RELIEFUL GLACIAR ŞI PERIGLACIAR

12.1. RELIEFUL GLACIAR

12.1.1. Noţiuni generale

În Cuaternar, pe continentul european, calota glaciară feno-scandinavă a ocupat, în mai multe reprize, o
suprafaţă de circa 35 % din cea totală, coborând până la 45°33 '' latitudine în est, iar în vest până aproximativ la
nord de linia care uneşte Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au primit denumiri locale în fiecare ţară, cele mai des
folosite fiind însă, nomenclaturile germane şi poloneze. În ordine cronologică, în vestul Europei, au primit
următoarele denumiri: Elster, Saale (cu două stadii: Warthe şi Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele râurilor
ce străbat depozitele unde ele au fost definite. În partea estică a Europei acestora le corespund glaciaţiile Lihvino
(Oka), Nipru şi Valdai. Fazele glaciare amintite sunt separate de interglaciare, caracterizate de mici transgresiuni
marine (de exemplu, în vestul Europei sunt cunoscute sub denumire de Cromerian, Holsteinian, Eemian).
Gheţarii montani din Europa au coborât până la altitudini de 200 – 800 m în Alpi, de asemenea, prezenţa
acestora semnalându-se şi în munţii Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central Francez, Carpaţi. Culmile înalte ale
Carpaţilor au permis instalarea gheţarilor, ale căror urme se întâlnesc şi astăzi în Munţii Rodnei, Maramureşului, în
Bucegi şi în toate celelalte masive ale Carpaţilor Meridionali ale căror altitudini depăşesc 2000 m Ptru câmpuri
glaciare de ansamblu, care corespund la patru nivele glaciare aluviale ce diferă prin altitudine, pante, compoziţie
petrografică şi soluri de alterare. Aceste observaţii au permis descrierea a 4 glaciaţiuni, denumite, în ordine
cronologică crescândă Würm, Riss, Mindel, Günz, de la numele unor râuri din nordul Alpilor. Celor 4 glaciaţiuni
aveau să li se adauge altele două: Donau şi Biber, ca urmare a studiilor întreprinse de Eberl (1928,1930) şi Schaefer
(1953).

12.3. Tipuri principale de gheţari

Se disting trei tipuri principale de gheţari :

a.- calotele glaciare sau gheţarii continentali formeazã mari structuri de acumulare a gheţii, de dimensiuni,
care convenţional depãşesc cca 50.000 km 2. Cele mai elocvente sunt gheţurile Antarcticii, cu înãlţimi (grosime)
pânã la peste 4000 m în estul Antarcticii, iar cei mai mici gheţari de tip calotã (continentali) apar în Canada-
Arcticã, Islanda şi Norvegia;
b.- gheţari alpini cu cele douã tipuri: gheţari de vale şi de circ sunt o categorie controlatã de topografiile
în care curg, spre deosebire de calote sau pânzele de gheţã a cãror curgere nu este influenţatã de topografie. Aceşti
gheţari sunt caracteristici munţilor înalţi, dar şi muţilor joşi din regiunile polare, depinde de linia zãpezilor perene.
În Carpaţii Româneşti s-au format astfel de gheţari în Pleistocen.
c.- gheţari de şelf, consideraţi ca un subtip din categoria de gheţari continentali sau calotã, ei floteazã pe
apã şi este pierdut controlul curgerii lor asupra topografiei, iar gheţa se poate rãspândi liber. Unii dintre aceşti
gheţari pot atinge dimensiunea suprafeţei Franţei, aşa cum sunt gheţarii Ross, Ronne, Filchner, din Antarctica.

12.3.1. Relieful gheţarilor montani

12.3.1.1. Formele de eroziune glaciarã montanã

Circurile glaciare se contureazã sub forma unor excavaţii sau arii depresionare având în linii generale un
aspect semicircular, semieliptic sau semioval, încadrate de versanţi abrupţi în interiorul cãrora se aflã cantonat
gheţarul. Ele sunt cunoscute la noi sub numele de căldări sau zănoage. Circurile glaciare sunt mărginite, lateral si
spre amonte, de abrupturi puternice si au fundul concav. Ele pot fi izolate, cu diametre de câţiva zeci de metri, sau
asociate în complexe de circuri cu lãrgimi de ordinul sutelor de metri. Formarea acestora se datoreşte acumulãrilor
de zãpadã din anumite porţiuni negative ale versanţilor, transformãrii zãpezii în firn, presiunii şi acţiunii sculpturale
exercitate de cãtre gheaţa compactã.
 Dupã forma şi caracteristicile morfologice de detaliu, circurile glaciare sau cãldãrile glaciare pot fi: simple
(nişe, pâlnii) sau în trepte, etajate, compuse (îngemãnate). Raporturile lor cu structura au fost concretizate în
circurile de tip consecvente, subsecvent si obsecvent.
Dupã topirea gheţii ele pot fi ocupate de lacuri sau tãuri cum sunt de exemplu Podragu, Capra, Bâlea din
Munţii Fãgãraş, Iezerul din Parâng, Bucura şi Zãnoaga din Retezat.
Crestele alpine, înguste şi zimţate, din regiunile montane afectate de gheţarii actuali sau pleistoceni, se
datoresc extinderii continue a eroziunii regresive din circurile de pe versanţii opuşi, pânã la intersecţia L intersecţia
circurilor din jurul unor masive înalte mai izolate, silueta lor se reduce treptat pânã la individualizarea unor vârfuri
piramidale proeminente, numite horn-uri, cel mai reprezentativ fiind Matterhorn din Alpii Elveţiei.
Vãile glaciare, numite şi trogh-uri, sunt sculptate de limbile de gheaţã şi au aspectul unor adâncituri
rotunde şi alungite, cu profile transversale în formã de "U" şi cu profile longitudinale cu praguri şi chiuvete de
subsãpare. Se mai întâlnesc şi "vãi glaciare compuse", care indicã prezenţa a douã sau mai multe generaţii
suprapuse, de dimensiuni tot mai reduse
O altã caracteristicã importantã a vãilor glaciare este aceea cã vãile secundare, modelate de limbi mici de
gheaţã, rãmân suspendate cu zeci şi chiar sute de metri faţã de albiile gheţarilor principali. Ca urmare a profilului
longitudinal ondulat, dupã topirea limbilor de gheaţã, în unele excavaţii se formeazã lacuri de vale glaciarã (de
exemplu, Florica, Viorica, Ana, Lia - din Munţii Retezat ş.a.).
În lungul vãilor glaciare, dupã ce limba de gheaţã s-a topit, pe pereţii stâncoşi se pot vedea diferite striaţii
şi chiar şãnţulete scrijelate de cãtre rocile colţuroase ce au fost încorporate gheţarului în mişcare. De asemenea
rocile dure din cuprinsul pragurilor, ca şi alte blocuri din circurile glaciare sau din lungul albiilor gheţarilor sunt
puternic slefuite, cãpãtând contururi rotunjite sau ovale de spinări de berbec (roches moutonnées).

12.3.1.2. Formele de acumulare glaciarã

Provin din materiale transportate de cãtre masele de gheaţã, sub formã de morene laterale, mediane,
interne, de fund, frontale etc. şi depuse atunci când gheţarii se topesc. În acest caz atât materialele solide
încorporate în masa de gheaţã ori antrenate în jurul acesteia, cît şi formele de relief pe care le genereazã prin
depunere se numesc tot morene. Unii autori vorbesc de morene mobile şi morene fixate.
Forma şi dimensiunile materialelor morenice sunt dintre cele mai variate - de la particule fine, nisipoase
(făină de gheţar), pânã la bolovani şi blocuri stâncoase. Trãsãtura comunã a acestora este însã forma lor colţuroasã;
rotunjirea intervine doar în cazul fragmentelor de roci antrenate de cursurile de apã subglaciale sau fluvioglaciare.
Cele mai impunãtoare şi mai expresive forme de relief morenic sunt valurile semicirculare sau amfiteatrele
morenice de la partea terminalã a limbilor de gheaţã (morenele frontale). În spatele lor, dupã topirea gheţii, se
contureazã importante depresiuni terminale

12.4. Gheţarii de calotă şi activitatea lor morfogenetică

12.4.1. Forme sculpturale

Sunt reprezentate prin fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roci vălurite, trepte si praguri striate, bazine de
subsăpare etc.
Cele mai reprezentatice forme sunt fjeld-uri create prin procesele de exaraţie ale gheţarilor de calotă sau de
platou. Ele seprezintă sub forma unor suprafeţe înalte, slab accidentate, situate la partea superioară a unor masive
muntoase. În cuprinsul lor se dezvoltă si alte forme subordonate ca de ex. vălurări si proeminenţe cu contururi
şlefuite (roches moutonnees); mici depresiuni ocupate de lacuri, mlaştini si turbării formate prin procese de tasare
si subsăpare; martori proeminenţi de eroziune glaciară de tipul mumatak-urilor în jurul cărora se formează, uneori,
si trepte de exaraţie care reflectă variaţia masei de gheaţă, respectiv, a condiţiilor climatice.
Fiordurile reprezintă vechi văi glaciare fasonate de limbile de gheaţă (icestream-uri) ce se desprindeau si
coborau din calotele de pe suprafeţele înalte, văi care după topirea gheţarilor au fost invadate de apele marine. În
consecinţă fiodurile au profile transversale cu pereţi abrupţi si fundurile rotunjite, iar în lungul lor se găsesc
numeroase praguri care alternează cu chiuvete adânci de subsăpare. La partea terminală a acestor golfuri sinuoase,
uneori ramificate, cu lungimi de sute de kilometri s-au format impiortante acumulări de morene

2
 12.4.2. Formele de acumulare

Sunt reprezentate de: morenele de fund si morenele frontale.

Morenele de fund, constituite din materiale eterogene cu grosimi variabile, acoperă teritorii foarte largi,
cu aspect de câmpii uşor vălurate pe cuprinsul cărora se individualizează blocuri eratice, drumlin-uri, kames-uri,
esker-uri.

- blocurile eratice sunt fragmente mari de roci dure desprinse, transportate si depusede gheţari în regiuni cu
alte particularităţi geologice decât ale celor de origine.
- drumlin-urile sunt nişte coline morenaice orientate în sensul mişcării calotei de gheaţă, cu lungimi ce
variază între 200 si 1000 m, lăţimi de 100 - 200 m si înălţimice ajung până la 40-50m. Au aspect de coline, cu o
uşoară asimetrie în profil longitudinal. sunt separate de culoare si cuvete ocupate de lacuri si mlaştini.
- eskers-urile sunt tot coline morenaice, asemănătoare unor ramblee mai proeminente, cu orientare
conformă cu deplasarea gheţarilor. Sunt constituite din nisipuri si pietrişuri bine rulate cu stratificaţie torenţială,
- kames-urile sunt forme cu aspect de movile sau de mici platouri joase, cu înălţimi obişnuite până la 5- -
60 m, diametre ce rar depăşesc 1 km si versanţi cu pante de 25 - 35º. Sunt alcătuite din nisipuri si nisipuri argiloase
stratificate
Morenele frontale, cea de a doua categorie importantă a depozitelor gheţarilor de calotă, se datoresc
acţiunii de răzuire si transport, marcând limita (marginea) înaintării masei de gheaţă în diferite faze si stadii
glaciare. Astfel de morene frontale care se prezintă sub forma a două şiruri importante, distanţate la 20-25 km,
poartă numele de salpauselka
Depresiunile dintre morenele frontale se numesc pradoline, prezente pe câmpiile Germaniei, Poloniei,
Finlandei.
Câmpiile fluvio-glaciare. Apele provenite din ablaţia gheţarilor continentali antrenează particule nisipoase
si chiar prundişuri mărunte pe care le etalează sub forma unor conuri aluviale foarte întinse si plate în faţa frontului
glaciar.

13. Sistemul morfogenetic periglaciar

Prmafrostul, este definit pur şi simplu ca o condiţie termică a solului, a depozitelor în general, după cum
urmează: “o apariţie naturală de material care are o temperatură medie anuală mai mică de 0° C cel puţin doi ani
consecutiv"
Se consideră că baza permafrostului este adâncimea la care temperatura creşte (datorită căldurii interne a
Pământului) până la depăşirea punctului de îngheţ de la suprafaţă.
Partea superioară a permafrostului supusă anual fenomenelor de îngheţ-dezgheţ, cunoscută sub denumirea de
strat activ sau molisol (sol moale), are o grosime de 1 – 3 m sau mai mult (fig. 12.16.). În masa permafrostului pot
apărea areale neîngheţate denumite zone talik. Aceste "buzunare" cu apă neîngheţată apar fie datorită căldurii
latente rezultate în urma trecerii apei din stare lichidă în stare solidă, fie presiunii criostatice provenită ca efect al
creşterii volumului apei îngheţate.

13.1. Procesele periglaciare

A) Acţiunea îngheţ-dezgheţului - unul dintre cele mai frecvente procese din zonele periglaciare este îngheţ -
dezgheţul, prin care se ajunge la distrugerea reţelei de minerale ce formează structura rocilor compacte,
transformându-le în fragmente din ce în ce mai mici. Aceasta depinde şi de intensitatea gerului, precum şi de
structura rocii, natura cimentului etc. Procesul complex de acţiune a îngheţ - dezgheţului în dezagregarea rocilor se
numeşte gelifracţie, iar materialele de dezagregare rezultate se numesc gelifracte. În masivele muntoase care au
fost sau sunt în zona de îngheţ veşnic, astfel de formaţiuni ocupă întinse suprafaţe de versanţi şi formează aşa-
numitele câmpuri de blocuri, iar pe pantele abrupte, adevărate curgeri de pietre, de unde denumirea de râuri de
pietre.
Fenomenul geomorfologic cel mai important determinat de aceste procese îl constituie retragerea versanţilor

3
 12.2.2. Forme de relief periglaciare

12.2.2.1. Desene periglaciare (patterned ground)

Regiunile periglaciare sunt adesea caracterizate de prezenţa aranjamentelor specifice a materialelor la

suprafaţa terenurilor sub forme geometrice distincte. Acestea sunt cunoscute, în general, sub denumirea de desene
sau figuri periglaciare (patterned ground) şi includ forme de tipul poligoanelor, cercurilor, benzilor etc.
Poligoanele. Se dezvoltă, în general, pe suprafeţe netede, aproape orizontale. Poligoanele sortate sunt
conturate de segmente drepte, alcătuite din pietre, care înconjoară partea centrală formată din materiale mai fine.
Diametrul poligoanelor variază de la câţiva centimetri până la peste 10 m
Poligoanele nesortate se diferenţiază de cele sortate prin următoarele elemente: (i) acestea nu mai sunt
delimitate de fragmente de rocă, ci de o reţea de fisuri care împrejmuiesc o zonă centrală bombată. Uneori, datorită
presiunii exercitate de gheaţa din aceste fisuri, marginile poligoanelor sunt mai ridicate decât partea centrală; (ii)
dimensiunile sunt considerabil mai mari decât a tipurilor sortate, adesea depăşind 100 m în diametru; (iii) pot să
apară şi pe versanţi cu o înclinare de până la 31°.
Cercurile. Cercurile sortate au o bordură din pietre de formă circulară, iar diametrul acestora poate fi de la
câţiva centimetri până la mai mulţi metri. Ca şi în cazul poligoanelor, mărimea fragmentelor de rocă este în strânsă
corelaţie cu dimensiunea cercului şi descreşte cu adâncimea. Spre deosebire de poligoane, cercurile pot apărea
grupate sau singulare. au dimensiuni tipice între 0,5 - 3 m. Se întâlnesc atât în zonele polare cât şi în cele alpine,
Rteleperiglaciare (nets). Termenul de "reţea" (nets) a fost introdus de Washburn (1956) pentru a denumi acele
grupuri de desene priglaciare ale căror "ochiuri" nu sunt nici circulare, nici poligonale. Apar, în general, pe
suprafeţe aproape orizontale
Un tip particular de reţea nesortată cu "ochiuri" sub forma unor movile acoperite de vegetaţie îl constituie
muşuroaiele Dimensiunile lor ating 40 - 50 cm înălţime şi 60 - 90 cm în diametru, având forma unor calote
circulare sau uşor eliptice
Terasetele, treptele (steps). Terasetele sortate (terasete împrejmuite de pietre - stone-banked terraces;
ghirlande de pietre – stone garlands) au forma unor trepte, cu o sortare crescândă a pietrelor care înconjoară
materialele mai fine, înspre marginea din avale. Acestea apar, de regulă, grupate. De obicei, au lăţimi de 1 – 3 m,
cu contururi paralele între ele, iar lungimea înspre avale în jur de 10 m.
Benzile (stripes). Sunt aliniamente de pietre, vegetaţie sau soluri pe versanţi cu o înclinare mai mare decât în
cazul celorlalte forme. Tipurile sortate (solurile striate) sunt de forma unor benzi de pietre separate de fâşii cu
materiale mai fine sau de vegetaţie.

12.2.2.3. Forme periglaciare asociate proceselor de versant

A) Formele datorate gelifluxiunilor

Includ terasetele, lobii, "râurile" şi pânzele de solifluxiune. Această mare varietate de forme, rezultate în
urma proceselor de gelifluxiune, se datorează diferenţelor texturale, umezeală şi de pantă ale versaţilor pe care
apar. Pânzele de gelifluxiune (gelifluction sheets) apar sub forma unor suprafeţe aproape netede, cu o pantă redusă
(sub 10°), având fruntea sub forma unei trepte mai puţin evidente decât în cazul teraselor de solifluxiune
(gelifluction benches) la care atinge 20 – 100 cm înălţime. Terasetele se prezintă ca trepte cu lungimi de câţiva zeci
de metri şi lăţimi de 1 – 1,5 m, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune pe versanţi cu o înclinare sub 15°. Pe
versanţii cu o pantă mai mare (10° – 20°) caracteristici sunt lobii de gelifluxiune (gelifluction lobes), sub aspectul
unor limbi alungite de materiale, cu o lăţime cuprinsă între 30 – 50 m. Pentru formele mult mai alungite se
utilizează denumirea de "râuri" de gelifluxiune
B) Câmpurile de blocuri
În majoritatea tratatelor de specialitate, formele de acumulare ale gelifractelor sunt reunite sub denumirea de
câmpuri de blocuri (blockfields, în engleză; felsenmeer sau de faptul că sunt ori nu afectate de procesele de mişcare
în masă se poate utiliza denumirea generică de câmpuri de blocuri.
Gelifractele rezultate prin dezagregarea rocilor în urma acţiunii îngheţ-dezgheţului sunt antrenate în mişcări
cu viteze diferite, în funcţie de panta terenurilor. Astfel, deplasările pot fi lente, "piatră cu piatră", fenomen
cunoscut sub denumirea de rock-creep sau pot fi violente, prin rostogolire, însă tot "piatră cu piatră". Rezultatul
final al acestor procese de deplasare se concretizează printr-o mare varietate de forme de acumulare pe versanţi sau
la baza acestora, cunoscute sub denumirea de versanţi de blocuri, râuri de pietre, câmpuri de blocuri, conuri sau
trene de grohotiş, pânze de grohotiş etc.
Atunci când versanţii sunt acoperiţi în proporţie de cel puţin 50 % cu blocuri colţuroase cu dimensiuni
cuprinse între 1 şi 3 m (sau chiar mai mari), se vorbeşte de aşa-numiţii versanţi de blocuri (block slopes). În cazul
râurilor sau torenţilor de pietre, materialele dezagregate se concentrează de-a lungul unor aliniamente
4
longitudinale sau jgheaburi umplute în totalitate, fiind caracteristice, la fel ca şi prima categorie, versanţilor mai
puţin înclinaţi (5° – 6°). În unele situaţii, ca urmarea a densităţii crescute a râurilor de pietre, versantul capătă
aspectul unor panglici de gelifracte, dispuse aproape paralel. Deplasarea gelifractelor este datorată în cea mai mare
parte proceselor de gelifluxiune şi creep, dovada acestor mişcări fiind dată de orientarea blocurilor cu axa mare spre
avale. Fragmentele de rocă, de mari dimensiuni, care se deplasează lent şi intermitent pe versanţii cu o înclinare
redusă, poartă denumirea de blocuri glisante. Acumulările de fragmente colţuroase de roci de la baza versanţilor
poartă denumirea de grohotişuri. Blocurile cele mai mari se află situate la o anumită distanţă faţă de masa
principală. În adâncime, granulometria depozitelor devine din ce în ce mai fină datorită proceselor de dezagregarea
in situ a fragmentelor mari şi a antrenării particulelor mici de către apa de infiltraţie. Se pot distinge trei tipuri
principale de acumulări de grohotiş; o masă neuniformă de gelifracte, acolo unde procesul este la început sau are o
mai mică intensitate; conuri de grohotiş situate la capătul unor jgheaburi de canalizare a fragmentelor de rocă;
trene continui de astfel de conuri denumite taluzuri de grohotiş.
C) Gheţarii de pietre (rock glaciers)
Reprezintă acumulări de fragmente de rocă colţuroasă, în amestec cu gheaţă şi zăpadă şi se aseamănă ca
formă cu gheţarii de mici dimensiuni. În mod obişnuit, gheţarii de pietre se pot clasifica în funcţie de două criterii:
după aspectul în plan se disting gheţari de pietre sub formă de limbă şi de tip lobat; prezenţa sau absenţa gheţii în
interiorul masei de gelifracte permite separarea în două grupe: gheţari de pietre activi şi inactivi (fosili).
Gheţarii de pietre sub formă de limbă sunt dispuşi pe văi, ale căror obârşii sunt reprezentate de fostele circuri
glaciare, de unde şi forma externă asemănătoare cu a gheţarilor de vale propriu-zişi. În schimb, cei de formă lobată
sunt mult mai scurţi, dar cu o extindere mai mare în suprafaţă şi se dezvoltă pe versanţii care prezintă abrupturi
furnizoare de materiale în partea superioară. Gheţarii de pietre din prima categorie au lungimi de la câteva sute de
metri până la peste 1 km, iar lăţimile variază în funcţie de cele ale văii pe care se canalizează Gheţarii de pietre
activi se întâlnesc în regiunile polare şi subpolare precum şi în munţii înalţi. Gheţarii de pietre inactivi sau fosili au
o răspândire mare în actualele regiuni temperate care au funcţionat în trecut ca zone periglaciare
D) Depozitele de versant stratificate
Sunt rezultatul conjugării acţiunii proceselor de gelifracţie, gelifluxiune, fluvio-denudaţionale (curgere în
suprafaţă, şiroire) şi uneori a celor eoliene. În această categorie se includ grézes-litées-urile şi depozitele de versant
ritmic stratificate
Grézes-litées-urile sau rostogolirile ordonate apar la baza versanţilor cu înclinare mică, fiind formate dintr-o
succesiune de strate mai fine cu unele mai grosiere,). Grosimea variază de la câţiva centimetri la 20 - 25 cm,. Aria
sursă a materialelor componente ale grézes-litées-urilor o constituie, în majoritatea cazurilor, substraturile
calcaroase, însă şi o întreagă altă gamă de roci pot sta la originea particulelor care alcătuiesc aceste depozite, cum
ar fi: roci vulcanice, gnaise şi micaşisturi, şisturi cristaline etc. În ceea ce priveşte geneza acestor depozite, cel mai
adesea, sunt invocate două ipoteze: (i) ipoteza crionivală - conform căreia punerea în loc a stratelor succesive
(cicloteme) se datorează şiroirilor pe un substrat îngheţat care apar după topirea zăpezii. Alternanţa de strate cu
granulometrie mai fină sau mai grosieră constituie rezultatul aportului diferenţiat; (ii) ipoteza acţiunii conjugate a
proceselor de gelifluxiune şi a celor de scurgere - benzile cu materiale mai fine sunt opera gelifluxiunilor care apar
după dezgheţul părţii superficiale ale solului
Depozitele de versant ritmic stratificate se deosebesc de grézes-litées- uri prin faptul că sunt mult mai
grosiere şi necimentate. Iau naştere la baza versanţilor văilor în condiţiile unui permafrost foarte aproape de
suprafaţă,
D) Forme crionivale.
La baza abrupturilor se acumulează întotdeauna mai multă zăpadă care se menţine un timp mai îndelungat;
aceasta, prin îngheţare, se comportă ca o suprafaţă de gheaţă veritabilă care înlesneşte alunecarea gelifractelor care
se desprind din abrupt ca urmare a variaţiilor de temperatură.

Gelifractele se acumulează la prima schimbare de pantă unde covorul de zăpadă este discontinuu şi se formează un
"val" de depozite, asemenea unor morene glaciare. Suprafaţa aflată sub zăpadă rămâne practic neutră din punct de
vedere al dinamicii şi între abruptul de gelifracţie şi acumularea de grohotişuri se formează o excavaţie asimetrică
(versantul dinspre abrupt este mai lung), constituind o formă denumită nişă de nivaţie (scochină)
Grohotişurile acumulate la partea inferioară a nişei nivale au forma unor adevărate arcuri de cerc, care,
văzute în plan, se aseamănă cu nişte potcoave, de unde şi denumirea de potcoave nivale (morene nivale

5
 12.2.2.4. Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele

Terasele de crioplanaţie sunt suprafeţe cu înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la
partea superioară a versanţilor ca urmare a retragerii abrupturilor, în principal, datorită proceselor de îngheţ-
dezgheţ.

Criopedimentele sunt forme similare dar, care se dezvoltă la baza versanţilor. În apariţia acestor forme un rol
de bază îl joacă petrografia şi structura depozitelor constituiente ale versanţilor, prin faptul că cele mai tipice terase
se dezvoltă acolo unde apar alternanţe de roci cu grad de gelivitate diferit sau în zonele în care stratele sunt aproape
orizontale. Podurile acestor terase pot avea lăţimi de la 10 m la 2 km, în unele cazuri chiar peste 10 km.
Un model asemănător prezintă şi Ichim (1973) în Munţii Călimani, în zona platourilor Rătitiş şi Drăguş.