Unitatea de învăţare 2:Procese magmatice.

Mișcări seismice
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Competenţe.
2.3. Procese magmatice
2.3.1. Fenomene vulcanice
2.3.2. Fenomene plutonice
2.4. Mișcări seismice

2.1. Introducere
Se descriu fenomenele vulcanice, fenomenele plutonice și mișcările seismice cu
exemplificări la nivelul țării noastre.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Definirea și descrierea fenomenelor vulcanice.
Definirea și descrierea fenomenelor plutonice.
Definirea și descrierea mișcărilor seismice.
Descrierea răspândirii fenomenelor vulcanice, plutonice și mișcărilor seismice la nivelul României.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3ore.

2.3. Procesele magmatice

În interiorul Pământului, în anumite condiţii de temperatură şi presiune, se produce o topire locală a
materialelor constituente ale scoarţei terestre, formând o masă vâscoasă numită magmă (în limba greacă
înseamnă “aluat”).
Din punct de vedere fizico-chimic magma este o topitură fierbinte, constituită dintr-un amestec de
silicaţi, oxizi, sulfuri şi substanţe gazoase. O dată cu formarea magmei în rezervorul magmatic şi zonele
înconjurătoare au loc o serie de fenomene. Unele fenomene se produc direct în rezervorul magmatic, altele în
rocile înconjurătoare din imediata apropiere a magmei, iar altele la distanţe foarte mari prin pătrunderea unor
componente lichide sau gazoase ale magmei.
Fenomenele legate de consolidarea magmei în rezervorul magmatic sau pe cale de ascensiune către
suprafaţă poartă numele de fenomene plutonice (de la Pluton – zeul adâncurilor în mitologia romană).
Fenomenele legate de apariţia magmei la suprafaţa scoarţei terestre sub formă de lavă, poartă numele de
fenomene vulcanice (de la Vulcan – zeul focului în mitologia romană).

2.3.1. Fenomene vulcanice

Magma poate ajunge din interiorul Pământului la suprafaţă, pe linii de ruptură sau crăpături profunde
ale scoarţei, fenomen însoţit de zgomote subterane, explozii, degajări de gaze sau ape fierbinţi.
Topitura de silicaţi ajunsă la suprafaţă, împreună cu sfărâmăturile de roci rezultate în urma
exploziilor, se revarsă sub forma unui relief conic. Materialul dispus în jurul punctului de erupţie, împreună
cu calea de ascensiune a topiturii şi a locului unde se adună lava, constituie un aparat vulcanic. Cele mai
simple aparate vulcanice sunt alcătuite din coş, con şi craterul vulcanic (fig. 4).
▲ Coşul vulcanic reprezintă calea de
acces a topiturii spre suprafaţă. Coşul se formează
în regiunile de minimă rezistenţă, res-pectiv
fracturi sau cră-pături de scoarţă teres-tră. Coşul
vulcanic este umplut, în majoritatea cazurilor, cu
roci piro-clastice amestecate cu lavă sau numai cu
lavă consolidată. Dacă rocile înconjurătoare sunt
mai puţin rezistente decât umplutura coşului la
acţiunea procesului de denudare, suprafaţa coşului
apare ca o formă pozitivă de relief, iar fostul coş
vulcanic poartă numele de neck (gât, stâlp).
 ▲ Conul vulcanic este forma de relief
care rezultă în urma erupţiei şi a depunerii de Fig. 4. Aparat vulcanic
lavă. Dimensiunile lui depind de caracterul
lavei şi al erupţiei. Conul vulcanic poate avea înălţimi de la câţiva metri la mii de metri (Vezuviu 1400 m,
Kilimanjaro 5895 m).
În raport cu alcătuirea petrografică, vulcanii se împart în două categorii – omogeni şi heterogeni (sau
stratovulcani).
Conurile vulcanice omogene sunt formate din acelaşi material şi pot fi:
conuri de lavă masive şi lipsite de stratificaţie;
conuri de sfărâmături formate exclusiv din produse piroclastice, blocuri, bombe, lapili şi nisip vulcanic,
adică din material psefitic provenit în urma exploziilor vulcanice stratificate;
conuri de cenuşă formate numai din produse piroclastice pelitice, cu pante abrupte şi dublă înclinare, una
abruptă spre crater şi alta mai domoală periclinală.
Conurile vulcanice neomogene sunt alcătuite dintr-o alternanţă de curgeri de lavă şi de
sfărâmături vulcanice. La baza conului apare un strat de piroclastite. Sfărâmăturile vulcanice provocate de
explozie se sortează în atmosferă datorită greutăţii lor, în virtutea gravitaţiei. Primele şi mai aproape de
punctul de explozie se depun sfărâmăturile mari şi grele, iar ulterior şi la mare distanţă cenuşa vulcanică.
▲ Craterul este adâncitura din vârful conului vulcanic care are forma unei pâlnii sau a unei căldări.
Diametrul craterului depinde de mărimea conului. Pe fundul craterului se găsesc unul sau mai multe orificii,
pe unde apare la suprafaţă lava şi produsele gazoase. În craterele unor vulcani se găsesc acumulări de lave
incandescente (ex. Nyragongo din Viruga, R.D. Congo). Când topitura este liniştită, lacul se acoperă în parte
cu sloiuri de lavă scoriacee. Pereţii craterului sunt în formă de amfiteatru, datorită teraselor formate din
vechile curgeri de lavă.
La vulcanii stinşi, craterul se umple uneori cu sfărâmăturile de roci provenite din distrugerea conului
vulcanic, alteori însă sunt umplute cu apa provenită din acumularea apelor de şiroire, formând lacuri
vulcanice (ex. Lacul Sfânta Ana din M-ţii Harghita).
Vulcanii nu erup întotdeauna cu aceeaşi intensitate şi, chiar la acelaşi vulcan, de la o erupţie la alta se
constată deosebiri importante. Erupţia unui vulcan se anunţă, de regulă, prin zgomote subterane, cutremure
de pământ repetate, apariţia unor izvoare şi dispariţia altora, iar animalele cu ascunzişuri subterane părăsesc
regiunea.
Activitatea propriu-zisă a vulcanului începe odată cu apariţia fenomenului vulcanic. Coloana de fum
este alcătuită din vapori de apă fierbinţi, din diferite gaze şi din particule de lavă, care sub presiunea gazelor
se pulverizează, se ridică brusc, formând cenuşa vulcanică.
În etapa de proxism vulcanic, coloana de fum este însoţită de proiecţii vulcanice solide, psefitice şi
psamitice. Coloana de fum se poate ridica, pe timp liniştit, la înălţimi considerabile (de cca 10 km) şi are
forma unei umbrele.
Norii arzători sunt mase imense de gaze, amestecate cu cenuşă vulcanică incandescentă, care erup cu
violenţă. Erupţia este însoţită de zgomote puternice, provocate de explozii şi de descărcările electrice din
atmosferă. Apariţia şi curgerea lavei marchează maximul activităţii vulcanice. Curgerea lavei este, adeseori,
violentă şi însoţită de explozii. Treptat, curgerea lavei încetează, iar degajarea de gaze este din ce în ce mai
mică.
În raport cu timpul când au erupt, vulcanii se împart în: activi, stinşi şi vechi. Vulcanii activi erup şi
în zilele noastre sau au erupt în cursul epocilor istorice. Cei stinşi sunt vulcani care nu au mai erupt de foarte
mult timp, prezenţa lor fiind marcată de relieful vulcanic. Vulcanii vechi sunt cei al căror aparat vulcanic este
în mare parte distrus.
Produsele activităţii vulcanice sunt de trei feluri: gazoase, lichide şi solide.
a) Produsele gazoasesunt cele care anunţă începutul activităţii vulcanului şi însoţesc întreaga activitate
vulcanică şi postvulcanică. Gazele sunt alcătuite din vapori de apă (H2O), bioxid de carbon (CO2), hidrogen
(H2), amoniac (NH3), clor (Cl2), metan (CH4), azot (N2), oxigen (O2) etc.
Compoziţia produselor gazoase variază în timpul unei erupţii şi în raport cu compoziţia chimică a lavei.
După felul şi temperatura lor, emanaţiile de gaze au fost clasificate în: fumarole, solfatare şi mofete.
Fumarolele sunt erupţii de gaze fierbinţi. Ele pot fi:
Uscate:sunt emanate la temperaturi de peste 10000C şi conţin valori de apă (H2O), hidrogen (H2), clor (Cl2),
sulf (S), azot (N2), oxigen (O2), carbon (C), metan (CH4) ş.a.;
Acide:au temperaturi cuprinse între 10000C şi 2700C. Între 10000C şi 6500C produsele gazoase sunt formate
din clorură de sodiu (NaCl), clorură de potasiu (KCl) şi clorură ferică (FeCl3), bioxid de carbon (CO2),
bioxid de sulf (SO2) şi cantităţi mici de sulfură de sodiu (Na2SO4), sulfură de calciu (CaSO4). Sub 6500C s-a
semnalat clorură de aluminiu (AlCl3);
Alcaline: gazele emanate au temperaturi cuprinse între 2700C şi 2000C şi sunt alcătuite din clorură de
amoniu (NH4Cl).
Solfatarelesunt produse gazoase emanate după faza de paroxism vulcanic şi sunt bogate în acid
sulfuric (H2SO4). Ele conţin vapori de apă (98% din totalul gazelor), la care se adaugă hidrogen sulfurat
(H2S) şi bioxid de carbon (CO2). Hidrogenul sulfurat, prin oxidare, poate forma sulf liber, aşa cum se
întâlneşte în M-ţii Călimani şi Harghita. Alteori intră în reacţie cu arsenul, fierul, plumbul sau zincul, dând
sulfurile respective: realgarul (As2S3), pirita (FeS2), galena (PbS) sau blenda (ZnS).
Mofetele sunt emanaţii de gaze postvulcanice, la temperaturi obişnuite. Ele sunt bogate în bioxid
de carbon (CO2) şi mai conţin azot (N2), hidrogen (H2), metan (CH4). La vulcanii stinşi (aşa cum este cazul
celor din M-ţii Călimani şi Harghita), a căror activitate a încetat la sfârşitul terţiarului, emanarea gazelor este
difuză, ele dizolvându-se în apa freatică.
b) Produsele lichidesunt alcătuite din lavă care este o topitură de silicaţi, care vine din interiorul Pământului,
din rezervorul magmatic. Este fluidă şi are temperaturi ridicate, care pot depăşi 1200 0C. În raport cu
compoziţia chimică există lavă bazică şi lavă acidă.
Lava bazică este fluidă, deoarece conţin mai puţin bioxid de siliciu (SiO2), are temperaturi de cca
10000C, are o viteză mare de înaintare şi poate ajunge la zeci de kilometri distanţă. În timpul curgerii, lava
începe să se răcească şi se întăreşte.
Lava acidă este o topitură de silicaţi, mai bogată în silice (bioxid de siliciu) şi în gaze. Lava are o
viteză mică de înaintare (1 km în mai multe ore) şi o vâscozitate mare. În deplasare, lava formează la
suprafaţă o crustă, care iniţial prezintă băşici de gaze ce se sparg prin consolidare, devenind scoriacee.
Natura bazică sau acidă a lavei se datorează cantităţii diferite de gaze pe care o conţine lava la un moment
dat.
Activitatea vulcanică determină apariţia izvoarelor termale, ca urmare a faptului că temperatura
apelor de infiltraţie creşte. În ascensiune spre suprafaţă acestea se mineralizează, astfel încât apar la suprafaţă
sub forma unor izvoare fierbinţi mineralizate.
În raport cu modul în care apa iese la suprafaţă, izvoarele termale se împart în două categorii: izvoare cu
curgeri continui şi izvoare intermitente (numite geizere).
Uneori, apar izvoare carbonatate, unde bioxidul de carbon (CO2) întâlneşte, în ascensiunea sa, pânze
de apă freatică în care se dizolvă. În Transilvania aceste izvoarele carbonatate sunt numite borvizuri sau
borcuturi. Bioxidul de carbon dizolvat acidulează apa şi îi măreşte puterea de solubilizare, dizolvându-se
astfel mineralele alcaline (Ca, Mg, Na, Li, K) sub formă de bicarbonaţi. Izvoarele carbonatate depun:
- carbonat de calciu (CaCO3), sub formă de tufuri calcaroase, care prin recimentare devin travertine;
- carbonat de fier (FeCO3) care precipită sub formă de limonit (aşa cum se găseşte la Vlăhiţa - Harghita).
Izvoarele calde, sub formă de geizere depun silice coloidală sub formă de opal sau calcedonie.
c) Produsele solide. Ca rezultat al erupţiilor vulcanice apar roci numite piroclastite (pirosfoc, clastic-
sfărâmat). Produsele piroclastice, mobile în raport cu mărimea elementelor constitutive, se împart în:
blocuri, bombe, lapili (pietricele), nisip vulcanic şi cenuşă vulcanică.
Cei mai mulţi vulcani (cca 77-78%) sunt grupaţi în jurul Oceanului Pacific şi în insulele acestui
ocean, constituind Centura de foc a Pacificului, iar restul în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea
Roşie şi Oceanul Indian.

2.3.2. Fenomene plutonice

Fenomenele plutonice sunt fenomene care au loc în interiorul litosferei, atât în rezervorul magmatic
cât şi în rocile înconjurătoare sau pe căile de ascensiune a magmei.
Succesiunea fenomenelor care au loc într-un sistem magmatic este următoarea: formarea magmei, deplasarea
magmei în scoarţă, raporturile dintre magmă şi rocile înconjurătoare, diferenţierea magmatică şi consolidarea
magmei.
În ce priveşte formarea magmei, în decursul timpului au fost emise mai multe ipoteze. Cei mai mulţi
geologi admit că magma nu este un element constitutiv al scoarţei, ci un fenomen local provocat de anumite
condiţii de temperatură şi presiune. Prin înmagazinarea treptată de căldură la baza zonei SIAL, s-ar putea
produce topitura care ar determina şi o mărire de volum. Această mărire ar provoca o presiune (împingere de
jos în sus), generându-se o crăpătură echivalentă cu calea de ascensiune spre suprafaţă a magmei (J. Jolly).
După V.V. Belousov (citat de Gr. Răileanu), creşterea locală a temperaturii este posibilă prin acumularea de
substanţe radioactive. Pe de altă parte, fenomenele tectonice produc descărcări de presiune, fapt ce creează
condiţii pentru formarea magmei. Ca rezultat al formării magmei, are loc o mărire a volumului, iar datorită
gazelor şi o creştere a presiunii care pune magma în mişcare. Drept rezultat, magma se deplasează spre
părţile superioare ale scoarţei terestre şi ocupă spaţii foarte diferite, atât ca formă cât şi ca mărime.
În raport cu adâncimea la care s-au format, corpurile intruzive se pot împărţi în corpuri abisale şi corpuri
hipoabisale.
▼ Corpurile abisale (plutonice) sunt reprezentate prin:
Batolitele sunt corpuri magmatice de dimensiuni foarte mari, dezvoltate pe sute de kilometri. Ele străbat în
mod obişnuit discordant rocile acoperitoare şi se lărgesc treptat în adâncime, fapt ce presupune că batolitele
s-au format prin solidificarea magmei pe locul ei de formare.
Stokurile sunt corpuri magmatice de adâncime, de dimensiuni mai mici, reprezentând de obicei prelungiri
ale unor batolite mai mari din profunzime.
Ethmolitele sunt corpuri plutonice care prezintă o îngustare în adâncime.
Chonolitele sunt corpuri plutonice de forma unor limbi, care străpung şisturile cristaline, dispuse în lungul
unor fracturi înclinate.
Corpurile plutonice apar în sâmburele unor structuri cutate. După raporturile în care se găsesc cu
mişcările orogenice, se disting următoarele corpuri plutonice:
Pretectonice: fiind apărute înainte de mişcările orogenice principale, care au afectat o regiune, sunt
metamorfozate, aşa cum e cazul cu granito-gnaisurile din partea centrală a zonei cristalino-mezozoice din
Carpaţii Orientali şi cu unele masive granitice din autohtonul Carpaţilor Meridionali.
Sintectonice: s-au format în timpul mişcărilor orogenice, fapt pentru care prezintă o textură orientată,
paralelă cu şiştuozitatea rocilor metamorfice în care sunt injectate. Asemenea corpuri apar în Carpaţii
Meridionali.
Posttectonice: au o textură masivă şi străpung discordant rocile înconjurătoare.
În deplasarea ei spre suprafaţă, magma străbate roci cu o compoziţie chimică şi temperaturi diferite
de ale magmei. În asemenea situaţii, pentru stabilirea unui echilibru, se produc o serie de transformări, atât în
rocile înconjurătoare cât şi în masa topită.
Totalitatea fenomenelor, care au loc la contactul dintre magmă şi rocile în care pătrunde, poartă
denumirea de metamorfism de contact magmatic.
Suprafaţa rocilor în care se resimte influenţa magmei se numeşte aureolă de contact. Mărimea
aureolei depinde, pe de o parte de volumul corpului intruziv, iar pe de altă parte de chimismul şi temperatura
lui. Magmele acide, bogate în gaze, dau aureole de contact mai mari decât cele bazice, sărace în gaze. În
general, se admite că întinderea aureolei de contact variază de la câţiva metri până la 4-5 km.
Diferenţierea magmatică. În deplasarea sa spre suprafaţă, magma ajunge într-un mediu cu
temperaturi mai scăzute, unde începe să se răcească. Mineralele îşi ating punctul critic de solidificare şi încep
să cristalizeze, în ordinea inversă a punctului de fuzibilitate.
Ordinea de cristalizare este următoarea: olivină, piroxeni, amfiboli, mice, feldspatoizi, feldspaţi şi cuarţ.
Deci, mineralele melanocrate sunt primele care cristalizează, prin cristalizare acestea devin mai grele şi tind
să cadă spre fundul rezervorului magmatic, unde temperatura fiind mai ridicată se topesc din nou. Astfel, se
realizează o diferenţiere - cele bazice spre bază şi cele acide spre marginea rezervorului magmatic.
Magma fiind un amestec de compuşi chimici, solidificarea nu se face brusc, la temperatura la care un
mineral cristalizează în mod normal, ci are un interval de solidificare care, de obicei, este de ordinul a câteva
sute de grade.
Diferenţierea poate avea loc şi prin licuaţie sau dezamestec sau prin contact şi asimilaţie.
În procesul de consolidare a magmei s-au pus în evidenţă trei faze principale:
Faza lichid-magmatică ţine din momentul în care începe cristalizarea până la temperatura de 650 0C,
interval în care se formează rocile magmatice intruzive.
Faza pegmatito-pneumatolitică se desfăşoară între 6500C şi 3600C. Această fază se caracterizează prin
prezenţa unor soluţii reziduale diferenţiate, foarte bogate în substanţe volatile. În această fază se formează
pegmatiteleca roci magmatice filoniene.
Faza hidrotermală are loc la temperaturi sub 3600C, când reziduurile devin bogate în vapori de apă, ce
dau naştere la soluţii apoase de compoziţie chimică complexă. În această fază cristalizează mineralele
hidrotermale, în special minereurile de plumb, stibiu, zinc, cupru, aur, argint etc.
Structura rocilor intruzive este holocristalină, adică toată masa rocii este cristalizată, dacă cristalizarea se
petrece în condiţii de temperatură şi presiune ridicate. Când cristalele sunt mari, puternic dezvoltate,
structura se numeşte pegmatitică. Dacă toate cristalele au aceeaşi dimensiune şi sunt de formă granulată,
structura se numeşte holocristalină granulară (grăunţoasă).
Textura rocilor intruzive,care este dată de modul în care sunt aranjate cristalele, se numeşte textură
masivă neorientată.
 2.4. Mişcări seismice
Ca rezultat al dinamicii plăcilor tectonice, respectiv al efectelor fizice şi mecanice ale subducţiei,
apar mişcările seismice, mişcările rupturale sau disjunctive, procesele de cutare şi procesele orogenice.
Mişcările seismice, cunoscute şi sub denumirea de cutremure de pământ, sunt mişcări de scurtă
durată care determină zguduiri bruşte ale scoarţei terestre. Cu studiul acestor mişcări se ocupă o ramură a
geofizicii, numită seismologie (seismos = zguduire).
Cutremurele de pământ reprezintă un fenomen natural care se repetă destul de des pe planeta noastră.
În prezent, pe suprafaţa Pământului, se înregistrează câteva sute de mii de cutremure anual. Cea mai mare
parte a acestora nu sunt simţite de om, ci numai de aparate (seismografe). În medie, într-un an, au loc: un
cutremur catastrofal, 10 cutremure nimicitoare, 100 cutremure distrugătoare şi 1000 cutremure care provoacă
unele distrugeri ale construcţiilor (Gr. Răileanu, 1965).
Cauzele naturale ale cutremurelor de pământ pot fi grupate în două categorii:
 cauze endogene, legate de energia internă a Pământului: fenomenele tectonice şi cele vulcanice;
 cauze exogene, legate de unii factori externi: prăbuşirea unor goluri subterane (carstice), căderea unor
meteoriţi, scăderile sau creşterile bruşte ale presiunii atmosferice, forţa mareelor etc.
În funcţie de cauzele care le provoacă, cutremurele de pământ pot fi împărţite în: cutremure
tectonice, vulcanice, de prăbuşire şi artificiale.
După locul unde se produc, cutremurele pot fi continentale sau marine.
Cutremurele tectonice sunt determinate de deplasări bruşte care se produc în scoarţa terestră sau în zonele
subcrustale de-a lungul unor suprafeţe de fractură. Ele sunt cele mai frecvente, determinând peste 95% din
totalul cutremurelor de pământ. Epicentrele acestor cutremure sunt localizate în lungul unor lanţuri
muntoase, la limita acestora cu câmpia sau marea. Hipocentrele acestor cutremure sunt localizate în lungul
acestor fracturi.
Majoritatea cutremurelor cu epicentrul în regiunea M-ţilor Vrancei îşi au hipocentrul la adâncimi cu atât mai
mari cu cât epicentrul este situat mai la vest, fapt ce denotă că aceste cutremure sunt legate de o fractură de
adâncime cu o înclinaţie generală spre vest.
Legătura dintre cutremurele tectonice şi marile fracturi ale scoarţei terestre este evidenţiată şi de faptul că
numeroase cutremure de pământ de acest tip sunt însoţite de apariţia la suprafaţa Pământului a unor
crăpături, falii şi decroşări (de exemplu, cutremurul din 1891, din insula Honda, din Japonia, a fost însoţit de
apariţia unei falii de 100 km lungime, în lungul căreia s-au constatat deplasări verticale de până la 4 m
înălţime).
Cutremurele tectonice se manifestă pe o suprafaţă foarte mare, a cărei rază atinge 1500-2000 km, iar efectul
undelor seismice se resimte pe suprafeţe mult mai mari, uneori chiar pe toată suprafaţa Pământului. Mişcările
seismice maxime au loc pe suprafeţe alungite, orientate paralel cu lanţurile muntoase sau fracturile tinere.
Cutremurele vulcanice au caracter local, având epicentrul în imediata apropiere a unui vulcan în
activitate. Ele se resimt pe suprafeţe relativ circulare şi puţin întinse (cu raze ce rareori depăşesc 30-50 km).
Mişcările seismice sunt determinate de deplasarea magmei în vatra vulcanului sau în coşul vulcanic,
respectiv de erupţiile explozive. Unele mişcări şi zguduiri secundare se produc şi datorită apariţiei unor
fracturi în orizonturile superioare ale scoarţei terestre sau în aparatul vulcanic.
Cutremurele de prăbuşire (de denudaţie) au loc datorită prăbuşirii tavanului unor peşteri. Ele sunt foarte
puţin frecvente (1% din totalul cutremurelor), au loc pe suprafeţe mici şi au o durată foarte mică (de câteva
secunde).
Cutremurele de pământ reprezintă eliberări bruşte de energie într-un anumit spaţiu din interiorul
Pământului. Energia degajată de deformarea bruscă a rocilor, supuse unor tensiuni ce depăşesc rezistenţa lor
la deformare, se răspândeşte în mediul înconjurător sub forma undelor elastice.
Focarul cutremurului este spaţiul din interiorul Pământului în care are loc deformarea remanentă a
rocilor şi eliberarea de energie, iar centrul acestui focar este hipocentrul cutremurului. Corespondentul
(proiecţia) pe suprafaţa pământului a hipocentrului este epicentrul. Distanţa dintre hipocentrul şi epicentrul
unui cutremur reprezintă adâncimea focarului cutremurului (fig. 5).
În focarul cutremurului au loc deformări remanente, care se manifestă prin schimbări bruşte ale
formei de aşezare în spaţiu ale diferitelor corpuri geologice, iar în afara lui au loc numai deformări elastice şi
numai uneori deformări remanente (falii, fisuri etc.).
Energia unui cutremur puternic (catastrofal) este evaluată la 1025 ergi sau cca un trilion de cai putere.
Degajarea bruscă a acestor energii determină în focar o compresiune a materiei urmată de o dilatare, care
favorizează apariţia mişcărilor oscilatorii ale particulelor materiale din mediul înconjurător, adică apariţia
undelor seismelor. Acestea se propagă radial de la hipocentru şi ajung cel mai repede la suprafaţă în
epicentru.

Fig. 5. Izoseiste (a) şi homoseiste (b); VI, V, IV – gradul cutremurului

(după A. Holmes, cu unele completări)

Datorită faptului că focarul are un anumit volum, la suprafaţa Pământului cutremurul se manifestă cu
o intensitate maximă, pe o anumită suprafaţă, denumită regiunea epicentrală sau regiunea pleitoseismică.
Suprafaţa pe care intensitatea cutremurului este aceeaşi se numeşte izoseismică. Intersecţiile dintre
suprafeţele izoseismice cu cea a Pământului se numesc linii izoseismice sau izoseiste (fig. 5). Ele au formă
sinuoasă şi sunt dispuse concentric în jurul epicentrului. Aspectul lor este determinat de forma şi adâncimea
focarului, de structura geologică a scoarţei etc.
Undele seismice pot fi:
≈ unde longitudinale, care determină schimbări de volum, ce constau în comprimări şi dilatări, particulele
materiale suferind oscilaţii paralele cu direcţia de propagare a undelor;
≈ unde transversale, în care particulele oscilează perpendicular pe direcţia de propagare a undelor (fig. 6).
Viteza de propagare a undelor longitudinale este de 1,73 ori mai mare comparativ cu cea a undelor
transversale. Ca orice fenomen ondulatoriu, undele seismice suferă fenomene de reflexie şi refracţie atunci
când trec prin medii diferite. Viteza de propagare a undelor seismice variază în funcţie de rigiditatea
mediului. Viteza undelor longitudinale este de 0,5-1 km/s în nisip şi pietriş, de 2,1-2,5 km/s în argilă şi poate
ajunge la 5,8 km/s în oţel. Sub acţiunea undelor seismice, au loc mişcări ale particulelor materiale de trei
categorii: orizontale, verticale şi de rotire.
Mişcările provenite din cutremure se
înregistrează cu aparate speciale numite seimoscoape
(stabileşte orientarea generală a oscilaţiilor) sau
seismografe (permite înregistrarea amplitudinii
oscilaţiilor).
Intensitatea cutremurelor, determinată în raport cu
efectele pe care acestea le au, poate fi apreciată pe baza
Fig. 6. Propagarea undelor seismice:
b - unde transversale;
c - unde superficial
(după C.R. Longwell şi R.F. Flint)
mai multor scări, ce poartă denumirea celor care le-au propus (Mercali, Gutenberg, Richter).
Efectele devastatoare ale cutremurelor constau atât în prăbuşiri de construcţii (case, baraje, poduri, diguri, căi
de comunicaţie ş.a.) cât şi în apariţia unor crăpături, falii, decroşări şi alunecări de teren.

Exemple
În Româniase recunoaşte un vulcanism vechi (paleozoic şi mezozoic) şi un vulcanism nou
(neogen).
Vulcanismul vechi s-a manifestat cu mare intensitate în paleozoic în Dobrogea, Banat şi în M-ţii
Apuseni.
În Dobrogea, mărturiile unui vulcanism vechi sunt reprezentate prin lavele acide, fără a se
recunoaşte aparatele vulcanice şi eventual material piroclastic îndepărtate prin procesele de denudaţie. Urme
ale acestui vulcanism apar la Camena - Cârjelari şi Dealul lui Manole, fiind reprezentate prin porfire ce
provin din activitatea vulcanică legată de orogeneza hercinică.
În Banat, urme ale activităţii vulcanice, din permian şi carboniferul superior, apar în regiunea
Sviniţa, Starica, Trescovăţ şi Drenetina. Produsele piroclastice, cu grosimi de peste 1000 m, sunt reprezentate
prin alternanţe de brecii, aglomerate piroclastice şi cinerite diagenizate. În Banat, mai apar porfire cuarţifere
de vârstă permiană la Iablaniţa şi la Cornereva. Tot de origine vulcanică, dar mai noi, din mezozoic, sunt şi
lamprofirele din jurul Aninei, diabazele şi ofiolitele cretacice din zona Anina şi pânza de Severin precum şi
erupţiile banatitice din bazinul Rusca Montană.
În Munţii Apuseni, activitatea vulcanică veche apare în M-ţii Codru Moma, unde apar produse
piroclastice şi curgeri de porfire şi porfire cuarţifere. În M-ţii Highiş şi Drocea au avut loc importante erupţii
vulcanice de pe urma cărora au rezultat diabazele asociate cu material piroclastic, aglomerate, brecii şi chiar
cinerite. Erupţii vulcanice au avut loc în cretacicul superior şi în M-ţii Vlădeasa, unde s-au format dacite şi
riolite.
Vulcanismul nous-a manifestat în ţara noastră în neogen, cuprinzând cu deosebire zona Munţilor
Apuseni, nordul Carpaţilor Orientali şi lanţul muntos Călimani - Gurghiu - Harghita. În regiunea Călimani -
Harghita, vulcanismul neogen a format un aliniament de conuri vulcanice, dând naştere la un masiv muntos
paralel cu munţii de origine tectonică.
Activitatea neovulcanică din ţara noastră este indicată de curgeri de lavă, produse piroclastice şi
manifestări postvulcanice. Lavele sunt reprezentate prin diferite varietăţi de andezite, iar în partea sudică (M-
ţii Perşani) prin bazalte. Dintre produsele piroclastice, aglomeratele, breciile şi cenuşa vulcanică sunt cele
mai bine reprezentate. Ca produse ale activităţii vulcanice, apar mofetele, manifestări ale bioxidului de
carbon în legătură cu care sunt apele carbonatate de la Borsec, Tuşnad, Malnaş, Covasna etc.
În nordul Carpaţilor Orientali apare lanţul vulcanic Oaş - Gutâi – Ţibleş, format din lave riolitice,
dacitice şi andezitice cu produsele lor piroclastice. Primele erupţii din această zonă au fost andezitice, apoi
dacitice şi riolitice şi, în final, diferite varietăţi de andezite.
În Munţii Apuseni, neovulcanismul s-a manifestat în partea sud-estică. Vulcanii s-au format la
începutul neogenului, fiind mai vechi decât cei din Carpaţii Orientali. Aici apar numai rămăşiţe ale aparatelor
vulcanice, iar lavele vulcanice sunt alcătuite din riolite, dacite, diferite varietăţi de andezite şi chiar bazalte,
la care se asociază sporadic piroclastite.
Fenomene plutonice pe teritoriul ţării noastre au avut loc în decursul erelor geologice în Dobrogea,
Carpaţii Orientali, M-ţii Apuseni, dar mai ales în Carpaţii Meridionali.
În Dobrogea, la sfârşitul paleozoicului, au avut loc în zona de orogeneză hercinică, respectiv în M-ţii
Măcinului, fenomene magmatice importante. În acest timp s-au format intruziunile granitice de la Greci,
Iacobdeal – Piatra Roşie, Ciucurova, Popina Mare şi Popina Mică.
În Carpaţii Meridionali apar intruziuni vechi, legate de orogeneza hercinică sau chiar caledonică, şi
intruziuni mai recente, legate de orogeneza alpină.
Granitele vechi formează în Carpaţii Meridionali masive importante cu caracter batolitic. Cele mai
importante apar în domeniul Danubian, cum sunt cele de la Suşiţa, Tismana, Retezat, Parâng, Petreanu şi
Ţarcu, apoi cele de la Cerna, Ogradeana, Sfirdinu şi Cherbelezu. În autohtonul Carpaţilor Meridionali se
găsesc intruziuni de roci dioritice care apar în partea centrală a M-ţilor Parâng - din Valea Latoriţei până în
Valea Jiului. Aici se găsesc şi amfibolite de origine eruptivă, provenite dintr-o magmă dioritică ce a asimilat
calcarele pe care le-a străbătut. În Banat apar intruziuni bazice reprezentate prin gabrourile de la Iuţi, de care
sunt legate serpentinele de Eibenthal.
Intruziuni legate de orogeneza alpină sunt considerate banatitele, care formează la Ocna de Fier un
important corp intruziv. De aici, se înscriu pe direcţia nord-sud corpuri mai mici la Dognecea, Oraviţa, Sasca
şi Moldova Nouă. Aceste banatite sunt rezultatul unor fenomene magmatice de la sfârşitul cretacicului. Ele
formează, la contactul cu sedimentarul, o importantă aureolă alcătuită din skarne, marmure şi mineralizaţii
importante de fier. În M-ţii Poiana Ruscă, există un masiv intruziv granodioritic la sud de Nădlag, iar la
Orşova apare unul sienitic.
Legat de aceste intruziuni, s-au format şi pegmatitele din M-ţii Lotrului, din care se exploatează mica
albă de la Voineasa, respectiv feldspatul şi berilul de la Teregova.
În M-ţii Apuseni, se află intruziuni de granite la Muntele Mare, legate de orogeneza hercinică, iar în M-ţii
Drocei, la Săvârşin, apare complexul de melafire şi diabaze.
Mișcările seismice afectează zonele de minimă rezistenţă, create de orogeneză şi de fracturile
importante, respectiv zone în care vulcanismul este intens. Aceste zone se grupează pe două cercuri care se
întretaie sub un unghi de 670:
 Primul mare cerc este cel circumpacific sau Indo-Japono-Malaez, care are o dispoziţie meridiană şi se
suprapune cu marele cerc de foc al Pacificului. După Gutenberg şi Richter, 68% din cutremure au loc în
această zonă. Aici sunt incluse cutremurele cu hipocentrul în domeniul continental şi submarin din vestul
Pacificului (regiunile Kamceatka, Japonia, Taiwan, Sonde, Noua Guinee) şi regiunile de pe litoralul vestic al
Americilor (Alaska, Mexic, Ecuador, Peru, Chile şi Ţara de Foc).
 Al doilea mare cerc este cel mediteranean, paralel cu ecuatorul, cuprinde zona orogenică Alpino-
Carpato-Taurido-Irano-Himalaiană. Acestei regiuni îi revin cca 21% din totalul cutremurelor de pe glob.
Majoritatea au hipocentrul sub continent, la adâncimi mijlocii, numai în Marea Mediterană adâncimea lor
depăşind 300 km.
În România, după studiile lui N. Drăghiceanu, zona cu maximă seismicitate este Râmnicu-Sărat –
Focşani. Din cronicile vremii, se consemnează câteva cutremure devastatoare, cum ar fi cele din 1472 (care a
provocat stricăciuni Mănăstirii Neamţului), din 9 august 1683 în nordul Moldovei (care a dărâmat case şi
biserici – Catedrala Suceava), din 1740 în Moldova, din 1790 în Banat, din 1802 (când s-a dărâmat turnul
Colţei), din 1838, 1894, 1912, 1913, 1940, 1977, 1988 etc.
Atanasiu împarte cutremurele din ţara noastră în cutremure polikinetice (caracterizate printr-o
zguduire iniţială urmată de o serie de mişcări succesive mai slabe) şi monokinetice (caracterizate printr-o
zguduire principală).
Cutremurele polikinetice provin din trei focare: danubiene (care îşi au originea pe linia Vârşet-
Moldova Nouă), făgărăşene (cu epicentrul în M-ţii Făgăraş) şi pontice (cu epicentrul în apropierea coastei
Mării Negre).
Cutremurele monokinetice provin din patru focare: moldavice (cu epicentrul în regiunea Vrancei),
transilvanice (cu epicentrul în bazinul Transilvaniei), prebalcanice (cu focarul în Bulgaria) şi banatice (cu
focarul în şesul Banatului).
Liniile de sensibilitate seismică din România sunt: Moldova Nouă - Sasca - Oraviţa, Turnu Severin -
Tismana, Samarineşti - Tg. Jiu, Govora - Ocnele Mari - Horezu, Craiova - Bechet, Turnu Măgurele -
Caracal, Greaca - Bolintin - Găieşti, Galaţi - Tulcea - Măcin - Cernavodă şi Cernavodă - Constanţa.

Să ne reamintim...
1. Elementele aparatului vulcanic sunt: bazinul magmatic, coșul, craterul, conul.
2. Produsele activității vulcanice:
a. gazoase: fumarole, solfatare, mofete;
b. lichide: lava, izvoare termale;
c. solide: blocuri, bombe, lapili, nisip, cenușă vulcanică.
3. Într-un sistem magmatic au loc următoarele fenomene:- formarea magmei- formarea
aureolelor de contact;- diferențierea magmatică;- consolidarea magmei.
4. În porcesul de consolidarea a magmei se disting 3 faze:- lichid-magmatică;
pegmatit-pneumatolitică;- hidrotermală.
5. Elementele unui cutremur sunt:- focarul sau hipocentru; epicentru și undele seismice.

Rezumat
Fenomenele magmatice apar datorită modificării condițiilor de temperatură și presiune din
scoarța terestră. Fenomenele vulcanice au loc atunci când magma iese sub formă de lavă la
suprafața scoarței terestre generând prin consolidare conuri vulcanice. Fenomenele plutonice au
loc atunci când în magma se răcește în interiorul scoarței terestre fie în rezervorul magmatic fie în crăpăturile
scoarței terestre din jurul rezervorului magmatic. Cutremurele sunt mișcări bruște, de scurtă durată, ale
scoarței terestre produse datorită descărcării de energie din focarul cutremurului. Noțiunile însuțite în această
unitate de învățare sunt utile pentru înțelegerea unității de învățare următoare, referitoare la mișcările
tectonice.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizați și descrieți elementele unui aparat vulcanic.
2. Descrieți produsele rezultate în urma activității vulcanilor.
3. Precizați și descrieți fenomenele ce au loc într-un sistem magmatic.
4. Precizați și descrieți elementele unui cutremur.
5. Unde au avut loc în țara noastră fenomene vulcanice și plutonice?
6. Enumerați principalele focare de cutremure de la noi din țară și precizați epicentrul acesteia.