din diferite minerale care se află în stare topită, gaze și
bucăți solide de diferite roci.
Globul terestru are mai multe straturi. Profunzimea fiecărui strat geologic este determinată de
greutatea specifică a rocilor componente. Astfel în centru (miezul Terrei) se găsesc cele mai
grele elemente care, prin procese fizico-chimice exoterme, ajung la temperaturi foarte ridicate
(mii de grade Celsius), fapt ce determină topirea rocilor cu formare de gaze. Acest fenomen
cauzează presiuni deosebit de mari, gazele cautând sa străpungă straturile de la suprafața
Pământului. Rocile vecine magmei suferă procese de transformare, fiind numite roci
metamorfice. Un vulcan se formează prin ridicarea scoarței, alcătuind „conul vulcanului”, sub
presiunea gazelor și magmei (rocile topite). Materiile incandescente ies la suprafață printr-
un crater (deschidere cu forme si diametre diferite). Un crater puțin adânc se numește pateră.
Cu toate că vulcanii sunt în general asociați cu fenomenul de distrugere, ei au și unele efecte
pozitive: minerale din adâncul Terrei fac ca solul din jurul multor vulcani să fie foarte fertil;
ei creează noi forme de teren pe fundul mărilor, iar studiul vulcanilor contribuie în mod
semnificativ la înțelegerea noastră cu privire la interiorul Terrei.
Fenomenul ieșirii magmei la suprafață este denumit erupție și are loc acolo unde scoarța
terestră opune cea mai mică rezistență. Acest punct de rezistență redusă este reprezentat de
crăpăturile din scoarță sau de limitele dintre plăcile tectonice continentale (ex. vulcani din
Indonezia, din Cercul de foc al Pacificului), sau vulcani din Islanda.
Erupția vulcanului este însoțită de cutremure de pământ, erupție de gaze, cenușă, bombe
vulcanice (fragmente rupte din crater) și lavă (vâscozitatea ei diferă după reacția acidă sau
bazică a lavei) care se solidifica prin răcire.
Erupțiile vulcanice sunt de două feluri:
 erupția efuzivă este o erupție vulcanică silențioasă, care scoate la suprafață lavă
bazaltică cu viteză mică (erupțiile vulcanului Kilauea din Hawaii sunt efuzive).
 erupție explozivă este o erupție puternică a unui vulcan care aruncă în aer materia pe
distanțe uriașe; lava e săracă în silicat; poate fi foarte periculoasă pentru locuitorii aflați
în apropiere de locul erupției.

Erupția începe printr-un jet fierbinte de gaze și vapori de apă, însoțit de materiale solide de
diferite dimensiuni (cenușă, bombe vulcanice, blocuri compacte), după care lava
incandescentă începe să curgă sub forma unor torenți sau a unor suvoaie de foc pe marginele
craterului.
Dupa ieșirea lavei, erupția se linistește, dar continuă să iasă gaze. La mult timp dupa încetarea
erupției, activitatea vulcanică poate continua cu emanații de gaze reci (este cazul mofetelor
din România) sau cu formarea de gheizere. Vulcanii, ca stare, pot fi stinși sau activi. Cei din
prima categorie se întâlnesc și în România (Oaș, Gutâi). Vulcanii activi pot avea erupții
frecvente (Stromboli-Italia, Mauna Loa-Hawaii) sau dimpotrivă pot erupe doar după mari
perioade de pauză, chiar secole, precum vulcanul Vezuviu din Italia.
Clasificare

1. După perioada de formare:

1. vulcani tineri
2. vulcani bătrâni
2. După activitate:

1. vulcani activi, care continuă să erupă (ca. 600)

 2. vulcani inactivi (stinși), a căror activitate a încetat cu milenii în urmă și care nu mai
au cameră magmatică.
3. vulcani adormiți, care nu au avut activitate o perioadă mai lungă de timp, de ordinul
a sute sau chiar mii de ani, dar care au potențialul de a erupe în viitor. De regulă
aceștia sunt cei mai periculoși și pot produce erupții de tip exploziv.

3. După tipul de manifestare a erupției:

1. de tip islandic, cu erupții liniare de lave fluide, fără explozii

2. de tip hawaian, cu erupții centrale liniștite de lave fluide
3. de tip strombolian, cu erupții de lave fluide și explozii ritmice de gaze
4. de tip vulcanian, cu erupții de lave vâscoase care, după consolidarea
în coșul vulcanic, vor fi expulzate sub formă de cenușă și bombe vulcanice prin
explozii puternice ale gazelor
5. de tip peleean, cu erupții de lavă vâscoasă care se ridică în forma unui stâlp
6. de tip Bandai-San, la care exploziile foarte puternice aruncă în aer vechiul aparat
vulcanic.

Cutremurul
Seism sau Cutremur sunt termenii folosiți pentru mișcările pământului, ce constau în vibrații
generate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibrații
rezultă din mișcările plăcilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanică.
Cuvântul cutremur este folosit doar pentru acele mișcări ale plăcilor tectonice care provoacă
daune majore, seism sau mișcări seismice pentru cele care trec neobservate și mișcări non-
seismice pentru cele provocate de om.
Elementele unui cutremur sunt: durata (fracțiuni de secundă sau secunde), intensitatea
(microseisme, macroseisme), frecvența, adancimea. După adâncimea hipocentrului,
cutremurele sunt: superficiale (0 - 70 km), intermediare (50-70 pâna la 300 km), adanci (300
pâna la 700-800 km)
Cutremurele puternice pot distruge construcții, clădiri, chiar localități întregi, provoacă
alunecări de teren, chiar catastrofe naturale. Cutremurele submarine pot declanșa formarea de
valuri uriașe (de până la 30 de metri înălțime și atingând viteze neașteptate (800 km/h).
Astfel, în Oceanul Pacific fenomenele tsunami (provocate de cutremurele submarine) au
produs pagube materiale foarte mari, cu pierderi de vieți omenești.
Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor (mișcărilor seismice) se numește seismologie.
În momentul în care se declanșează cutremurul, din epicentru, adică din punctul situat
deasupra vetrei cutremurului, vor porni unde de șoc. Primele valuri care vor porni se numesc
unde primare sau unde P. Acestea sunt valuri longitudinale, care se propagă asemănător cu
undele sonore: produc mișcări în sens înainte – înapoi, în direcția de propagare. Undele
primare sunt urmate de undele secundare, sau undele S. Sub efectul acestora, rocile se vor
zgudui perpendicular pe direcția de mers. Al treilea tip de unde, undele de suprafață, provoacă
unduirea solului și accentuează efectul distrugător al undelor secundare.
1. Unda P :

 este o undă longitudinală, de compresie

 determină mișcarea particulelor solului paralel cu direcția de propagare
 unda se deplasează prin compresie-dilatare în direcția de mers
 amplitudinea acestei unde este direct proporțională cu magnitudinea (energia cutremurului)
 este percepută la suprafață de către oameni ca pe o săltare, un mic șoc în plan vertical
 nu este periculoasă pentru structuri (clădiri) deoarece conține (transportă) aproximativ 20%
din energia totală a cutremurului
2. Unda S :
 este o undă transversală, de forfecare
 determină mișcarea particulelor solului perpendicular (transversal) față de direcția de
propagare
 deplasarea acestei unde este similară cu înaintarea unui șarpe (mișcări ondulatorii stânga-
dreapta față de direcția de înaintare)
 este resimțită la suprafață sub forma unei mișcări de forfecare, de balans în plan orizontal
 este periculoasă, deoarece transportă aproximativ 80% din energia totală a cutremurului
 determină distrugeri proporționale cu magnitudinea cutremurului și cu durata de oscilație
 clădirile cad datorită intrării în rezonanță a frecvenței proprii de oscilație a structurii clădirii
cu frecvența undei incidente, în acest caz efectul distructiv fiind puternic amplificat
Suprafața globului este divizată în plăci tectonice. În timpul deplasării lor, acestea inevitabil
vor întâlni alte plăci tectonice în cale. Când două plăci se întâlnesc, își lovesc și își
deformează marginile astfel:

 1. Margini divergente
Dacă se întâlnesc două plăci a căror margini sunt formate din crustă oceanică și care se mișcă
depărtându-se una de alta, în spațiul care apare, iese la suprafață roca încinsă din manta,
formându-se vulcani. Această rocă încinsă se răcește în apa oceanului, se întărește și duce la
formarea unei noi cruste oceanice. Ea împinge cele două plăci forțându-le să se depărteze
ducând la apariția cutremurelor în locul respectiv. Locul în care acest fenomen apare se
numește zonă de divergență.

 2.Margini convergente
Când două plăci se ciocnesc, o parte din marginile lor se distruge. Rezultatul acestor
distrugeri depinde de tipul de cruste de la marginea plăcilor care se ciocnesc. Astfel: - dacă se
ciocnește o placă oceanică de una continentală, cea oceanică, fiind mai subțire și mai densă va
fi forțată să intre sub cea continentală care este mai ușoară și mai groasă. Aici apare
fenomenul de subducție . Crăpătura scoarței pe unde placa pătrunde în manta se numește fosă.
-când se ciocnesc 2 plăci oceanice, de asemenea una poate fi împinsă sub cealaltă. -când se
ciocnesc două plăci continentale, se creează arii de munți pentru că marginile care se ciocnesc
se vor încreți, se vor compresa și vor fi împinse la suprafață. Acesta este procesul formării
munților prin încrețire (ex.: Himalaya). Zona în care două plăci se ciocnesc se numește zonă
de convergență.

 3.Când plăcile tectonice trec unele pe lângă altele ele vor aluneca, se vor lipi, se vor freca
una de alta ducând la apariția unei presiuni care va face ca plăcile să se zguduie, să se
smucească formând cutremure.
Amploarea efectelor cutremurelor de pământ poate fi exprimată în două modalități:

 calitativ, prin intermediul intensității seismice, a intensității distrugerilor cauzate de acestea,

care diferă de la un amplasament la altul, fiind dependentă de distanța față de epicentru și
de condițiile locale de amplasament;
 cantitativ, prin intermediul magnitudinii, o măsură a energiei eliberate de un cutremur, o
valoare unică pentru un eveniment seismic, având la bază o măsurătoare instrumentată.
Chinezii au fost primii inventatori ai unui detector de cutremure. Atunci când vasul trepida, în
timpul cutremurului, din gura unuia dintre cei opt dragoni cu care împodobit vasul, o bilă
cădea în gura uneia dintre broaștele râioase aflate la baza acestuia. Astfel era indicată direcția
cutremurului.[2]
O primă scară de apreciere a intensității cutremurelor a fost propusă de Michele de Rossi
(Italia, 1874) și Francois Forel (Elveția, 1881), care au publicat, independent unul față de
celălalt, scări de intensitate similare. Rossi și Forel au colaborat mai târziu și au produs Scara
Rossi-Forel în 1883. Scara Rossi-Forel folosea 10 grade de intensitate (I...X), reprezentând
primul grafic de măsurare a intensității folosit la nivel internațional.
Ulterior, pentru aprecierea intensității unui cutremur s-a folosit Scara Mercalli, inventată de
vulcanologul și seismologul italian Giuseppe Mercalli (1902) - o scară care stabilește
intensitatea unui cutremur pe baza observațiilor personale, subiective, din timpul
cutremurului. În prezent, în Statele Unite este folosită Scara de intensitate Mercalli modificată
(MMI), inventată în 1931 de seismologii americani Harry Wood și Frank Neumann și
compusă din 12 nivele de intensitate.
Scările de intensitate seismică cele mai utilizate astăzi sunt Mercalli modificată (MMI),
Rossi-Forel (R-F), Medvedev-Sponheur-Karnik (MSK-64), Scara Macroseismică Europeană
(EMS-98) și scara agenției meteorologice japoneze (JMA). În România se utilizează scara
MSK-64 conform STAS 3684-71 din 1971 iar zonarea intensității seismice a României se
face conform SR 11100/1 din 1993, deși codul de proiectare seismică în vigoare, P100-
1/2013 se bazează pe hărți ale accelerației terenului pentru proiectare (ag) pentru componenta
orizontală a mișcării terenului și pentru 20% probabilitate de depășire în 50 de ani) și perioadă
de colț (Tc) a spectrului de răspuns. Prima normă seismică din lume referitoare la asigurarea
seismică a construcțiilor a intrat în vigoare la 5 iulie 1906, după cutremurul catastrofal din
San Francisco, California (18 aprilie 1906).
În cel de-al doilea caz, o măsură strict cantitativă a cutremurelor a fost introdusă de Kiyoo
Wadati în 1931 în Japonia. Pentru astfel de măsurători sunt utilizate diverse aparate, denumite
generic seismometre, destinate măsurării caracteristicelor cutremurelor,
precum accelerometrele. În 1855, Luigi Palmieri din Italia a inventat un seismometru pe bază
de mercur. Azi, pe baza acestor caracteristici precis măsurate, cutremurele sunt evaluate
folosind Scara Richter, dezvoltată în 1935 de Charles Richter în California, SUA, pornind de
la scara Wadati. Aceasta este o scală logaritmică, folosită pentru evaluarea magnitudinii
evenimentului seismic. Înregistrarea continuă a acestor mărimi se face folosind echipamente
speciale de înregistrare, precum accelerografele sau/și seismografele. John Milne a fost
primul seismolog și geolog care a inventat primul seismograf modern, seismograful cu pendul
orizontal (1880), și a promovat construirea stațiilor seismologice. Anterior lui, în jurul anului
132, omul de știință chinez Chang Heng a inventat primul seismoscop, un instrument care
înregistra cutremurele, cunoscut sub numele de vasul dragonului.