RELIEFUL FLUVIAL

10.1. Formele de relief fluvial

Principalele forme de relief rezultate din activitatea predominantă a râurilor sunt văile, definite ca forme
negative, înguste şi prelungi, cu profil longitudinal domol, înclinat într-o singură direcţie şi cu aspect general liniar
sinuos. La rândul lor văile cuprind albia minoră, albia majoră) şi versanţii. Noţiunea de interfluviu se referă la
spaţiul dintre două râuri, inclusiv la versanţi şi chiar o parte din albie, de aceea cei mai mulţi autori sunt de părere
că acest termen trebuie să-şi reducă sfera de cuprindere doar la spaţiul dintre versanţii celor două văi; adică la
suprafeţele dintre inflexiunile de la partea superioară a versanţilor sau dintre terasele superioare. În mod obişnuit, la
un râu pot fi distinse următoarele debite şi nivele: de etiaj (media nivelelor minime), medii şi maxime sau de
viitură. Fiecăruia dintre ele, îi corespunde câte un tip de albie, cele mai mici fiind încorporate celor mai mari.
Canalul de etiaj oscilează în cadrul albiei minore, mersul său coincizând de obicei cu firul apei sau talvegul] Albia
minoră ia naştere prin oscilările laterale ale canalului de etiaj, dar mai ales prin eroziunea apelor din timpul
nivelelor mari. Albia majoră rezultă din meandrările şi deplasările laterale ale albiei propriu-zise.

10.4.1. Albiile minore şi microrelieful lor

Cea mai generalã definiţie a unei albii poate fi urmãtoarea: o concavitate alungitã în suprafaţa terenului
asigurând curgerea naturalã cu suprafaţa liberã a apei provenitã din ploi, topirea zãpezii şi gheţii sau din drenaj
subteran. Albia unui râu se autoformeazã, morfologia ei rezultând din antrenarea, transportul şi depunerea
sedimentelor erodate. Indiferent de condiţiile de mediu, anumite trãsãturi morfologice rãmân stabile, chiar dacã
albia nu este un fenomen static. Aceasta aratã, înainte de toate, posibilitãţile albiilor de a se ajusta la condiţiile de
mediu, la variaţia factorilor de control. Iniţierea formãrii albiilor este un proces foarte complicat. Se considerã însã
cã momentul se situeazã la trecerea de la scurgerea lamelarã pe versanţi la curgerea turbulentã, concentratã,
moment care, dupã o serie de specialişti se situeazã la numere Reynolds 1 de 1500 - 6000 şi depinde de panta
versantului, de intensitatea curgerii ş.a. Dupã acest moment al iniţierii, pe toatã lungimea sa albia este guvernatã de
aceleaşi legi.

10.4.1.1. Clasificarea albiilor de râu

A) După forma în profil transversal douã tipuri de forme cu o mare stabilitate:

- forma parabolicã largã pentru albii cu perimetrul din nisipuri omogene necoezive, factorul formã calculat
ca raport între suprafaţa secţiunii transversale şi suprafaţa secţiunii unei parabole a fost determinat ca având valori
între 0,5 - 1;
- forma rectangularã, trapezoidalã pentru albiile cu perimetrul din depozite argilo-prãfoase cu mare coezivitate.

B) După forma în plan, o primă clasificare, cu o foarte largã circulaţie este cea propusă de către Leopold,
Wolman, Miller (1964), care au distins trei tipuri principale: albii rectilinii, albii sinuoase şi albii împletite. Altă
clasificare pleacă tot de la configuraţia în plan şi aparţine lui Brice (1975). El distinge albii sinuoase, împletite şi
anastomozate (fig. 10.5).
Clasificarea cea mai larg utilizată atât în geomorfologie, cât şi în ingineria albiilor a fost propusă de Schumm
(1985). Autorul respectiv distinge 5 grupe de râuri care ilustreazã schimbãri ce s-ar putea produce în configuraţia
albiilor dacã unul dintre factorii de control ar suferi schimbãri (fig. 10.6). Acestor schimbãri le corespund
modificãri în morfologie, în special în ce priveşte raportul adâncime/lãţime, gradientul ş.a.

1
 2

Analiza tipurilor de albie având ca reper configuraţia în plan este esenţialã în cunoaşterea dinamicii
proceselor fluviale şi a morfologiei generate de ele. Aceste cazuri de bazã sunt: albii drepte (rectiliniare), albii
sinuoase (meandrate) şi albii împletite.

a) Albii rectilinii

Leopold şi Wolman (1957) spuneau sunt atât de rare încât aproape cã nici nu existã. Mai concret, rareori
existã un segment de albie dreaptã mai lung decât mãrimea ce defineşte un sector mai lung decât de cca 10 ori
lãţimea albiei. Astfel se poate spune cã albia dreaptã este o stare temporarã în comparaţie cu alte tipuri,
Convenţional se considerã albii rectilinii albiile cu indice de sinuozitate În morfologia patului acestui tip de
albie sunt aceleaşi caracteristici pe care le întâlnim şi la celelalte tipuri de albie.

b) Albii meandrate

Denumirea de meandru este folositã pentru denumirea sectoarelor de râuri sinuoase, şi provine de la
hidronimul grecesc - maiandros, care în traducere liberã înseamnã fluviu din Caris celebru prin sinuozitãţile sale.
Un râu este considerat meandrat dacã indicele de sinuozitate este mai mare de 1,5 sau 1,3. De aceea noţiunea mai
comprehensivã este de albii sinuoase şi nu cea de albii meandrate. Totuşi aceasta din urmã este preferatã.

b2) Tipuri de meandre

În ce priveşte tipologia meandrelor se fac diferenţieri în raport cu: morfologia generalã a vãilor şi fundului
vãilor, cu condiţiile litologice, cu modul sau stadiul de evoluţie; cu succesiunea în spaţiu.
În raport cu morfologia de ansamblu a văilor şi fundului vãilor se disting: meandre de râu şi meandre de
vale, considerate a fi cele ale albiei majore, având un traseu mai mult sau mai puţin sinuos.
În raport cu modul de evoluţie meandrarea şi deci meandrele, pot fi: libere, limitate şi forţate.
Meandrarea liberã este caracteristicã albiilor aluviale în cursurile inferioare, dar mai ales albiilor marilor
râuri, care parcurg toate fazele de evoluţie, de la iniţierea meandrãrii pânã la autocaptare, trecându-se prin faza
meanderelor prezente de tip gât de lebãdã.
Meandrarea limitatã este asemãnãtoare precedentei dar din cauza lãţimii reduse a vãii procesul nu se poate
dezvolta în toatã amploareaa. Limitarea poate fi de la neregularitãţile unui mal, la o distorsiune aproape integralã a
unei bucle, dar poate fi şi din cauza faptului cã lungimea medie a meandrului liber este mai micã decât
amplitudinea acestuia; este cazul albiilor subadaptate.
Meandrarea forţatã este determinatã de situaţii când malurile albiei nu sunt uşor erodate iar procesele
geomorfologice se dezvoltã preponderent pe adâncime.

b5) Migrarea meandrelor

Este clasicul caz de la noi din ţarã privind strãpungerea marelui M de pe braţul Sulina (între 1859 - 1902).
Existã douã tipuri de autocaptãri: prin strangulare şi autocaptare prin repeziş. Prima se dezvoltã prin accentuarea
datoritã eroziunii a douã curburi opuse ale unei bucle de meandru pânã când pedunculul este strãpuns (fig. 10.8 A),
a doua apare, de regulã la inundaţii succesive când râul îşi dezvoltã un repeziş pentru a-şi revãrsa apele

c) Albii împletite şi anastomozate

Inseamnã un râu care curge prin mai multe albii care se despart şi se reunesc, asemãnându-se cu şuviţele
unei funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni de cãtre râu. Un tip special de albii
împletite, deosebite însã prin caracteristicile morfodinamice îl constituie albiile anastomozate, definite în prima
parte a capitolului şi care se remarcã prin pante mai mici, o mai mare stabilitate, coezivitatea malurilor, transport
predominant în suspensie şi braţe divizate de insule acoperite cu vegetaţie.

În formarea albiilor împletite sunt necesare următoarele condiţii: maluri uşor erodabile; variaţie rapidã şi
mare a debitului lichid; creşterea pantei; debit solid abundent; incompetenţa localã a curgerii.
Din punct de vedere morfologic albiile împletite sunt dominate de formaţiunile cunoscute sub numele de
ostroave. Acestea sunt forme de pat de albie ce au lungime de acelaşi ordin de mărime cu lăţimea albiei şi înălţimi
de acelaşi ordin cu adâncimea medie a scurgerii ce le generează.
 3

10.4.1.2. Morfologia şi dinamica malurilor unei albii

Albiile deşi sunt forme de relief (reprezintă o concavitate) nu sunt cum s-a considerat mult timp numai forme
de eroziune, ci forme de eroziune şi acumulare. Când un mal se eroade, cel opus, situat mai în aval se construieşte,
se înalţã prin sedimentare. Primul este mal concav sau de eroziune, al doilea, mal convex sau de acumulare.
Acestea sunt cele douã tipuri principale de mal, pe care le întâlnim la albiile aluviale şi împreunã dau imaginea
unitarã faptului cã râul este un agent care distruge şi construieşte în acelaşi timp.
a) Maluri concave
Aşa cum aratã şi denumirea, la aceste maluri, suprafaţa morfologicã expusã spre râu, descrie o concavitate
indiferent de mãrimea ei, concavitate care se mãsoarã în grade ale arcului de cerc pe care se înscrie creşterea
maximã. De asemenea, prin definiţie sunt maluri de eroziune, ceea ce nu înseamnã cã procesele de acumulare
lipsesc cu desãvârşire. Formarea malurilor concave se face în douã moduri: prin eroziune în sensul strict al
definiţiei procesului şi prin cedarea malurilor.
În ceea ce priveşte rata de eroziune a malurilor concave evaluãrile pot fi fãcute prin mãsurãtori direct în
teren, prin diferite metode şi în primul rând prin ridicãri topografice repetate ale unor aliniamente fixe, fie prin
mãsurãtori pe hãrţi topografice şi aerofotograme care redau situaţii în perioade de timp diferite.
b) Maluri convexe
Malurile convexe sunt formaţiuni morfologice elementare de acumulare a depozitelor şi reprezintã
principalele elemente de construcţie şi dezvoltare a şesurilor de acumulare, a câmpiilor de inundare din care apoi se
detaşeazã terasele. De aceea se mai numesc şi maluri de acumulare sau maluri de acreţie lateralã.
Pentru asemenea maluri în formare, termeni ca: bare aluvionare, iar în geomorfologie se foloseşte termenul
renie. În dicţionarul geomorfologic (Bãcãuanu, Donisã, Hârjoabã, 1974) renia este definitã porţiunea convexã din
meandrul unui râu, joasã, acoperitã cu nisip, reprezintã o zonã de acumulare a aluviunilor

10.4.2. Geneza şi morfologia albiilor majore

Albia majorã reprezintã "un teren relativ neted ce mãrgineşte un râu şi care este inundat în timpul apelor
mari" sau "o suprafaţã aluvialã adiacentã la o albie, care este frecvent inundatã". Din aceste definiţii reţinem ca
principalã caracteristicã a albiei majore inundabilitatea frecventã. De aici şi termenul de « câmpie de inundaţie » 
(flood plain). Vâlsan (1915) aratã cã în limba românã existã un cuvînt precis care se referã la acest tip de câmpie şi
anume lunca, al cãrei înţeles este mai vast decât cel al câmpiei inundabile, deoarece cuprinde şi zone neinundabile.
Lunca reprezintã o zonã în cuprinsul cãreia secţiunea erozivã a râurilor a fost înlocuitã recent printr-o acţiune de
acumulare
Preluând termenul propus de Vâlsan, Coteţ (1957) defineşte lunca, "o vale majorã care, în funcţie de
lãţimea ei, cuprinde terase locale cu înãlţimi de la 3 la 5 m, bãlţi, meandre pãrãsite, belciuge ş.a.", şi se
individualizeazã prin douã principale forme de relief: albia minorã şi albia majorã.
Legat de folosirea termenului este şi discuţia asupra delimitãrii spaţiului cuprins în definiţia celor douã
noţiuni. Se aratã, de exemplu, cã albia majorã este limitatã de abruptul teraselor de 1 - 2 m, în timp ce lunca
cuprinde şi terasele mai înalte de 3-5 m, pînã la contactul cu versanţii sau abruptul teraselor înalte

În profil transversal, albiile majore sunt supraînãlţate în aria fâşiei active, ca urmare a ratelor de agradare
mult mai mari în aceastã zonã. În cazul arterelor hidrografice mari, profilul transversal poate fi împãrţit în mai
multe fâşii, dispuse paralel cu albia minorã. Lângã râu se desfãşoarã fâşia grindurilor longitudinale, ce corespunda
fâşiei de albie activã (fig. 10.16); urmeazã o fâşie mai latã şi mai joasã cu numeroase depresiuni lacustre
mlãştinoase
Analizele depozitelor de albie majorã ale râurilor din mediul temperat permit gruparea acestora în douã mari
complexe):
- un complex de pietrişuri cu bolovãniş, situat în general în patul vãii aluviale;
- un complex de depozite mai fine, situate în partea superioarã a albiei majore.

Seria pietrişurilor ce colmateazã pãrţile cele mai coborâte ale patului vãilor se caracterizeazã prin stratificaţie
încrucişatã tabularã, cu o foarte slabã sortare a depozitelor Deoarece intensitatea şi durata apelor revărsate precum
şi debitul solid sunt diferite, şi structura depozitelor aluvionare va fi destul de heterogenă (din punct de vedere
petrografic, granulometric etc.). În general, aceasta este încrucişată, cu strate lentiliforme mai fine, dispuse peste
altele mai grosiere sau invers

Grosimea depozitelor de albie majorã prezintã în general o creştere în lungul râului, proporţionalã cu
creşterea geometriei albiei majore
 4

10.5. Văile râurilor

Formarea văilor este legată de acţiunea reţelei hidrografice, dar evoluţia ulterioară, în profil longitudinal şi
transversal este supusă influenţelor unui mare număr de factori. De aceea, cu toate că sunt uşor de recunoscut, văile
au forme şi dimensiuni diferite: de la câteva sute de metri, la mii de kilometri lungime şi lăţimi care pot depăşi 100
km
Principalii factori care condiţionează particularităţile morfologice ale văilor sunt: roca (prin gradul său de
duritate, masivitate, şistuozitate, permeabilitate etc.); structura geologică cu diversele sale forme (tabulară,
monoclinală, cutată, faliată); clima variată de la o zonă geografică la alta şi care condiţionează direct sau indirect
modelarea reliefului; mişcările tectonice, positive sau negative, care contribuie fie la încătuşarea şi adâncirea
râurilor, ori la formarea teraselor, fie la estomparea versanţilor şi la aluvierea văilor.

10.5.1. Clasificarea văilor

Una dintre cele mai importante clasificări ale văilor este cea după forma profilului transversal. Astfel, văile
sunt simetrice– şi asimetrice.
a) Văile simetrice se caracterizează printr-un profil transversal îngust, aşa cum sunt cele în chei, în canion şi
defileele, sau printr-un profil transversal larg.
Văile în chei sunt înguste, cu versanţi prăpăstioşi, puternic înclinaţi şi foarte apropiaţi la bază, unde se
dezvoltă o albie minoră cu multe neregularităţi de talveg. Formarea lor este condiţionată de prezenţa unor roci dure
(calcare, gresii), precum şi de manifestarea unor mişcări tectonice pozitive. Cheile impresionează atât prin forma şi
adâncimea lor, care poate atinge mai multe sute de metri, cât şi prin pitorescul detaliilor morfologice. Exemplu:
cheile Bicazului, cheile Hăşdatelor (Turzii), ale Dâmboviţei, Nerei ş.a. În unele locuri sunt cunoscute şi sub numele
de clisuri, cum sunt sectoarele înguste ale Cheilor Dunării.
Văile în canion sunt, de asemenea, înguste şi adânci cu versanţi verticali sau cu trepte restrânse, dar au
fundul mai plat pe care se schiţează o albie majoră. Formarea lor presupune existenţa unor podişuri cu roci
rezistente la eroziune, cu structură mai mult sau mai puţin orizontală şi un climat semiarid. Exemplul cel mai
cunoscut este canionul fluviului Colorado din vestul SUA, lung de 800 km. Văi în canion de dimensiuni reduse se
întâlnesc în cuprinsul unor platouri vulcanice sau calcaroase din Brazilia, Columbia, Etiopia, India etc.
Defileele sunt porţiuni de vale adâncă şi îngustă, încadrate, în amonte şi avale, de sectoare mai largi. Ele se
formează acolo unde râurile traversează un lanţ muntos, o culme sau o regiune de podiş înalt, constituită din roci
mai dure Defileul Dunării, Defileul Oltului Turnu Roşu – Cozia (de pe Olt), Topliţa-Deda (de pe Mureş).
Văile simetrice cu profil transversal larg sunt văi modelate în roci moi, relativ omogene sau sub formă de
pături orizontale. Ele se dezvoltă îndeosebi în regiunile de podişuri şi câmpii caracterizate de condiţii uniforme de
modelare a versanţilor.
b) Văile asimetrice sunt cele mai numeroase şi se caracterizează prin înclinarea diferită a versanţilor.
Cauzele asimetriei sunt de natură geologică, climatică, datorată eroziunii laterale ale râurilor în buclele de meandru
ce vin în contact direct cu versantul ş.a.
După raporturile cu structura geologică se pot deosebi văile tipice structurilor monoclinale şi anume:
consecvente (cataclinale), subsecvente (ortoclinale), obsecvente (anaclinale) şi reconsecvente (resecvente).
În regiunile de orogen văile se pot clasifica după direcţia lor faţă de structurile geologice şi geomorfologice
principale, în: longitudinale (Valea Cernei, Tarcăului), transversale (defileele Dunării, Oltului, Bistriţei etc.) şi
diagonale (valea Bistriţei în aval de Toance). Adaptările sau neadaptările la structură includ, de asemenea, văile
sinclinale, anticlinale, de butonieră, iar structurilor faliate le sunt proprii văile de falii şi cele de graben. Tot în
legătură cu structura şi mişcările scoarţei sunt definite văile epigenetice (supraimpuse) şi cele antecedente.

10.7. Terasele fluviale

, Terasa este o formã de relief cu aspect de treaptã, foarte alungitã, desfãşuratã fragmentar în lungul unei vãi şi
care la origine a funcţionat ca una din albiile majore ale râului

10.7.1.Elementele morfologice şi structurale ale teraselor.

Terasa se compune din douã elemente principale: podul şi fruntea. Podu1 are aspect general plat şi este rest
al albiei majore. Fruntea reprezintã planul înclinat care face racordud între pod şi albia majorã recentã sau cu
podul altei terase inferioare. Afarã de aceste elemente principale, la o terasă se mai gãsesc şi douã linii
 5

caracteristice: muchea terasei, linia de-a lungul căreia se face unirea dintre pod şi frunte şi ţâţâna, linia prin care
podul se leagã cu forma imediat superioarã (fig. 12.2).
Din punct de vedere structural, podul terasei este format dintr-un pat de roci in situ, retezat aproape
orizontal; urmeazã un strat de aluviuni care conţine mult pietriş rulat şi care în mod obişnuit poartã nu mele de
pietriş de terasă; deasupra, se separã uneori un orizont de luturi fine aluviale. Afarã de aceste orizonturi specifice,
peste podul de terasã şi în mod special la ţâţână, se suprapun ulterior materialele provenite de pe pantã, coluvii sau
conuri aluviale; în acest caz se spune cã podul terasei este parazitat. Peste acest complex se aflã solul actual În
anumite regiuni stratul aluvial, caracteristic, mai suportã şi orizonturi de soluri fosile, alternând cu loessuri,
lehmuri, sau chiar cu un alt orizont aluvial. Numãrul acestora, luate pentru fiecare terasã, poate fi de la unu pînã la
4-5 şi chiar mai multe. Alteori terasa poate fi lipsitã complet de pãtura aluvialã şi, atunci, ea se numeşte terasă în
rocă, spre deosebire de prima care este o terasă cu aluviuni sau aluviatã. Un caz special îl formeazã terasele
sculptate în aluviuni şi cele aluvionare

În mod obişnuit terasa se formeazã prin douã faze: în prima se dezvoltã albia majorã care va deveni terasã,
iar în a doua râul se adânceşte, retezând lunca, sub formã de treaptã. Rezultã cã cea mai importantã, pentru
formarea treptei, este faza a doua

10.7.2.Cauzele formării teraselor.

d) Dupã desfăşurarea în profil longitudinal terasele se clasificã în: convergente spre amonte (eustatice -
când a oscilat nivelul de bazã), convergente spre avale (mişcãri tectonice sau chiar oscilaţii climatice), para1e1e
(apar, astfel, mai ales când sunt privite pe sectoare sau unitãţi morfostructurale), terase în foarfecã (când a oscilat
nivelul de bazã şi bazinul mediu şi superior al râului); în ultimul caz terasele mai vechi pot fi îngropate, spre
vãrsare, de aluviunile teraselor mai noi - terase îngropate. În fine, mai existã: terase deformate puternic, local, de
cãtre tectonica ulterioarã formãrii lor, şi terase dedublate datorite unor mişcãri locale sau altor cauze (mai ales spre
conf1uenţe) care fac ca podul unei terase sã se subdividã la un moment dat.

12.3.5. Numerotarea şi dispunerea teraselor

Din cauza slabei pãstrãri a teraselor mai vechi, pânã la dispariţia lor totalã, se obişnuieşte ca numerotarea
acestor forme sã se facã în ordine inversã apariţiei lor. Astfel, se noteazã cu T1 terasa care este cea nouă şi în
general şi cea mai joasã. Încercãrile de a aplica o numerotare inversã au întâmpinat greutãţi atunci când cercetãrile
au depistat urme şi mai vechi decât terasa ce fusese definitã ca T1 (cea mai veche).

10.8. Sistemul geomorfologic de acumulare fluvială. Depuneri terminale

Există o mare diversitate de forme de acest tip, de la micile conuri aluviale create la gurile văilor de ordinul I
şi II (sistem Strahler), piemonturi, fan-delte şi până la deltele clasice ale fluviilor mari, acestea din urmă alcătuite
în special din materiale fine şi foarte fine. De fapt, punctul terminus al sistemului fluvial de eroziune – transport –
sedimentare este conul submarin, dezvoltat la baza taluzurilor continentale unde se mai resimte încă influenţa
fluvială din momentele de viitură, prin sedimentarea curenţilor turbiditici şi a materialelor hemipelagice.

10.8.2. Piemonturile

La noi în ţarã existã o serie de termeni care se referã mai ales la sensul morfologic al noţiunii de piemont,
cum ar fi : poalã de munte, plai, picior de munte.
Piemonturile apar în toatã splendoarea lor la poala lanţurilor muntoase tinere, fie ca forme active sau în
construcţie, fie ca forme în distrugere dar care se pãstreazã încã bine sau în petice. Aşa este cazul lanţului Alpino-
Carpato-Himalaian sau al Cordilierilor americani. In mod deosebit se citeazã piemonturile de pe latura sudicã a
Himalaiei şi piemonturile mediteraneene ale Alpilor, cum ar fi zona denumitã chiar Piemont, din nordul Italiei,
construitã de afluenţii râului Po. Din aceste exemple rezultã douã condiţii esenţiale pentru apariţia piemonturilor, şi
anume: existenţa unei bruşte şi mari denivelãri între o zonã muntoasã înaltã şi un regim hidrologic propice
acumulărilor masive.
 6

În formarea piemonturilor Posea et al (1976) disting următoarele faze:

A) Evoluţia ascendentă
a) Prima fazã evolutivã este aceea a dezvoltãrii unor mari conuri acumulative. Ele ar putea fi numite şi
conuri piemontane, spre a le deosebi de cele obişnuite care nu evolueazã spre piemont. Inclirnarea pantei este în
funcţie de debit şi de încãrcãtura-calibru
b) În faza urmãtoare, conurile ajung la îngemãnare şi se construieşte un glacis aluvial. Acesta din urmã se
poate plasa, ca poziţie, imediat sub abruptul muntelui.
c) Când glacisul acumulativ ia proporţii care trec aproximativ peste 1 km, avem de a face cu piemontul
propriu-zis. Este vorba de o câmpie uşor înclinatã peste care se extind pãturi aluviale, în care conurile de dejecţie
se evazeazã, încât aproape nu se mai disting
d) La asemenea extinderi piemontul devine, în fapt, o câmpie piemontană care se construieşte, în cea mai
mare parte, fosilizând câmpia anterioarã. Pantele sale sunt foarte reduse, adesea sub 0,5 m/km; în Piemontul
Cotmeana au fost mãsurate înclinãri de numai 3-8 mm/km.
Piemontul şi câmpia piemontană constituie forma ultimă, de maximă dezvoltare, în evoluţia ascendentă a
acestui tip de relief.
Hidrografia piemontului are un aspect specific atât ca dispunere şi evoluţie cât şi ca acţiune morfologicã.
Este o reţea puţin densã, curge la suprafaţã, malurile înseşi fiind construite din propriile aluviuni. Albiile se
colmateazã relativ repede şi de aceea cursurile se vor schimba des prin divagãri, deversãri, captãri. Difluenţele sunt
caracteristice. Vãile au în general apã puţinã, seacã cu uşurinţã, se umflã în schimb în timpul averselor.
Structura piemontului rezultã din procesele de depunere şi din cele care acţioneazã ulterior. Este varba de
a1uviuni, începînd cu pietrişuri de diferite dimensiuni, amestecate cu nisipuri şi pãturi sau lentile de argilã.
Structura este deci încrucişatã.
B) Evoluţia descendentã a piemonturilor duce la fragmentarea şi apoi la distrugerea piemontului, în legătură
cu care pot fi remarcate o serie de faze, dar care nu apar cu obligativitate la orice piemont.
a) Faza de platouri piemontane sau faza desprinderii piemontului de munte este prima ce poate fi
observatã, dupã ce piemontul a încetat sã se mai construiascã din plin. Ea începe o datã cu primele tendinţe de
adâncire ale reţelei hidrografice, care coboarã din munte. Adâncirea se face mai ales în partea superioarã, pornind
de la contactul cu muntele. Aici are loc o eroziune liniară, dar şi laterală în formaţiunile piemontane, sculptându-se
terase. Cu materialele erodate, râurile construiesc, în avale, noi poale piemontane, executând totodatã şi puternic
devieri laterale. Un exemplu îl constituie Piemontul Cândeşti, spre valea Dîmboviţei
b) Faza de fragmentare longitudinală sau faza de doaburi se realizeazã prin adâncirea puternicã în piemont
a reţelei coborâte din munte. Aceastã fazã este impusã de mişcãrile de ridicare ce afecteazã piemontul. Ea ţine,
teoretic, pânã când râurile ating baza acumulãrilor piemontane. Între râuri rãmân nişte interfluvii largi, denumite în
câmpia Indo-gangeticã doaburi sau mesopotamii. Pe mãsurã ce vãile se lãrgesc, precum şi pe măsură ce în piemont
se naşte o reţea proprie de vãi, interfluviile se îngusteazã tinzând spre formarea unor creste, denumite serres în
piemonturile pireniene, ridel în Bavaria, coline sau muscele la noi. Aceste creste nu sunt paralele, ci apar mai mult
ca nişte digitaţii, din cauza reţelei hidrografice.
c) Faza fragmentării transversale începe o dată cu apariţia de afluenţi laterali cu obârşia în piemont.
Interfluviile longitudinale sunt tot mai fragmentate (transversal, oblic sau digitat). Piemontul se transformă tot mai
mult într-o unitate deluroasă.
d) Faza fragmentării totale sau a martorilor piemontani se realizeazã atunci când vãile şi bazinetele de
eroziune s-au instalat adânc pe locul piemontului.