Relieful creat de apele meteorice

Apa meteorică exercită o acţiune de modelare asupra stratului superfcial al scoarţei terestre prin
procese specifce ca: pluviodenudaţia, eroziunea la suprafaţă, şiroirea şi scurgerea torenţială,
eroziunea liniară.
Pluviodenudaţia reprezintă procesul de dislocare (împrăştiere) a particulelor de sol prin impactul
picăturilor de ploaie cu suprafaţa uscatului neprotejat de vegetaţie, formînd alveole minuscule.
Apa de ploaie, ca şi cea provenită din topirea zăpezilor, se scurge pe versanţi în pînze (în peliculă),
erodînd treptat solul. Procesul este numit eroziune la supra faţă, afectînd arii întinse.
Şiroirea este procesul de scurgere a apelor de ploaie sub formă de şuviţe, care prin eroziune creează
şănţuleţe de scurgere.Concentrarea continuă a scurgerii (în urma ploilor torenţiale sau topirii
rapide a zăpezilor) dă naştere scurgerii torenţiale şi eroziunii liniare. Re-zultatul iniţial al scurgerii
torenţiale este formarea unor şănţuleţe înguste şi puţin adînci (cîţiva zeci de centimetri), numite
rigole, care pot dispărea în perioadele dintre ploi.
Rigolele evoluează treptat în ogaşe, a căror adîncime poate varia între 50 cm-2 m (convenţional).
Ogaşele se pot dezvolta în adîncime şi lăţime, transfor-mîndu-se în ravene. Convenţional
adîncimea ravenelor depăşeşte 2 m ajungînd la zeci de metri, iar lungimea poate atinge chiar
cîţiva kilometri.
Cele mai evoluate forme de relief, create de apele torenţiale prin eroziune, transport şi acumulare
sînt torentele, care se caracterizează printr-un bazin de recepţie, un canal de scurgere şi con de
dejecţie.
Formarea ogaşelor, ravenelor, torentelor marchează diferite stadii de degradare a terenurilor.
Astfel, este necesar de a interveni pentru restabilirea echilibrului terenurilor afectate, luînd o serie
de măsuri: conservarea pădurii sau reîmpădurirea terenurilor, aratul în lungul curbelor de nivel,
terasarea versanţilor, construcţia de baraje, diguri, drenări etc.
Relieful fuvial
Apele curgătoare permanente, find organizate în pîraie, rîuri şi fuvii, exercită o importantă acţiune
de modelare a scoarţei terestre, creînd un relief specifc – relieful fuvial.
Văile fuviale
Forma principală de relief, rezultată prin eroziunea fuvi-ală, este valea. Eroziunea fuvială se
manifestă lateral, liniar sau în adîncime (contribuind la lărgirea şi adîncirea văii) şi regresiv
(producînd uniformizarea fundului văii şi realizînd retragerea pragurilor şi cascadelor). Paralel cu
eroziunea, rîul realizează transportul şi acumularea materialelor. Materialele depuse de rîuri se
numesc aluviuni.
Aluviunile pot f depuse pe fundul văii, în luncă (în timpul inundaţiilor) şi la locul de vărsare. Unele
fuvii şi rîuri mari formează la vărsare acumulări enorme de aluviuni, de forma unui con, numite
delte (de la forma literei greceşti delta Δ). Fluviile Volga, Dunărea, Mississippi, Nil, Lena formează
delte impresionante. În proflul transversal al văii fuviale pot fi distinse o serie de elemente, create
prin eroziune şi acumulare: albia minoră, albia majoră sau lunca, versanţii cu terase.
eroziune fuvială – eroziune cauzată de apa rîurilor.
eroziune regresivă – eroziune care se propagă din aval spre amonte.
Albia minoră este porţiunea cea mai joasă a fundului văii prin care curge apa rîului.
Adesea albia minoră prezintă o serie de sinuozităţi numite mean-dre („mean dru“ – de la rîul
Menderez din Turcia.). Cu timpul, meandrele, în urma eroziunii, îşi pot accentua curbura încît
spaţiul dintre ele rămîne foarte îngust. În timpul viiturilor mari acesta poate fi secţionat de cursul de
apă, care îşi poate crea un drum nou. Astfel, fostul meandru rămîne izolat de cursul principal şi se
transformă într-un meandru părăsit sau belciug.
Albia majoră sau lunca este o porţiune de pe fundul văii în care rîul se revarsă.
Lunca este constituită din aluviuni depuse în timpul revărsărilor rîului.
Terasele sînt forme de relief cu aspect de treaptă alungită şi dispusă fragmentar în lungul
versanţilor. Ele se formează dintr-o veche albie majoră, ca urmare a readîncirii albiei rîului.
Tipuri de văi fuviale. În funcţie de condiţiile în care s-au format, văile fuviale sînt foarte variate ca
formă, dimensiuni etc.
După forma proflului transversal se deosebesc văi largi şi văi înguste; văi simetrice şi văi
asimetrice.
Văile largi au formă de trapez sau concavă şi sînt caracteristice rîurilor ce curg prin cîmpii.
Văile înguste se întîlnesc în regiunile muntoase, sculptate în roci dure, şi pot f de tip: chei, canion
şi defleu.
Văile de tip chei sînt foarte înguste; cu versanţii aproape verticali şi apropiaţi de bază, lipsind albia
majoră; mai frecvent sînt sculptate în calcare masive (cheile Bicazului – Carpaţii Orientali).
Canioanele sînt văi adînci şi înguste, adesea avînd versanţi în trepte. Aceste văi se formează în
regiunile unde substratul este constituit din roci dure cu aşezare orizontală (Canionul Colorado din
SUA).
Defleul este un sector de vale îngustă, sculptat în roci dure, încadrat între două sectoare mai largi.
Defleurile se formează acolo unde rîurile traversează în lanţ muntos sau un podiş înalt (Defleul
Oltului, Defleul Dunării).
Relief carstic
Relieful carstic se formează ca urmare a proceselor de dizolvare a rocilor solubile de către apele
meteorice şi cele subterane.Una dintre rocile mai larg răspîndite în natură care sînt relativ uşor
dizolvate de apa îmbogăţită cu CO2 este calcarul. De aceea, mai frecvent întîlnit şi mai
reprezentativ este carstul calcaros sau carbonatic.În urma procesului de dizolvare a rocilor solubile
rezultă forme spectaculoase atît la suprafaţă – exocarstul, cît şi în subteran – endocarstul.
La suprafaţă se creează: lapiezuri – şănţuleţe rectilinii sau sinuoase, despărţite
carst – totalitatea formelor de relief create în rocile solubile prin procesele de dizolvare. Termenul
provine de la denumirea platoului Karst din Peninsula Istria.
Speologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al peşterilor.
coraziune – acţiunea mecanică de roadere şi şlefuire a rocilor produsă de către vîntul încărcat cu
particule mici de roci dure.
Defaţie – acţiunea de spulberare de către vînt a materialelor pulberoase şi nisipoase fne.
Relieful glaciar
Gheţarii se formează şi se menţin acolo unde temperatura medie anuală a aerului este sub 0°C şi
unde cantitatea de zăpadă căzută depăşeşte cantitatea topită.
Se deosebesc două categorii de gheţari: gheţari montani şi gheţari de calotă, care exercită o
triplă acţiune – eroziune (exaraţie), transport şi acumulare şi care, fecare în parte, formează forme
proprii de relief.
Forme de relief create de gheţarii montani
Gheţarii montani se formează deasupra limitei zăpezilor veşnice (cca 5 000 m la Ecuator, 3000 m
– în zonele temperate şi cca 0 m – dincolo de cercurile polare). Din cauza plasticităţii gheţii şi a
unui relief accidentat, gheţarii încep să se mişte (să curgă), modelînd astfel scoarţa terestră. Prin
eroziune, gheţarii montani creează cele mai spectaculoase forme de relief cum sînt: circul glaciar şi
valea glaciară.
Circul glaciar este o formă nega tivă de relief, cu aspect de amfteatru, cu pereţi (versanţi) abrupţi
şi puternic denivelaţi.
Valea glaciară, numită şi trog (în limba germană – albie), datorită formei sale de covată, este
generată de limba gheţarului şi reprezintă o vale adîncă cu un profl transversal în formă de „U“.
Un tip aparte de vale glaciară poartă numele de ford.
Fiordurile reprezintă văi glaciare vechi modelate de limbile gheţarilor pînă la nivelul mării, care au
fost umplute cu apă şi s-au transformat în golfuri adăpostite. Fiorduri se întîlnesc pe coastele
Peninsulei Scandinavia, în Noua Zeelandă, în Peninsula Alasca.Materialele erodate, transportate şi
depuse de gheţari, sînt numite morene, constituite din fragmente eterogene: blocuri colţuroase,
bolovani, sfă rîmături de roci amestecate cu nisip şi argilă (cu material argilo-nisipos),
Forme de relief create de gheţarii de calotă. Gheţarii de calotă ocupă în prezent suprafeţe imense
în Antarctida, Groen landa, Islanda, Svalbard, pe insulele din nordul continentului eurasiatic.
Formele de relief rezultate prin exaraţie, transport şi acumulare sînt mai observabile, în special după
 calotă glaciară – masă enormă de gheaţă, care acoperă ca o saltea unele regiuni de uscat din
zonele polare.
exaraţie – eroziune exercitată de către gheţarii montani sau gheţarii de calotă.
retragerea gheţarilor din timpul glaciaţiunilor cunoscute în istoria Pămîntului.
Forme glaciare, dovadă a existenţei unor glaciaţiuni vechi, pot f observate în regiunile nordice ale
Europei, Asiei şi Americii de Nord.
Cele mai frecvente forme de relief create prin eroziune sînt feldurile, care reprezintă „cîmpii“
sau „podişuri“ modelate pe un substrat rezistent şi acoperite cu formaţiuni de roci dure („spinări de
berbec“). Materialul provenit din eroziunea glaciară este prins în corpul calotei glaciare, se mişcă
împreună cu gheţarul şi apoi este depus în valuri de morene de diverse forme.