31

CAPITOLUL 7

MORFOTECTONICA SI
MORFOSTRUCTURA

Elemente generale si terminologie.

Relieful tectonic: orogeneza si tectonica globală; formarea sistemelor
muntoase cutate, teoria geosinclinalelor; tipuri principale de munţi.
abrupturile tectonice; grabenurile si horsturile.
Relieful structural: tipologia marilor sisteme morfotectonice; scuturile si
platformele continentale; relief pe structuri orizontale; relief pe structuri
monoclinale (cueste, hogback-uri, platouri si podişuri structurale; văile în
raport cu structura; tipuri de asamblaje morfostructurale - munţi de tip:
jurasian, apalaşian, himalaian, andin etc. si domuri; pe structuri cutate
(reliefuri elementare conforme si de inversiune; văile în raport cu structurile
cutate).

Geograful atâta ştie, cât a văzut

Simion Mehedinţi (1941)

Geomorfologia tectonicã şi structuralã studiazã relieful impus de mişcările crustale şi structurile

geologice, respectiv, formele mari ale continentelor şi oceanelor, adică munţii, podişurile si câmpiile.
Pe suprafaţa Pământului se pot separa două tipuri principale de unităţi morfostructurale:
geosinclinalele şi platformele şi unul de tranziţie, depresiunile marginale (avantfosele). Din punct de
vedere morfologic, continentele sunt formate din: lanţuri de munţi, podişuri şi câmpii. Forma acestor
unităţi, evoluţia şi repartiţia lor este în strânsă legătură cu principalele perioade de mişcări tectonice,
care au afectat diferitele porţiuni ale scoarţei. Relieful determinat de mişcările tectonice şi de poziţia
stratelor geologice este abordat în mod simplificat în următoarele două secţiuni:

6.1. Relieful tectonic.

Structurile tectonice cunoscute sub numele de falii şi cute reprezintă unele dintre cele mai
complexe probleme ale geologiei structurale. Acestea au fost dezbătute pe larg de Grasu (1997) şi nu
ne propunem să le reluăm. Geomorfologia este interesată nu de aspectele structurale şi stratigrafice ale
faliilor şi cutelor, ci de modul cum acestea se evidenţiază în relief. Geologii recunosc patru categorii

3131
 32

generale de falii bazate pe natura deplasărilor care au loc: normale, inverse, transcurente şi încălecate.
Asupra acestora ne propunem să insistăm, pentru că impun în relief diferite tipuri de abrupturi (fig.
6.1).

Fig. 6.1. Patru tipuri de falii şi expresia lor în relief (Strahler, Strahler,1992).

Faliile normale sunt cele mai obişnuit întâlnite din cele patru tipuri recunoscute. Mişcarea
relativă este mai mult verticală decât orizontală şi o componentă expansionară este prezentă astfel că
planurile opuse se mişcă separat, rezultând în extensiunea crustală. Planul suspendat al faliei sub care
planul de falie se extinde este relativ înclinat faţă de planul picior al faliei. Faliile normale de obicei se
produc pe arcuri regionale largi în areale ale stresului tectonic.
Faliile inverse sunt astfel denumite deoarece mişcarea planurilor opuse este inversă decât aceea
a faliilor normale. Ele sunt produse de compresiune regională şi planul suspendat.
Faliile transcurente presupun o decroşare orizontală a compartimentelor opuse. Planurile de
falie sunt verticale şi culisarea este paralelă la orientarea liniei de falie. Faliile transcurente sunt
localizate cel mai adesea de-a lungul marginilor plăcilor.
Faliile de încălecare rezultă din compresiunea extremă a stratelor de roci produsă de coliziunea
plăcilor litosferice. Mişcarea relativă a compartimentelor opuse este similară cu aceea a faliilor inverse.
Planul de falie înclină spre interiorul pământului într-un unghi mic şi mişcarea este predominant
orizontală, unul din compartimente încalecă pe celălalt, adesea pe distanţe considerabile.

Abrupturile tectonice
sunt expresia morfologică a acestor structuri. Davis (1913) a fost unul din primii care a încercat
o clarificare a terminologiei aplicate la abrupturile tectonice în comparaţie cu alte tipuri de abrupturi.
Astfel, el defineşte abrupturi de falie ca fiind acele abrupturi impuse în relief prin deplasarea a două
compartimente pe un plan de ruptură şi abrupturi de linie de falie care sunt impuse în relief prin
eroziunea diferenţială de-a lungul unei linii de falie (în situaţia când prin deplasarea celor două
compartimente au ajuns în contact roci cu duritate diferită). Astfel, un abrupt poate fi, în parte, o
suprafaţă faliată şi, în parte, o suprafaţă de eroziune. Un asemenea abrupt este numit abrupt compus.

3232
 33

În cazul faliilor transcurente, expresia morfologică nu sunt atât abrupturile, cât mai ales forma în
plan a reţelei hidrografice. Exemplul cel mai cunoscut este falia San Andreas din Sudul Californiei,
care face legătura între placa Pacificului şi placa nord-americană. Râurile care traversează o asemenea
falie formează coturi în unghi drept.
Morfologia regiunilor faliate
se caracterizează şi prin prezenţa
unor blocuri înălţate, mărginite de
falii care se numesc horsturi şi a
unor depresiuni delimitate de falii,
numite grabene.

Fig6.2. Graben şi horst.

Grabenul
reprezintă o fâşie, uneori foarte
alungită, scufundată pe aliniamente
de falii ale căror abrupturi, dispuse
obişnuit în trepte, o mărginesc.
Poartă şi numele de culoar
tectonic, uluc tectonic sau rift.
Fâşiile scufundate din Africa orientală reprezintă aliniamentul de rift cel mai lung de pe uscat; pe unele
din porţiunile sale sunt instalate lacurile Tanganika, Malawi, Albert ş.a. În aceeaşi categorie intră
grabenul Mării Moarte (cu nivelul la –395 m şi fundul până la –794 m), continuată cu depresiunea
Iordanului (pe care se află lacul Tiberiada a cărui fund atinge –254 m) şi prelungită în sud până în
Sinai.
Horstul
reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie, unitare sau în
trepte. Ele se asociază adesea cu grabene deşi rămân specifice în relief prin dominarea lor cu precădere
în zonele masivelor hercinice. Aşa sunt de exemplu masivele hercinice europene, din care cităm Vosgii
şi Pădurea Neagră, între care se află grabenul Rinului. Pentru România se citează adesea horstul
dobrogean, care este mai mult un rest de orogen, tipice fiind horsturile din Carpaţii Occidentali:
Apuseni, Codru-Moma, Poiana Ruscăi, Almăj, precum şi grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş
ş.a.
6.2. Relieful structural.

Aceste regiuni reprezintă o mare categorie de unităţi structurale şi geomorfologice ale

Pământului. Ele s-au consolidat treptat, înglobând nucleele precambriene ale marilor scuturi
continentale (canadian, baltic, siberian, brazilian, african, australian) la care s-au adăugat treptat noi
domenii ale uscatului si ocupă si astăzi domenii mult mai întinse decât geosinclinalele. Regiunile de
platformă se caracterizează printr-o mare stabilitate tectonică si printr-o istorie geologică îndelungată,
dar mai puţin complicată decât a geosinclinalelor. Deşi sunt mai rigide si mai stabile, prezintă totuşi
unele mişcări epirogenetice cu viteze si amplitudini mici care condiţionează transgresiuni marine scurte
si rapide si regresiuni îndelungate, materializate în cuverturi sedimentare cu importante lacune
stratigrafice (ex. Platforma Moldovenească).
Toate aceste trăsături sunt exprimate de structura geologică relativ simplă, constituită dintr-un
fundament cristalin vechi, nivelat şi o cuvertură nederanjată sau slab deformată, cu grosimi de sute de
metri. Acestea sunt, de fapt, platformele propriu-zise (bietajate), ca de exemplu, Platforma Est-
Europeană, sau Platforma Chineză. Reprezentative din acest punct de vedere sunt şi Platformele

3333
 34

Moldovenească ori Valahă, formate dintr-un soclu precambrian cutat, reprezentat prin şisturi cristaline
cu intruziuni granitice şi dintr-o cuvertură slab deranjată tectonic. Grosimea cuverturii poate varia de la
câteva sute de metri până la câteva mii de metri

Fig. 6.3. Marile regiuni de scuturi şi platforme ale Pământului (Scott, 1992).

Sectoarele lipsite de cuverturi sedimentare, formate din roci precambriene la zi (Ex. Scutul
Baltic, Scutul Canadian, Podolic) se numesc scuturi (fig. 6.3). Ele corespund unor zone vechi, uşor
bombate, cu mare stabilitate tectonică. Contactul dintre un scut şi cuvertura unei platforme bietajate
este marcat de o denivelare numită glint, cum este cea care se întinde între Golful Finic şi Lacul
Ladoga, cu înălţimi de 25 – 60 m.

6.2.1. Relieful structurilor orizontale şi suborizontale.

Mobilitatea tectonică redusă a unor regiuni, cum sunt cele de platformă, este evidenţiată şi de o
structură geologică relativ simplă, formată din strate concordante orizontale. Structura orizontală când
are şi uşoare înclinări ce merg până la 1 – 2o se numeşte şi suborizontală. Poziţia stratelor de la partea
superioară a scoarţei se impune, adesea, în peisaj printr-o varietate de forme caracteristice cunoscute
sub numele de relief structural. Apariţia si dezvoltarea acestuia este legată direct de activitatea
factorilor externi care se desfăşoară în conformitate cu legea generală a eroziunii diferenţiale.
Implicaţiile morfologice ale structurii vor fi mai pregnante în cazul unor strate constituite din alternanţe
de roci cu duritate diferită şi mai puţin evidente în cazul formaţiunilor groase, relativ omogene sub
raport petrografic.
În evoluţia unor regiuni cu o structură orizontală sau cvasiorizontală eroziunea va îndepărta mai
uşor depozitele moi si va întârzia la nivelul stratelor dure, dând naştere unor platouri structurale.
Marginea acestor platouri este marcată de prezenţa unor cornişe a căror înălţime depinde de grosimea
stratelor dure care le-au generat.
Secţionarea ori distrugerea parţială a suprafeţei platformelor conduc la apariţia unor depresiuni
si înşeuări substructurale, la detaşarea suprafeţelor de tip mesas (mesetas) si a unor martori structurali
(fig. 6.4).

3434
 35

Fig. 6.4. Forme de relief în structuri

orizontale (Strahler, Strahler, 1992).

Văile sculptate în regiunile

constituite din succesiuni de strate
orizontale sunt simetrice, profilul lor
transversal reflectă diferenţierile
petrografice. Se formează cornişe (la
partea superioară), terase structurale de tipul brânelor sau poliţelor (fig. 6.5) (atunci când sub capătul
de strat apare o surplombă); dacă râul taie roci dure, se formează chei sau canioane, defilee, iar dacă
taie roci moi, se formează deschideri largi, cu versanţi concavi.
Pe marginile platformelor structurale, în stratele groase de roci moi apar pante înclinate puternic,
cunoscute sub numele de coaste. Când stratul moale este subţire, panta coastei devine tot mai puţin
înclinată, căpătând formă de glacis. Văile sunt totdeauna simetrice. Forma lor este foarte variată în
profil transversal, funcţie de tipul de roca în care este adâncită. Când talvegul este în rocă moale, valea
se lărgeşte mult, iar în strate dure se încătuşează, căpătând aspect de cheie.

Fig. 6.5. Suprafeţe şi trepte structurale (Posea

et al., 1976).

În funcţie de unele condiţii regionale

sau locale, anumite forme sau trăsături ale
reliefului se pot accentua până la a impune
o amprentă de tip aparte. Acestea sunt date
de climă, rocă şi altitudine. Se disting
următoarele tipuri de relief al structurilor
orizontale: colorado, hamada, de platou, de
podiş, de platou bazaltic, de carst.
- tipul Colorado ale cărui componente principale sunt platouri de o netezime perfectă, în care s-
a sculptat un grandios canion de 1500 - 1800 m. Pe versanţii acestuia se dezvoltă numeroase trepte,
abrupturi, coloane şi alte forme pitoreşti, derivate din intercalaţiile de gresii, calcare, şisturi argiloase şi
alte roci cu grosimi variabile, repetate pe zeci şi sute de metri;
- tipul hamada, reprezentativ pentru Sahara şi alte ţinuturi aride, caracterizat prin platouri supuse
unor intense procese de dezagregare şi eoliene, cu marginile abrupte, înconjurate de acumulări haotice
de blocuri;

6.2.2. Relieful structurilor monoclinale.

Are ca trăsătură definitorie o pronunţată asimetrie a formelor de relief ilustrată de platouri, culmi
si versanţi prelungi, atunci când suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu coaste
abrupte si denivelări accentuate când eroziunea se produce pe capătul stratelor. Factorii denudaţiei
acţionează selectiv, înlocuind treptat formele primare, de tipul unor câmpii monoclinale, printr-un

3535
 36

relief derivat, puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci dure şi moi. Suprafeţele exhumate cu
înclinare redusă, constituite de obicei din roci mai dure, corespund unor platforme structurale,
asemănătoare celor formate pe strate orizontale
În structurile monoclinale cu alternanţă de strate dure şi moi, formele specifice sunt: interfluviile
asimetrice sau cuestele, depresiunile subsecvente şi văile structurale; la acestea se adaugă şi unele
forme incipiente.
Cuesta este un interfluviu asimetric a cărei pantă lină se grefează aproximativ pe un strat dur,
înclinând la fel cu el, iar versantul abrupt retează în cap un număr de cel puţin două strate (fig. 6.6 a).
La o cuestă deosebim două elemente: fruntea sau coasta şi spinarea sau reversul. La acestea se
adaugă linia ce uneşte cele două planuri numită creasta cuestei şi cornişa. Atât pe spinare, cât şi în
partea superioară a coastei pot apărea martori structurali.
Când fruntea este masivă şi se extinde unitar pe distanţe mari se numeşte frontul cuestei. Cele
mai tipice cueste se dezvoltă la înclinări de 4 – 10 0. Între 2 – 40 spinările de cuestă se apropie de
suprafeţele structurale suborizontale; între 4 – 200 sunt cueste propriu-zise; peste 250, înclinarea
spinării se apropie de cea a frunţii, forma devine simetrică şi se numeşte hogback

Fig. 6.6 a. Cuestă. Fig. 6.6 b. Hogback.

Văile structurale sunt de trei tipuri:

Văile consecvente (cataclinale) sunt cele care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale ale
câmpiilor emerse şi au o orientare conformă cu înclinarea stratelor. Ele se caracterizează prin simetria
versanţilor, au un profil longitudinal cu o pantă mai mică decât înclinarea stratelor. Ca vârstă sunt cele
mai vechi de pe o suprafaţă structurală monoclinală. Văile străbat strate de durităţi diferite şi în special
fronturi de cuestă. La trecerea peste front, valea capătă aspect de pâlnie structurală, care se îngustează
uneori până la forma de clisură sau cheie. Între două cueste valea se lărgeşte şi primeşte obişnuit
afluenţi subsecvenţi, formând o reţea perpendiculară.
Văile subsecvente sunt cele mai tipice pentru structura monoclinală, ele reprezentând oarecum
reversul negativ al cuestelor. Se extind la baza acestora, paralel cu frontul de cuestă, având un versant
abrupt şi unul lin.
Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor. Se caracterizează prin
simetrie, dar au un profil longitudinal cu multe praguri şi chiar cascade, rezultate din multiplele strate
dure pe care le retează. La trecerea peste o rocă moale valea se lărgeşte, iar în rocile tari se îngustează,
putând atinge chiar formă de clisură. Văile obsecvente sunt obişnuit scurte; ele izvorăsc de sub creasta
cuestei, pe care adesea o zimţează.
Văile resecvente (reconsecvente) urmăresc înclinarea stratelor geologice, dar s-au format recent,
ulterior celor subsecvente, pe suprafeţele conforme din spatele unor cueste. Sunt adaptate la structură,

3636
 37

dar se deosebesc de cele consecvente prin faptul că nu secţionează suprafaţa unei câmpii primare, ci o
suprafaţă derivată din relieful iniţial.
Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul dintre două şiruri de cueste devine
foarte larg şi capătă aspect de depresiune. Excavarea şi mai ales lărgirea depresiunii se face prin
procese de pantă, prin acţiunea văilor obsecvente care fac să reculeze frontul de cuestă şi, ceva mai
puţin, prin văile subsecvente care, o dată cu atingerea profilului de echilibru, se depărtează de fruntea c

6.2.3. Relieful structurilor ondulate (domuri şi cuvete)

În cadrul structurilor orizontale şi monoclinale se întâlnesc, din loc în loc, porţiuni uşor bombate,
denumite domuri (fig.6.8). Bombările pot fi circulare, alungite sau au un caracter de brahianticlinal.
Stratele din partea centrală sau nucleul, sunt aproape întotdeauna mai înclinate, respectiv mai cutate,
decât părţile laterale. Bazinul Transilvaniei este renumit în asemenea structuri. Ele nu dau forme
structurale decât în cazul unor diferenţieri de duritate a stratelor sau când bombarea structurii coincide
cu o bombare topografică.
Modul specific de evoluţie structurală a acestei forme este prin “golirea” domului de către un
pârâu. Pe partea cea mai înălţată se va forma o excavaţie, respectiv, o inversiune de relief. De jur
împrejurul acesteia se degajează o cuestă circulară, întreruptă la ieşirea râului de o clisură. Asemenea
inversiuni de relief se numesc butoniere şi corespund unor bazine de recepţie ori unor lărgiri
accentuate ale văilor, încadrate de “porţi” la intrarea şi ieşirea lor, acolo unde râurile secţionează
ramele mai înalte. În interiorul butonierelor, râurile principale primesc afluenţi mici, obsecvenţi, ce-şi
au obârşia în cuprinsul cuestelor.

Fig. 6.7. Eroziunea stratelor din vârful unei

structuri sedimentare de tip dom. (sus) stratele sunt parţial
îndepărtate, formând o creastă de hogback-uri circulare;
(jos) stratele îndepărate din centrul domului a dezvelit un
miez de roci vulcanice mai vechi (Strahler, Strahler,
1992).

Dezvoltarea butonierelor se face pe seama

îndepărtării mai uşoare a rocilor friabile
(“dezgolirea domului”) şi punerea în evidenţă a
stratelor mai dure. În acest fel, pe fundul
depresiunilor pot apărea cupole structurale
exhumate, iar în faţa cuestelor ce se retrag treptat se
aliniază martori de eroziune în diferite stadii de
evoluţie.
Formele de relief caracteristice structurilor
ondulate şi îndeosebi butonierele pot fi circulare,
alungite, simple, complexe, faliate etc. Pentru
exemplificare amintim partea centrală a
Transilvaniei, cunoscută prin domurile sale
exprimate de butonierele complexe şi cuestele opuse
de la Sărmăşel, Şincai-Crăeşti, Deleni, Nadeş etc. În
sud-vestul Franţei (Languedoc) se întâlnesc
butoniere circulare, iar în Normandia, deosebit de
expresive sunt cele de tip alungit (Pays de Bray).

3737
 38

7.2.4. Relieful structurilor discordante

Acest tip este compus din două stiluri structurale diferite, despărţite printr-un plan de
discordanţă (lacune stratigrafice).
În aceste situaţii se pot găsi stratele sedimentare ce acopăr vechi suprafeţe de eroziune sau peste
un relief relativ accidentat, precum şi pânzele de şariaj (fig. 6.8). Pentru ca această structură să creeze
reliefuri specifice sunt necesare două condiţii: prima, ca planul de discordanţă şi structura inferioară să
fie scoase la zi de către eroziune pe spaţii relativ mari, iar a doua, din punct de vedere litologic
structura de bază să fie mai dură.

Fig.6.8. Structuri discordante (Posea et al., 1976)

Condiţiile genetice pentru formarea unor astfel de structuri

s-au realizat pe marginea masivelor vechi, în special hercinice, dar
şi în alte situaţii cum ar fi sâmburii cristalini ai lanţului carpatic,
formaţiuni eruptive sau chiar sedimentare mai dure (calcare, gresii
cuarţitice), modelate într-un ciclu avansat de eroziune.
Formele de relief în cadrul acestor structuri sunt
următoarele: depresiunile de contact, peneplenele exhumate, văile
epigenetice, văile antecedente.

Fig.6.9. Depresiuni de contact: asimetrică (stânga) şi simterică (dreapta) (Posea et al., 1976).

Depresiunele de contact sunt cunoscute şi sub denumirea de depresiuni periferice, deorece se

dezvoltă pe marginile masivelor hercinice. Ele se formează la contactul marginal dintre stratele dure
ale fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar (fig. 6.9). În profil transversal, depresiunile sunt
asimetrice, versantul lin fiind pe partea masivului, iar cel abrupt către bazinul sedimentar devenit
podiş. Există şi depresiuni simetrice, mai ales când contactul se face prin flexuri sau falii (fig. 6.9). Ca
exemple, sunt depresiunile de la contactul masivelor hercinice Ardeni, Pădurea Neagră, dar şi la
contactul ramei muntoase a Făgăraşului cu Podişul Transilvaniei (Depresiunile Făgăraşului, Sibiului).
Peneplenele exhumate reprezintă suprafeţele de eroziune mai vechi scoase la zi prin îndepărtarea
cuverturii de sedimentare. Exemplu, peneplena Casimcei constituită din şisturi verzi a fost exhumată –
cel puţin în parte - de sub formaţiunile jurasice a căror arie s-a restrâns treptat, până s-a ajuns la cele
câteva petice existente astăzi în lungul văii inferioare a Casimcei..
Văile epigenetice (supraimpuse) sub forma lor tipică au aspect de chei. Este vorba de văi care,
într-o primă fază de evoluţie, s-au adaptat şi dezvoltat normal în pătura de roci moi de la suprafaţă
(fig.6.10 A). Prin adâncirea treptată însă ele descoperă discordaţele de la nivelul fundamentului dur în
care râurile sunt nevoite să se încătuşeze. Precizăm că în acest caz este vorba doar de activitatea

3838
 39

factorilor denudaţiei, fără intervenţia mişcărilor tectonice. De exemplu, valea Prutului la nord de
Stefăneşti, cheile Hăşdatelor şi Turului la NV de Turda.

Fig. 6.10. A. Vale epigenetică (Fairbridge, 1968).

Fig. 6.11 B. Vale antecedentă

(Fairbridge, 1968).

Mişcări tectonice pozitive

6.2.5. Relieful structurilor cutate

Dacă relieful structurilor suborizontale şi monoclinale este specific bazinelor sedimentare cu

aspect de podiş, iar cel discordant zonelor de bordură, relieful structurilor cutate caracterizează mai
ales lanţurile muntoase şi submuntoase. Structura cutată este aceea în care stratele sunt dispuse ondulat.
O cută obişnuită se compune dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi una concavă numită
sinclinal. Linia ce uneşte punctele de altitudine maximă ale anticlinalului formează axa sa, iar opusul ei
este axa sinclinalului. Intre anticlinal şi sinclinal legătura se face prin flancurile cutei. De obicei, într-o
regiune nu există un singur tip de cute, dar există unul dominant. În funcţie de această preponderenţă
regională se delimitează trei tipuri: jurasian (cute largi şi uniforme), subalpin sau subcarpatic (cutele
sunt mai strânse, mai înalte şi adesea deranjate tectonic) şi tipul şariat.
Formele de relief se împart în:
Formele de concordanţă directă unde are loc o suprapunere a reliefului peste forma cutelor;
când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară apare o vale.Astfel se formează văile
de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri, clisurile.
-valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei
concave. În profil transversal, valea îmbracă formă simetrică sau asimetrică după tipul cutei. Văile de
sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de pe flancurile
anticlinalului; sunt un fel de văi consecvente, denumite în Jura ruz-uri.
-culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate în
principal pe o cută anticlinală (fig. 6.12). Forma culmei împrumută adesea pe cea a cutei, adică poate fi

3939
 40

simetrică, asimetrică, îngustă. Cutele flexurate, revărsate sau de tipul brazdelor dau creste cu aspect de
cuestă sau hogback (“crêt” în Jura).

Fig. 6.12. Butonieră de anticlinal (Posea et al., 1976).

Formele de concordanţă inversă se adaptează

indirect structurii în sensul că în anticlinal se poate
scobi o vale, iar în sinclinal poate fi modelat un
interfluviu. Aceste forme sunt: butoniera, valea de
anticlinal şi sinclinalul suspendat.
-butoniera de anticlinal este o excavaţie
elipsoidală, scobită pe locurile unde axa
anticlinalului prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor. Torentul care atinge
cu izvoarele axa anticlinalului şi în special bombările acesteia, dezvoltă o eroziune pe sistemul “golirii
domurilor”, creându-şi un bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală, denumit în Jura “combe”.
-valea de anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens
transversal (clisură). Sub bolta dură a anticlinalului, eroziunea atacă stratul moale şi înaintează regresiv
pe ax; cu timpul se alungeşte, înglobează butonierele create de ruzuri şi devine o adevărată vale (fig.
6.13).
B
A

Fig. 6.13. A. Clisură şi văi de anticlinal; B. Vale dublă. (Posea et al., 1976).

-sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea, grefate
pe un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune. Foarte rar se
întâmplă ca sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale structurală. În acest caz, sinclinalul are şi
forma de vale suspendată şi reprezintă totodată o inversiune de relief .
-clisurile sunt porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal. In Jura se numesc
“cluse”. Ele pot lua naştere prin următoarele moduri: pe lăsări axiale ale anticlinalului, prin
supraimpunere, prin antecedenţă, prin captări.

Tipurile de relief cutat sunt:

-Tipul jurasian specific pentru Jura de SE, dar şi în multe alte zone cum ar fi Munţii Zagros din
Iran, se caracterizează prin dominarea cutelor largi, printr-o amplitudine mică a cutelor, iar duritatea
rocilor este puţin diversificată. Se impun formele direct concordante cu structura: creste de anticlinal,
văi de sinclinal, butoniere de ruz; lipsesc sinclinalele suspendate. Reţeaua de văi se dispune în unghi
drept şi este cunoscută ca “hidrografie jurasiană”. Suprafaţa iniţială se caracterizează prin culmi
anticlinale şi văi sinclinale (în franceză: val). Văile consecvente longitudinale de-a lungul sinclinalelor

4040
 41

traversează culmile în punctele cele mai joase unde formează clisuri (în franceză: cluse) prin
intermediul unor afluenţi consecvenţi laterali (în franceză: ruz) ce drenează flancurile anticlinalelor.
Evoluţia eroziunii în văile consecvente laterale duce la lărgirea breşelor pe culmile
anticlinalelor, scoţând la zi miezul anticlinalelor. În continuare, eroziunea pe culmile anticlinalelor
avansează, fiind expuse roci mai puţin dure, iar vechile flancuri ale anticlinalelor rămân în relief sub
formă de abrupturi cu faţă inversă (în franceză: crêtes). Captarea fluvială începe odată ce văile
subsecvente se extind de-a lungul străpungerilor şi reţeaua transversală devine principală. Evoluţia
continuă a eroziunii prin intermediul râurilor subsecvente produce un tip complex de captări şi reţea
de ruzuri, conducând la o inversiune a reliefului cu culmi de sinclinal şi văi de anticlinal.
-Tipul subalpin şi subcarpatic se caracterizează prin cute mai strânse şi cu amplitudini mult mai
mari, multe accidente tectonice care merg de la cute asimetrice la flexuri, falii şi încălecări, zone cu
înălţări recente mai puternice spre munte, ceea ce le-a impus adesea o hidrografie transversală faţă de
cute. Formele de relief dominante sunt: clisurile (de cel mai multe ori supraimpuse sau antecedente),
sinclinale suspendate, văi de anticlinal, culmile de anticlinal care au formă de creastă (nu sunt rotunjite
ca în tipul jurasian) şi apar numai pe strate dure. Adâncimea fragmentării este mult mai mare decât în
tipul jurasian. În tipul subcarpatic se dezvoltă aliniamente de depresiuni axate, în mare, pe sinclinale
largi şi aliniamente deluroase de anticlinal. Subcarpaţii Buzăului reprezintă un exemplu tipic în acest
sens.

6.2.6. Relieful apalaşian

Denumirea îi vine de la Munţii Apalaşi, unde a fost studiat prima dată (Davis, 1889). Relieful
acestor munţi se caracterizează printr-un masiv vechi, retezat de o serie de peneplene înălţate treptat
până la 800 -1000 m, cu văi largi axate pe strate de roci moi şi culmi rotunjite, alungite paralel şi
urmând stratele de roci dure. Reţeaua de văi are aspectul celei jurasiene. Unele râuri principale, retează
însă barele de roci dure, creând chei sau strâmtori şi lăsând în spate adevărate depresiuni. Structura ce
impune acest relief este de tip cutat, dar, faţă de cea jurasiană, se deosebeşte prin următoarele: cutele
sunt foarte strânse şi de amplitudini mari; rocile sunt de vârstă primară şi în general cristaline; stratele
de roci foarte dure alternează cu altele moi; toate cutele sunt retezate de o peneplenă, aşa că la zi nu
apar sinclinale şi anticlinale, ci benzi de diferite tipuri de roci dispuse paralel. Tipul apalaşian este un
relief structural, dar impunerea structurii se face prin intermediul petrografiei. Odată cu înălţarea,
reţeaua principală de văi se va imprima epigenetic şi antecedent. În masivele vechi, fiind restrânse ca
suprafaţă, se menţine de obicei un singur râu epigenetic şi anume acela care va fi în mai deplină
concordanţă cu panta neotectonică a peneplenei. Celelalte văi şi mai ales cele nou formate se vor
adapta fie noilor condiţii ale înălţării, fie mai ales structurii. Se dezvoltă în mod deosebit văile şi
depresiunile axate pe aliniamentele de roci moi. În Munţii Apalaşi ele urmează şisturile. Între ele
benzile de roci dure (cuarţite, granite) rămân sub formă de culmi netede (retezate de peneplenă), dar cu
tipul se rotunjesc. În acest proces de adâncire, văile structurale vor capta o parte din cele transversale,
lăsând în locul lor văi moarte, dar mai ales înşeuări înguste, tăiate în barele de roci dure.

Bibliografie selectivă

BLOOM, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M., Geomorfologie, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
STRAHLER, A.H., STRAHLER, A.N. (1992), Modern Physical Geography, New York, Wiley.
SUMMERFILED, M. (1988), Global tectonics and landform development, Progress in Physical
Geography, 12.

4141