Unitatea de învăţare 3: Mișcările tectonice.

Procesele metamorfice
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Competenţe
3.3. Mișcările tectonice
3.3.1. Mişcările verticale ale scoarţei terestre
3.3.2. Mișcarile orizontale(tangențiale)ale scoarţei terestre
3.4. Procesele metamorfice

3.1. Introducere
Se prezintă clasificare și caracterizarea mișcărilor tectonice și proceselor metamorfice cu
exemplificări la nivelul României.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unității de învățare studentul va fi capabil:
Să clasifice mișcările tectonice.
Să identifice și să descrie formele de relief rezultate în urma mișcărilor tectonice orizontale și
veritcale.
Să clasifice tipurile de metamorfism și să recunoască rocile caracteristice fiecărui tip de metamorfism.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2ore.

3.3. Mișcările tectonice

Mişcările tectonice sunt acele deplasări lente ale materiei solide din scoarţa terestră şi din partea
superioară a mantalei, deplasări care modifică la scară geologică structura litosferei.
În raport cu efectele pe care le produc, mişcările tectonice au fost împărţite în mişcări epirogenice şi
mişcări orogenice.
▲ Mişcările epirogenice (sau oscilatorii)sunt mişcările lente de ridicare sau coborâre în bloc a unor sectoare
terestre, ce au ca efect transgresiuni şi regresiuni marine.
▲ Mişcările orogenice sunt acele mişcări care determină cutarea, falierea şi înălţarea lanţurilor muntoase
cutate.
Mişcările epirogenice sunt mişcări pozitive, generatoare de continente, cele negative, generatoare de
mări şi oceane s-au numit mişcări talassogenetice (în limba greacă talass = mare).
În raport cu direcţia şi sensul de manifestare, mişcările tectonice se împart în: mişcări verticale (care pot fi
negative sau pozitive) şi mişcări orizontale sau tangenţiale (care pot fi de distensiune, de compresiune sau de
culisare).

3.3.1. Mişcările verticale ale scoarţei terestre

Aceste mişcări se manifestă pe întreaga suprafaţă a scoarţei terestre, atât în domeniul continental cât
şi în cel marin, determinând înălţarea lanţurilor muntoase cutate şi a platourilor cu structură tabulară, precum
şi coborârea treptată şi îndelungată a unor sectoare ale scoarţei terestre, însoţită de acumularea unor
sedimente de mare grosime.
În raport cu efectul pe care-l au asupra scoarţei terestre, mişcările verticale sunt de două categorii: de
îndoire,sub formă de boltă sau de depresiuni largi, numite mişcări oscilatorii şi, respectiv, de rupere a
scoarţei, numite mişcări rupturale sau disjunctive.
▲ Mişcările oscilatorii sunt deplasări pe verticală care constau în ridicări sau coborâri pe întinderi mari,
diferite în timp şi spaţiu. După unii geologi, acestea sunt sinonime cu mişcările epirogenice. Pentru mişcările
de coborâre, s-a utilizat termenul de mişcări de subsidenţă. Deci, mişcările oscilatorii pot fi pozitive sau
epirogenice şi negative sau de subsidenţă.
Mişcările oscilatorii sunt, deci, mişcări verticale încete, de ridicare sau de coborâre a scoarţei
terestre, care au avut loc pe suprafeţe întinse şi al căror rezultat se manifestă pe continent prin formarea
podişurilor, platourilor sau a depresiunilor submarine. Denumirea de epirogeneză provine din limba greacă şi
însemnă generatoare de relief. Mişcările epirogenice negative contribuie la modificarea continentelor şi la
formarea mărilor. Din această cauză, aceste
mişcări au primit denumirea de subsidenţă.
Mişcările oscilatorii pot fi observate mai
ales la ţărmul mării, acolo unde apare un reper
mai evident. Efectele mişcărilor oscilatorii sunt:
Regresiunile marine, se produc când
uscatul se ridică şi apele se retrag. Depozitele
sunt formate din produse coloidale (argile,
marne) şi din săruri solubile (sulfat de calciu –
CaSO4, clorură de sodiu – NaCl). Succesiunile
de strate din ce în ce mai recente ocupă
suprafeţe mai restrânse, depozitele grosiere în
coloană stratigrafică se succed, de obicei peste
cele pelitice.
Transgresiunile marine, se produc când uscatul
se scufundă şi este acoperit de apă. Stratele
sedimentare sunt dispuse discordant, adică sunt
aşezate pe strate mai vechi, cutate sau înclinate
(fig. 7).
Viteza şi amplitudinea mişcărilor
oscilatorii sunt mai mari în zonele mobile ale
scoarţei (geosinclinale) şi mai mici în regiunile Fig. 7. Transgresiuni şi regresiuni: I – schema
de platformă, caracterizate printr-o rigiditate mai unei transgresiuni; II – schema unei
accentuată. regresiuni; III – secţiune într-o serie
Caracterul litologic al depozitelor, ca şi transgresivă; IV – secţiune într-o serie
stratificaţia lor, arată că mişcările oscilatorii sunt regresivă; V – succesiuni de transgresiuni şi
permanente, dar au viteze şi sensuri diferite. În regresiuni.
general, unei regiuni în ridicare îi corespunde alta
în scufundare, deci contrastul este un alt caracter al acestor mişcări.
Mişcările oscilatorii pot avea un rol important în ceea ce
priveşte evoluţia geologică şi fizico-geografică a unei regiuni.
Mişcările pozitive din bazinul de recepţie şi alimentaţie al unui râu
sau cele negative pe cursul inferior determină reîntinerirea râului şi,
deci, accelerarea proceselor de eroziune, iar câteodată chiar
schimbarea direcţiei de curgere. De exemplu, la curbura exterioară a
Carpaţilor, mişcările de scufundare pe direcţia Galaţi - Focşani au
făcut ca râurile Ialomiţa şi Călmăţui să-şi schimbe direcţia de curgere
de la N-S spre E în cursul mijlociu, respectiv spre NE în cursul
inferior.
Mişcările de subsidenţă (epirogenice negative) se produc atât
în domeniul marin, unde are loc o sedimentare ritmică reluată cu
intensitate mai mare după fiecare scufundare a bazinului, cât şi în
domeniul continental. Câmpiile de acumulare (cum ar fi Câmpia
Tisei şi Câmpia Română) s-au format, la noi în ţară, în urma
mişcărilor de subsidenţă continentale.
▲ Mişcările verticale rupturale se produc atât în regiunile necutate cât şi
în cele cutate, dar în general în strate cu roci dure. Acestea sunt
reprezentate prin falii, decroşări şi fracturi de adâncime.
Faliile sunt dislocaţii însoţite de deplasarea relativă pe verticală a
compartimentelor formate.
Elementele ce compun o falie sunt (fig. 8): Fig. 8. Elementele unei
buzele sau aripile faliei, care reprezintă stratele omoloage, denivelate falii: F-F’- planul faliei–
prin faliere (b,b’); S-săritura faliei.
săritura faliei, reprezentată prin distanţa dintre părţile omoloage b-b-aripile faliei
denivelate (S);
planul faliei sau suprafaţa după care s-a produs ruptura (F,F’). Fig. 9. Tipuri de falii:
a – falie verticală;
b – falie normală -
directă;
c – falie inversă.
 Tipurile de falii. După poziţie, se deosebesc falii verticale şi oblice. Faliile oblice pot fi, la rândul lor:
normale - directe şi inverse (fig. 9).
Asociaţiile de falii reprezintă o grupare de mai multe falii, care pot fi analizate în plan orizontal sau
vertical.
În plan orizontal, faliile pot fi dispuse: paralel, în releu, în virgaţie, în gratii, circular, radiar (fig. 10).
În plan vertical, faliile formează trepte cu altitudine variată.
Dintre structurile regiunilor faliate, cele mai importante sunt horsturile şi grabenele.

Fig. 10. Asociaţii de falii: a – paralele, b – în releu, c – în virgaţie, d – în gratie sau cadrilaj, e – circulare
(1) - radiale (2)
Horstul reprezintă un compartiment ridicat al scoarţei terestre delimitat de două sau mai multe falii. parte
nivelate.
Grabenul reprezintă o zonă de scufundare cu contur circular sau poligonal, prinsă între un sistem de falii.
Decroşările sunt rupturi ale scoarţei terestre în lungul cărora cele două compartimente se deplasează unul
faţă de altul pe orizontală. În stratele orizontale decroşările sunt practic imposibil de recunoscut, în cele
cutate însă ele întrerup continuitatea stratelor. În raport de axa cutelor, decroşările pot fi: paralele,
perpendiculare sau oblice (fig. 12).
Fracturile de adâncime sunt fracturi mari care străbat toată scoarţa terestră, precum şi partea superioară a
mantalei. Ele constituie căi de acces ale lavelor vulcanice spre suprafaţă şi căi de propagare a cutremurelor
tectonice.
Principalele cauze care generează mişcări ale scoarţei terestre sunt următoarele:
 mişcări divergente sau convergente ale plăcilor litosferei;
 deranjarea echilibrului izostatic al unor sectoare ale scoarţei;
 reducerea grosimii litosferei prin eroziune sublitosferică;
 dilatarea termică a unui sector al litosferei urmată de ridicare, eroziune şi de revenire la temperatura
iniţială;
 schimbările de fază mineralogică sau petrografică la limita inferioară a scoarţei.

Exemple
Horsturi cu aspect de munţi bloc, de la noi din ţară, sunt: M-ţii Preluca, Mezes, Rodnei etc. O altă
regiune de horsturi o constituie Dobrogea de Nord şi de Mijloc, unde două falii – Capidava-Taşaul
şi Pecineaga-Camena – au fost în cea mai mare parte nivelate.
Grupări de falii apar mai ales în regiunile calcaroase mezozoice din M-ţii Apuseni, Banat, Podişul
Mehedinţi, Culoarul Rucăr - Bran etc.
Exemple de grabene sunt Depresiunile Bârsei, Tg. Secuiesc, Haţegului etc. Unul din cele mai mari
grabene, ocupat în bună parte de mări sau lacuri, este grabenul siriano-african, ce se întinde din Asia vestică
până la fluviul Zambezi. Grabenul Rinului este situat între cele două horsturi constituite din Masivele Vosgi
şi Pădurea Neagră.
Exemplu de fractură de adâncime este zona de contact dintre Depresiunea Transilvaniei şi lanţul
vulcanic Călimani - Harghita. Această fractură a început să funcţioneze în cretacicul superior o dată cu
scufundarea Depresiunii Transilvaniei şi a continuat să se manifeste până în neogen, când au avut loc
erupţiile vulcanice.

3.3.2. Mişcările orizontale (tangenţiale) ale scoarţei terestre

Mişcările orizontale apar datorită presiunii laterale sau tangenţiale, fapt pentru care se numesc şi
mişcări tangenţiale (sau plicative sau de cutare).
 În raport cu sensul de deplasare relativă a diferitelor sectoare ale scoarţei terestre, mişcările
orizontale pot fi împărţite în mişcări divergente (sau de distensiune), respectiv mişcări convergente (sau de
compresiune).
► Mişcările divergente (sau de distensiune)sunt acele mişcări care determină apariţia rifturilor continentale,
a bazinelor de sedimentare şi a celor oceanice. Ele îşi au originea în procesele termice şi de convecţie care se
manifestă sub zonele de expansiune. Întreaga crustă oceanică a luat naştere, în ultimii 200-250 milioane de
ani, ca efect al acestor mişcări.
Eforturile de distensiune la scară regională, generate de mişcările divergente ale diferitelor blocuri ale
scoarţei, au determinat apariţia şi evoluţia geologică a unor grabene flancate de sisteme de falii normale mai
mult sau mai puţin paralele. De exemplu, grabenul Rinului s-a scufundat în Oligocen cu peste 2000 m, fiind
mărginit de falii normale, care îl separă de M-ţii Vosgi la vest şi de M-ţii Pădurea Neagră la est.\
► Mişcărileconvergente (sau de compresiune)sunt mişcările care determină deformarea intensă şi ridicarea
lanţurilor muntoase. Ele au fost denumite mişcări de cutare sau mişcări tectonice propriu-zise.
Sub acţiunea mişcărilor tangenţiale ale scoarţei terestre se formează: flexuri, cute, cuta falii şi pânze
tectonice.
a) Flexura sau cuta monoclinală este o dislocaţie simplă, care constă dintr-o îndoire a unor strate orizontale
sub acţiunea unor forţe orientate vertical. Flexurile iau naştere în urma unor coborâri relative a unui
compartiment al scoarţei fără întreruperea continuităţii stratelor (fig. 11).
b) Cutele reprezintă ondulaţii („valuri”) ale scoarţei, iar cutarea este fenomenul prin care au luat naştere
aceste ondulaţii. Cutele sunt caracteristice regiunilor cu roci sedimentare care iniţial sunt dispuse în strate
orizontale, dar ele nu lipsesc nici în regiunile cu roci metamorfice şi eruptive.

Fig.
11. Flexura
Fig. 12. Cutele şi elementele lor
Cuta are două elemente
principale: o parte convexă numită
anticlinal şi o parte concavă
numită sinclinal, care la rândul lor
au câte un ax, o şarnieră şi două
flancuri,ce indică înclinarea
stratelor (fig. 12). Se mai
deosebesc unghiul cutei (format de
cele două flancuri) şi înclinarea
(unghiul pe care îl face planul
stratelor cu cel orizontal).
Fig. 13. Dimensiunile cutelor
Dimensiunile cutei se exprimă prin:
înălţimea (h), lăţimea desfăşurată (ld), lăţimea bazei (lb), lăţimea de acoperire (la) şi lăţimea totală (lt) (fig.
13).
Cutele se clasifică în funcţie de aspectul general, înclinarea flancurilor, forma, raportul dintre
lungime şi lăţime etc.
După aspectul general, se deosebesc: cute simple şi cute complexe. Cutele simplesunt reprezentate
prin anticlinale şi sinclinale cu desfăşurare normală, care după înclinarea flancurilor pot fi: drepte, aplecate,
culcate şi răsturnate (fig. 14, A).
După formă, se deosebesc:
- cute în evantai sau strangulate, ale căror flancuri converg în jos la anticlinale şi în sus la sinclinale (fig. 14,
B);
- cute izoclinale,la care cele două flancuri paralele pot fi drepte, înclinate sau culcate (fig. 14, C);
- cute tectiforme, desfăşurate în zig-zag, ale căror flancuri se racordează după un unghi şi după o linie curbă
(fig. 14, D);
- cute în formă de cufăr (fig. 14, E);

Fig. 14. Tipuri de cute simple:

A – cute drepte (1), aplecate (2-3), culcate (4) şi răsturnate (5); B – cute în evantai;
C – cute izocline; D – cute tectiforme; E – cute în formă de cufăr

Cutele complexe sunt reprezentate prin anticlinorii şi

sinclinorii (adică cute mari ce cuprind o serie de ondulaţii mai mici
- fig. 15) sau prin anteclize şi sinclize (cute întinse, cu dimensiuni
mari, caracteristice regiunilor de platformă). Exemple de sinclinorii
şi anticlinorii sunt M-ţii Banatului (M-ţii Dognecea şi Semenic
alcătuiţi din şisturi cristaline reprezintă anticlinoriu, iar sedimentarul
Reşiţa - Moldova Nouă un mare sinclinoriu).
Fig. 15. Cute complexe
După raportul dintre lungimea (L) şi lăţimea (l) a cutelor, se
disting: cute lungi (cu L/l > 5) şi cute scurte (cu L/l< 5). Când
raportul L/l este cuprins între 2 şi 5, cutele poartă denumirea de
branhianticlinale şi brahisinclinale, iar când raportul L/l este
aproximativ unitar se numesc domuri şi cuvete (fig. 16).
Asociaţii de cute. În cele mai multe cazuri, cutele nu apar
izolate, ci sub formă de asociaţii, care pot fi analizate în plan vertical
şi orizontal. În plan vertical, se deosebesc mai multe stiluri de
dispunere a cutelor: stilul jurasian, caracterizat prin anticlinale şi
sinclinale dezvoltate în mod egal şi paralel (M-ţii Jura, Leaota, Fig. 16. Diferite alte tipuri de
Bucegi, Piatra Mare); stilul ejectiv, caracterizat prin anticlinale mai cute: A – brahianticlinal;
strânse şi sinclinale mai largi; stilul dejectiv, invers celui ejectiv; b – brahisinclinal; c – dom;
stilul izoclinal, caracterizat prin cute strânse paralele şi redresate la d – cuvetă, considerate şi ca
verticală (flişul Carpaţilor Orientali) şi stilul în solzi, constituit dintr- structuri semicutate
o succesiune de cute falii (fig. 17).
În plan orizontal, cutele formează asociaţii: paralele, în releu, în virgaţie, ghirlandă, amigdaloide etc.
 Cutele diapire sunt un tip particular de cute, de
forma unor anticlinale cu masivele de sare în ax, care
străpung depozitele mai noi, în timpul mişcărilor
tectonice, tinzând să se apropie de suprafaţă. Ele sunt
caracteristice regiunilor salifere din Subcarpaţi şi
Podişul Transilvaniei, fiind denumite astfel de către
geologul român L. Mrazec.
Elementul cel mai important al cutei diapire este
sâmburele, alcătuit dintr-o materie plastică - sare,
gips sau argilă. Cutele diapire care rămân la o
anumită adâncime în interiorul scoarţei se numesc
diapire închise, iar cele care sunt scoase la zi prin
procesul de eroziune se numesc diapire deschise. În
România, regiunea de diapire cea mai tipică o
reprezintă Subcarpaţii dintre Buzău şi Ialomiţa (P.
Coteţ, 1973).
c) Cutele falii sunt cute înclinate sau izoclinale la
care flancul invers a fost laminat în lungul unei falii
longitudinale.
d) Pânzele tectonice sunt cute mai complexe,
rezultat
e din Fig. 17. Asociaţii de cute – stiluri
suprapu tectonice:a-jurasian b-ejectiv c-
nerea
dejectiv;
unor
mase d – izoclinal; e – în solzi
de roci
mai vechi peste altele mai noi, cutate sau necutate. Se
disting două tipuri de pânze tectonice: pânze de
şariaj şi pânze de acoperire.

Pânzele de şariaj reprezintă cute – falii cu deplasări mari de-a lungul planului de ruptură. Stratele ce au
rămas pe loc constituie autohtonul regiunii, iar cele care au fost supuse deplasării tangenţiale reprezintă
pânza regiunii, separate între ele prin suprafaţa de contact anormală. În urma acţiunii de eroziune a agenţilor
externi, pânza este fragmentată şi în cuprinsul ei se disting: fereastra (porţiunea erodată din pânză) sub care
apare autohtonul, peticul de acoperire (rest din pânză, care are aspectul unui martor de eroziune izolat) (fig.
18).
 Fig. 18. Asociaţii de cute Fig. 19. Cute falii şi pânze de
reprezentate în plan orizontal: şariaj: F – falie; A – autohton;
a – paralel; b – în releu; c – în C – clipă; a-f – etape în
virgaţie; d – în ghirlandă; e – formarea pânzelor de şariaj
amigdaloide
Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).
Pânza Getică a fost pusă în evidenţă de geologul român Gh. Munteanu Murgoci. Corpul pânzei este
format din şisturi cristaline de tip mezocatazonal, acoperit local de depozite paleozoice şi mezozoice.
Autohtonul Danubian este alcătuit din şisturi cristaline epizonale, străbătute de frecvente intruziuni granitice.
Grosimea pânzei a fost apreciată la 6000 m. Ca urmare a proceselor de eroziune din corpul pânzei,
au fost izolate mai multe petice de acoperire formate din şisturi cristaline (Godeanu, Bahna-Mehedinţi, Gura
Văii etc.) (fig. 20).

Fig. 20. Secţiune geologică în

Pânza Getică:
L – liasic; D – dogger;
C – cretacic mediu;
T – tortonian

Pânza de Tarcău are corpul alcătuit din depozite sedimentare cretacice şi paleogene, care stau peste
un autohton din depozite cretacice, paleogene şi miocene inferioare. În ceea ce priveşte mecanismul de
formare, majoritatea cercetărilor admit că această pânză a luat naştere prin alunecare gravitaţională
(decolare), ca urmare a ridicării regiunilor central carpatice şi a coborârii depresiunii precarpatice.
 Pânza de Codru are corpul alcătuit din şisturi cristaline acoperite de depozite sedimentare permiene,
triasice şi jurasice inferioare, iar autohtonul de Bihor este format dintr-un fundament de şisturi cristaline şi o
cuvertură sedimentară formată din depozite triasice, jurasice şi cretacice inferioare.
Pânzele de acoperire sunt cute izoclinale culcate, de proporţii mari. Ele se formează sub acţiunea
unor împingeri tangenţiale, prin înaintarea flancului normal şi trecerea lui prin şarniera cutei în flancul invers
(fig. 21).

Fig. 21. Pânză de acoperire:

1 – flancul superior; 2 – flancul inferior; 3 – rădăcina; 4 şarniera; 5- şarniera frontală;
h – înălţime; lb – lărgimea bazei sau acoperirii; la – lăţimea acoperirii

▲ Orogenezaeste o noţiune mai largă, care cuprinde ansamblul proceselor care duc la formarea unui
lanţ muntos, atunci când mişcările tangenţiale asociate cu cele verticale au o intensitate mai mare. Mişcările
orogenice au ca rezultat formarea munţilor de cutare în zone denumite geosinclinale sau zone de orogen.
Mişcările orogenice sunt mişcări ritmice, care se desfăşoară la intervale mari de timp, sub formă de
cicluri orogenice: laurenţian - de vârstă arhaică, huronian - de vârstă proterozoică, caledonic - produs la
începutul paleozoicului, hercinic - la sfârşitul paleozoicului şi alpin - care a avut loc în mezozoic şi neozoic.
Sursa mişcărilor orogenice o constituie energia internă care este generată de o serie de procese
specifice interiorului Pământului.
În decursul timpului, asupra cauzelor mişcărilor orogenice care duc la formarea munţilor s-au emis
numeroase ipoteze. Dintre acestea, vor fi prezentate câteva mai importante din punct de vedere
geomorfologic.
a)Ipoteza contracţiei (emisă de Elie de Beaumont) explică
formarea munţilor prin răcirea părţii interioare a Pământului, de
unde rezultă micşorarea volumului acestuia, formarea fracturilor,
însoţite de mişcări tangenţiale care dau naştere cutelor ce se revarsă
la suprafaţă, monolateral sau bilateral (fig. 22).
Această teorie a fost reconsiderată deoarece, prin cercetări
radioactive s-a constatat că în interior se produce încălzirea Fig. 22. Formarea munţilor în
Pământului şi nu răcirea lui. ipoteza contracţiei
b)Ipoteza geosinclinalului (emisă de D. Hall, 1857) se bazează pe (după L. Moret)
observaţia că zonele cutate se suprapun cu ariile geosinclinale.
Geosinclinalul reprezintă o arie mare de scufundare a scoarţei
terestre, situată între blocuri rigide, în care are loc sedimentarea marină. Opusă noţiunii de geosinclinal este
cea de platformă, adică de bloc rigid mai vechi ce constituie zona de uscat, de pe care se aduc materialele
erodate în cuprinsul geosinclinalului.
Sub influenţa greutăţii sedimentelor, geosinclinalul se scufundă treptat, sedimentele ajung la
adâncimi mari cu temperaturi înalte, iar sub acţiunea blocurilor învecinate se cutează, formându-se astfel
munţii în faza embrionară. Aceştia se înalţă treptat din cuprinsul depresiunii până la suprafaţa apei,
alăturându-se apoi blocului continental ca zona orogenică (fig. 23).
 Fig. 23. Formarea munţilor în ipoteza geosinclinalului (după P.
Coteţ)
A – Faza I – formarea geosinclinalului între blocurile rigide
(oceanic şi continental) şi acumularea sedimentelor pe fundul lui;
F: falii marginale;
B – Faza a II - a – începutul mişcărilor orogenice datorită forţelor
tangenţiale şi separarea pe fundul geosinclinalului a unor cute
largi, submarine, paralele: pozitive-geanticlinale (ga) şi negative-
intergeosinclinale (ig) şi parageosinclinale (pg);
C – Faza a III - a – accentuarea mişcărilor orogenice (de cutare
sub formă de anticlinorii, sinclinorii şi de faliere până la
încălecări submarine;
D – Faza a IV - a – înălţarea cutelor la suprafaţa apei prin mişcări
epirogenice;
E – Faza a V - a – ataşarea zonei orogenice la blocul continental
prin intensificarea mişcărilor de cutare sub formă de şariaje şi
prin erupţii vulcanice.

Teoria geosinclinalului a fost aplicată la noi în studiul Carpaţilor, care au reprezentat o succesiune de
geosinclinale, începând din paleozoic până în paleogen.
c) Ipoteza driftului continental
(emisă de A. Wagener, 1910-1912)
explică nu numai formarea
continentelor şi a bazinelor
oceanice, ci şi a munţilor, situaţi la
contactul dintre scoarţa terestră de
tip continental (SIAL) şi cea de
tip oceanic (SIMA). În urma Fig. 24. Formarea
deplasării SIAL-ului mai fluid şi a
munţilor în concepţia
lovirii lui de SIMA, care este mai
rigid, se formează o zonă cutată lui Wagener
cu dezvoltare lineară, cum este cazul Cordilierei americane,
Fig. 25. Formarea munţilor în orientată de la nord la sud, pe latura de vest a continentului, la
ipoteza curenţilor de convecţie contactul cu Oceanul Pacific (fig. 24).
din cuprinsul învelişului de sima d) Ipoteza curenţilor subcrustali (elaborată de D. Grigs, 1939 şi
A. Holmes, 1944) se bazează pe diferenţa de structură dintre
continente şi oceane, ca şi pe prezenţa curenţilor magmatici descendenţi şi ascendenţi. Curenţii descendenţi,
ce se produc sub continente, duc la formarea geosinclinalelor prin absorbirea păturei SIMA în care se
acumulează sedimente, iar sub influenţa curenţilor ascendenţi, însoţiţi de importante procese magmatice are
loc cutarea lor prin formarea unor geo-tumori (fig. 25).

Exemple
Cutele diapire sunt un tip particular de cute, de forma unor anticlinale cu masivele de sare în ax,
care străpung depozitele mai noi, în timpul mişcărilor tectonice, tinzând să se apropie de
suprafaţă. Ele sunt caracteristice regiunilor salifere din Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, fiind
denumite astfel de către geologul român L. Mrazec.
Elementul cel mai important al cutei diapire este sâmburele, alcătuit dintr-o materie plastică - sare,
gips sau argilă. Cutele diapire care rămân la o anumită adâncime în interiorul scoarţei se numesc diapire
închise, iar cele care sunt scoase la zi prin procesul de eroziune se numesc diapire deschise. În România,
regiunea de diapire cea mai tipică o reprezintă Subcarpaţii dintre Buzău şi Ialomiţa (P. Coteţ, 1973).
 Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).
Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).

3.4. Procesele metamorfice

Prin metamorfism (procese metamorfice) se înţelege totalitatea schimbărilor pe care le suferă rocile
sub acţiunilor proceselor endogene ale scoarţei terestre, schimbări care menţin starea solidă a rocii, fără o
topire sau dizolvare vizibilă a acesteia. Sunt supuse metamorfismului toate cele trei mari categorii de roci –
eruptive, sedimentare şi metamorfice.
Termenul de metamorfism a fost introdus de savantul englez C. Lyell în 1833, pentru denumirea
proceselor de transformare a sedimentelor în şisturi cristaline sub acţiunea căldurii interne a Pământului.
Cauzele metamorfismului rezidă din acţiunea pe care o exercită căldura (temperatura), presiunea
litostatică, presiunea orientată şi unii agenţi chimici. Sub acţiunea acestor factori, rocile suferă importante
transformări mineralogice de structură şi textură. Mineralele nu mai sunt stabile decât în anumite condiţii de
temperatură, astfel că apar modificări în recristalizarea parţială şi totală a rocilor, cu formarea de minerale
noi şi cu schimbarea texturii şi structurii rocilor preexistente.
Căldura.Creşterea temperaturii în scoarţa Pământului este cauzată de:
- ridicarea maselor magmatice care au temperaturi de 1200-13000C;
- scufundarea la adâncime a depozitelor sedimentare în urma depunerii unor noi depozite deasupra lor;
- creşterea fluxului de căldură la marginile distructive ale plăcilor litosferice.
Metamorfismul are loc la temperaturi cuprinse între 2000C şi 7000C, numai pentru unele roci
metamorfice de contact putând atinge valori de 10000C. Creşterea temperaturii măreşte viteza reacţiilor
chimice, astfel încât la o creştere cu 100C a temperaturii viteza reacţiilor chimice se măreşte de 1000 de ori.
Creşterea temperaturii are o influenţă mult mai mare asupra compoziţiei minerale decât variaţiile de
presiune, astfel încât o argilă se metamorfozează mult mai profund prin creşterea temperaturii cu câteva sute
de grade decât prin creşterea presiunii cu câteva mii de atmosfere.
Presiunea litostatică,numită uniformă sau archimediană, se manifestă prin apăsarea pe care o
exercită o coloană de strate asupra părţilor din ce în ce mai profunde ale litosferei. Ea este uniformă şi
continuă, având valori constante pentru aceleaşi categorii de roci care au aceeaşi grosime. Într-o coloană de
roci aflate în echilibru gravitaţional, presiunea litostatică (Pl) la o anumită adâncime (h), se calculează cu
relaţia:
Pl = ρ·g·h,unde:
ρ - densitatea medie a coloanei de roci până la adâncimea h, iar g este acceleraţia gravitaţională. Cunoscând
că densitatea medie a rocilor în scoarţa terestră este de aproximativ 2,7 g/cm3, se obţine relaţia:
Pl (bari) = 2,7·102 h,
unde adâncimea este dată în km.
Presiunea orientată (stresul) este determinată de împingerea diferitelor blocuri ale scoarţei
pământului în timpul mişcărilor tectonice. Ea acţionează pe anumite direcţii. Stresul determină deformări
rupturale (diaclaze, falii, decroşări) sau plastice (cute), fiind considerat drept o presiune internă provocată în
roci de acţiunea unor forţe tectonice externe. Stresul se manifestă cu intensitate mare în regiunile muntoase
tinere şi foarte slab în regiunile cu formaţiuni mult mai vechi, cum sunt cele de platformă.
Agenţii mineralizatori constau din vapori de apă şi diferite gaze (HF, H2S, CO2, HCl, F2, B, Cl2)
care, degajându-se din rezervoarele magmatice, pătrund în porii şi fisurile rocilor, contribuind împreună cu
ceilalţi factori la metamorfozarea acestora.
Factorii metamorfici amintiţi mai sus acţionează concomitent asupra rocilor, fiind dominant unul sau
altul în raport de locul unde se produce metamorfismul.
Între presiune şi temperatură trebuie să existe întotdeauna o astfel de relaţie încât să nu se producă o
topire completă a rocilor supuse metamorfismului, ci numai o înmuiere a lor. Datorită presiunii exercitate
asupra lor, mineralele înmuiate suferă transformări care se fac cu translaţii de particule materiale, având loc o
rearanjare în structuri noi, care duce la schimbarea compoziţiei mineralogice şi uneori a compoziţiei chimice,
a structurii şi texturii rocilor preexistente.
Rocile metamorfice sunt foarte diverse, pe de o parte datorită variabilităţii mari a materialului supus
metamorfismului, iar pe de altă parte datorită acţiunii agenţilor metamorfici ce se pot combina în diferite
moduri.
 Clasificarea tipurilor de metamorfism. În raport cu procesul geologic care îl determină,
metamorfismul se împarte în trei grupe:
metamorfism de contact, legat de activitatea unui bazin magnetic;
metamorfism dinamic (de dislocaţie), legat de o fază orogenică;
metamorfism regional, legat atât de activitatea orogenică cât şi de cea a bazinelor magmatice.
a) Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa unui rezervor magmatic
intrus în scoarţă, deosebindu-se metamorfismul de contact termic (piromagmatic) şi metamorfismul
decontact alochimic (metasomatic).
a1) Metamorfismul de contacttermic (piromagmatic) are loc în jurul rezervorului magmatic, zonă
numită aureola de contact. Grosimea acesteia variază de la câţiva metri la câteva sute sau chiar mii de metri.
Magmele acide, bogate în gaze, dau aureole de contact mult mai mari decât magmele bazice, mai sărace în
gaze. În aureola de contact, sub influenţa căldurii mari degajate de topitura magmatică, rocile nu-şi schimbă
compoziţia mineralogică şi chimică ci au loc regrupări de elemente chimice şi schimbări în structura fizică a
rocilor.
În zona periferică a aureolelor de contact, ca minerale noi se formează cloritul şi muscovitul, în zona
intermediară biotit şi andaluzit, iar în zona internă, la contactul cu magma, se formează biotit, andaluzit,
cordierit şi silimanit.
Rocile formate la contactul cu magma incandescentă poartă denumirea de corneene de contact termic.
a2) Metamorfismul de contact alochimic (metasomatic) se deosebeşte de cel izochimic
(piromagnetic) prin faptul că, concomitent cu temperatura ridicată, magma aduce şi substanţe chimice
deosebite de rocile în care este găzduită. După felul substanţelor chimice, metamorfismul metasomatic poate
fi pneumatolitic şi hidrotermal.
Metamorfismul pneumatolitic se caracterizează prin acţiunea gazelor magmatice bogate în vapori de apă,
clor, bor şi combinaţiile elementelor alcaline, care aflându-se sub presiuni mari, sunt capabile să transforme
rocile cu care vin în contact.
Metamorfismul hidrotermal se datorează acţiunilor soluţiilor magmatice lichide, rezultate prin
condensarea produşilor volatili, care produc modificări importante în masa rocilor cu care vin în contact,
cum sunt: carbonatarea, caolinizarea, piritizarea, silicifierea, limonitizarea, feldspatizarea etc. Din aceste
soluţii, diferite minerale se depun în porii, fisurile şi crăpăturile rocilor, dând naştere filoanelor hidrotermale
de minereuri.
Prin metamorfismul de contact, au loc următoarele transformări:
- argilele în corneene cu andaluzit, silimanit, corderit;
- marnele în corneene cu diopsid, grosular;
- calcarele în marmure.
La contactul cu rocile calcaroase, surplusul de siliciu din magmă intră în reacţie cu calciul formând silicaţi de
calciu, cum sunt: grosularul, vezuvianul etc. Aceste procese silico-calcice duc la formarea rocilor numite
skarne, care sunt asociate de obicei cu diferite metale - plumb, zinc, cupru, fier etc.
b) Metamorfismul dinamic (cataclistic sau de dislocare) are caracter local, fiind întâlnit în
vecinătatea faliilor şi şariajelor, de-a lungul liniilor de ruptură, producându-se în condiţii de stres accentuat,
temperatură scăzută şi presiune litostatică mică. Procesele pe care le suferă sunt de zdrobire mecanică şi de
măcinare (cataclază), depinzând de gradul de rigiditate, respectiv de plasticitate a rocilor.
Rocile rigide, cum sunt calcarele, gresiile şi granitul, se sfărâmă mai uşor, dând naştere la brecii de
zdrobire.
Rocile plastice, cum sunt argilele, suferă transformări plastice, dând naştere la şisturi argiloase şi ardezii cu o
şistuozitate vizibilă. Rocile moi, de tipul argilelor, sub influenţa temperaturii rezultată din frecare, se topesc,
iar apoi se solidifică, rezultând rocile numite milonite.
Metamorfismul dinamic, ca şi cel de contact, este limitat şi are un caracter local.
c) Metamorfismul regional este tipul de metamorfism cel mai răspândit, fiind dezvoltat pe suprafeţe
întinse, legate genetic de mari centuri orogenice, de geosinclinale, de zonele de înrădăcinare a munţilor şi de
scuturile rigide precambriene, şi este condiţionat de creşterea temperaturii şi presiunii.
Temperatura creşte datorită scufundării rocilor şi acţiunii magmatismului regional, iar presiunea
datorită greutăţii pachetelor de roci aflate deasupra locului de metamorfism şi mişcărilor care se produc în
scoarţa Pământului. Prin scufundare în geosinclinale sau prin cutare, rocile magmatice sau sedimentare ajung
în zona cu temperaturi şi presiuni mai ridicate, unde cristalizează, transformându-se în roci metamorfice,
numite şisturi cristaline sau roci cristalofiliene.
Sub acţiunea temperaturii are loc o înmuiere a rocilor, iar sub acţiunea presiunii ridicate particulele
materiale din roci suferă mişcări de translaţie perpendiculare pe direcţia de acţiune a forţei. Procesele de
recristalizare se petrec, deci, în stare solidă, prin difuziune cristalină, iar fluidele care circulă în scoarţă
(H2O, CO2) joacă rol de catalizatori. Pe seama vechilor minerale iau naştere minerale noi, a căror dezvoltare
are loc în acelaşi timp, astfel că toate mineralele sunt prinse unele în altele şi nu se observă o ordine de
cristalizare ca la rocile magmatice. Fenomenul acesta se numeşte cristaloblastoză, iar structurile noi care
apar se numesc cristaloblastice.
Transformările suferite de rocile preexistente, în cazul metamorfismului regional, sunt determinate
de intensitatea factorilor metamorfici. Intensitatea metamorfismului creşte în raport direct proporţional cu
adâncimea, astfel că Grubenmann şi Bucke au stabilit, încă din 1904, trei zone de metamorfism: epizona,
mezozona şi catazona.
 Epizona (zona superioară), care ajunge până la adâncimea de 6 km, se caracterizează prin
temperatură relativ scăzută (2000C), presiune litostatică scăzută, presiune orientată puternică şi umiditate
relativ mare. Sub acţiunea stresului, au loc deformări mecanice, evidenţiate prin forma turtită şi solzoasă a
mineralelor. Alături de stres, un rol foarte important îl are umiditatea, sub influenţa căreia rezultă minerale
hidratate cum sunt sericitul, cloritul, talcul, serpentinul, epidotul etc.
 Mezozona (zona mijlocie), cuprinsă între 6 şi 12 km, se caracterizează prin temperaturi de 200-
400 C, presiune litostatică mai puternică, presiune orientată mai mică şi umiditate aproape inexistentă.
0

Mineralele se formează cu micşorare de volum, predominând cele nehidratate, cu cristalizări mai accentuate,
cum sunt mica albă, mica neagră, cuarţul, feldspaţii, amfibolii, piroxenii, granaţii, distenul, silimanitul,
calcitul, magnetitul etc.
 Catazona (zona de profunzime), cuprinsă între 12 şi 30 km, se caracterizează prin temperaturi
foarte ridicate (400-7000C), presiune litostatică foarte mare, stresul şi umiditatea aproape inexistente.
Predominând reacţiile endotermice, se formează minerale nehidratate, cum sunt: feldspaţii ortoclazi
şi plagioclazi, micele, piroxenii, amfibolii, andaluzitul, cordieritul, ilmenitul, cuarţul, calcitul etc.
În aceste condiţii de temperatură şi presiune, structura primară se şterge cu totul. Când rocile trec de
la un metamorfism mai puţin pronunţat la unul mai pronunţat, metamorfismul se numeşte progresiv, dacă
însă rocile pronunţat metamorfozate (din catazonă sau mezozonă) ajung într-un mediu cu presiune şi temp
eratură joasă (epizona), metamorfismul este regresiv.

Exemple
În epizonă se formează filitele, reprezentate prin şisturi cloritoase, sericitoase, talcoase,
serpentinoase, grafitoase, cuarţitice. Ele se caracterizează prin şistuozitate pronunţată şi conţin
minerale cu formă lamelară turtită sau solzoasă, adesea sfărâmate care se aşează în planuri
paralele cu şistuozitatea.
Rocile caracteristice din mezozonă sunt: micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele, marmurele,începând
să se formeze chiar ortognaise şi paragnaise.
Principalele roci care se formează în catazonă sunt orto- şi paragnaisele, micaşisturile, cuarţitele, calcarele
cristaline şi uneori eclogitele provenite din metamorfozarea diabazelor. Aceste roci au o structură
cristaloblastică şi textură masivă.

Să ne reamintim...
Mișcările verticale rupturale au ca efect formarea: faliilor, decroșărilor și fracturilor de
adâncime. În urma mișcărilor orizonatele rezultă flexuri, cute, cute-falii și pânze tectonice.
Factorii metamorfici sunt: căldura, presiunea litostastică, presiunea tangențială și agenții
mineralizatori. Tipuri de metamorfism: termic, dinamic și regional. Zone de metamorfism:
epizonă, mezozonă, catazonă.

Rezumat
Se prezintă mișcările tectonice epirogeneice și orogenice. Mișcările epirogenice generează
regresiuni și transgresiuni marine. Mișcările orogenice au generat în decursul timpului lanțurile
muntoase. Metamorfismul reprezintă totalitatea schimbărilor pe care le suferă rocile sub acțiunea
factorilor metamorfici, astfel rocile magmatice și sedimentare se transformă sub acțiunea acestor
factori în roci metamorfice.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiți regresiunile și transgresiunile marine.
2. Precizați și descrieți mișcările verticale rupturale.
3. Precizați și descrieți mișcările tectonice orizontale (tangențiale).
4. Care sunt elementele cutelor?
5. Ipotezele formării munților.
6. Caracterizați factorii metamorfici.
7. Tipurile de metamorfism.
8. Caracterizați zonele de metamorfism și precizați rocile care rezultă în fiecare zonă.