GEOMORFOLOGIE Cursul nr.

RELIEFUL STRUCTURAL

Rocile influenţează eroziunea nu numai prin însuşirile lor litologice ci şi prin contrastul dat de
poziţia lor, prin dispunerea stratelor şi a altor discontinuităţi.
Formele structurale sunt acelea a căror contur exterior s-a degajat sub influenţa dispunerii
stratelor, cauzată de eroziunea diferenţiată.
Tipurile de structuri care interesează în mod deosebit sunt: concordante, discordante, cutate, şi
faliate.

1. Relieful structurilor concordante

Structurile concordante sunt acelea în care stratele păstrează în mare parte poziţia din timpul
sedimentării. Ele pot fi orizontale sau înclinate într-o singură parte. Sedimentele se depun în unităţi
cu caracter de bazin, ele sunt de tip marin, lagurar, lacustru sau continental. Depunerea se face
adesea în cicluri, apărând diferenţieri pregnante de la un strat la altul. Apar diferenţieri şi în plan
orizontal, spre centrul bazinului se depun mai ales argile, în timp ce spre margine sunt depuse
sedimente grosiere. Rezultă o mare densitate litologică cu rezistenţă diferită faţă de eroziune.
Sub aspect tectonic, stratele depuse într-un bazin prezintă trei tipuri principale de structură:
orizontală, monoclinală şi discordantă.
În centrul bazinului stratele se formează orizontal. În zonele externe care coboară mult mai
lent, sau suferă mişcări de înălţare, stratele se vor depune înclinat. În fâşia marginală, adesea, prin
eroziune poate apărea la zi o structură mai veche, acesta constituie structura discordantă.

1.1. Relieful structurilor orizontale

Structura orizontală poate avea şi uşoare înclinări ce merg până la 1-2°, ea este numită
structură suborizontală. Formele de relief sunt impuse de litologie şi condiţiile evoluţiei
morfologice. Cum stratele de roci au durităţi diferite, adesea suprafaţa reliefului coincide cu
suprafaţa unui strat de roci mai dure. Acestea sunt suprafeţele structurale.
Platourile structurale sunt forme de relief simple, prezentând o suprafaţă orizontală situată la
înălţime şi mărginită de versanţi abrupţi, adesea în trepte. Stratele de roci mai dure, deschise în
versanţii platoului formează trepte mai largi sau mai înguste, numite terase structurale, brâne sau
poliţe. Panta mare a versanţilor favorizează desfăşurarea unor procese geomorfologice intense, cu
distrugerea versanţilor care astfel se retrag rapid, lăsând din loc în loc fragmente de platou izolate,
martori de eroziune, numite inselberguri. Platourile pot trece, uneori, lin către o formă mai joasă. În
unele cazuri platoul poate fi foarte mare, văile care îl străbat având aspect de canion. Platoul
Colorado.
Podişurile structurale sunt forme de relief mai complexe, reprezentând o asociaţie de platouri
structurale separate de văi şi depresiuni. Ex. Podişul Dobrogei de Sud, Podişul Târnavelor şi altele.
Câmpiile structurale se suprapun pe structuri de platformă cu strate orizontale sau aproape
orizontale. Relieful este foarte neted şi cu altitudine scăzută sub 200-300 m. Ex. Câmpia Rusă. În
unele regiuni de platformă lipsesc stratele sedimentare, rocile cristaline ale soclului apărând la zi
sub formă de câmpie sau platou. Din punct de vedere structural li se spun scuturi . Scutul Baltic,
Scutul Canadian.

1.2. Relieful structurilor monoclinale

În unele regiuni mişcările tectonice au dus doar la o basculare a straturilor, adică la o înclinare
a lor într-o singură direcţie. Această înclinare determină formarea unui relief, care are ca specific -
disimetria. Toate suprafeţele care se înclină în acelaşi sens cu straturile au pante mai line, iar cele
care li se opun sunt abrupte.

1
 Pentru apariţia unui relief structural, un rol important îl joacă variaţia petrografică a stratelor
şi altitudinilor, Zonele apropiate de nivelul de bază nu creează forme structurale. Când straturile
monoclinale sunt în roci moi sau sunt uniforme, se degajă doar forme obişnuite de eroziune. În
cazul prezenţei unor straturi de roci dure, se formează platouri structurale, caracterizate prin
înclinarea suprafeţei în sensul în care sunt înclinate straturile.
O categorie de forme, specifică structurilor monoclinale este cuesta. Ea este un interfluviu
disimetric cu un versant lin, concordant cu înclinarea stratelor, format în principal din roci dure, şi
un versant abrupt, ce retează în cap un număr de cel puţin două straturi. În cazul când apar mai
multe straturi dure intercalate cu straturi de roci mai moi, fruntea cuestei prezintă trepte mărginite
de abrupturi pe rocile dure şi porţiuni mai puţin înclinate corespunzătoare stratelor de roci mai moi.
La o cuestă deosebim: fruntea sau coasta, spinarea structurală, creasta sau linia care uneşte
cele două planuri ale cuestei şi cornişa ce reprezintă partea cea mai abruptă a cuestei. Când fruntea
cuestei este masivă şi se întinde pe distanţe mari se numeşte frontul cuestei. După configuraţia în
plan a cuestelor, se vorbeşte de cueste liniare, cueste arcuite, cueste sinuoase, cueste unghiulare etc.,
iar după asocierea lor se deosebesc cueste principale şi cueste secundare. După origini pot fi cueste
normale şi cueste tectonice. Reversul cuestei, uneori, nu este un platou structural, ci este un versant
modelat prin procese de eroziune şi are înclinare diferită faţă de cea a stratelor. De aceea, unii
cercetători consideră cuesta doar frontul de cuestă, fără a include şi reversul.
Morfologia văilor este mult influenţată de structura monoclinală, elaborându-se o tipologie a
lor după raporturile acestora cu structura.
 Văile consecvente - sunt create de râuri care au direcţia de curgere similară cu direcţia de
înclinare a stratelor de roci. Profilul lor transversal este simetric, iar relieful longitudinal nu
prezintă rupturi de pantă apreciabile. Exemplu: Tutova, Zeletinul etc. din Podişul Moldovenesc.
Văile consecvente reprezintă hidrografia primară a unor bazine de sedimentare.
 Văile subsecvente - sunt modelate de râuri a căror direcţie de curgere este perpendiculară pe
direcţia de înclinare a stratelor de roci. Ele se extind la baza cuestelor, fiind paralele cu frontul de
cuestă. Profilul lor transversal prezintă un versant abrupt şi unul lin. Versantul abrupt retează
stratele în cap, are caracter de cuestă - mai este cunoscut şi sub numele de cuestă de flanc de vale.
Aşa este valea Bahluiului, valea Racovei, pe unele porţiuni valea Bârladului şi altele. Văile
subsecvente reprezintă cel mai adesea a doua generaţie de văi.
 Văile obsecvente sunt create de râuri care au direcţie de curgere inversă înclinării stratelor.
Sunt văi scurte care au profilul transversal simetric, iar profilul longitudinal prezintă multe praguri
şi cascade, rezultate din stratele dure pe care le retează.
Depresiunile subsecvente sunt forme de relief care apar atunci când spaţiul dintre două şiruri
de cueste devine foarte larg. Aceste depresiuni se formează când râurile au ajuns la profilul de
echilibru şi valea subsecventă se lărgeşte foarte mult sau când eroziunea râurilor a ajuns la roci
dure, care întârzie mult adâncirea văilor, făcând ca stratele moi să fie îndepărtate prin eroziune
laterală pe mari suprafeţe.
Geneza şi evoluţia cuestelor
Cuestele sunt create de două categorii de factori: structura şi eroziunea diferenţiată. W. Davis
şi De Martonne consideră că numai râurile subsecvente creează cueste, iar mai recent, Büdel şi alţii
sunt de părere că eroziunea areolară este cea care scoate în evidenţă capetele dure şi pune în
evidenţă noi şiruri de cuestă.
Ca evoluţie, cuestele se pot forma pornind de la câmpie litorală înălţată monoclinal, sau de la
o suprafaţă de eroziune constituită din strate monclinale şi reînălţată.
În primul caz, evoluţia porneşte de la a doua generaţie de văi care are direcţia subsecventă şi
care se dezvoltă rapid. Unele râuri captează o parte din reţeaua anterioară, devenind colectori
principali. Este faza când se dezvoltă puternic cuestele. Ea ţine până când râurile ajung la profilul de
echilibru, când văile se lărgesc şi se transformă în depresiuni subsecvente. Se dezvoltă mult reţeaua
de văi obsecvente care împing tot mai mult frontul de cueste. Frontul se festonează, apar martori

2
structurali, începe evoluţia descendentă, scad înălţimile, fundul depresiunilor subsecvente se
lărgeşte foarte mult. Cuestele devin tot mai neînsemnate şi mai restrânse ca suprafaţă. Relieful s-a
transformat într-o câmpie de eroziune cu martori, iar hidrografia se reduce ca densitate şi îşi pierde
caracterul structural.
Cel mai adesea evoluţia cuestelor porneşte de la o suprafaţă veche de eroziune, din care ele s-
au detaşat în urma reînălţării. Reţeaua hidrografică principală nu mai are legătură cu structura, ea
impunându-se prin epigeneză sau consecvent cu sensul înălţării. Apare ca specific reţeaua
hidrografică secundară cu aspect dreptunghiular şi cuestele dedublate. În rest evoluţia urmează
aceiaşi cale.
O zonă de monoclin poate suferi mai multe ridicări epirogenetice, în care ciclurile de evoluţie
a cuestelor să fie reluate.

1.3. Relieful structurilor larg ondulate

Aceste structuri apar tot în regiuni de platformă, unde scoarţa terestră prezintă deformări cu
rază mare de curbură, sub forma unor cupole, bolţi sau sub formă depresionară, cuvete. Ele pot fi
rotunde sau alungite. În cazul cupolelor sau domurilor, înclinarea este radiară, centrifugă, iar în
cazul cuvetelor circulare este radiară-centripetă.
Domurile sunt specifice în bazinul Transilvaniei. Partea centrală a domului are stratele
întotdeauna mai înclinate decât partea laterală. Structurile de dom apar în relief sub forme de relief
pozitive care reflectă bombarea stratelor. Pe domuri, reţeaua de văi este dispusă radiar, având
caracter consecvent. Unii afluenţi modelează văi subsecvente, versantul orientat spre centrul
domului având caracter de cuestă. Când o vale se adânceşte, prin eroziune regresivă, în lungul
axului boltirii rezultă o vale cu ambii versanţi în formă de frunte de cuestă, vale ce poartă numele de
butonieră. Butonierele pot fi alungite sau circulare în funcţie de forma domului.
În cazul cuvetelor, depresiunilor, pot apărea văi consecvente-centripete, orientate spre axul
cuvetei şi văi subsecvente. Fronturile de cuestă, sunt orientate spre exterior, spre periferia cuvetelor.
Astfel de depresiuni sunt spre exemplu Bazinul Parizian şi Bazinul Londonez.

2. Relieful structurilor discordante

Se socotesc a fi discordante stratele sedimentare dispuse peste o suprafaţă de eroziune sau
peste un relief accidentat, precum şi pânzele de şariaj. Pentru a avea reliefuri specifice, este necesar
ca planul de discordanţă şi structura inferioară să fie scoasă la zi prin eroziune pe spaţii mari, iar
structura de bază să fie mai dură. Formele specifice acestor structuri sunt depresiunile de contact,
peneplenele exhumate, văile supraimpuse sau epigenetice, depresiunile suspendate.
Depresiunile de contact se formează totdeauna la contactul marginal, dintre stratele dure ale
fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar. Eroziunea diferenţiată, mai ales cea de tip areal,
este mai rapidă pe rocile moi, iar atunci când apar şi strate de roci sedimentare mai dure, se
formează o cuestă cu faţa orientată spre masivul muntos. Depresiunile sunt asimetrice, versantul lin
fiind spre masivul dur, iar cel abrupt spre bazinul sedimentar. Sunt şi depresiuni simetrice, când
contactul se realizează pe o flexură sau o falie.
În ce priveşte continuitatea lor, pot apărea situaţii diverse, de la depresiuni de contact dispuse
aproape continuu, la mici bazinete înşirate la intrarea râurilor consecvente în bazinul sedimentar.
Peneplena exhumată - reprezintă suprafaţa de discontinuitate care s-a descoperit odată cu
reculul abruptului sedimentar. Ea reprezintă aproximativ fundul depresiunii şi are o înclinare ca de
glacis. Peneplena exhumată apare adesea cu martori din sedimentar, iar când văile sau adâncit
puternic sub planul de discordanţă, capătă aspect de culmi deluroase.
Văile supraimpuse, sau epigenetice apar cel mai adesea sub formă de chei - chei epigenetice.
Sunt văi care s-au impus odată cu adâncirea şi în structura de sub planul de discordanţă. Toate
văile care au depăşit planul de discordanţă sunt epigenetice, iar dacă structura superioară este

3
îndepărtată prin eroziune dovezile epigenezei dispar. Termenul se restrânge astfel, doar la acele
sectoare de vale în care văile pătrund dintr-o zonă depresionară într-o zonă cu roci dure şi în care se
încătuşează. Astfel de văi sunt frecvente pe bordura Carpaţilor Apuseni (Cheile Turzii de pe răul
Hăşdate).
Depresiunile suspendate se formează în spatele cheilor epigenetice, datorită rocilor mai moi
de aici. Eroziunea areală, de versant, lărgeşte spaţiul văii de la contactul cu bara de roci dure. Se
dezvoltă chiar văi de contact. Depresiunile acestea au formă de bazinet suspendat. Cheile constituie
o frână în transmiterea eroziunii regresive şi pentru transportul materialelor aluvionare din amonte.
Depresiunile apar astfel suspendate în raport cu depresiunile marginale ale bazinetului sedimentar.
Exemplul: depresiunea Petreşti din spatele Cheilor Turzii.

3. Relieful structurilor cutate

Acest relief este caracteristic regiunilor de orogen. Structura cutată reprezintă stratele de roci
ondulate. Cele mai simple cute se dispun sub formă de anticlinale şi sinclinale. În cazul când forma
reliefului exprimă structura, se vorbeşte de un relief concordant sau un relief adaptat la structură.
Anticlinalelor le corespund culmi muntoase, numite monts, iar sinclinalelor depresiuni sau văi,
numite vaux. Dacă forma cutelor este simetrică, atunci şi forma reliefului prezintă simetrie. Apariţia
unor neregularităţi ale cutelor se reflectă în disimetrii şi neregularităţi ale formelor de relief.
Relieful concordant cu structura este specific Munţilor Jura din Franţa.
Formele de concordanţă inversă cu structura, se adaptează indirect structurii, în sensul că într-
un anticlinal se poate forma o vale, iar sinclinalul să rămână suspendat sub formă de culmi. Aceste
forme sunt: butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul suspendat.
Butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Torentul, numit ruz, care atinge cu izvoarele axa anticlinalului, dezvoltă o
eroziune în genul golirii domurilor, creându-se un bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală.
Procesul este uşurat, atunci când sub stratul mai dur de la suprafaţă urmează straturi mai moi, uşor
de erodat.
Valea de anticlinal se formează prin eroziunea regresivă a unui afluent a unui râu ce retează
cuta anticlinalului transversal. Se formează o semibutonieră, care cu timpul se extinde înglobând şi
butoniere create de ruzuri. Se formează o vale de anticlinal. Văile de anticlinal se dezvoltă chiar mai
repede decât cele de sinclinal, deoarece văile transversale au nivel de bază mai jos decât fundul
sinclinalelor. Adâncirea văii duce la formarea unor adevărate cueste sau hogback-uri. Dacă
eroziunea dezveleşte un nou strat dur, valea realizează o butonieră dublă.
Sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme grefată pe un sinclinal. Foarte rar se
întâmplă ca sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale, captată ulterior, în procesul evoluţiei, de o
vale de anticlinal. În acest din urmă caz are loc o inversiune de relief. Aşa sunt masivele muntoase
Bucegi, Ceahlău sau masivele din Subcarpaţii Curburii - Răiuţul, Răchitaşul, Gârbova.
Clisurile (numite şi cluse - în Jura) sunt porţiuni de vale care retează transversal un anticlinal
sau un grup de anticlinale. Ele au luat naştere prin supraimpunere, prin antecedenţă, prin lăsări
axiale ale anticlinalului sau prin captare.
Structurile diapire - semnalate în Subcarpaţi de L. Mrazec, sunt structuri create prin ridicarea
unui sâmbure de sare care deformează şi străpunge rocile de deasupra. Pe aceste structuri se
suprapune un relief reprezentat prin culmi deluroase atacate de intense procese geomorfologice.
Tipurile de relief cutat
- Tipul jurasian se caracterizează prin dominarea cutelor largi, o amplitudine mică a cutelor,
iar duritatea rocilor este puţin diversificată. Relieful este cel concordant cu structura: văi de
sinclinal, creste de anticlinal, butoniere de ruz. Văile se dispun în unghi drept, iar adâncimea
fragmentării este relativ mică.
- Tipul subalpin şi subcarpatic prezintă cute mai strânse şi cu amplitudini mai mari, multe
accidente tectonice de genul: cute asimetrice, flexuri, falii, încălecări, existenţa unui strat dur şi

4
relativ gros ce constituie scheletul cutării şi al reliefului. Culmile de anticlinal au formă de creastă şi
sunt formate în roci dure. Clisurile sunt supraimpuse sau antecedente. Văile de anticlinal pornesc
din clisuri. Se întâlnesc sinclinale suspendate. În tipul subcarpatic se întâlnesc aliniamente
depresionare instalate pe sinclinale largi şi aliniamente deluroase de anticlinal. Văile transversale
fragmentează şirurile de dealuri structurale în masive.
- Tipul Lăpuş reprezintă o structură de tip jurasian, larg cutată, care a fost retezată de o
suprafaţă de eroziune. Prin evoluţia ulterioară, s-au format înşeuări de anticlinal, vârfuri de
sinclinal, văi duble, trepte, butoniere de versanţi şi alte forme structurale.