RELIEFUL VULCANIC

Nume : Eke Jessica

Scoala : Colegiul National George Cosbuc
Clasa :a XII-a B
Profersor : Pop Vasile Viorel
 ‘Cu cât este mai completă schema mentală ce explică raţional un sistem de forme de
relief, cu atât mai clar poate percepe ochiul fizic trăsăturile reale ale suprafeţei
pământului.’
W.M. Davis (1894)

Aparatul vulcanic
Materialele expulzate prin erupţii se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat
vulcanic, alcătuit din următoarele elemente: coş, crater şi con. Coşul vulcanic reprezintă orificiul de
evacuare a materialelor expulzate. Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului. Conul
vulcanic este edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior. Reprezintă o formă de
acumulare a cărei morfologie depinde iniţial de tipul activităţii vulcanice, iar apoi de evoluţia
subaeriană a eroziunii. Vulcanii sunt variabili în morfologie şi de aceea dificil de a fi clasificaţi în mod
satisfăcător. Dimensiunea este un criteriu important de clasificare, deoarece cantităţi mai mari de lavă
sau tephra nu produc forme vulcanice similare, dar produc dimensiuni mai mari. Astfel, se poate
spune că vulcanii au capacitate morfologică ce reprezintă dimensiunea maximă atinsă de un anumit
tip de erupţie. De exemplu, conurile de cenuşă care sunt compuse în întregime din tephra sunt
structural prea friabile pentru a atinge dimensiuni mari. În consecinţă, toţi vulcanii mari sunt alcătuiţi
din lavă, sau amestec de lavă şi tephra.

Elementele componente ale unui vulcan tipic cu rezervor de magma, cos, con si crater, dyke (D), con
lateral (L), curgere de lava (F), con de cenusa îngropat ( C ), sill (S) (Chorley et al., 1985).

Modelarea externă a aparatelor vulcanice

Odată cu stingerea vulcanului, procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de
sistemul pantelor caracteristice vulcanilor (convergente şi divergente) şi de structura lor iniţială.
Primele cursuri de apă se instalează pe şanţurile iniţiale generate de către lahare (torenţii de noroi
vulcanic) şi avalanşele uscate. Apare o reţea hidrografică radiară divergentă pe con şi alta radiară
convergentă pe crater. La baza conului, râurile sunt colecate de o reţea inelară, iar în crater se
formează lacul de crater. Văile adânci care fragmentează radiar conul se numesc barrancos
(denumire folosită în insulele Azore). Interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă
crescândă către vârful conului sunt numite planeze. In partea superioară, după o evoluţie
îndelungată ele se transformă în creste. Prin eroziune regresivă, barrancosurile pătrund în interiorul
craterului şi drenează lacul. Dirijarea reţelei convergente din interiorul craterului către un nivel de
bază exterior, coborât, intensifică eroziunea, fapt care duce la lărgirea craterului şi la transformarea
lui într-o caldeiră de eroziune.

Accentuarea generală a eroziunii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi. Rezistă până la urmă
numai coşurile şi filoanele vulcanice, formate din lavă dură, care sunt puse în evidenţă prin
eroziunea diferenţială. Astfel, vechile forme negative (coşuri, crăpături) se transformă în pozitive; se
produc inversiuni de relief, materializate prin: neck-uri, dyke-uri şi sill-uri.

A. Reţea hidrografică pe un con vulcanic; B. Fragmentarea unui con vulcanic prin barrancosuri
şi planeze (Posea et al., 1976).

Shiprock, New Mexico, un neck vulcanic

(Scott, 1992).

Neck-ul este un stâlp de rocă dură (lavă sau piroclastite cimentate), ce corespunde unei intruziuni de
lavă consolidată într-un coş vulcanic sau pe o fisură cu o secţiune relativ rotundă.

Dyke-ul este un perete sau un zid impunător ce provine din injectarea lavelor pe o spărtură
longitudinală a conului.
Sill-ul provine prin dezvelirea lavelor injectate pe planurile de stratificaţie ale conului. El apare sub
forma unor pereţi circulari, care închid o depresiune inelară, un crater fals, rezultat în urma
degradării rocilor mai puţin rezistente.

Secţionarea capetelor filoanelor-strat dă naştere la cueste ( de exemplu, în masivul Heniu, în

Călimani). Acestea sunt completate de numeroase forme reziduale cu aspect de coloane, stâlpi,
piramide, ciuperci ş.a. (de exemplu, cei Doisprezece Apostoli din Munţii Călimani).

Platourile primare sau derivate de lavă bazică sunt şi ele modelate intens, în raport de condiţiile
climatice în care se găsesc. Alterarea şi dezagregarea din regiunile aride crează întinse câmpuri de
blocuri, iar eroziunea fluvială din zonele umede sapă văi cu aspect de canion şi adesea cu caracter
epigenetic. Secţionarea unor pături subţiri de lavă şi deschiderea unor formaţiuni subiacente mai
friabile, favorizează o retragere mai accentuată a versanţilor încât din platoruile întinse mai rămân
doar sectoare izolate, bine conturate, cunoscute sub numele de mesas.

Evoluţia generală a reliefului vulcanic

Modelarea subaeriană a reliefului creat de activitatea vulcanică, ca şi toate celelalte procese şi forme
de relief, poartă şi ele pecetea factorului timp. În această ordine de idei se poate considera că şi
relieful vulcanic are un ciclu de modelare descendentă.

Astfel, faza de tinereţe a acestuia se caracterizează printr-o bună conservare a morfologiei

constructive: conuri proeminente şi cratere neştirbite, adesea cu lacuri, cum este Ciumatu Mare (1294
m) cu Lacul Sf. Ana, la care se adaugă numeroase barrancos-uri. Faza de maturitate este definită de
cratere parţial distruse şi transformate în bazine de recepţie ale unor artere hidrografice şi prin
planeze, mai dezvoltate către baza conurilor vulcanice, continuate de culmi relativ înguste spre
partea superioară. Aşa este cazul Masivului Călimani al cărui crater, mult lărgit prin procese
denudative, este ocupat de bazinul superior al râului Neagra Şarului, apoi, al Munţilor Gurghiului cu
mai multe cratere ştirbite, ca cel de lângă vârful Saca (1776 m) drenat de pârâul Secuiului, precum şi
al Munţilor Harghita.

Patru stadii în eroziunea unui stratovulcanic: vulcan

intact; stadiul de planeze, vulcan rezidual, resturi
vulcanice cu neck-uri vulcanice şi dyke-uri (Ollier,
1969).

Faza de bătrâneţe este reprezentată prin distrugerea accentuată a conurilor vulcanice şi apariţia unor
inversiuni de relief de tipul neck-urilor şi dyke-urilor, ori al unor mici platouri de tip sills cum sunt
cele din cuprinsul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni etc. În felul
acesta se poate ajunge la distrugerea totală a aparatelor vulcanice, în urma cărora poate rămâne doar
o reţea hidrografică radiar-divergentă, colectată adesea de râurile care au marcat periferia fostelor
conuri.

Răspândirea vulcanilor pe glob

Este condiţionată de procesele care au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la
marginea plăcilor principale ale scoarţei terestre ori de prezenţa unor puncte fierbinţi (hot-spots) din
diferite regiuni ale globului Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de
magmele bazaltice din mantaua superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii subcrustali de
convecţie. În această categorie se înscriu vulcanii din insula Jan Mayen (cel mai nordic din lume)
situat in Groenlanda, apoi Islanda cu cca 100 vulcani, arhipelagul Azore (cel mai important Pico Alto,
2600 m), insula Ascension, Sf. Elena (vulcanul Diana Peak al cărui con se ridică de la 4000 m
adâncime, în afară fiind de 853 m); Tristan da Cuhna, s.a.

Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350 vulcani
activi (62%) dintre care 2/3 formează “cercul de foc al Pacificului”. Vulcanii se aliniază atât pe
marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe,
gaze, piroclastite, uneori foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor
estice ale Asiei vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40
vulcani importanţi, cărora li se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este
vulcanul Kliucev (4750 m). În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 -
6000 m: Chimborazo, 6272 m în Ecuador, Acongagua, 6959 m - cel mai înalt vârf vulcanic din lume, în
Chile.

Procese şi forme pseudovulcanice

In natură se întâlnesc unele fenomene sau forme de relief similare celor vulcanice, dar care sunt
provocate de alte cauze. In această categorie se includ craterele meteorice şi vulcanii noroioşi. Întrucât
asupra craterelor meteorice am dicutat la capitolul de geomorfologie planetară, vom aduce în discuţie
doar problema vulcanilor noroioşi. Aceştia se formează în regiunile cu emanaţii de gaze proprii
activităţilor postvulcanice, care, în drumul lor spre suprafaţă întâlnesc strate acvifere şi roci argiloase.
Uneori este vorba de gaze provenite din descompunerea unor substanţe organice (metan) aşa cum
este cazul în unele lunci şi zone mlăştinoase. Sub influenţa gazelor şi a apelor ascensionale, argilele şi
marnele de la suprafaţă, bogate în săruri solubile se transformă într-o pastă noroioasă. Acolo unde
aceasta ajunge la nivelul solului se formează un mic “ochi glodos” din care se degajă apă mâloasă şi
bule de gaz. Cu timpul, noroiul se depune în jurul ochiului formând un mic con. Astfel de situaţii se
întâlnesc în Italia, în Crimeea, Islanda, America Centrală. La noi în ţară cei mai reprezentativi vulcani
noroioşi sunt în regiunea subcarpatică a Buzăului, la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, unde au înălţimi
între 0.5 şi 2,5 m.

Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari, Buzău

(colecţia www.Dumitrescu.com, 1999)
Mişcările seismice
Reprezintă o altă categorie de fenomene naturale legate de descărcările de energie intratelurică şi de
contactele tectonice dintre diferite plăci şi microplăci. În consecinţă, ele se asociază adesea cu
manifestările vulcanice sau pseaudovulcanice.

Dintre consecinţele geomorfologice ale seismelor menţionăm apariţia unor crăpături şi denivelări ale
scoarţei, deschiderea sau reactivarea unor falii, declanşarea unor mari deplasări de teren etc.
Literatura dre specialitate este foarte bogată în exemple. Astfel, cutremurul din California (1906), cu o
50 magnitudine de 7,9 pe scara Richter a dat naştere la numeroase dislocaţii paralele cu linia de
fractură San Andreas, care s-au întins pe cca 300 km. Deplasările orizontale din unele sectoare au fost
de 4 – 6 m, iar crăpăturile din jurul oraşului San Francisco au atins lărgimi până la 20 m. Un alt
cutremur, din Pamir (1911) a produs surparea unui munte, cu o dislocare de cca 2,5 miliarde m.c.
materiale stâncoase ce au acoperit un sat şi au barat valea unui râu. În câţiva ani în spatele acestui
baraj natural s-a format un lac lung de 53 km şi adânc de 284 m. Pe ţărmurile Japoniei, în zona
Golfului Sagami de la sud de Yokohama, un cutremur din 1923 a produs ridicări şi coborâri de 250 –
300 m faţă de situaţia anterioară, fără a mai vorbi de piederile de vieţi omeneşti şi de bunuri
materiale. De asemenea, cutremurele violente din ultimile decenii, cum au fost cele din Alaska (1964),
Chile (1965), Peru (1970), Nicaragua (1972), Guatemala (1976), Turcia (1999) au provocat importante
deplasări orizontale şi mari alunecări de teren.

Şi la noi în ţară cutremurele de amploarea celor din 10 XI 1940 ori din 4 III 1977, pe lângă alte urmări
catastrofale, au provocat multe crăpături ale solului, alunecări, reactivări ale unor deluvii mai vechi şi
alte modificări ale versanţilor şi albiilor de râu din zona subcarpatică, între care şi cele de la Zăbala şi
Dumitreşti (Vrancea), Albeşti-Bădila (Buzău), Slon (Prahova) ş.a. Uneori seismele provoacă doar
deranjamente structurale ori modificări ale drenajului subteran al apei, ale condiţiilor de stabilitate
etc., care contribuie la declanşarea unor procese geomorfologice ulterioare. Aşa, de exemplu, seismul
din 4 martie 1977 a provocat căderi de pietre, rostogoliri, alunecări întârziate în bazinele văilor
Lupului, Purcăreaţa, deplasări în masă şi reactivări de vulcani noroioşi în bazinul râului Turburea ori
în apropierea satului Ursoaia – toate în Subcarpaţii Buzăului (Bălteanu, 1983).